Principesa Ileana a Romaniei despre judecarea si executia lui Ion Antonescu

 

Principesa Ileana a Romaniei despre judecarea si executia lui Ion Antonescu

    <<Apoi au venit veştile că Antonescu era din nou în România. „Ei" "il aduseseră la Bucureşti. Nimeni nu ştia ce se intamplase cu el; nu se ştia decât că la puţin timp după arestarea lui, în noaptea de 23 August 1944, fusese dus în Rusia. Acum era adus înapoi, ca să fie judecat în batjocura celor care işi spuneau „Tribunalul poporului". El a fost judecat şi condamnat nu din cauza greşelilor pe care le făcuse timp ce-şi guvernase ţara (căci asemenea greşeli puteau fi judecate doar de către compatrioţii săi), ci din cauză că "eă exprimase, luptând împotriva Rusiei, convingerea sa nestrămutată că Rusia era inamica României. Nu era vocea nici unui „popor" cea care vorbea sub acel travesti de justitie, ci vocea sovieticilor; ascuţită şi metalică, aşa cum fusese sunetul mărit în mod mecanic de portavocile care culegeau „cererile" artificiale pentru moartea lui Antonescu de la simpatizanţii comunişti — la care eu însămi fusesem martoră — şi le transmiteau la radio. E ciudat cum, din intamplare, am trecut cu maşina prin Piaţa Universităţii în ziua aceea şi astfel am putut să văd cum a fost pusă în scenă" această „demonstraţie" a „voinţei poporului". Piaţa avea pentru mine multe asociaţii cu trecutul. In fiecare an, de când îmi aminteam, văzusem aici parade cu ocazia Zilei Naţionale, 10 Mai. Aici tatăl meu işi trecea trupele în revistă, iar mama călărea prin faţa lui în uniforma ei de comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori. 

  Acum, în ziua aceea de vară, cu atâţia ani mai târziu, se adunase  aici o mică mulţime de oameni, nu prea în largul lor, iare eu m-am oprit să văd ce făceau. Camioane, cu soldaţi rusi inarmaţi, aduceau muncitori şi muncitoare din fabrici, lăsandu-i în piaţă, şi apoi reîntorcându-se goale să aducă mulţi oameni. Alţi soldaţi inarmaţi prezidau această adunare „entuziastă", dar, în ciuda prezenţei lor, mulţi bărbati şi femei se strecurau pe străzile laterale şi pe alei, luând-o apoi printre case. Pentru acest motiv „mulţimea" nu eea nicicum în creştere, deşi camioanele continuau să-şi aduca în piaţă nefericitele grupuri de muncitori. Prin multime strecurau membri de partid, încercând să incite şi să smulga  strigăte de „Moarte lui Antonescu! Moarte!" Aveau putin succes, dar vocile acestor lideri artificiali erau amplificate de microfoane şi răspândite prin toată piaţa, tot aşa  erau transmise prin radio în toată lumea, precum şi la tribunalul în care era era judecat Antonescu — unde nu avea loc un proces pentru viaţa lui, ci doar se aştepta sentinţa ruşilor. Sunetele stridente, nenaturale, inumane ale amplificatoarelor care repetau „Moarte! Moarte!" mi-au răsuna in urechi multă vreme după aceea. 

     O altă coincidenţă despre care nu am aflat decât mult mai târziu a fost că în ziua în care sentinţa de pedeapsă cu moartea a lui Antonescu a fost adusă regelui, care a fost forţat să o semneze, am avut în inimă un sentiment accentuat de îngrijorare. Eram încă în Bucureşti şi deodată am simţit că trebuia să incerc să o văd pe bătrâna mamă a lui Antonescu. Aşa am şi făcut, lăsându-mi maşina pe o strada laterală şi pornind pe jos, din casa unei prietene. Bătrana doamnă Antonescu era aproape oarbă, dar extraordinar de activă şi de vioaie. Era încurajator să ii vezi stăpânirea de sine şi mândria pentru fiul ei. Am povestit despre multe lucruri şi mi-a arătat pachetele pe care se pregătea sa le ducă fiului său chiar în după-amiaza aceea.

- Caci,  spune bucuroasă, în sfârşit mă lasă să-l văd! I se permitea să îl vadă, şi el nu îi spusese că nu va mă avea nevoie de darurile ei dragi, pentru că nu mai avea decât câteva ore de trăit. El şi-a jucat rolul în conversaţia lor ca şi când încă mai era speranţă, iar mama lui poate fi pusă alături de marile mame ale tradiţiei. Când i s-au dat vestea, a suportat-o cu calm şi demnitate. Ultima dată când am văzut-o a fost la câteva zile după moartea fiului său. Stătea pe balconul casei sale, îmbrăcată în negru, cu lacrimile curgându-i încet din ochii fără lumină. Când, mai târziu, cineva l-a criticat pe rege în faţa ei, pentru că semnase condamnarea la moarte, ea i-a răspuns repede şi hotărât:

  — A trebuit să facă aşa ca să salveze ţara de la ceva mai rău, a spus ea. Nu ştiţi că dacă fiul meu ar fi avut de ales intre mine şi ţara sa, nu ar fi ezitat să mă lase să fiu impuşcata? 

In ea se regăseşte imaginea unei mame românce de demnult, ale cărei cuvinte au devenit o parte din mândria noastră naţională. Când fiul ei, Ştefan cel Mare, s-a întors rănit, noaptea, dintr-o bătălie în care armatele sale fuseseră invinse, ea i-a vorbit de la o fereastră a castelului, încuiat şi baricadat, trimiţându-l înapoi, la victorie. 

— Fiul meu nu s-ar întoarce viu fără să fie victorios! i-a pus ea. Du-te înapoi! Ai dreptul să transformi Modova ntr-o ţară de morminte, dar nu ai nici un drept să o laşi să fie o ţară de robi! 

Vestea despre semnarea condamnării la moarte a lui Antonescu a ajuns la mine în timp ce mă îndreptam de la spital spre castel. „Şi uite aşa a fost semnată şi condamnarea noastră la moarte" — mi-am spus eu. Nici până acum nu s-au adunat destule fapte care să le permită istoricilor să emită judecăţi asupra lui Antonescu ca om de stat şi soldat, şi nici eu nu am încercat să-l judec — nici atunci, nici acum. In inima mea am plâns pentru acel Antonescu care imi era prieten. >>

(Ileana, Principesa de Romania, Arhiducesa de Austria, Traiesc din nou, p. 309-311)