Minunea Sfintei Muceniţe Eufimia, prin care s-a întărit dreapta credinţă (11 iulie)

 Troparul Sfintei Muceniţe Eufimia, glasul al 3-lea

Ai veselit pe cei drept-credincioşi, şi ai ruşinat pe cei rău-mărturisitori, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos. Căci ai întărit dogmele Sinodului al patrulea, pe care Părinţii bine l-au rânduit. Muceniţă mărită, roagă-L pe Hristos Dumnezeu ca să ne dăruiască nouă mare milă.

Condacul Sfintei Muceniţe Eufimia, glasul al 4-lea

Lupte în chinuiri, lupte în credinţă ai purtat cu căldură pentru Hristos, Mirele tău. Şi aşa precum ai zdrobit eresurile, aşa şi acum întărâtările vrăjmaşilor supune-le sub picioarele poporului nostru, rugând pe Născătoarea de Dumnezeu. Căci tu ai luat de la cei şase sute şi treizeci purtători de Dumnezeu părinţi, hotarul credinţei, şi l-ai păzit pe el, ceea ce eşti prealăudată.

Sfânta Mare Muceniță Eufimia din Calcedon (451)

    În luna iulie, în ziua a unsprezecea, facem pomenirea minunii săvârșită de Sfânta Mare Muceniță Eufimia fecioara în timpul celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451)

Sfînta Muceniţă Eufimia s-a născut, a crescut şi s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lîngă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuieşte pomenirea ei. Acum se pomeneşte minunea care s-a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în Calcedon la anul 451 şi prin a cărei minune s-a dovedit şi s-a întărit mărturisirea dreptei credinţe. Această minune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi, ca să nu treacă spre partea celor rău credincioşi.

Lucrurile s-au început astfel: "Dioscur, patriarhul Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, încă de pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecînd cele două firi ale Lui într-una singură, adică firea cea dumnezeiască şi firea cea omenească. Mulţi din rînduiala duhovnicească şi mirenească s-au amăgit cu această rea credinţă a lor. Pe mulţi bărbaţi şi boieri care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres şi de la care aveau mare ajutor. S-a ţinut în Efes un sinod local, după cel de al III-lea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu mulţi ani înainte. Dar acestuia cum să-i zicem sinod? Mai bine să-i zicem adunare tîlhărească, deoarece preasfinţitul Flavian, patriarhul Constantinopolului şi mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de cei de un gînd ai lui Dioscur şi ai lui Eutihie. Atunci s-a întărit mai mult acel eres, astfel credinţa cea rea se primea ca o credinţă dreaptă. Deci, era de trebuinţă să se adune al IV-lea Sinod din toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, pentru lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei credinţe.

În vremea aceea, împăratul Teodosie a trecut din această viaţă către Domnul. După el a luat împărăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfînta Pulheria. Aceşti rîvnitori ai dreptei credinţe, văzînd Biserica tulburată de eresuri şi de diferite certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului toţi Sfinţii Părinţi din toată lumea creştină şi să stabilească adevărata credinţă. Adunîndu-se Sfinţii Părinţi în număr de 330, cu Preasfinţitul Antonie, Patriarhul Constantinopolului şi cu preasfinţitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Episcopul Romei, fiind de faţă răii începători şi învăţători de eresuri: Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rînduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, împreună cu ceilalţi arhierei de un gînd cu el, şi Eutihie cu ai săi. Numărul ereticilor era fără de număr şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul. Cu toţii s-au adunat în biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia dinspre Bosfor, pentru că acea biserică ţinea de scaunul mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încît putea să încapă mult popor. Tot în acea biserică se odihneau moaştele acestei mari muceniţe, de la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toţi anii izvora sînge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr-o rană, şi se lua de acolo astfel: Mormîntul ei era de marmură şi acoperit de o lespede tot de marmură, avînd înăuntru moaştele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. În acel mormînt de marmură, în partea stîngă, era o ferestruie mică, cît încăpea o mînă omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie şi se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cîntarea rugăciunilor de toată noaptea şi înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sînge cu un burete legat de o verigă lungă de fier. Băgînd acolo buretele uscat, îl scotea plin de sînge şi îl storcea într-un vas făcut pentru aceasta. Văzînd poporul sîngele acela, înălţa rugăciuni atît lui Dumnezeu, cît şi Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvîntare şi tămăduirea neputinţelor lor.

Acel sînge era foarte plăcut la miros, ca şi cum era amestecat cu un mir scump, însă nici un fel de mir din cele pămînteşti nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sîngele acela covîrşea cu neasemănare toate aromatele şi tămăduia toate bolile. Sfînta muceniţă izvora din cinstitele ei moaşte un mir mirositor şi tămăduitor ca sîngele, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi. Dar mai ales, izvora cînd arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfînta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă; uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormîntul ei, iar alteori celor ce erau în primejdii şi o chemau în ajutor. Multe popoare alergau din toate ţările şi cetăţile la moaştele ei în Calcedon, spre închinare cu credinţă, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunîndu-se Sinodul Sfinţilor Părinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se întrunească.

La acel sinod al dreptcredincioşilor creştini, făcîndu-se multă neînţelegere şi ceartă cu ereticii, pentru că ei nicidecum nu voiau să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalţi părinţi, a zis către eretici: "Voiesc să scrieţi într-o carte despre mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră şi amîndouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormînt la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne rugăm lui Dumnezeu cu post, ca prin aceasta să ne descopere care este credinţa cea dreaptă". Aceasta zicînd Sfîntul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci, au scris două cărţi: dreptcredincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu peceţile lor şi descoperind mormîntul sfintei, au pus amîndouă scrisorile pe pieptul ei. După aceea, acoperind mormîntul, l-au întărit cu pecete împărătească şi cu păzitori şi după aceasta s-au rugat trei zile cu postire.

Sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul, s-au dus la sfîntul mormînt al Sfintei Eufimia şi, desfăcînd pecetea împărătească, au deschis mormîntul şi au văzut scrisoarea celor dreptcredincioşi şezînd în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioşi zăcînd la picioarele ei. De mirare era şi aceasta, că ea şi-a întins mîna sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dîndu-le lor scrisoarea celor dreptcredincioşi. Atunci toţi s-au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui Dumnezeu, cîntînd cîntări de laudă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi închinîndu-se cu fierbinte dragoste moaştelor ei făcătoare de minuni.

Atunci toţi au propovăduit credinţa cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu prin sfînta şi marea muceniţă, iar credinţa ereticilor au dat-o anatemei. Mulţi dintre eretici, văzînd acea minune, au trecut la dreptcredincioşi, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor şi i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului, a zugrăvi pe Sfînta Mare Muceniţă Eufimia cu scrisoarea în mîna dreaptă, căci şi pînă atunci, şi după aceea, sfînta muceniţă n-a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sînge mirositor ca mirul.

După ce au trecut mulţi ani, împărăţia Bizanţului a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind la început dreptcredincios, mai tîrziu a cam slăbit în credinţă, îndoindu-se de minunile sfintei şi de sîngele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrînd să se încredinţeze şi să afle adevărul, a făcut astfel:

Mai înainte de a se face pomenirea sfintei şi marii muceniţe, a poruncit ca atît mormîntul, cît şi fereastra mormîntului să fie întărite cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon şi, desfăcînd pecetea, a deschis fereastra. Atunci, deodată, a ieşit miros foarte plăcut, încît a umplut biserica, iar sîngele, mai bine-zis mirul, curgea din cinstitele moaşte ale sfintei, mai mult ca altădată, pentru că nici într-un an n-a curs atît de mult sînge ca în acel timp. Aceasta spre înfruntarea credinţei împăratului şi spre întărirea credinţei fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Domnul, care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie dintr-un os uscat de falcă de măgar, oare nu putea ca din moaştele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sînge şi mir? Deci, împăratul cunoscînd greşeala sa, s-a căit şi a cîştigat mare credinţă şi evlavie către Sfînta Eufimia.

După aceasta, în timpul împărăţiei lui Eraclie, a fost, cu voia lui Dumnezeu, mare năvălire a perşilor asupra ţării Bitiniei şi la hotarele Calcedonului. Astfel, supunînd toate cetăţile acelea, după obiceiul lor barbar, le-au pustiit. Apoi, intrînd în biserica marii muceniţe, tot ceea ce au găsit au luat şi, voind să deschidă mormîntul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că, nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemişcată, dar nici fereastra nu se putea deschide. Atunci perşii, adunînd mulţime de lemne şi de vreascuri, au împresurat mormîntul şi, făcînd pe dînsul ca un fel de stog, au pus materii arzătoare şi le-au dat foc, aşteptînd să se risipească marmura din acea cumplită ardere.

Dar nici aşa n-au sporit, pentru că arzînd toată materia aceea a fost prefăcută în cenuşă, dar mormîntul sfintei a rămas nevătă-mat, Dumnezeu făcînd pe plăcuta Sa minunată. După plecarea perşilor, împăratul cu patriarhul au ţinut sfat, pentru moaştele Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia şi au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temîndu-se iarăşi de năvălirea barbarilor împo-triva Calcedonului.

Zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare şi frumoasă, după asemănarea celei de la Calcedon, au pus într-însa cu cinste sfintele moaşte, împreună cu mormîntul, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rînduit să fie lîngă dînsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaşte. Mormîntul l-au pus în Sfîntul Altar în locul dumnezeieştii mese, şi pe el se săvîrşea jertfa cea fără de sînge, pentru că înăuntru erau cinstitele moaşte ale Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de la care se săvîrşeau minuni, precum în Calcedon, tot aşa şi în Constantinopol, iar sîngele şi mirul cel mirositor izvora la timpul obişnuit.

Deci, trecînd mulţi ani şi schimbîndu-se mulţi împăraţi, iar Sinoadele Sfinţilor Părinţi a toată lumea, al V-lea şi al VI-lea sfîrşindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume şi obicei de fiară. Acela a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gînd cu el, zicea: "Iată acestea sînt de care zice proorocul: Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, gură au şi nu vorbesc...". Împăratului Leon i se împotrivea Preasfinţitul Patriarh Ghermano, însă acesta l-a izgonit cu necinste din scaun şi în locul lui a rînduit pe un eretic de un gînd cu dînsul. Asemenea a izgonit şi pe ceilalţi arhierei dreptcredincioşi; iar pe cei ce nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i, i-a izgonit. El hulea nu numai sfintele icoane, ci şi împotriva moaştelor sfinţilor lătra ca un cîine cu neînfrînată limbă, defăimîndu-le cu totul.

Deci, văzînd şi auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaşte ale Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă ceva rău moaştelor, temîndu-se de ridicarea şi de tulburarea poporului. Însă a aflat un meşteşug ca acesta: s-a dus în ascuns cu cei de un gînd ai săi în biserica Sfintei Eufimia şi a descoperit mormîntul ei, pe care perşii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a lăsat să se atingă mîinile credincioşilor şi ale celor răucredincioşi de cinstitele moaşte ale miresei Sale, dar le-a păzit neatinse de mîinile necredincioşilor păgîni. Perşii greşeau în neştiinţa lor, iar creştinii cei răucredincioşi, ştiind, îndrăzneau. De aceea au fost lăsaţi spre mai marea osîndă a lor, ca să necinstească pe acea sfîntă.

Împăratul Leon, descoperind mormîntul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau nestricate moaştele cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormîntul cel de piatră nişte oase putrede şi puturoase, pe care le pregătise înadins şi, acoperindu-le iarăşi cu lespedea, s-a dus. El a luat tîlhăreşte acele sfinte moaşte şi le-au pus într-o cameră din palatul împărătesc. Surorile împăratului şi cu fiicele sale, tăinuindu-se de el, mergeau la sfintele moaşte şi le cădeau cu miruri şi le aprindeau lumînări, cinstindu-le cu osîrdie şi închinîndu-se cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înştiinţîndu-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaşte şi, noaptea, a aruncat-o în mare.

