Principesa Ileana a Romaniei despre judecarea si executia lui Ion Antonescu

 

Principesa Ileana a Romaniei despre judecarea si executia lui Ion Antonescu

    <<Apoi au venit veştile că Antonescu era din nou în România. „Ei" "il aduseseră la Bucureşti. Nimeni nu ştia ce se intamplase cu el; nu se ştia decât că la puţin timp după arestarea lui, în noaptea de 23 August 1944, fusese dus în Rusia. Acum era adus înapoi, ca să fie judecat în batjocura celor care işi spuneau „Tribunalul poporului". El a fost judecat şi condamnat nu din cauza greşelilor pe care le făcuse timp ce-şi guvernase ţara (căci asemenea greşeli puteau fi judecate doar de către compatrioţii săi), ci din cauză că "eă exprimase, luptând împotriva Rusiei, convingerea sa nestrămutată că Rusia era inamica României. Nu era vocea nici unui „popor" cea care vorbea sub acel travesti de justitie, ci vocea sovieticilor; ascuţită şi metalică, aşa cum fusese sunetul mărit în mod mecanic de portavocile care culegeau „cererile" artificiale pentru moartea lui Antonescu de la simpatizanţii comunişti — la care eu însămi fusesem martoră — şi le transmiteau la radio. E ciudat cum, din intamplare, am trecut cu maşina prin Piaţa Universităţii în ziua aceea şi astfel am putut să văd cum a fost pusă în scenă" această „demonstraţie" a „voinţei poporului". Piaţa avea pentru mine multe asociaţii cu trecutul. In fiecare an, de când îmi aminteam, văzusem aici parade cu ocazia Zilei Naţionale, 10 Mai. Aici tatăl meu işi trecea trupele în revistă, iar mama călărea prin faţa lui în uniforma ei de comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori. 

  Acum, în ziua aceea de vară, cu atâţia ani mai târziu, se adunase  aici o mică mulţime de oameni, nu prea în largul lor, iare eu m-am oprit să văd ce făceau. Camioane, cu soldaţi rusi inarmaţi, aduceau muncitori şi muncitoare din fabrici, lăsandu-i în piaţă, şi apoi reîntorcându-se goale să aducă mulţi oameni. Alţi soldaţi inarmaţi prezidau această adunare „entuziastă", dar, în ciuda prezenţei lor, mulţi bărbati şi femei se strecurau pe străzile laterale şi pe alei, luând-o apoi printre case. Pentru acest motiv „mulţimea" nu eea nicicum în creştere, deşi camioanele continuau să-şi aduca în piaţă nefericitele grupuri de muncitori. Prin multime strecurau membri de partid, încercând să incite şi să smulga  strigăte de „Moarte lui Antonescu! Moarte!" Aveau putin succes, dar vocile acestor lideri artificiali erau amplificate de microfoane şi răspândite prin toată piaţa, tot aşa  erau transmise prin radio în toată lumea, precum şi la tribunalul în care era era judecat Antonescu — unde nu avea loc un proces pentru viaţa lui, ci doar se aştepta sentinţa ruşilor. Sunetele stridente, nenaturale, inumane ale amplificatoarelor care repetau „Moarte! Moarte!" mi-au răsuna in urechi multă vreme după aceea. 

     O altă coincidenţă despre care nu am aflat decât mult mai târziu a fost că în ziua în care sentinţa de pedeapsă cu moartea a lui Antonescu a fost adusă regelui, care a fost forţat să o semneze, am avut în inimă un sentiment accentuat de îngrijorare. Eram încă în Bucureşti şi deodată am simţit că trebuia să incerc să o văd pe bătrâna mamă a lui Antonescu. Aşa am şi făcut, lăsându-mi maşina pe o strada laterală şi pornind pe jos, din casa unei prietene. Bătrana doamnă Antonescu era aproape oarbă, dar extraordinar de activă şi de vioaie. Era încurajator să ii vezi stăpânirea de sine şi mândria pentru fiul ei. Am povestit despre multe lucruri şi mi-a arătat pachetele pe care se pregătea sa le ducă fiului său chiar în după-amiaza aceea.

- Caci,  spune bucuroasă, în sfârşit mă lasă să-l văd! I se permitea să îl vadă, şi el nu îi spusese că nu va mă avea nevoie de darurile ei dragi, pentru că nu mai avea decât câteva ore de trăit. El şi-a jucat rolul în conversaţia lor ca şi când încă mai era speranţă, iar mama lui poate fi pusă alături de marile mame ale tradiţiei. Când i s-au dat vestea, a suportat-o cu calm şi demnitate. Ultima dată când am văzut-o a fost la câteva zile după moartea fiului său. Stătea pe balconul casei sale, îmbrăcată în negru, cu lacrimile curgându-i încet din ochii fără lumină. Când, mai târziu, cineva l-a criticat pe rege în faţa ei, pentru că semnase condamnarea la moarte, ea i-a răspuns repede şi hotărât:

  — A trebuit să facă aşa ca să salveze ţara de la ceva mai rău, a spus ea. Nu ştiţi că dacă fiul meu ar fi avut de ales intre mine şi ţara sa, nu ar fi ezitat să mă lase să fiu impuşcata? 

In ea se regăseşte imaginea unei mame românce de demnult, ale cărei cuvinte au devenit o parte din mândria noastră naţională. Când fiul ei, Ştefan cel Mare, s-a întors rănit, noaptea, dintr-o bătălie în care armatele sale fuseseră invinse, ea i-a vorbit de la o fereastră a castelului, încuiat şi baricadat, trimiţându-l înapoi, la victorie. 

— Fiul meu nu s-ar întoarce viu fără să fie victorios! i-a pus ea. Du-te înapoi! Ai dreptul să transformi Modova ntr-o ţară de morminte, dar nu ai nici un drept să o laşi să fie o ţară de robi! 

Vestea despre semnarea condamnării la moarte a lui Antonescu a ajuns la mine în timp ce mă îndreptam de la spital spre castel. „Şi uite aşa a fost semnată şi condamnarea noastră la moarte" — mi-am spus eu. Nici până acum nu s-au adunat destule fapte care să le permită istoricilor să emită judecăţi asupra lui Antonescu ca om de stat şi soldat, şi nici eu nu am încercat să-l judec — nici atunci, nici acum. In inima mea am plâns pentru acel Antonescu care imi era prieten. >>

(Ileana, Principesa de Romania, Arhiducesa de Austria, Traiesc din nou, p. 309-311)

Sfântul Apostol Onisim, unul din cei 70 și ucenicul Sfântului Apostol Pavel, care s-a săvârşit prin sabie (+95)

 

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Apostol Onisim, unul din cei şaptezeci de apostoli

(15 februarie)

Viața pe scurt a Sfântului Apostol Onisim, unul din cei 70

In cetatea Colose, din Frigia, era, pe vremea Sfintilor Apostoli, un barbat vestit si dregator de seama, cu numele Filimon. Si acesta, primind dreapta credinta chiar de la Sfantul Pavel, s-a numarat intre cei saptezeci de Apostoli ai Domnului, iar, mai pe urma, si de treapta de episcop s-a invrednicit.

        Deci, pe cand Filimon deprindea credinta cea noua, era in casa lui un rob, anume Onisim care, gresind cu ceva stapanului sau si temandu-se de pedeapsa, a fugit de la dansul si s-a dus la Roma. Si acolo, afland pe Sfantul Pavel in lanturi pentru credinta a auzit de la dansul cuvantul propovaduirii si, primind sfanta credinta, s-a botezat de Apostolul Pavel si a ramas, impreuna cu Tihic un alt tanar, in slujba Apostolului.

