( a Sfintei Maria Egipteanca )
Despre slava deşartă şi mînie
Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stînga Ta,
întru slava Ta
întru slava Ta
Iubiţi credincioşi,
Dacă aţi ascultat cu atenţie şi evlavie citirea Sfintei Evanghelii de azi, pe lîngă alte sfinte învăţături care izvorăsc din cuvintele Mîntuitorului, aţi auzit şi de cererea celor doi Apostoli, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Iată ce au cerut: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stînga Ta întru slava Ta (Marcu 10, 35-37).
Vedeţi, fraţii mei, ispita slavei deşarte cum a îndrăznit a se apropia chiar şi de ucenicii Domnului? Nu este de nici o mirare acest lucru, căci diavolul încă în Rai fiind a ispitit pe protopărinţii noştri Adam şi Eva tot cu ispita mîndriei şi a slavei deşarte. Că auziţi ce spune şarpele Evei: Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul (Facere 3, 4-5).
Diavolul şi îngerii lui au fost izgoniţi din cer tot pentru păcatul mîndriei şi al slavei deşarte, căci cugetau să se facă asemenea cu Ziditorul lor, Care i-a adus din nefiinţă întru fiinţă. Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură despre aceasta: Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi pune jilţul meu! În muntele cel sfînt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asmenea Celui Prea Înalt voi fi (Isaia 14, 13-14). Vedeţi, fraţilor că păcatul mîndriei şi al slavei deşarte a fost pricina căderii satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el?
Cu acest păcat greu şi urît de Dumnezeu a înşelat diavolul şi pe strămoşii noştri în rai, iar de atunci şi pînă azi nu încetează a ispiti pe oameni cu tot felul de încercări, dar mai ales cu ispita mîndriei şi a slavei deşarte, pe care Preabunul Dumnezeu o urăşte atît de mult.
Aşa a ispitit şi pe ucenicii Mîntuitorului din Evanghelia de azi. Însă aţi auzit cu cîtă blîndeţe şi înţelepciune i-a îndreptat Mîntuitorul; nu i-a certat, nu i-a blestemat, nu i-a pedepsit, ci cu blîndeţe le-a zis: Nu ştiţi ce cereţi! (Marcu 10, 38). Ca unor copii neştiutori le spune că nu ştiu ce vor. După aceea le-a amintit de paharul sfintelor Sale patimi şi le-a zis: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? (Marcu 10, 38), iar ei au zis: "Putem", la care Iisus le-a adăugat: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza (Marcu 10, 39). Într-adevăr, Iacob a fost ucis de Irod, iar pe Ioan l-a surghiunit în Patmos Domiţian, păgînul împărat al Romei.
În acest fel amîndoi apostolii au băut paharul suferinţei pentru Domnul şi pentru Evanghelia Lui. Dar a şedea de-a dreapta Mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit (Marcu 10, 40). Dar de ce a zis: Nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu (Matei 20, 23). Nimenea să nu socotească aici ca Arie ereticul că Mîntuitorul este mai mic ca Dumnezeire decît Tatăl. Nu, ci acum Mîntuitorul vorbeşte ca om. Că se socotea mai mic după omenire nu după dumnezeire. Căci după dumnezeire era şi este în vecii vecilor egal cu Tatăl. La fel în alt loc al Sfintei Evanghelii ne învaţă, zicînd: Iar Eu şi Tatăl Meu una sîntem (Ioan 10, 30); şi iar zice: Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt; de aceea am zis că din al Meu iau şi vă voi vesti vouă. Şi toate ale Mele sînt ale Tale, şi ale Tale sînt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei (Ioan 16, 15; 17, 10). Iar în alt loc zice: Nu crezi tu că Eu sînt întru Tatăl şi că Tatăl este întru Mine? (Ioan 14, 10).