A doua zi, strîngînd adunare din cei răucredincioşi, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind şi defăimînd moaştele sfintei marii muceniţe, zicînd: "O, oameni nebuni, mergeţi şi vedeţi înşelăciunea cu care vă înşelaţi, spunînd că sînt nestricăcioase şi făcătoare de minuni moaştele prealăudatei Eufimia; descoperiţi mormîntul şi vedeţi dacă cele ce spun ei sînt adevărate!" Deci, îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormîntul şi tot poporul a văzut oasele cele putrede şi puturoase. Drept aceea ereticii au început a rîde şi a batjocori pe cei dreptcredincioşi, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioşii, minunîndu-se de un lucru neaşteptat ca acela, nu ştiau ce se întîmplase. Deci, s-au umplut de ruşine şi de jale.

Atunci, mulţi socoteau că toate minunile sfintei nu sînt adevărate; de aceea, scuipînd oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea şi mormîntul acela de marmură l-au scos afară şi biserica au prefăcut-o într-o pustie urîtă, căci au necinstit-o cu fel de fel de necurăţii. Biserica aceea era astfel ca o peşteră goală sau ca ocol de animale; încă şi mai rea, pentru că toate spurcăciunile şi necurăţiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii îşi făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie şi lucrau într-însa meşteşugurile lor. Şi, unde mai înainte se auzea glas de cîntări dumnezeieşti, acum ieşea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală şi se auzeau cîntece necuviincioase, cuvinte spurcate şi ceartă între oamenii fără de rînduială.

Astfel petreceau acei meşteri în acea biserică pustiită, cu femeile şi cu copiii lor. Iar în Sfîntul Altar, ca într-un loc ascuns, îşi aveau locul unde îşi făceau nevoile trupeşti. Dumnezeu a răbdat îndelung acele fapte rele omeneşti, care spurcau pînă într-atît sfinţenia Lui, pînă ce pe cei răi, rău i-a pierdut şi iarăşi a ridicat semnul credinţei, adică crucea, curăţind şi sfinţind locul Său, pe care l-a făcut iarăşi sălăşluire a slavei Sale.

Cinstitele şi sfintele moaşte ale muceniţei, fiind aruncate în mare, atunci a plecat o corabie, după rînduiala lui Dumnezeu, de la malul care se numea al "Sofiei". Acea corabie era a fraţilor Serghie şi Sergon. Văzînd ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo comoară lumească. Deci, dînd drumul la pînze, au plecat. Sosind la gura care se numeşte a lui Avid, au deschis sicriul şi au văzut moaştele sfintei muceniţe nevătămate şi cu bună mirosire, care ieşea din ele. Ei s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, dar mai ales cînd s-au adeverit în vedenie de sfinţenia acelor moaşte. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis slavă mare deasupra moaştelor şi un sfeşnic în care ardeau lumînări şi nişte bărbaţi luminoşi cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu.

După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfînt sînt acele moaşte. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. În insula aceea se aflau moaştele făcătoare de minuni şi izvorîtoare de mir ale Sfintei Muceniţe Glicheria. Rămînînd ei lîngă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfînta Muceniţă Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieşind în întîmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, şi amîndouă s-au îmbrăţişat cu dragoste. Fecioara care venise a zis către cea care ieşise din corabie: "Bucură-te, muceniţa lui Hristos, fericită Eufimia!" Aceasta, de asemenea, i-a răspuns: "Bucură-te, muceniţa lui Hristos, fericită Glicheria!" Şi sărutîndu-se una cu alta, s-au despărţit. Sfînta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfînta Eufimia s-a întors în corabie.

Această vedenie s-a făcut la amîndoi fraţii, pentru care s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înştiinţat ale cui sînt moaştele acelea. Deci, rugîndu-se cu căldură către Sfînta Mare Muceniţă Eufimia, au căzut cu osîrdie la sfintele ei moaşte şi le sărutau, plîngînd de bucurie. Ei voiau să ducă acea vistierie fără de preţ în patria lor, dar Dumnezeu şi sfînta cea plăcută Lui n-au voit aşa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pînzele corăbiei, au pornit spre ţara lor. Fiind departe insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună şi o învăluire mare, încît corabia, fiind purtată de valuri, iarăşi a venit la aceeaşi insulă. Liniştindu-se marea, corăbierii au pornit din nou la călătoria lor.

Dar iarăşi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicîndu-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Aceasta s-a întîmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori. Iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat muceniţa lui Hristos, zicîndu-le: "Pentru ce vă siliţi să mă duceţi pe mine încoace şi încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiţi să mă duceţi voi!" Apoi iarăşi a zis: "Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol şi aducerea mea aici? Pentru ce mai voiţi să mă duceţi în părţile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putinţă. Deci, să nu vă mai osteniţi cu aceasta, ci să-mi faceţi în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa".

Zicînd acestea, sfînta s-a făcut nevăzută, iar acei fraţi cinstiţi, Serghie şi Sergon, îndată s-au supus cu osîrdie poruncii sfinte şi, fiind la mal, au ieşit din corabie la uscat. După aceea, ducîndu-se ei, au spus episcopului insulei de moaştele Sfintei Eufimia, de arătarea şi de porunca ei. Episcopul s-a bucurat de aceasta şi le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaşte, că şi în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, adică să lepede şi să dea focului sfintele icoane şi cinstitele moaşte ale sfinţilor.

Pentru această poruncă a răucredinciosului împărat, au fost ascunse moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, care izvorau mir. Căutînd un loc ales, episcopul a binecuvîntat pe Serghie şi pe Sergon să zidească o biserică mică pentru muceniţa lui Hristos, nu departe de malul mării. Săvîrşindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfinţit biserica, iar cinstitele moaşte le-a pus în altar, sub pămînt, ca să nu se afle de ele luptătorii de icoane.