        Deci, a trimis Sfantul Apostol pe Tihic sa duca crestinilor din Colose o scrisoare, care se gaseste si astazi in Sfanta Scriptura. Si, impreuna cu Tihic, Apostolul a trimis si pe Onisim, cu o scrisoare catre Filimon, fostul sau stapan. In scrisoarea aceasta, Apostolul il roaga pe Filimon sa-l ierte pe Onisim de greseala lui si sa-l primeasca, nu ca pe un rob sau ca pe un frate iubit, ci ca pe Pavel insusi: „Te rog pe tine, scrie Apostolul, pentru fiul meu, pe care l-am nascut fiind in lanturi, Onisim, cel de altadata nu-ti era de folos, dar acum tie si mie ne este de folos, pe acesta ti l-am trimis, pe el insusi, adica, inima mea: primeste-l. Eu voiam sa-l tin la mine, ca, in locul tau, sa-mi slujeasca mie, care sunt in lanturi, in locul tau, pentru Evanghelie, dar n-am voit sa fac nimic fara de incuviintarea ta, pentru ca fapta ta, cea buna, sa nu fie silita, ci de buna voie. Ca, poate pentru aceea a fost despartit de tine, ca vesnic sa fie al tau, dar, nu ca un rob, ci mai presus de rob, ca pe un frate iubit, mai ales pentru mine, dar, cu atat mai vartos, pentru tine, si dupa trup si in Domnul. Deci, daca ma socotesti partas cu tine, primeste-l pe el, ca pe mine” (Filimon 10 – 17).

        Drept aceea, primind scrisoarea Filimon, l-a intampinat cu dragoste pe Onisim, ca pe un frate in Hristos, l-a iertat si l-a eliberat pe el din robie. Iar Onisim, liber, se intoarse la Roma si-l insotea pe Sfantul Pavel, oriunde acesta propovaduia Evanghelia, pana in Spania. Iar, dupa sfarsitul Apostolului, sfintit fiind episcop de Sfantul Pavel, Onisim nu inceta a propovadui Imparatia lui Hristos, mergand din cetate in cetate. Si a fost prins, pe vremea prigoanei lui Domitian (95). Deci, rabdand multe chinuri de la dregatorul Tertil si ramanand neplecat in credinta, i s-a taiat capul. Si asa, Sfantul Onisim s-a numarat cu barbatii apostolici ai Domnului.

Viața pe lung a Sfântului Apostol Onisim, unul din cei 70

În Colose, cetatea Frigiei, trăia un bărbat vestit şi cu dregătorie, anume Filimon. Acesta a crezut în Hristos şi s-a învrednicit mai pe urmă de treapta episcopiei, apoi s-a numărat şi în ceata celor 70 sfinţi apostoli. La Filimon, mai înainte de apostolia lui, se afla un rob, anume Onisim. Acesta, greşind stăpînului său şi temîndu-se de pedeapsă, a fugit de la dînsul şi s-a dus la Roma, unde, aflînd pe Sfîntul Apostol Pavel în legături, a auzit de la dînsul sfînta propovăduire şi, învăţînd sfînta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, a fost botezat de Apostolul Pavel, căruia acum îi slujea în Roma, împreună cu sfîntul Tihic şi îi era lui de trebuinţă în acea slujbă. Apoi Sfîntul Apostol Pavel, trimiţînd pe Sfîntul Tihic cu scrisoarea sa la coloseni, a trimis pe dînsul şi pe acest Sfînt Onisim, precum scrie la sfîrşitul epistolei: "Pe toate cele despre mine le va spune vouă Tihic, iubitul frate, credinciosul slujitor şi împreună ajutător întru Domnul, pe care l-am trimis la voi ca să cunoască cele despre voi şi să vă spună toate cele de aici".

Aceasta a scris-o apostolul prin Tihic. Iar prin Onisim a scris o deosebită scrisoare către Filimon, stăpînul lui, rugîndu-l să-l ierte pe Onisim pentru greşeala lui şi să-l primească nu ca rob, ci ca pe un frate iubit şi ca pe însuşi Pavel. Apostolul Pavel numeşte în scrisoarea sa pe Onisim fiu al său: "Rogu-mă ţie, pentru fiul meu Onisim, pe care l-am născut fiind eu legat şi care odată era ţie netrebnic, iar acum ne este şi mie şi ţie de folos; pe el l-am trimis la tine, iar tu să-l primeşti ca pe inima mea". Deci, Filimon a făcut aceasta cu bucurie, căci nu numai că l-a primit cu dragoste pe Onisim, ci i-a dăruit libertate şi l-a trimis iarăşi la Roma, la Sfîntul Apostol Pavel, ca să-i slujească acolo, pentru că-l dorea apostolul Pavel, precum scrie în scrisoarea aceea: "Am voit ca să-l ţin la mine pe Onisim să-mi slujească mie în locul tău, fiind în legăturile bunei vestiri, dar fără a ta voie nimic n-am voit să fac, ca astfel nu de nevoie să fie binele tău, ci de voie".

Sfîntul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinţilor apostoli, pînă la sfîrşitul lor. Apoi a fost pus de dînşii episcop pentru bunăvestirea cuvîntului, iar după sfîrşitul lor, ieşind din Roma, a străbătut multe cetăţi şi ţări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul în Efes, după Sfîntul Timotei şi după Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu.

Episcopia lui din Efes este însemnată prin scrisoarea Sfîntului Ignatie de Dumnezeu purtătorul, pe care o scrie din Smirna către efeseni, cînd l-a întîmpinat Sfîntul Onisim pe cale, cu cîţiva efeseni, fiind dus din Antiohia la Roma, pentru mîncarea fiarelor. Sfîntul Ignatie scrie către efeseni astfel: "În numele lui Dumnezeu am primit pe toţi, pentru Onisim, episcopul vostru, care este nespus în dragoste, pe care îl rog întru Iisus Hristos să vă iubească, iar pe voi vă rog să-i fiţi lui asemenea, căci binecuvîntat este cel ce v-a învrednicit a avea un episcop ca acesta". Şi iarăşi, scriind de acolo la antiohienii săi, zice: "Închină-se vouă Onisim, păstorul Efesului". De acestea este încredinţat că, Sfîntul Onisim, după înconjurarea a multe ţări şi cetăţi, fiind bătrîn, a rămas în Efes, păscînd acolo Biserica lui Dumnezeu cîtăva vreme.

După aceea a fost prins de necredincioşi şi de acolo l-au dus la Roma, pe vremea împărăţiei lui Traian, unde l-au dus înaintea lui Tertil eparhul, spre cercetare. Tertil, eparhul, l-a întrebat: "Cine eşti tu?" Onisim a răspuns: "Sînt creştin". Eparhul a zis: "Din ce orînduială eşti?" Onisim a răspuns: "Am fost oarecînd robul unui bărbat, iar acum sînt rob credincios al bunului Stăpîn Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos". Zis-a eparhul: "Care a fost pricina mutării tale la alt stăpîn?" Răspuns-a Onisim: "Cunoştinţa Adevărului şi urîciunea închinării la idoli". Zis-a eparhul: "Cu cît preţ te-ai vîndut Stăpînului celui nou?" Iar Onisim zise: "Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cu cinstitul Său sînge răscumpărîndu-mă din pierzare, m-a mutat la nestricăciune, precum este scris în Scripturile noastre: nu cu argint sau cu aur stricăcios v-aţi izbăvit de viaţa voastră cea deşartă, ce era de la părinţi, ci cu cinstitul sînge, ca al unui miel fără de prihană şi preacurat al lui Hristos".

Eparhul l-a întrebat: "Care este viaţa deşartă după scripturile voastre? Spune-ne nouă!" Zis-a Onisim: "Deşartă viaţă este: desfrînarea cea fără de lege, care pentru puţină dulceaţă trupească găteşte veşnicul foc celor pătimaşi şi iubitori de păcate; iubirea de argint, pentru care aproapele este năpăstuit; farmecele, care sînt rădăcina a toată asuprirea şi vînarea; mîndria ce se arată prin înălţarea minţii asupra altora; zavistia, care pe Cain şi pe alţi mulţi i-a învăţat uciderea de frate; grăirea cea rea şi limba cea neînfrînată care ca un nor întinde asupra tuturor luarea în rîs; făţărnicia şi minciuna, vrăjmăşia adevărului şi prietenia diavolului, prin care şi pe Eva a împiedicat-o cel rău; mînia, aflătoarea blestemului, îndemnătoarea războiului şi tatăl uciderii; beţia care locuieşte cu neînfrînarea şi este soră şi născătoare celei necurate vorbe, străină de gîndul cel bun şi fără de chip cu obiceiul şi cu cuvîntul". Acestea toate ce s-au zis, sînt viaţa cea deşartă.

