Devine tot mai cunoscut, inclusiv în comunitatea științifică internațională, faptul că orbita joasă a Pământului (LEO) a ajuns într-un punct critic. Acolo s-au acumulat deja cantități foarte mari de deșeuri spațiale, cu dimensiuni ce variază de la fracțiuni de milimetru până la zeci de centimetri și chiar obiecte mai mari.
Aceste fragmente se deplasează cu viteze amețitoare, de ordinul kilometrilor sau chiar zecilor de kilometri pe secundă. La asemenea viteze, chiar și un fragment de câteva miligrame sau un gram capătă o energie cinetică uriașă și poate produce avarii grave sau distrugerea completă a unui satelit.
Problema devine cu adevărat critică atunci când fragmentele se întâlnesc pe traiectorii diferite, în plane orbitale diferite. În aceste situații, viteza relativă este foarte mare, iar o singură coliziune poate genera un număr mare de fragmente secundare, care pot declanșa o reacție în lanț.
Acest fenomen este studiat încă din anii ’70 de matematicieni și fizicieni și este descris prin modele matematice și simulări numerice care arată existența unui prag critic: dincolo de o anumită densitate de obiecte, mediul orbital devine instabil, iar coliziunile se auto-alimentează. Acest scenariu este cunoscut în literatura de specialitate drept sindromul Kessler.
Consecințele unui asemenea scenariu ar fi majore: pierderea sateliților de comunicații, navigație, meteorologie, cercetare și apărare, cu impact direct asupra funcționării societății moderne.
În prezent există deja programe și cercetări avansate – aflate la nivel de laborator, simulare sau demonstrație – care urmăresc prevenirea acestui risc. Ele vizează devierea controlată a deșeurilor orbitale prin mijloace mecanice sau prin interacțiuni fotonice și plasmatice. În special, se studiază utilizarea laserelor pentru a genera impulsuri extrem de fine, capabile să modifice ușor orbita unui fragment, fără a-l fragmenta.
Prudența este esențială: dacă energia livrată este prea mare și obiectul nu este vaporizat controlat, pot apărea fragmente suplimentare, necontrolate, care ar agrava problema și ar putea declanșa exact reacția în lanț pe care încercăm să o prevenim.
Agenția Spațială Europeană și alte organisme internaționale utilizează deja lasere de putere moderată pentru localizarea extrem de precisă a obiectelor aflate pe orbită și pentru studii de deviere controlată. Cercetarea este într-un stadiu avansat, iar pe termen mediu tehnologiile bazate pe laser și LIDAR vor deveni esențiale pentru gestionarea sigură a mediului orbital.
În acest context, experiența acumulată în România în domeniul laserilor, al tehnicilor LIDAR cu mono sau dublu puls și al spectroscopiei de ablație laser, alături de competențele dezvoltate în marile centre de cercetare – inclusiv la Iași și la Măgurele – conferă substanță și credibilitate unor astfel de direcții de cercetare și pot constitui o contribuție reală într-un efort european mai amplu.
Invit mediul academic și pe cel privat să găsim un limbaj comun și să construim un proiect de țară prin care România să devină o piesă din acest puzzle global, un program dedicat siguranței spațiului cosmic, care va deveni, fără îndoială, una dintre marile direcții strategice ale investițiilor în domeniul spațial.
PS: deja un efect al aglomerarii deseurilor pt a evita un incident de proportii: SpaceX va muta peste 4.400 de sateliți pe o orbită mai joasă, după ce China a invocat riscuri de siguranță.