Săvîrşindu-se aceasta, acei doi fraţi s-au sfătuit şi s-au făgăduit către sfînta, zicînd: "Sfîntă, mare şi prealăudată Muceniţă Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată şi nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaşte, ci aici îţi vom sluji ţie pînă la sfîrşitul vieţii noastre!" Făcînd ei o făgăduinţă ca aceasta, şi-au vîndut toată marfa lor ce o aveau în corabie şi, lepădîndu-se de lume, vieţuiau în postiri şi rugăciuni lîngă acea biserică. Deci, după o scurtă vreme, plăcînd lui Dumnezeu, s-au mutat la viaţa cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Muceniţe Eufimia, căreia i-au slujit cu atîta osîrdie.

Ei, mai înainte de sfîrşitul lor, au pus pe mormîntul sfintei muceniţe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preţ, iar pe piatră au scris: "Noi, Serghie şi Sergon, fraţi de un pîntece, înotînd cu corabia spre Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaşte, care se purtau de valuri, ale Sfintei şi prealăudatei Muceniţe Eufimia şi, după porunca ei, le-am pus aici". După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă şi voia să mute într-însa moaştele Sfintei Eufimia.

Venind el în acea mică biserică zidită de acei doi fraţi, săvîrşea rugăciunea de toată noaptea. Deci, adormind, odată i s-a arătat sfînta, zicînd: "Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gîndeşti, pentru că nu te voi asculta; ci să mergi la sora mea, la Sfînta Muceniţă Glicheria şi s-o rogi pe ea să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă laşi ca să mă odihnesc în locul acesta, pînă ce mă voi întoarce la locul meu". Episcopul, deşteptîndu-se din somn, s-a înspăimîntat şi nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gîndea. Deci, ducîndu-se la Sfînta Muceniţă Glicheria, care se păzea în alt loc şi făcînd rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa şi a pus-o sub ţărînă. Pentru că aşa erau tăinuite moaştele Sfinţilor înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmăşuiau împotriva lor. Deşi erau sub ţărînă, însă cei dreptcredincioşi se adunau la ele şi săvîrşeau prăznuirile lor cu cinste. De la acele sfinte moaşte se dădeau tămăduiri de toate bolile şi neputinţele.

Într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, săvîrşindu-se praznicul în biserica ei, s-a întîmplat unui voievod oarecare, iubitor şi rîvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea într-o corabie pe lîngă o insulă şi, ieşind la uscat, a văzut lîngă biserica ce era aproape de liman, un sobor mare de oameni. Întrebînd el şi înştiinţîndu-se de acea prăznuire, i s-a spus că poporul săvîrşeşte prăznuire pentru aducerea moaştelor Sfintei Muceniţe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mînie şi s-a pornit cu oastea spre biserică răspîndind poporul şi zicînd: "Aşa vă poruncesc vouă împăraţii, închinătorilor de idoli şi slujitori ai oaselor moarte?" Astfel batjocorea ticălosul pe creştinii cei dreptcredincioşi. El a risipit acea biserică aproape pînă la temelie, iar moaştele sfintei s-au păzit întregi sub ţărînă şi s-a pustiit locul acela.

După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăţie fiul său Constantin, care se mai numea Copronim, odrasla rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină şi de Hristos Dumnezeu, iar pe Sfînta Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă, batjocorind pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinereţe cu toată răutatea şi cu viaţa cea spurcată, căci a învăţat vrăji şi farmece şi mult sînge omenesc a vărsat fără cruţare.

Constantin Copronim era mai cumplit decît tatăl său, deoarece a ucis mulţi bărbaţi nevinovaţi şi drepţi şi a pierdut cu totul rînduiala monahicească din Constantinopol. El a împărăţit mult, prin voinţa dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, făcînd multe răutăţi, dar şi el a murit cu amară moarte. După el a luat împărăţia fiul său Leon care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atît de rîvnitor ca tatăl şi moşul lui. Luînd Leon sfîrşitul vieţii, a împărăţit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, care nume înseamnă linişte, pace, de vreme ce a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.

Fiul ei fiind încă mic, ea singură ocîrmuia bine şi cu plăcere dumnezeiască împărăţia grecească, îndreptînd toate cele răsturnate şi risipite de împăraţii cei luptători de icoane. Ea a întors de la surghiun pe Sfinţii Părinţi care fuseseră izgoniţi pentru cinstea sfintelor icoane, deoarece era dreptcredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu. Ea a făcut de s-a adunat al VII-lea Sinod a toată lumea, cu Preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane s-a blestemat de Sfinţii Părinţi.

Atunci şi biserica din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Muceniţe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că se pustiise de Leon Isaurul, s-a reînoit iarăşi de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o curăţe de spurcăciune şi să-i înnoiască toată risipirea. A înfrumuseţat-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviinţate, cu veşminte şi cu vase scumpe. După ce biserica a fost sfinţită, se săvîrşeau într-însa iarăşi ca mai înainte slujbele dumnezeieşti, iar mitropolitul Calcedonului petrecea lîngă ea.

Împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sîrguinţă pentru căutarea moaştelor prealăudatei Muceniţe Eufimia. În vremea aceea cînd Leon Isaurul a luat tîlhăreşte moaştele sfintei şi le-a aruncat în mare, s-a răspîndit vorba între cei dreptcredincioşi de fapta cea rea a împăratului. Deci, se povestea că cinstitele moaşte s-au aflat într-un loc şi se păzesc de credincioşi. Împără-teasa se îngrijea să le afle unde sînt. Dar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de ştire împărătesei, despre moaştele dorite de dînsa ale sfintei muceniţe, în chipul acesta:

În insula care se numea Lemnos, unde se păzeau moaştele sub ţărînă, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregătoria comit şi cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moştenire acel loc, pe care cei doi fraţi pomeniţi mai înainte, Serghie şi Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, în care se aflau cinstitele ei moaşte, avînd deasupra mormîntului o lespede de piatră scrisă.

Acel Anastasie, văzînd în stăpînirea sa că biserica preală-udatei muceniţe era risipită, a înnoit-o, zidind-o pe temelia celei dintîi şi a înfrumuseţat-o cu cuviincioasă podoabă. După o vreme oarecare i s-a întîmplat de a căzut într-o ispită, pentru nişte clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori şi a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. El s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte şi să-şi cîştige dregătoria.