După acestea toate pentru o viaţă ca aceasta deşartă este izvor şi maică slujba idolilor cea făcută de voi. Pentru că aceea este temelia desfrînării, învăţătoarea neştiinţei de Dumnezeu, orbirea minţii, rînduitoarea gîndirii celei rele, străină de cinste, ce se luptă împotriva Domnului şi care se sîrguieşte să strice hotarul adevăratei cinstiri de Dumnezeu; povăţuitoarea morţii, slujitoarea năravului, hrana celor răi, împotrivitoarea faptelor bune, prigonitoarea de nestricăciune, propovăduitoarea legii voastre cea pierzătoare, prietena vărsării de sînge, domnul urîciunii, ce vînează pe cei proşti, prin neştiinţa de Dumnezeu, mijlocitoarea de întuneric, cea străină de darul cel luminos, care leagă pe slujitorii săi cu lanţurile lucrurilor celor necinstite. Hulitoarea ce învaţă slava deşartă, care şi pe cei bătrîni îi umple de necinste, poruncindu-le să joace la glasul trîmbiţelor jertfelor, care pierde curăţia fecioriei, cu fier şi cu sabie, amestecînd praznicele sale şi prin vărsarea sîngelui de dobitoace îşi arată necurăţiile sale cele fără de ruşine; care goleşte trupurile bărbaţilor prin mijlocul cetăţii şi le arată la femei. Ceea ce tainele sale le săvîrşeşte prin ucideri şi desfrînări şi ca pe o corabie înviforează minţile omeneşti, prin chipuri idoleşti. Se jertfeşte boul, tot pentru un bou, ca zeu; jertfeşte oile, tot pentru o oaie, ca zeiţă. Pe om îl ucide, pentru jertfa omului celui cioplit în piatră sau lemn şi în loc de sănătate face ucidere, aducînd la cele neînsufleţite pe cele însufleţite, ca jertfă. Dar de ce grăiesc multe? Căci şi usturoiului îi dă cinste dumnezeiască, ca în mai mare orbire şi neştiinţă să pogoare pe oameni în iad.

Văzînd o viaţă ca aceasta deşartă, a închinării la idoli care este întru voi, dar descoperită de Sfintele Scripturi, am fugit de la dînsa ca de o mare ce se învăluieşte şi am alergat la limanul cel bun şi către viaţa cea legiuită şi cuvioasă, a Unuia adevăratului Dumnezeu şi spre dragostea aproapelui. Şi pe tine te sfătuiesc, o! Tertile, ca împlinind legea dragostei, adică să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, şi tu, precum şi eu, cunoscînd adevărul, să laşi deşertăciunea cea vremelnică, căci toate din lumea aceasta trec ca visul şi ca umbra. Deci degrabă să te apropii de Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi să te mîntuieşti, venind întru înţelegerea cea adevărată. Pentru că nu se bucură Dumnezeu de moartea celor ce l-au mîniat pe El, ci se veseleşte de întoarcerea şi de pocăinţa lor, iar păcatele lor cele trecute le iartă". Zis-a Tertil eparhul: "Tu nu numai singur nu vrei a te închina zeilor, netemîndu-te de munci, ci şi pe noi voieşti să ne aduci la a ta rătăcire?" Grăit-a sfîntul: "Muncile tale nu pot să mă înfricoşeze, chiar dacă ar fi oricît de cumplite, pentru că, mîntuindu-mă prin aşteptarea bunătăţilor ce vor să fie şi întărindu-mă cu puterea Hristosului meu, cu înlesnire voi suferi toate cele puse de tine asupra mea".

Atunci, eparhul a poruncit ca pe Sfîntul Onisim să-l arunce în temniţa cea mai întunecată şi mai înfricoşătoare, în care fiind dus a petrecut 18 zile ca în raiul cel luminos şi în locul cel răcoros, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său. Deci se adunau la dînsul credincioşi, care îi fericeau pătimirea lui şi cu cuvintele lor îl întăreau spre nevoinţă. Iar pe cei erau necredincioşi, propovăduindu-le sfîntul cuvîntul lui Dumnezeu, îi povăţuia la calea cunoştinţei adevărului.

Dar după 18 zile, eparhul, arătîndu-se a fi milostiv, nu l-a condamnat la moarte, ci l-a izgonit din cetate şi l-a trimis la Putiol, în surghiun. Dar Sfîntul Onisim şi acolo nu înceta a propovădui Evanghelia lui Hristos şi a povăţui pe mulţi la viaţa veşnică. Înştiinţîndu-se de aceasta Tertil, iarăşi l-a prins şi, legat, l-a adus înaintea judecăţii sale. Dar, întrebîndu-l şi aflîndu-l neplecat în credinţă, a poruncit ca, întinzîndu-l, patru oameni să-l bată cu toiege, fără de cruţare. După aceea, bătîndu-l mult, cu nemilostivire, i-au sfărîmat foarte rău fluierele picioarelor şi alte oase. Apoi, tăind capul Sfîntului Onisim, a murit. Iar oarecare femeie de neam împărătesc, fiind creştină, l-a luat şi a pus sfîntul său trup în raclă de argint şi săvîrşea pomenirea mucenicului, cîştigîndu-şi ei, prin rugăciunile lui, pomenire de la Domnul, întru cereasca Împărăţie. Pe aceasta, şi nouă să ne fie a o cîştiga întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

Vietile Sfintilor Februarie

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii

 

Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii

( Despre credinţa cea mare şi statornică )

O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti (Matei 15, 28)

Iubiţi credincioşi,

Credinţa cea mare şi stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată şi lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ştiutorul inimilor omeneşti (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în faţa poporului credinţa cea mare a femeii cananeence. O, înţelepciune fără de margini a Mîntuitorului! O, adîncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgînă, necăjită şi străină tocmai din Fenicia Siriei - după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu - şi îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).

Nu ştia cine este Hristos. Auzise şi ea de la alţi credincioşi iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul şi proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel şi credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă şi cu dînsa. Această femeie străină de poporul ales, văzînd mulţimea ce urma pe Mîntuitorul, nu îndrăzneşte să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuieşte de diavol! (Matei 15, 22).

Trei gînduri mari stăpîneau mintea şi inima ei. Întîi, credinţa tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta şi-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferinţa fiicei sale. Pe toate aceste trei gînduri le-a scos la lumină din inima sa, cînd a zis: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! (Matei 15, 22). Apoi, cerînd milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuieşte de diavolul! Adică: "Doamne, dacă miluieşti pe fiica mea, pe mine mă miluieşti. Aceasta este durerea inimii mele şi pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea şi să izgoneşti duhul cel rău din ea, care o chinuieşte cumplit".

Auzind şi ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că şi pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mîntuitorul nu i-a răspuns un cuvînt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea şi de fiica ei? Oare n-a venit El să caute şi să mîntuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame şi nu răspundea nici un cuvînt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite şi străine, adică credinţa ei statornică şi mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mîntuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea şi L-au rugat pe Domnul, zicînd: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră...

Dar Mîntuitorul, ca şi cînd n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei şi nici rugăminţile sfinţilor Săi ucenici, răspunde negativ, zicînd: Nu sînt trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mîntuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduieşte de mila Lui, ci vine şi se închină cu şi mai mare smerenie înaintea Mîntuitorului, zicînd: Doamne, ajută-mă! (Matei 15, 25). Adică: "Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila şi puterea Ta fără de margini mi-am pus şi cred că vei face milă şi cu mine, cea străină şi nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu ştii cu adevărat durerile inimii mele!"