Dar să mergem mai departe pe drumul cuvîntului spre a auzi ce zice Sfînta Evanghelie: Auzind cei zece, au început a se mînia pe Iacob şi pe Ioan (Marcu 10, 41). Vedeţi fraţilor că pentru ispita mîndriei celor doi Apostoli, pe ceilalţi zece i-a ajuns ispita mîniei. Prea Înduratul nostru Mîntuitor, iarăşi, ca pe nişte copii care nu ştiu ce fac, chemîndu-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă (Marcu 10, 42-44). O bunătate şi dragoste fără margini a Mîntuitorului nostru, că şi pe cei dintîi, care erau ispitiţi de patima slavei deşarte, şi pe ceilalţi zece, care se mîniau asupra celor doi, cu mare blîndeţe şi înţelepciune îi îndreaptă şi îi învaţă, să nu fie ca stăpînitorii lumii, care cu multă trufie şi slavă deşartă conduc popoarele şi le domnesc.
De aceea îi învaţă, zicînd: Şi care vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă (Marcu 10, 44). Prin aceste preasfinte învăţături alungă din mintea lor şi slava deşartă şi mînia, căci aceste patimi sînt amîndouă fiice ale mîndriei. Slava deşartă este începutul, iar mîndria este sfîrşitul! Însă şi la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, aceeaşi învăţătură împotriva slavei deşarte i-a învăţat: Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sînt. Deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sînteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi (Ioan 13, 13-15).
Ce este slava deşartă? După învăţătura sfinţilor Părinţi, slava deşartă este începutul mîndriei şi "numai atîta deosebire este între ele, cîtă deosebire are copilul de bărbatul desăvîrşit şi grîul de pîine" (Filocalia, vol IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvîntul 22, Bucureşti, 1980). Pe slava deşartă cu "vaiul" o ameninţă Domnul zicînd: Vai vouă, cînd toţi oamenii vă vor vorbi de bine (Luca 6, 26). "Gîndul slavei deşarte este prea subţire şi cu lesnire stă pe ascuns lîngă isprăvile faptelor bune şi nu mică nevoinţă trebuie spre a se izbăvi cineva de slava deşartă" (Ibidem). Cum poate cineva a se izbăvi de fiara aceasta cu multe capete a slavei deşarte? După învăţătura Sfîntului Ioan Scărarul, slava deşartă o izgoneşte de la sine, cel ce în tot locul şi lucrul se defaimă pe sine, cel ce suferă cu vitejie ocările şi defăimările altora, cel ce trece fără de vătămare pe lîngă laude şi cel care aleargă spra slava cea de sus, iar pe cele de aici le socoteşte gunoaie.
Zice acelaşi sfînt că "începutul neslavei deşarte este păzirea gurii şi iubirea de necinstiri, mijlocul este încetarea tuturor ispitirilor gîndite ale slavei, iar sfîrşitul este ca pe cele ce ajută la necinstire să fie primite înaintea oamenilor din inimă" (Ibidem). Numai acela are înţelepciune smerită, care lucrează toată fapta bună cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, după cum ne învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Corinteni 10, 31; Coloseni 3, 18).
La fel şi Sfîntul Efrem Sirul ne învaţă următoarele despre slava deşartă: "Sîrguieşte-te să fii defăimat şi te vei umple de cinstea lui Dumnezeu. Nu căuta să fii cinstit, plin fiind înăuntru de răni. Ocărăşte-te pe tine, ca să fii cinstit şi să n-o doreşti ca să nu te necinsteşti". Apoi zice: "Cel ce aleargă după cinste, ea fuge dinaintea lui, iar cel ce fuge de dînsa, cinstea aleargă după el şi propovăduitor al smereniei lui i se face înaintea tuturor oamenilor. Fugi de slavă şi vei fi slăvit. Teme-te de mîndrie şi te vei mări. Dacă urăşti slava, fugi de cei ce o caută" (Filocalia X, Sf. Isaac Sirul, 1981, Cuvîntul 5. Pentru lepădarea de lume).
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am vorbit despre răutatea slavei deşarte, cu care au fost ispitiţi cei doi Apostoli Iacob şi Ioan. În cele ce urmează vom vorbi puţin despre păcatul mîniei, care nu puţin ne vatămă în această viaţă. Mai întîi să vedem ce este mînia şi de cîte feluri este. "Mînia este sutaşul raţiunii, răzbunătorul poftei. Cînd dorim un lucru şi sîntem împiedicaţi de cineva, ne mîniem asupra lui ca unii ce sîntem nedreptăţiţi" (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucureşti 1938, cap. 14). "Mînia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a pomenirii de rău. Mînia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a mîniat" (Filocalia IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvîntul 8).