Căutînd el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că Mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decît alţii, ca să folosească celor ce au strîmbătate. Anastasie, căutînd pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărăteşti şi, căzînd la dînsul, i-a spus pricina venirii sale. Deci, rugîndu-l să-i fie mijlocitor şi ajutător, mitropolitul se lepăda, zicînd: "Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea". Mitropolitul, zicînd aceasta, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa. Anastasie, urmînd după dînsul pînă la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă şi a intrat într-însa să se roage.

Rugîndu-se el din destul cu plecarea genunchilor, a şezut la un loc, pentru că nu era cîntare bisericească într-acel loc. Unul din clerici, fiind de rînd în acea săptămînă, a venit la dînsul şi l-a întrebat: "Cine şi de unde eşti?" Anastasie i-a spus acelui cleric toată întîmplarea şi mîhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicînd: "A cărui sfînt este biserica aceasta?" Clericul a răspuns: "Această biserică este a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia".

Anastasie, auzind acestea, îndată cu dragoste şi-a pus mîna dreaptă la piept şi a zis: "O, Sfînta mea Eufimia!" Clericul a zis: "Pentru ce o numeşti a ta?" Anastasie i-a răspuns: "Am pe locul meu o biserică cu cinstitele ei moaşte; deci pentru aceea o numesc cu îndrăzneală". Clericul a zis: "Cum se poate să fie adevărat aceasta ce grăieşti? Omule, păzeşte-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ţi vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta. Împărăteasa de mult caută să afle moaştele Sfintei Eufimia şi a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înştiinţare despre cinstitele moaşte ale muceniţei Sale".

Anastasie a zis: "Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că moaştele prealăudatei Eufimia, care a fost în Calcedon sînt la mine!" Clericul, auzind aceasta, l-a rugat să aştepte puţin la locul acela, iar el, alergînd cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei". Mitropolitul, auzind acestea, s-a umplut de bucurie şi chemînd pe Anastasie, l-a întrebat de moaştele sfintei. El a spus toate cu de-amănuntul, cîte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaşte ale Sfintei Eufimia. A spus, asemenea, şi ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi fraţi, care au scos moaştele sfintei din mare. Mitropolitul s-a dus îndată la preasfinţitul patriarh Tarasie şi i-a spus acestea.

Atunci Preasfinţitul Patriarh Tarasie s-a dus împreună cu mitropolitul la împăratul şi la maica lui, ducînd cu dînşii şi pe Anastasie. Acela a spus împăratului şi maicii sale, toate cele ce ştia de cinstitele moaşte ale muceniţei lui Hristos şi toţi s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu. Pentru aceasta, lui Anastasie i-au dăruit multe daruri şi l-a rînduit în cea dintîi dregătorie.

Deci, gătind o corabie aleasă, împăratul a trimis la insula Lemnos mulţi bărbaţi din duhovniceasca rînduială şi din palatele împărăteşti, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă de acolo la Constantinopol moaştele Sfintei. Mergînd ei cu bine, au ajuns la insula aceea. Locuitorii de acolo, aflînd că dregătorii Constantinopolului au venit să ia de la ei moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, s-au adunat cu mînie, voind să se împotrivească trimişilor împărăteşti şi să nu-i lase să ia din insula lor, acea vistierie duhovnicească. Ei se mîniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vînzător, şi se făcea ceartă în popor.

Episcopul acelei insule abia a potolit poporul, zicînd: "O oamenilor, nu vă împotriviţi la o voinţă ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniţi pe împărat spre mînie, pentru că mînia împăratului este ca mînia leului". Poporul liniştindu-se, au descoperit mormîntul sfintei şi au scos dinlăuntrul pămîntului, sfintele moaşte ale miresei lui Hristos. Ei le-au scos ca pe o floare preafrumoasă şi de mirosul lor s-a umplut văzduhul de bună mireasmă. Deci le-au dus în corabie cu cîntări de psalmi, cu lumînări şi cu tămîieri. Poporul le-a petrecut cu lacrimi, plîngînd că se lipseşte de o bogăţie aşa de scumpă ca aceea şi a stat pe malul mării, petrecîndu-le cu ochii, pînă ce corabia nu s-a mai văzut.

Ajungînd corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul au ieşit întru întîmpinarea lor. Asemenea a ieşit şi maica împăratului cu preasfinţitul patriarh şi le-au primit cu bucurie, veselindu-se şi prăznuind pomenirea sfintei muceniţe. Ei le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, şi le-au pus în acelaşi mormînt de piatră, precum fuseseră mai întîi. Astfel Sfînta şi Marea Muceniţă Eufimia şi-a luat în Constantinopol cinstitul său loc de mai înainte şi Dumnezeu, cel preamărit întru sfinţii Săi, Se slăvea întru minunile ei, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vietile Sfintilor - Iunie

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea - În 2008, criza financiară declanșată de falimentul Lehman Brothers a fost cauzată de faptul că băncile comerciale aveau continente de active speculative în bilanț (sub prime).

 

În 2008, criza financiară declanșată de falimentul Lehman Brothers a fost cauzată de faptul că băncile comerciale aveau continente de active speculative în bilanț (sub prime). Ca să fie salvate de la faliment, s-au utilizat bani publici, din taxele și impozitele noastre. Apoi, cu bani luați din depozitele noastre bancare, constituite din economiile noastre bănești, din banii noștri albi pentru zile negre. Apoi s-a trecut la tipărirea de bani suplimentari față de cantitatea de bunuri și servicii existente pe piață (quantitative easing), bani aruncați cu elicopterul în curtea băncilor și a corporațiilor sistemice, inclusiv în cea a dezvoltătorilor imobiliari și a hyper-market-urilor. Acesta este un furt din banii noștri mult mai grav, căci este insidios, greu de sesizat și la sclală globală, afectându-ne pe toți.