Dar şi după această stăruinţă din inimă, biata femeie este respinsă de Mîntuitorul care zice: "Nu este bine a lua pîinea fiilor şi a o arunca la cîini" (Matei 15, 26). Prin cîini înţelegem aici pe păgîni, pentru viaţa lor necurată şi pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numeşte fiii lui Avraam. Pîinea înseamnă facerile de bine făcute de Mîntuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rîndul cîinilor? Oare se supără? Oare huleşte? Oare se deznădăjduieşte de mila şi de ajutorul ce-l aşteaptă de la Preabunul nostru Mîntuitor? Nu, nicidecum. Ci se smereşte foarte în inima sa şi se socoteşte cu adevărat în rîndul cîinilor, avînd în continuare nădejdea unui cîine către stăpînul său, că pînă la urmă îi va arunca şi ei o fărămitură de pîine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăzneşte a zice către Mîntuitorul: Da, Doamne (adică sînt cîine), dar şi cîinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpînilor lor (Matei 15, 27).

Vedeţi, fraţilor, credinţa cea tare şi fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeţi smerenia inimii ei? Este alungată ca un cîine, dar nu se deznădăjduieşte de cererea ei şi crede cu mare tărie, că pînă la urmă va căpăta o fărîmitură din pîinea îndurărilor lui Dumnezeu şi Stăpînului ei. Vedeţi că smerenia şi credinţa acestei femei păgîne este mai mare decît a multor creştini din zilele noastre. Care dintre credincioşii noştri se mai roagă lui Dumnezeu cu credinţa, cu smerenia şi cu stăruinţa acestei femei cananeence? Nu se supără, văzîndu-se asemănată cu cîinele, şi aşteaptă să fie miluită, măcar ca un cîine. Iar Preamilostivul nostru Mîntuitor, văzînd smerenia şi credinţa ei cea mare şi statornică, ca un Atotştiutor al inimilor, văzînd inima ei de mamă îndurerată pentru suferinţa fiicei sale, văzînd că acest suflet necăjit nu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în mila Lui, îi răspunde: O, femeie, mare este credinţa ta! Facă-se ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15, 28).

Aţi auzit de minunile credinţei celei tari şi statornice ale femeii cananeence? Aţi văzut că mila şi îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tămăduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credinţa mamei sale, iar credinţa ei cea statornică şi stăruitoare a lăudat-o, zicînd: O, femeie, mare este credinţa ta!

Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credinţă atît de mare şi statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mîntuitorul, deoarece nici o revelaţie nu a avut, nici Sfînta Scriptură nu o citise spre a fi învăţat credinţa cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia cananeeancă a primit credinţa în Dumnezeu prin auz. Că deşi nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfînta Scriptură nu o cunoştea, dar auzind ea de la mulţi oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea şi mîntuirea oamenilor şi că va face milă şi cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău.

Apostolul Pavel ne-a învăţat, zicînd: Credinţa vine prin auz, iar auzul din cuvîntul lui Dumnezeu (Romani 10, 17).

Iată cît de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfîntului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeancă şi a crezut cu tărie în inima sa, şi prin credinţa ei cea mare şi statornică a dobîndit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mîntuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintîi, şi apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credinţa ei cea mare şi statornică.

Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica cananeencei, a fost şi aceasta ca să arate evreilor cîtă credinţă stăruitoare are o femeie păgînă şi cîtă împietrire şi necredinţă aveau cărturarii, arhiereii şi fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să-L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).

Iubiţi credincioşi,

Mulţi dintre sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu au arătat marea şi statornica credinţă în El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfinţii prooroci, dumnezeieştii Apostoli şi toţi mucenicii care L-au mărturisit şi şi-au pus sufletul pentru El. Unii dintre aceştia au fost călăuziţi direct de Dumnezeu, iar cei mai mulţi de Sfînta Scriptură, care i-a condus la cunoaşterea şi credinţa în Dumnezeu, căci prin citirea Sfintei Scripturi se naşte credinţa în Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 ş.a.)

Iată în Evanghelia de astăzi o femeie păcătoasă, străină de neamul lui Israel, de credinţa cea adevărată şi de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atîta tărie în Mîntuitorul şi în puterea minunilor Lui, încît este vrednică de laudă şi de mila Preabunului Dumnezeu. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotştiutor, a arătat mai înainte că mulţi din păgîni vor ajunge la cunoştinţa de Dumnezeu şi la credinţa cea dreaptă în El, zicînd: Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă întru Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13, 29).

Care a fost pricina că această femeie cananeeancă a alergat cu atîta sîrguinţă în urma Domnului şi a cerut cu atîta stăruinţă ajutorul şi mila Lui în nevoia ei? Negreşit că era o mamă necăjită şi îndurerată cu inima, din cauza suferinţei celei mari a fiicei sale care era rău chinuită de diavol. Oricine îşi poate închipui cîtă durere şi mîhnire avea biata mamă, cînd vedea pe fiica sa de atîtea ori căzînd jos, răcnind, lovindu-se cu capul de pămînt, scrîşnind din dinţi şi tremurînd cu tot trupul cînd duhul cel rău o chinuia. Numai acela îşi poate da seama de acest lucru, care a văzut pe viu pe un om îndrăcit, cînd îl apucă duhul cel rău şi îl munceşte.

Orice om cu suflet bun şi o inimă miloasă, compătimeşte pe asemenea oameni care, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, sau din cauza păcatelor părinţilor sînt stăpîniţi de diavoli, cu atît mai mult o mamă bună, cînd vede în asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru că nimic în lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevărate. Pentru a vă da seama de acest lucru, în cele ce urmează vom arăta din nou cîteva înfăţişări ale credinţei acestei femei cananeence.

Care a fost, deci, fapta bună principală care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stăpînite de diavolul din Evanghelia de astăzi? A fost credinţa cea tare şi puternică a mamei sale. Credinţa ei în Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastră, ca a multor creştini de azi. Credinţa ei statornică, vie, neîndoielnică în Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Încă nici n-a fost nevoie s-o aducă înaintea Domnului. Prin credinţa mamei i-a vindecat Mîntuitorul fiica de la distanţă, în clipa cînd a rostit cuvintele: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti (Matei 15, 28).

Credinţa tare nu este legată de loc şi de timp. Ea vindecă, iartă, izbăveşte de primejdii, înviază din morţi, indiferent de loc, de vîrstă şi de distanţă. Noi ne rugăm în biserică pentru credincioşi şi ei primesc ajutor, sănătate şi cele de folos, acasă, pe cale, la locul lor de muncă. Să ne întărim prin credinţă din exemplul acestei mame din Evanghelie. Să alungăm îndoiala în credinţă, nepăsarea, nesimţirea şi împietrirea inimii noastre şi necredinţa care bîntuie peste lume, că de nu vom avea credinţă dreaptă, statornică şi puternică în Hristos ca această femeie, nu ne vom putea mîntui.

Credinţa vine din auz, spune Sfîntul Apostol Pavel, adică auzirea cuvîntului lui Dumnezeu. Numai că cei care seamănă cuvîntul vieţii şi învaţă poruncile Sfintei Evanghelii trebuie să fie preoţi ortodocşi şi să aibă viaţă creştină exemplară. Credinţa se întăreşte mai ales prin sfînta rugăciune, prin post şi milostenie, prin spovedanie regulată şi prin Sfînta Împărtăşanie.

Femeia cananeeancă avea şi credinţă tare, dar şi rugăciune stăruitoare, căci mereu striga în urma lui Hristos: "Doamne, ajută-mi şi vindecă pe fiica mea!" Nu se descuraja, deşi Domnul o trecea cu vederea; nu slăbea în credinţă, nici nu cîrtea că este asemănată cu cîinii, nici nu înceta a se ruga şi a striga în urma Lui: "Doamne, ajută-mi! Doamne, miluieşte pe fiica mea, că rău este chinuită de diavolul!" Aşa şi noi să ne rugăm lui Dumnezeu: "Doamne, miluieşte sufletul meu, că este chinuit de diavolul mîndriei, de duhul desfrînării, de patima mîniei, a lăcomiei şi a trîndăviei! Doamne, scapă-ne de robia patimilor, de slăbirea credinţei, de îndoiala gîndurilor, de duhul necurăţiei, de neînfrînarea limbii şi de toate cursele vrăjmaşului diavol!"