Felurile mîniei sînt patru. Primul fel de mînie se cheamă "iritare", al doilea fel de mînie se cheamă "pizmă"; al treilea fel de mînie se cheamă "zavistie", adică cea care zace mult în sufletul omului şi caută răzbunare; iar al patrulea fel este mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învaţă în Sfînta Scriptură să oprim mînia noastră cea rea: Părăseşte mînia şi lasă iuţimea (Psalm 36, 8). La fel şi marele Apostol Pavel, zice: Lepădaţi şi voi toate acestea: Mînia, iuţimea, răutatea, hula, cuvîntul de ruşine din gura voatră (Coloseni 3, 8). În alt loc arătînd acelaşi lucru, zice: Orice amărăciune şi supărare şi mînie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate (Efeseni 4, 31).
Sfîntul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să gonim de la noi mînia cea rea şi pătimaşă, zicînd: "Precum apa în văpaie cîte puţin adăugîndu-se, desăvîrşit pe văpaie o stinge, aşa şi lacrima plînsului celui adevărat pe toată văpaia mîniei şi a iuţimii face s-o ucidă" (Filocalia IX, op. cit., p. 68).
Cît priveşte mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Cu mulţimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai mînia Ta şi i-a mistuit ca pe nişte paie. La suflarea nărilor Tale s-a despărţit apa. Strînsu-s-au la un loc apele ca un perete şi s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmaşul zicea: Goni-i-voi şi-i voi ajunge; pradă voi împărţi şi-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia şi mînia mea îi va stîrpi. Dar ai trimis Tu duhul Tău şi marea i-a înghiţit; afundatu-s-au ca plumbul, în apele cele mari (Ieşire 15, 7-10).
În alt loc, despre mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim aşa: Şi i-a lepădat Dumnezeu din pămîntul lor cu mînie, cu iuţime şi cu aprindere mare şi i-a aruncat în alt pămînt, cum vedem acum (Deuteronom 29, 28). Iar dumnezeiescul şi marele Prooroc Isaia, arătînd despre mînia cea dreaptă şi sfîntă a lui Dumnezeu care va fi la sfîrşitul lumii, zice aşa: Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pămîntul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului Savaot în ziua iuţimii mîniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă şi o turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la poporul său şi fiecare va fugi în pămîntul său (Isaia 13, 13-14).
Fraţii mei, acum să arătăm ce virtuţi sînt împotriva mîniei. Cea dintîi faptă bună care stinge şi potoleşte mînia este blîndeţea. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne înveţe prin ce putem linişti tulburarea mîniei a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). În alt loc dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicînd: Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul (Matei 5, 5). Tot dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicînd: Răspunsul blînd domoleşte mînia (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15). Sfîntul Apostol Petru arată că blîndeţea are mare preţ înaintea lui Dumnezeu şi zice: Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului, blînd şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Petru 3, 4). Încă şi Sfîntul Apostol Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blîndeţe pe cei care vor cădea în oarecare păcat şi zice: Fraţilor, chiar de va cădea vreun om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blîndeţii (Galateni 6, 1).
Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc aminte că cel mai bun leac împotriva mîniei este blîndeţea şi nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, şi pe cei răi îi pot face buni şi îi pot aduce la pocăinţă. În această privinţă am să vă reamintesc nişte istorioare din Pateric. Au venit odată hoţii la chilia unui bătrîn şi i-au zis: "Am venit să-ţi luăm toate cîte ai în chilia ta". Iar el le-a zis: "Cîte vă place, fiilor, luaţi". Şi ei au luat toate lucrurile bătrînului pe care le avea în casa sa. Însă au uitat un săculeţ care era atîrnat într-un cui. Deci bătrînul luîndu-l, alerga după ei, zicînd: "Fraţilor, luaţi cele ce aţi uitat în chilia voastră!" Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea bătrînului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, şi s-au pocăit, zicînd întru dînşii: "Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta".