În plandemie, dată fiind politica “quoi qu’il en coute/whatever it takes/nu contează cât ne va costa”, banii din elicopter au devenit potop de bani. Băncile centrale au dat bani gratis băncilor comerciale ca să împrumute statele. Doar unele state s-au împrumutat la dobânzi rezonabile. Altele, ca România, s-au împrumutat la dobânzi astronomice, generând incredibile profituri ale băncilor, atunci când toată lumea falimenta sau sărăcea, “pentru siguranța noastră”.

E, și acum, băncile centrale au ajuns să dețină active speculative în bilanț.

Prima și cea mai caraghioasă astfel de bancă centrală cu active speculative este BCE. E banca centrală a băncilor centrele din Zona Euro și tipărește euro. Cam două trilioane, numai în plandemie.

De exemplu, BCE tocmai ce a vândut obligațiuni emise de Adler, un dezvoltător imobiliar german care este în faliment virtual, obligațiuni în valoare de 400 de milioane de euro. Vânzarea s-a făcut la o valoare reală cu o treime mai mică decât valoarea nominală (pierdere, cca 130 de milioane de euro). Bine că s-au vândut - era cât pe-aci să nu reușească, pentru că nu prea se înghesuie lumea să cumpere obligațiuni al căror emitent este în faliment. Experiența fondurilor de pensii românești, care au în portofoliu obligațiuni emise de o bancă rusească, dar nu le mai pot vinde, este lămuritoare sub acest aspect.

Dar ce mă deranjează e că banii din relaxarea cantitativă s-au dus în conturile unor actori economici anume țintiți.

Dezvoltător imobiliar: Adler, Germania. Faliment virtual. Distribuitor sud-african, care deține Conforama, Franța. Faliment.

Relaxarea cantitativă, care a aruncat bani din elicopter în asemenea găuri negre, a scăzut puterea de cumpărare a banilor cu cca 40% în ultimii zece ani, iar acum se reflectă în inflație galopantă. Băncile centrale tipăresc bani suplimentari față de masa de bunuri și servicii, umplu până la refuz conturile acestor multinaționale frauduloase și falite, iar noi suferim. Noi suportăm reducerea puterii de cumpărare, noi sărăcim prin inflație, noi ajungem la foamete și supra-îndatorare prin creșterea dobânzilor, a taxelor și a impozitelor, noi suntem privați de plasa de siguranță socială pe care ar trebui să ne-o asigure statul social, democratic și plin de specialiști (a căror opinie e sfântă și nu poate fi contrazisă fără a fi condamnat la tăcere de factcheckeri și excomunicat).

Lucrurile astea nu se spun și nu se văd, deci nu se înțeleg. Unde sunt marii jurnaliști economici, marii influenceri, marii politicieni, în fața acestor bombe geo-politice, nu știu. Nu văd nicăieri concluzii decisive și nici intenția de a devoala și corecta mizeriile camuflate de plandemie și de război, precum și de crizele artificiale, permanent livrate vulgului înfricoșat.

Peste tot văd doar informații “obiective” și știri politic-corecte, în ideea de a nu aduce atingere mărețelor politici de (ne)sănătate publică, totalitarismului digital și, mai ales, Sfântului Graal al uniunii monetare, viitoarea monedă digitală, care te ca face să nu mai ai nimic, instantaneu, dar să fii fericit. Băncile centrale își fac puncte de lucru în Snagov, în stil brâncovenesc, unde ocâr-muitorii bancheri se pot retrage după ce o comit și sunt scăpați “pe procedură”, iar noi suntem obligați să strângem cureaua, că așa se face pă penurie de apă și alimente și pă sărăcie energetică și pă codoi prea mult în atmosferă.

În poză aveți un text cu referire la cazul BCE- Adler - Conforama. Vă las pe voi să trageți concluzia de uichend.

Avocat Profesor Universitar Doctor Gheorghe Piperea

Aducerea cinstitului veșmânt al Domnului nostru Iisus Hristos din Persia la Moscova (1625)

Aducerea Cinstitului Veşmînt al Domnului nostru Iisus Hristos, din Persia la Moscova

(10 iulie)

În zilele binecredinciosului domn Mihail Teodorovici, marele împărat al Rusiei, şi pe vremea preasfinţitului patriarh Filaret, tatăl împăratului după trup şi duh, împărăţea în Persia, Abasşah. Acest împărat, avînd dragoste spre binecredinciosul împărat Mihail, trimitea adeseori la dînsul pe solii săi cu daruri. Asemenea şi împăratul Rusiei trimitea înapoi pe solii săi cu daruri. În anul 7133 de la zidirea lumii, iar de la naşterea lui Hristos 1625, în luna Martie, a venit în Moscova la împăratul Mihail, un sol trimis de împăratul Persiei Abasşah cu numele Urusamvec, care a adus o scrisoare şi multe daruri. Afară de aceasta, a mai adus de la împăratul său, pentru preasfinţitul patriarh Filaret, o scrisoare şi un dar fără de preţ, anume veşmîntul Domnului nostru Iisus Hristos. Acest dar mare şi sfînt, era pus într-un sicriaş de aur, împodobit cu pietre scumpe.

Împăratul Persiei spunea în scrisoare că, biruind cu oastea şi robind ţara ivirilor, a găsit acel veşmînt al lui Hristos, băgat într-o cruce, între veşmintele mitropoliei şi, luîndu-l, l-a trimis în dar preasfinţiei sale, Patriarhului Filaret al Moscovei. În aceeaşi scrisoare, împăratul Persiei preamăreşte numele cel mare al Domnului Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, zicînd: "Dacă cineva nu cinsteşte cu cuviinţă dumnezeiască, ca pe un Dumnezeu pe acest veşmînt, acela să fie ars cu foc fără de milă; iar acela care va aprinde focul asupra unui hulitor de Dumnezeu ca acesta, acela este vrednic de cinste şi de mărire".