Iubiţi credincioşi,

Mare este puterea credinţei în lume! Mare a fost credinţa Maicii Domnului, a Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Mucenici şi a Cuvioşilor Părinţi! Mare a fost credinţa părinţilor, a mamelor care ne-au născut şi a înaintaşilor noştri. Ei uneau credinţa cu rugăciunea, cu postul, cu milostenia şi smerenia. Acestea erau virtuţile Sfinţilor şi ale părinţilor noştri. Acestea erau şi virtuţile femeii din Evanghelia de astăzi. Acestea trebuie să fie cununa de mărgăritare care se cere să împodobească pe creştinii noştri, inima noastră, casele noastre, copiii şi viaţa noastră.

Credinţa şi rugăciunea cu lacrimi au făcut cele mai mari minuni în Biserica lui Hristos şi în viaţa creştinilor. Prin acestea se săvîrşeşte jertfa Sfintei Liturghii şi cele şapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc şi astăzi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaşte şi la multe icoane din ţara noastră. Prin acestea dobîndim iertare de păcate şi mîntuire.

De aceea aveţi datoria să mergeţi regulat la slujbele Bisericii, să duceţi în familie viaţă cît mai curată şi să vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu. Copiii lăsaţi de capul lor, neduşi la biserică, nespovediţi regulat şi nehrăniţi cu rugăciunea şi cuvîntul lui Dumnezeu, ajung răi, beţivi, desfrînaţi, necredincioşi şi chiar ucigaşi de oameni. Căci dacă se depărtează de Dumnezeu, de biserică, de părinţi, de rugăciune şi de cele sfinte, patimile îi robesc şi diavolii îi aruncă în necredinţă, în deznădejde şi în osînda iadului.

Să aveţi grijă de copii ca de lumina ochilor! Învăţaţi-i, educaţi-i, mîngîiaţi-i, duceţi-i la biserică, hrăniţi-i cu Trupul lui Hristos şi cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei. Să cerem de la Iisus Hristos credinţa femeii cananeence şi izgonirea patimilor din inimile noastre. Să învăţăm a ne ruga cu rugăciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: "Doamne ajută-ne să ne mîntuim şi să Te slăvim în vecii vecilor!" Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Sfântul Cuvios Isaachie Zăvorâtul de la Pecerska, care s-a săvârșit cu pace în anul 1090

 

Viaţa Cuviosului Părinte Isachie, închisul de la Pecersca

(14 februarie)
(Din Patericul Pecerscăi)

Cu neputinţă este a nu veni ispitele la oameni. Căci dacă ispititorul a îndrăznit a se apropia chiar de Domnul în pustie, cu atît mai mult îndrăzneşte a ispiti pe robii Săi. Însă, precum aurul lămurit în foc se vede luminos înaintea oamenilor, aşa şi omul cel lămurit prin ispitele vrăjmaşului se va lumina ca soarele înaintea lui Dumnezeu, prin lucruri bune. S-a înştiinţat acest lucru prin Cuviosul părintele nostru Isachie, închisul Pecerscăi, pentru că acest cuvios, de neam toropcean, era neguţător bogat în viaţa mirenească. Dar, cugetînd a se face monah, şi-a împărţit toată averea la săraci şi la mănăstiri, apoi s-a dus în peşteră la Cuviosul Antonie, rugîndu-se să-l primească întru rînduiala monahicească.

Cuviosul Antonie, văzînd mai înainte că el voieşte să îmbrăţişeze viaţa îmbunătăţită, cea întocmai ca îngerii şi cu totul vrednică de îngerescul chip, i-a împlinit rugămintea. Deci, Cuviosul părintele nostru Isachie, făcîndu-se monah, a început viaţă şi mai aspră, căci nu-i era destul că se îmbrăcase în rasa de păr, ci a poruncit să-i cumpere o piele de capră pe care a pus-o peste rasă. Aşa s-a închis într-o uliţă a peşterii, într-o mică chilie ca de patru coţi, şi acolo se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Mîncarea lui era o prescură şi aceea după o zi şi bea apă cu măsură. Acestea i le aducea Cuviosul Antonie şi i le dădea pe o ferestruică, pe care abia încăpea mîna.

Pe lîngă acestea, niciodată nu se culca pe coaste, ci avea puţin somn. Şi a petrecut şapte ani într-o viaţă ca aceasta, neieşind din chilie. Dar odată, sosind seara, a început, după obicei, a face metanii, cîntînd psalmi pînă la miezul nopţii, iar după ce s-a ostenit, stingînd lumînarea, a şezut la locul său. Şi iată, deodată, a strălucit în peşteră o lumină mare, ca de soare, luînd vederea omenească. Apoi veniră la dînsul doi diavoli în chip de tineri frumoşi, cu feţe ce străluceau ca soarele şi ziseră lui: "Isachie, noi sîntem îngeri".

Isachie, sculîndu-se, a văzut o mulţime de diavoli, ale căror feţe erau ca soarele, iar unul dintre dînşii strălucea mai mult decît toţi şi din faţa lui ieşeau raze. Şi a zis sfîntului: "Isachie, acesta este Hristos, închină-te lui". Dar Isachie, neînţelegînd diavoleasca lucrare şi nici aducîndu-şi aminte să-şi facă semnul Crucii, s-a închinat aceluia ca lui Iisus Hristos, iar diavolii îndată au făcut zgomot mare, strigînd: "Al nostru eşti, Isachie!" Deci, punîndu-l să şadă şi ei aşezîndu-se împrejurul lui, iar chilia, cum şi intrarea peşterii, fiind plină de diavoli, unul din ei, cel părut Hristos, a zis: "Luaţi fluiere, timpane, viori şi cîntaţi, iar Isachie să joace". Şi îndată cîntară din fluiere, timpane şi viori, iar pe Isachie, luîndu-l, începură cu dînsul a sări şi a juca multă vreme, încît, obosindu-l, îl lăsară abia viu. După aceea, îl batjocoriră şi pieriră.

A doua zi, sosind gustarea pîinii, a mers Cuviosul Antonie, după obicei, la fericitul şi i-a zis: "Binecuvîntează, părinte Isachie". Dar nu i-a dat răspuns. Neştiind deci ce să fie, a zis întru sine: "Oare acum a murit?" Atunci a trimis în mănăstire la Cuviosul Teodosie şi la fraţi. Venind fraţii, au săpat acolo unde era uşa astupată şi luară pe Isachie, care li se părea că este mort şi l-au pus înaintea peşterii, dar văzură că era viu. Şi a zis Cuviosul Teodosie: "Cu adevărat din diavoleasca lucrare i se făcu lui aceasta". Deci îl puseră pe pat şi slujea Sfîntul Antonie.

În acele zile domnul Kievului, Iziaslav, s-a întors în Kiev din pămîntul leşesc şi a început a se mînia asupra Sfîntului Antonie, pentru Vseslav, domnul poloveţilor, care, în zilele cuviosului, a domnit o vreme la Kiev. De aceea a trimis noaptea voievodul Sviatoslav din Cernigov după Sfîntul Antonie. Acesta, mergînd la Cernigov, i-a plăcut locul ce se numeşte muntele Voldiniei, apoi, săpîndu-şi o peşteră, s-a sălăşluit acolo, unde chiar şi acum este mănăstire.

Cuviosul egumen Teodosie, înştiinţîndu-se că Sfîntul Antonie s-a dus la Cernigov, a mers cu fraţii la peşteră şi, luînd pe Isachie, l-au dus în chilia sa şi-i slujeau, căci acela era slab la minte şi la trup, încît nu putea nici să şadă, nici să se întoarcă pe altă parte, fiind foarte bolnav. Cuviosul Teodosie singur cu mîinile sale îl spăla şi îl îngrijea. Astfel, zăcînd doi ani, îi slujeau lui.