Iarăşi citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc şi s-a dus la dînşii un bătrîn ca să încerce viaţa lor şi, luînd un toiag, a început a sfărîma verdeţurile unuia. Iar fratele văzînd, s-a ascuns pînă le-a sfărîmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către bătrîn: "De voieşti, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea împreună!" Aceasta auzind bătrînul, a pus metanie fratelui, zicînd: "Pentru această nerăutate a ta se odihneşte Duhul Sfînt peste tine, frate!"
A zis dumnezeiescul Iov: Pe cel fără de minte îl ucide mînia (Iov 5, 2). Iar Apostolul Pavel ne învaţă: Soarele să nu apună peste mînia voastră (Efeseni 4, 26). Cu adevărat, pe cel fără de minte îl ucide mînia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău şi răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel avînd ură asupra fratelui, ajunge să fie ca un ucigaş de oameni. Căci, după mărturia Sfintei Scripturi, oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică (I Ioan 3, 15). Iată fraţilor, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mînia. Căci de nu va părăsi mînia şi ţinerea de minte a răului ajunge la ură şi prin ură se face ucigaş de oameni şi aşa îşi ucide prin mînie şi răzbunare sufletul său.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica a cincea a Postului Mare. Fiecare zi în post trebuie să fie o nouă treaptă care ne urcă spre cer, şi ne apropie de Învierea lui Hristos. De aceea sîntem datori, fraţii mei, să ne silim zi cu zi la rugăciune, la înfrînare, la post, la împăcare duhovnicească cu toţi oamenii, la milostenie, la părăsirea păcatelor prin spovedanie şi la unirea cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie.
Astăzi am vorbit de două păcate foarte răspîndite la noi: slava deşartă şi mînia. Cel mai potrivit timp de pocăinţă şi despătimire pentru noi toţi este Postul Mare. Acum să ne ostenim. Acum să ne rugăm mai mult. Acum să părăsim mîndria, mînia, ura, îndoiala, desfrînarea, necredinţa şi tot păcatul. Acum să ne împăcăm cu Dumnezeu, pînă mai avem viaţă şi timp de pocăinţă. Nu vedem cu toţii cîtă suferinţă este în lume şi cîţi mor fără nici o pregătire creştinească? Cum vor fi izbăviţi de osîndă cei ce mor în beţie şi desfrîu, cei ce mor în ură şi procese, cei ce mor în secte şi în întunericul necredinţei? Cine îi va elibera din chinurile iadului, dacă o viaţă de om pe pămînt nu le-a ajuns să creadă cum trebuie în Dumnezeu şi să facă fapte bune de pocăinţă? Să ne ferească Mîntuitorul de un asemenea sfîrşit înfricoşător, fără salvare.
Tot în Duminica de astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, pe care ne-o dă ca model de pocăinţă pentru toţi. Această cuvioasă a fost în tinereţe o mare păcătoasă. Dar ajungînd la Mormîntul Domnului nu putea să intre în biserică pentru păcatele ei cele cumplite. Atunci, venindu-şi în fire a început să plîngă cu amar pentru păcatele sale şi după ce s-a închinat, s-a făcut pustnică în pustiul Iordanului. Acolo s-a nevoit singură 47 de ani, răbdînd grele ispite, foame, gînduri, frig şi lupte de la diavoli. La urmă, fiind descoperită de cuviosul Zosima, un sihastru sfînt, acesta a spovedit-o, a împărtăşit-o cu Sfintele Taine şi, după încă un an, a aflat-o adormită în Domnul şi a înmor-mîntat-o acolo. Pomenirea ei se face la 1 aprilie. Vedeţi cîţi ani s-a pocăit ea pentru păcatele făcute la tinereţe?
Să urmăm şi noi pe calea pocăinţei, că fără aceasta degeaba trăim; ne cheltuim şi viaţa în zadar, ne pierdem şi sufletul. Mai avem o săptămînă pînă la Duminica Floriilor. Este foarte bine ca în aceste zile să vă spovediţi, iar la Florii să primiţi Trupul şi Sîngele lui Hristos.
Continuaţi cu postul şi cu rugăciunea. Dar cereţi numai cele de folos pentru mîntuire. Împăcaţi-vă cu Dumnezeu şi cu oamenii şi aveţi mare grijă pentru copii. Să rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de tot păcatul şi să ne primească, dincolo, de-a dreapta Sa, cu toţi sfinţii Săi. Amin.