Preasfinţitul Patriarh Filaret, primind cu bucurie acest mare dar, care era mai mare decît toate celelalte daruri pămînteşti, a chemat pe nişte greci bătrîni învăţaţi, care se întîmplaseră în acea vreme în cetatea Moscova, unii fiind din Ierusalim, iar alţii din alte părţi greceşti. Între ei era un oarecare Nectarie, căruia i s-a dat Arhiepiscopia Vologod şi a marelui Perecom, cum şi Ioanichie, care, înainte cu puţină vreme, venise în Moscova cu Preasfinţitul Teodor, Patriarhul Ierusalimului. Preasfinţitul patriarh Filaret, a întrebat pe acei greci, dacă ştiu ceva despre veşmîntul Domnului şi ce se aude de dînsul prin părţile greceşti. Atunci fiecare dintr-înşii a spus ceea ce li se întîmplase să audă.

Arhiepiscopul Nectarie a spus: "Pe cînd eram arhidiacon la Preasfinţitul Patriarh al Constantinopolului, am fost trimis de dînsul în ţara ivirilor, pentru o trebuinţă oarecare. Acolo s-a întîmplat de m-am dus la biserica ce se numea Ileta şi am văzut într-însa la strana dreaptă şi lîngă întîiul stîlp, lumînări multe aprinse. Deci, am întrebat preoţii care erau acolo: "Ce este aceasta?" Ei mi-au răspuns: "Aici este pus veşmîntul Domnului Hristos, pe care l-a adus de demult un ostaş al ţării noastre, care fusese în Ierusalim pe vremea răstignirii Domnului şi se fac multe minuni de către acest veşmînt al lui Hristos".

Alţi greci spuneau preasfinţitului patriarh că, în Palestina şi în celelalte părţi greceşti, se aude povestindu-se de cei dreptcredincioşi, că veşmîntul Domnului se află la ivireni. Pentru că, pe vremea răstignirii Domnului, a fost un ostaş oarecare din părţile Ivirului, care a luat veşmîntul Domnului şi l-a dus în Iviria, ţara sa. El l-a dat ca dar mare surorii sale după trup şi a spus tuturor cele ce s-au făcut în Ierusalim pentru Iisus Hristos. Fecioara aceea, sora sa, auzind cele povestite a iubit acel veşmînt al Domnului şi-l păzea cu cinste. După puţină vreme, sosind sfîrşitul vieţii ei, cînd era aproape să moară, a poruncit ca în locul rînduielilor de îngropare, să-i înfăşoare trupul în acel veşmînt al Domnului. Aşa s-a şi făcut. Apoi, după cîtăva vreme, a crescut deasupra mormîntului acelei fecioare, un copac mare şi foarte frumos.

Pe vremea marelui Constantin, împăratul grecilor şi al romanilor, cînd ţara Iviriei a primit Sfîntul Botez, atunci din copacul acela a curs mir cu miros plăcut şi tămăduitor. Cu acel mir se ungeau cei cuprinşi de diferite neputinţe şi boli şi se tămăduiau. Dreptcredincioşii împăraţi ai ivirilor, văzînd acele minuni preaslăvite care se făceau, au zidit deasupra acelui copac o biserică vestită, rînduind şi un episcop. Trecînd mulţi ani, cu voinţa lui Dumnezeu, ţara Iviriei a căzut sub stăpînirea perşilor. Atunci ei au pustiit şi biserica aceea, în care era copacul izvorîtor de mir. Apoi, deşi ţara Iviriei s-a liberat de sub jugul perşilor, copacul acela n-a mai fost acolo, nici mir tămăduitor nu mai curgea din locul acela, ci numai locul era însemnat cu un stîlp. Cît despre veşmîntul Domnului se spune că este tot în ţara Iviriei. Deci, mulţi socotesc că, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, el s-a luat de către credincioşi din mormîntul acela, spre paza sfinţeniei, în vremea robiei. Dar cum s-a găsit în mitropolie nu se ştie nicidecum de aceasta.

Preasfinţitul Patriarh Filaret, auzind aceste înştiinţări despre veşmîntul Domnului, s-a sfătuit cu preasfinţiţii arhierei ai Rusiei. Atunci era vremea Marelui Post al Paştilor şi a poruncit să se facă cu dinadinsul post şi rugăciune. Deci, în Duminica închinării Sfintei Cruci, făcînd rugăciuni de toată noaptea, a poruncit ca pe acel mîntuitor veşmînt al lui Hristos, Dumnezeul nostru, să-l pună pe cei neputincioşi, precum mai demult dreptcredincioasa împărăteasă Elena, a pus crucea lui Iisus Hristos pe un mormînt pentru încredinţare şi precum s-a cunoscut acolo Crucea lui Hristos din puterea cu care a înviat mortul, tot aşa s-a făcut şi aici încredinţare despre veşmîntul Domnului. Fiindcă cei ce pătimeau de diferite neputinţe, aceia, prin punerea veşmîntului Domnului Hristos, primeau grabnică însănătoşire.

Binecredinciosul împărat şi preasfinţitul patriarh, primind acest mare dar, s-au umplut de mare bucurie şi a poruncit ca în biserica cea mare a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să aleagă în partea dinspre apus într-un unghi drept, un loc cinstit şi împodobit, acolo unde era chipul Mîntuitorului şi Purtătorului de viaţă Hristos. Acolo a pus veşmîntul Lui, care şi acum se poate vedea de toţi. El este cinstit cu vrednicie şi cu cucernicie de cei ce vin şi i se închină şi de la care şi astăzi se dau tămăduiri bolnavilor celor ce se duc cu credinţă. Ei au mai aşezat prăznuirea punerii veşmîntului Domnului în 10 zile ale lunii iulie, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Vietile Sfintilor - Iunie

Cuviosul Antonie de la Lavra Pecerska, întemeietorul monahismului în Rusia (+1073)

Troparul Cuviosului Antonie al Pecerscăi, glasul al 4-lea

Din tulburările lumeşti ieşind şi cu lepădarea lumii evangheliceşte lui Hristos ai urmat, şi viaţă asemenea cu a îngerilor vieţuind, în limanul cel lin al sfântului Munte al Atonului ai ajuns. De unde cu binecuvântarea părinţilor în muntele Chievului venind, şi acolo cu iubirea de osteneală viaţa săvârşindu-ţi, patria ta o ai luminat, şi mulţimii călugărilor calea care duce către cereasca împărăţie arătând-o, pe aceasta lui Hristos o ai dus, pe care roagă-l, Antonie preacuvioase, ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Cuviosului Antonie al Pecerscăi, glasul al 4-lea