Asta este de mirare, căci în aceşti doi ani n-a gustat nici pîine, nici apă, nici poame, nici altă hrană, dar era viu, însă mut şi surd. Cuviosul Teodosie făcea rugăciune pentru el, ziua şi noaptea, pînă ce, în al treilea an, a grăit şi dorea să fie ridicat pe picioare. Apoi, ca pruncul a început a umbla, însă încet, pînă a mers şi la biserică. După aceasta a început a veni la masă şi îl punea pe el deosebit de fraţi şi-i aducea dinainte pîine, dar nu voia să o ia. Fraţii o puneau în mîinile lui, însă cuviosul Teodosie le zicea: "Puneţi pîinea înaintea lui, ca singur să o mănînce. Iar el, privind la ceilalţi, gusta pîine şi astfel s-a învăţat a mînca şi, prin acest chip, l-a izbăvit Cuviosul Teodosie de meşteşugul diavolesc şi de înşelăciunea lui.

Murind Cuviosul Teodosie şi fericitul Ştefan făcîndu-se în locul lui egumen, Isachie iarăşi a luat viaţa cea aspră, zicînd către ispititorul: "Iată, acum m-ai înşelat, diavole, şezînd în peşteră şi în singurătate. De acum nu mă voi mai închide, ci te voi birui cu darul lui Dumnezeu, ostenindu-mă în mănăstire". Atunci iarăşi s-a îmbrăcat în rasă de păr, iar peste rasă a pus o haină strîmtă şi a început a ajuta bucătarilor şi a sluji fraţilor. La Utrenie intra mai înainte de toţi şi stătea nemişcat. Cînd a sosit iarna şi gerul era cumplit, el stătea la Utrenie în călţuni, încît de multe ori îi îngheţau picioarele pe piatră, dar nu le mişca, pînă nu se cînta Utrenia. După Utrenie intra înaintea tuturor în bucătărie şi mai înainte gătea focul, lemnele şi apa. Apoi veneau şi ceilalţi fraţi bucătari.

Odată, unul din bucătari, cu numele tot Isachie, a zis fericitului, zîmbind: "Isachie, iată corbul şade, mergi de-l prinde". El, închinîndu-se pînă la pămînt şi mergînd, a prins corbul şi l-a adus înaintea tuturor bucătarilor. Iar ei s-au spăimîntat de ceea ce făcuse, apoi au spus egumenului şi fraţilor care începuseră a-l cinsti. După aceea, el nevrînd cinste de la oameni, a început a face supărare, uneori egumenului sau fraţilor, alteori oamenilor mireni, umblînd prin lume, încît şi bătăi primea de la mulţi. Astfel, prefăcîndu-se nebun, iarăşi s-a sălăşluit unde era mai înainte peştera Cuviosului Antonie, căci acum acesta murise. Şi a început a aduna la sine tineri, peste care punea haine monahiceşti. Atunci, uneori lua de la fericitul egumen Nicon certare, iar alteori de la părinţii copiilor acelora lua bătăi, iar el, toate le răbda cu bucurie, suferind lipsa, golătatea şi răceala ziua şi noaptea.

Într-o noapte, fericitul, aprinzînd cuptorul în peşteră şi cuptorul fiind crăpat, a început văpaia a ieşi în sus prin crăpături iar el, neavînd cu ce să astupe crăpăturile, a păşit cu picioarele desculţe peste văpaie şi a stat pînă ce a ars cuptorul; apoi, s-a coborît nevătămat.

Acestea şi multe alte lucruri de mirare făcea el. Astfel a luat biruinţă asupra diavolilor şi întru nimic nu socotea ameninţările şi nălucirile lor. Pentru că de multe ori îi făceau supărare diavolii şi-i ziceau: "Al nostru eşti, Isachie, fiindcă domnului nostru te-ai închinat". Iar el le zicea lor: "Domnul vostru cel diavolesc este Belzebul, de care nu mă tem ca de idolul Muh, (precum era numele lui) nici de voi, slugile lui, căci, deşi m-aţi înşelat întîi, fiindcă nu ştiam meşteşugurile şi vicleşugurile voastre, iată, de acum, cu puterea Domnului meu Iisus Hristos şi cu rugăciunile Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, vă voi birui pe voi". Apoi se însemna cu semnul Crucii şi aşa gonea nălucirile acelea ale lui Belzebul. Odată se făcu groază fericitului din nălucirile diavoleşti, căci veneau la dînsul noaptea ca un popor mare, cu sape şi cazmale, zicînd: "Să săpăm peştera aceasta, iar pe acesta aici să-l astupăm". Dar unii ziceau către dînsul: "Ieşi, Isachie, căci vor să te astupe". Iar el le zicea: "De aţi fi oameni atunci aţi umbla ziua, dar voi sînteţi întuneric şi de aceea umblaţi în întuneric". Atunci se însemna cu crucea, precum şi la toate nălucirile, iar diavolii îndată piereau.

Uneori îl înfiorau în chip de urs sau de leu şi de alte cumplite fiare. Alteori ca şerpii se tîrau spre dînsul, ca broaştele, ca şoarecii şi ca toate jivinele, dar nu putură nimic să-i facă şi-i ziseră: "O! Isachie, ne-ai biruit". Iar el răspundea: "Şi voi m-aţi biruit pe mine, arătîndu-vă în chipul lui Iisus Hristos şi al îngerilor, nevrednici fiind de o cinste ca aceea. Iată, acum, cu adevărat vă arătaţi în chip de fiare şi de dobitoace, de şerpi şi de jivine, precum singuri sînteţi necuraţi". De atunci nu i se făcea nici o supărare de diavoli, cu care trei ani avusese război. Apoi, a doua oară, s-a sălăşluit în peşteră precum singur a mărturisit. După aceea, a început a vieţui cu mai mare înfrînare, postire şi priveghere.

Astfel vieţuind, i-a sosit sfîrşitul vieţii şi s-a îmbolnăvit în peşteră. Apoi fraţii l-au adus, fiind bolnav, în mănăstire, unde a bolit opt zile şi s-a dus pe calea Domnului, întru bună mărturisire. Ioan, care acum era egumen şi toţi fraţii sprijinindu-i trupul, l-au îngropat cu cinste în peşteră. Acest bun ostaş al lui Hristos, care mai întîi a fost biruit de către vrăjmaş, mai pe urmă a luat biruinţă şi a cîştigat Împărăţia cerurilor. Cu ale lui sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi să împărăţim împreună cu Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfîntul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vietile Sfintilor Februarie

Sfântul Cuvios Auxentie, nevoitor în Muntele Oxeia, care mai înainte a fost ostaş în Bitinia (Turcia de astăzi) în timpul împăratului Teodosie cel Mic (+470)

 Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Avxentie

(14 februarie)

În vremea împărăţiei lui Teodosie cel tînăr era în Constantinopol un bărbat cinstit, vestit în rînduiala ostăşească şi în palaturile împărăteşti, cu numele Avxentie, fiu al lui Ada Persul, iscusit în dumnezeiasca Scriptură şi în înţelepciunea cea din afară şi împodobit cu fapte bune. Acela, cunoscîndu-se cu Cuviosul Marchian, care mai pe urmă a fost iconom al Bisericii celei mari, şi cu Ioan monahul cel îmbunătăţit, care vieţuia lîngă biserica Sfîntului Ioan Mergătorul înainte, fiind înaintea cetăţii ce se numea Evdom, împreună cu alţi bărbaţi temători de Dumnezeu, a rîvnit vieţii lor. Deci, lăsînd deşertăciunea lumii acesteia, slava şi gîlceava, s-a făcut ostaş al cerescului împărat Hristos şi, luînd chipul monahicesc, s-a făcut slujitor al Domnului mai întîi în rînduiala diaconiei, apoi în a preoţiei şi a luat putere asupra diavolului ca să-l izgonească din oameni. Pentru aceasta era slăvit în cetatea împărătească; fugind de slava omenească şi dorind slava şi viaţa mai liniştită, a lăsat cetatea cea cu mult popor şi s-a dus la Bitinia. De acolo s-a dus într-un munte pustiu care se numea Oxia şi care era departe de Calcedon, ca la 10 stadii. Iubind acel loc, s-a suit pe un deal şi, stînd pe piatră, şi-a ridicat sfintele mîini, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: "Tu, Doamne, m-ai sălăşluit deosebi în nădejde". Şi a locuit în muntele acela, care mai pe urmă se chema după numele lui Avxentie, precum se scrie în viaţa Cuviosului Ştefan, care după aceea a sihăstrit în acelaşi munte şi a pătimit pentru sfintele icoane.

Vieţuind Cuviosul Avxentie în muntele cel pomenit, a fost aflat de nişte păstori care căutau o turmă de oi rătăcită şi pe care au aflat-o cu rugăciunile lui. Din acea vreme s-a făcut cunoscut cuviosul şi începură a veni la dînsul mulţi, unii pentru tămăduirea trupească - căci toate bolile le vindeca prin rugăciunile lui -, iar alţii veneau pentru folosul sufletesc.

Apoi, adunîndu-se oameni cucernici din satele dimprejur, i-au zidit o chilie în vîrful muntelui, în care, închizîndu-se cuviosul, vorbea printr-o ferăstruie mică cu cei ce veneau la dînsul, povăţuindu-i la fapte bune şi tămăduind pe cei neputincioşi, pentru că era izvor de tămăduiri, fiind plin de dumnezeiescul dar şi alergau la dînsul din multe cetăţi, ca la un doctor fără de plată. Aşa o femeie a unui comite din Nicomidia, orbind, a venit strigînd: "Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu cel preaînalt". Iar el a zis către cei ce erau acolo: "Sînt om păcătos şi pătimaş ca şi voi, dar dacă credeţi că Cel ce a tămăduit pe orbul din naştere o va vindeca şi pe aceasta, apoi toţi să ne rugăm lui Dumnezeu cu osîrdie pentru dînsa". Şi rugîndu-se toţi, sfîntul s-a atins de ochii ei şi a zis: "Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Lumina cea adevărată". Şi îndată a văzut femeia, şi toţi au mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, comitesa aceea a dat multă milostenie la săracii care veneau lîngă muntele acela spre a cere milostenie de la cei ce mergeau la sfînt. De aceasta chiar sfîntul se îngrijea, avînd ucenici care împărţeau pîinea ce se aducea.

Pe lîngă darul tămăduirii, cuviosul mai avea şi pe cel al vederii înainte, pentru că odată au venit la dînsul doi oameni, unul credincios, iar altul cu cuget eretic. Pe cel drept-credincios sfîntul l-a primit cu dragoste şi a vorbit cu dînsul despre folosul sufletesc; iar către cel rău credincios n-a zis nici un cuvînt, văzînd într-însul necredinţa. Ducîndu-se de la sfînt, cel rău credincios a început a-l huli pe sfînt şi a-l vorbi de rău, numindu-l făţarnic; dar, nesosind ei încă la casa lor, a întîmpinat pe cel rău credincios un copil, spunîndu-i că asupra fiicei lui a năvălit diavolul şi o munceşte cumplit. Deci acela s-a mîhnit foarte şi, cunoscîndu-şi păcatul, a dus pe fiica cea îndrăcită la cuviosul, cu smerită rugăminte. Şi s-a tămăduit atît fecioara de muncirea diavolească, cît şi tatăl ei de credinţa cea rea.

Doi leproşi au venit, cerînd tămăduire. Şi i-a întrebat sfîntul: "Care sînt greşelile voastre de a venit asupra voastră această pedeapsă de la Dumnezeu?" Ei, închinîndu-se lui, au zis: "Miluieşte-ne robul lui Hristos şi te roagă pentru noi să ne tămăduim". Sfîntul le-a răspuns: "Aceasta vi s-a întîmplat, o! fraţilor pentru jurămîntul vostru, căci v-aţi obişnuit adeseori a vă jura şi a vă blestema şi aţi pornit pe Dumnezeu spre mînie". Ei, auzind aceea, s-au spăimîntat, cum de ştie greşelile lor şi căzînd înaintea lui s-au pocăit. Milostivindu-se spre dînşii, Cuviosul i-a uns cu untdelemn sfînt de la cap pînă la picioare, zicînd: "Pe voi vă tămăduieşte Iisus Hristos, iar eu sînt om păcătos". Şi îndată leproşii s-au curăţit de neputinţa lor.

Un slăbănog zăcea pe pat, fiind adus cu căruţa, iar părinţii lui, căzînd la sfînt, ziceau cu plîngere: "Pentru mulţimea păcatelor noastre, s-a întîmplat fiului nostru slăbănogirea". Sfîntul le-a răspuns: "Credeţi oare că el se poate tămădui prin mine, smeritul şi lepădatul? Numai Dumnezeu este puternic pentru aceasta". Ei ziseră: "Cu adevărat, îngere al lui Dumnezeu, eşti trimis pentru mîntuirea noastră şi credem că toate sînt cu putinţă la Dumnezeu". El le-a răspuns: "Să fie după credinţa voastră". Şi, luînd untdelemn sfînt, a uns tot trupul slăbănogului şi îndată s-a sculat sănătos, încît cu toţii Îl slăveau pe Dumnezeu.

Cît pentru cei îndrăciţi nu ne ajunge cuvîntul, căci pe mulţi a liberat Cuviosul Avxentie din muncirea diavolească, care veneau la el în toate vremurile din diferite cetăţi şi ţări îndepărtate. Pe alţii îi aduceau cu sila, munciţi de viclenele duhuri şi toţi se tămăduiau prin sfintele lui rugăciuni, căci avea de la Dumnezeu mare stăpînire şi putere asupra diavolilor. Apoi a fost chemat în Calcedon, la sinodul Sfinţilor Părinţi, cel de-al patrulea a toată lumea şi s-a ostenit mult, nevoindu-se contra eresului lui Evtihie şi a relei credinţe a lui Nestorie. De aceea a răbdat şi multe ocări de la eretici. Însă drept-credinciosul împărat Marcian îl cinstea foarte mult şi era iubit de toţi Sfinţii Părinţi, încît s-a arătat vestit între toţi, ca un dreptcredincios şi făcător de minuni, înţelept şi nebiruit în cuvînt, ca cel ce ştia bine tainele dumnezeieştii Scripturi, după cum este scris: Era bărbat puternic în faptă şi cuvînt, înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul.

Întărind cu Sfinţii Părinţi dreapta credinţă, s-a întors iarăşi la chilia sa din muntele pustiu şi a făcut în cale multe şi mari minuni, pe cînd se ducea la Calcedon şi se întorcea de acolo, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toate bolile şi neputinţele. Şezînd în chilia sa, aducea mult folos lumii, prin chipul vieţii sale îmbunătăţite şi prin învăţăturile grăitoare de Dumnezeu, cu care se îndulceau toţi care veneau la dînsul de pretutindeni, pentru facerile de minuni. Iar cu ochii cei mai înainte văzători, vedea cele ce erau departe ca pe cele ce erau aproape şi privea duhurile cele fără de trup şi sufletele drepţilor.

Într-o noapte, închizîndu-se, înălţa către Dumnezeu obişnuitele sale rugăciuni, iar ucenicii şi ceilalţi care veniseră la sfîntul, fiind afară şi cuviosul deschizînd ferestruia fără de veste, a strigat cu glas mare de trei ori: "Binecuvîntat este Domnul Dumnezeu!". Apoi, suspinînd cu greu şi-a plecat capul spre pămînt şi toţi stînd de faţă nu îndrăzneau a-l întreba. Dar el le-a zis: "Luminătorul care era la răsărit, o! fiilor, Simeon, părintele nostru, a adormit!". Zicînd acestea, plîngea foarte. Şi a zis iarăşi: "Sfîntul părintele nostru, stîlpul şi întărirea adevărului, Simeon Stîlpnicul, a răposat, iar nevinovatul şi curatul lui suflet nu s-a îngreţoşat a se închina mie, netrebnicului şi păcătosului!" Şi s-au spăimîntat cei ce auzeau despre o vedere ca aceea. Atunci au însemnat ceasul în care cuviosul a spus aceasta şi după o vreme oarecare a venit înştiinţare de la dreptcredinciosul împărat Leon, care a luat împărăţia lui Marcian, despre moartea Cuviosului Simeon Stîlpnicul şi îndată a străbătut vestea pretutindeni. Apoi ucenicii cuviosului Avxentie cercetînd vremea, au aflat adevărul, că în acea vreme a murit Cuviosul Simeon, cînd Avxentie a spus despre adormirea lui.

Nu după multă vreme de la sfîrşitul Cuviosului Simeon, s-a apropiat şi fericitul sfîrşit al Cuviosului Avxentie, care venise la adînci bătrîneţe. Căci vieţuind cu cuvioşie şi cu dreaptă credinţă, întemeind multe mănăstiri prin diferite locuri şi fiind egumen în toate părţile Bitiniei şi pe mulţi povăţuind spre mîntuire, a trecut către Domnul.

Vietile Sfintilor Februarie

Preot Claudiu Buză - ECUMENISMUL POARTĂ ACEASTĂ VINOVĂȚIE - CRIMĂ DUHOVNICEASCĂ CU PREMEDITARE!

ECUMENISMUL POARTĂ ACEASTĂ VINOVĂȚIE - CRIMĂ DUHOVNICEASCĂ CU PREMEDITARE! 

Biserica este Spital Duhovnicesc, iar Ortodoxia este singura Terapeutică menită să-l vindece pe om la nivelul întregii sale structuri psihosomatice, prin Harul necreat al Dumnezeului Treimic.

A-i spune ereticului că și el se mântuiește în credința lui, înseamnă a-l lipsi de tratamentul vindecător al Bisericii și a-l lăsa în agonia morții, a-l deconecta definitiv de la inima lui Dumnezeu, ucigându-l sufletește cu bună știință. Ecumenismul poartă această vinovăție: crimă duhovnicească cu premeditare! Dar, de ce vorbesc doar de crimă, când, de fapt, se derulează un adevărat genocid spiritual, într-un "război de 100 de ani" (de când s-au pus bazele ecumenismului și până în vremea noastră). Cine ar putea ține evidența pierderilor sufletelor în acest conflict cumplit dintre Ortodoxie și erezie, într-o pandemie duhovnicească ce refuză a fi eradicată?! 

Mai mult decât atât! Chiar și cei aflați în Spitalul duhovnicesc - Biserica Ortodoxă, care beneficiază de "servicii medicale gratuite" - ortodocșii, sunt scoși adeseori din "carantină" pentru ca ei să probeze  "terapii complementare" eterodoxe, cu efecte nocive pe plan duhovnicesc, slăbind imunitatea ortodoxă și periclitând viața în veșnicie. 

Misiunea Bisericii Ortodoxe are în vedere însănătoșirea omului prin curățirea de patimi, luminare și îndumnezeire, dar și lupta cu erezia care înseamnă despărțire de Dumnezeu. Iar pentru această terapeutică este nevoie ca Adevărul să fie propovăduit atât în Biserică, cât și în mediul eterodox, ca toți să se mântuiască întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Adică să se revină la datul dumnezeiesc al firii omenești, întru Ortodoxia mântuitoare. 

Unitatea în diversitate nu vindecă, ci îmbolnăvește omul pentru că sunt propuse mai multe forme de terapie străine de vindecarea care se face numai în Biserica lui Hristos - Vitezda duhovnicească a întregului neam omenesc. Nu vindecă "grația creată", nu vindecă absența harului sau gândirea pozitivă, ci vindecă doar Energia necreată, Harul Dumnezeului Treimic care dă viață, sfințire și mântuire! 

Preot Claudiu Buză

Sfinții Apostoli din cei 70: Acvila, episcop de Eraclia, şi Priscila, soţia sa, care s-au săvârşit prin sabie (I)

 

Sfântul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci de Apostoli, a fost ucenicul Sfântului Apostol Pavel şi a fost aşezat episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părţile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos.

    Când Claudiu Cezarul a poruncit ca toţi iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soţia sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începându-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma şi Sfântul Apostol Petru venind şi el acolo, au primit sfânta credinţă în Hristos, dar mai mulţi petreceau întru necredinţă. Dar ei aveau multe certuri între dânşii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alţii se lepădau de El, hulindu-L.

Necredincioşii iudei, precum cei din Ierusalim şi din celelalte părţi, tot astfel şi din Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creştinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar şi pe păgâni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioşi. Dar cei care se întorsesera la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioşi; din această pricină se ridica între dânşii ceartă. De acest lucru s-a dat de ştire lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creştini că este Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor şi să se arate între dânşii un alt împărat, care să-i ia stăpânirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toti iudeii cei credincioşi şi necredincioşi, să-i izgonească din Roma şi din toată Italia.

Se mai povestesc încă şi alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioşi amăgiseră la credinţa lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu.

Deci iudeii, fiind izgoniţi de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mâinilor sale, pentru că era cu meşteşugul făcător de corturi.

Pe vremea aceea, Sfântul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei şi aflând acolo pe Acvila cu soţia sa, Priscila, a găzduit la dânşii şi fiind de acelaşi meşteşug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învăţându-i pe ei a crede în Hristos, i-a botezat.

Petrecând Pavel în Corint o vreme, se întreba cu iudeii şi cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învăţat pe ei cuvântul lui Dumnezeu un an şi şase luni. Apoi, plecând cu corabia în Siria, a luat cu dânsul pe Acvila şi pe Priscila. Sfântul Apostol Pavel a sosit împreună cu dânşii şi cu ceilalţi următori ai lui la Efes şi voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Pastelui, au lăsat în Efes pe Acvila şi pe Priscila, ca să înveţe pe efeseni sfânta credinţă cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le ca iarăşi o să se întoarcă la dânşii în Efes.

După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dânsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat înţelept şi tare în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi arzând cu duhul, grăia şi învăţa cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu ştia încă de botezul cel în Sfânta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila şi Priscila de această învăţătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dânşii şi mai cu încredinţare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes şi a scris de acolo Întâia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfârşit le grăieşte: „Închina-se vouă întru Domnul Acvila şi Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adica cu slugile lor)”.

După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăşi s-a dat libertate iudeilor să vieţuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintâi, la averile lor, adică în Italia. Atunci şi Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.

Când Sfântul Apostol Pavel s-a întors iarăşi la Corint şi a scris de acolo epistola către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către aceşti iubiti ucenici ai săi, zicându-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: „Sărutaţi pe Acvila şi Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu şi-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulţumesc, ci toate Bisericile neamurilor.

Sfântul Acvila, zăbovind o vreme în Roma, s-a dus iarăşi în Asia, cu soţia sa. Pentru că a fost rânduit de învăţătorul său, Sfântul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Mergând el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfântul Apostol Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, pe care, punându-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăieşte în cea dintâi Epistolă scrisă către dânsul din Laodiceea: „Te-am rugat pe tine să rămâi în Efes, când mergeam în Macedonia...”

După aceasta, când Sfântul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim şi a fost dus la Roma în lanţuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeaşi epistolă vorbeşte de aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicând: „Sărută pe Priscila şi pe Acvila...”.

Sfântul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia şi în Eracleea, a adus la mântuire mulţime mare de suflete omeneşti. Pe mulţi i-a întors de la idoleasca nebunie la Dumnezeiasca cunoştinţă, botezându-i.

El a trecut şi prin alte ţări diferite, binevestind pretutindeni Împărăţia lui Dumnezeu şi luminând pe mulţi cu sfânta credinţă. A sfărâmat mulţi idoli şi a ridicat multe biserici, punând preoţi şi suferind multe ispite.

În urmă a fost ucis de cei necredincioşi şi a aflat odihnă la ceruri cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Vietile Sfintilor Februarie