Te-ai supus pe sine-ţi preaiubitului Dumnezeu din tinereţe, mai vârtos decât toţi, Cuvioase, şi aceluia din tot sufletul cu dragoste ai urmat şi cele stricăcioase ale lumii întru nimic socotindu-le; în pământ peşteră ţi-ai făcut şi într-însa împotriva meşteşugurilor nevăzutului vrăjmaş, bine nevoindu-te, ca nişte raze luminoase ale soarelui în toate marginile pământului ai strălucit, din care veselindu-te ai trecut către cămara cea cerească. Şi acum cu îngerii înaintea scaunului Stăpânului stând, adu-ţi aminte de noi cei ce cinstim pomenirea ta, ca să strigăm ţie : Bucură-te, Antonie, părintele nostru. 

Cuviosul Antonie al Pecerscăi, întîiul începător al monahilor din Rusia

(10 iulie)

Pe vremea domniei marelui şi binecredinciosului domn Vladimir Sviatoslavici, singurul stăpînitor al pămîntului Rusiei, Dumnezeu a binevoit să arate pe luminătorul Bisericii Sale şi povăţuitorul monahilor, pe pururea pomenitul bărbat, cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Antonie. El s-a născut în cetatea Liobecei. Din tinereţe avea frică de Dumnezeu şi dorea să se îmbrace în chipul monahicesc. Căci Domnul cel iubitor de oameni, i-a pus în inimă să se ducă în Imperiul Bizantin şi acolo să se tundă monah. Deci, îndată a plecat în călătorie, înstrăinîndu-se pentru Domnul, Cel ce S-a înstrăinat şi S-a ostenit pentru mîntuirea noastră.

Ajungînd la Constantinopol, s-a dus şi pe la Sfîntul Munte al Atonului. Acolo, înconjurînd sfintele mînăstiri, a văzut petrecerea sfinţilor părinţi cea mai presus de mintea omenească. Aceia, fiind în trup, urmau vieţii îngereşti. Deci, el s-a aprins şi mai mult cu dragostea lui Hristos, dorind să rîvnească vieţii părinţilor acelora. Pentru aceea, s-a dus într-una din mînăstirile care erau acolo şi a rugat pe egumen să pună pe dînsul chipul îngeresc al rînduielii monahiceşti. Egumenul, văzînd mai înainte bunătăţile care aveau să fie într-însul, l-a ascultat şi l-a tuns, apoi i-a arătat şi l-a învăţat desăvîrşit viaţa monahicească. Antonie plăcînd lui Dumnezeu în toate şi sporind în supunere şi în ascultare, toţi se bucurau de dînsul. După ce a petrecut multă vreme în Sfîntul Munte, fiind cuvios în toate faptele sale şi folosindu-se mulţi de dînsul, s-a făcut egumenului înştiinţare de la Dumnezeu, ca să trimită pe cuviosul acesta în Rusia. Egumenul, chemîndu-l, i-a zis: "Antonie, du-te înapoi în Rusia, ca să fii acolo spre sporirea şi întărirea celorlalţi. Acolo vei fi binecuvîntat de Sfîntul Munte".

Cuviosul Antonie, luînd binecuvîntare din gura lui ca din gura lui Dumnezeu, s-a dus în Rusia şi, intrînd în cetatea Kievului, se gîndea unde ar putea petrece. Deci, a umblat prin mînăstiri, care atunci începuseră a se zidi de monahii ce veniseră cu mitropolitul Mihail al grecilor pentru botezul ruşilor, dar care nu ţineau desăvîrşit rînduiala şi aşezămîntul vieţii de obşte. Lui nu i-a plăcut a vieţui în nici una din acele mînăstiri, nebinevoind Dumnezeu. De aceea, a început a umbla prin văi, prin munţi şi prin toate locurile, pînă ce a ajuns la Berestov. Acolo a aflat o peşteră, pe care altădată au săpat-o nemţii. Deci, făcînd rugăciune, s-a sălăşluit acolo şi petrecea în mare înfrînare. După moartea binecredinciosului cneaz Vladimir, a luat stăpînirea răucredinciosul şi ticălosul Sviatopolc, ce s-a aşezat în Kiev şi a început a omorî pe fraţii săi. El este acela care a ucis pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb. Cuviosul Antonie, văzînd o vărsare de sînge ca aceea, s-a dus iarăşi la Sfîntul Munte.

După ce binecredinciosul domn Iaroslav a biruit pe Sviatopolc şi s-a aşezat în Kiev, a zidit o biserică în Brostov, unde a pus mulţi preoţi. Era acolo un preot, anume Ilarion, bărbat dreptcredincios, înţelept în dumnezeiasca Scriptură şi pustnic. Pe acesta, binecredinciosul domn Iaroslav, care a adunat mulţi episcopi, prin voia lui Dumnezeu, după mulţi ani, îl puseseră mitropolit în sfînta biserică a Sofiei. Mai înainte însă de aceea, a fost tuns în rînduiala monahicească de Cuviosul Antonie. Deci, acest preot umbla de la Berestov la Nipru. Dealul unde este acum locul mînăstirii celei vechi a Pecerscăi, pe atunci era pădure mare. Deci acolo a săpat Ilarion o peşteră mică ca de doi stînjeni, în care îşi făcea cîntarea de psalmi şi închinăciuni, rugîndu-se lui Dumnezeu în taină.

Cuviosul Antonie, fiind într-acea vreme în Sfîntul Munte, la mînăstirea unde se tunsese, s-a făcut de la Dumnezeu iarăşi vestire egumenului, astfel: "Să-mi trimiţi pe Antonie în Rusia, că acolo este el de trebuinţă". Egumenul, chemînd pe Antonie, i-a zis: "Mergi iarăşi în Rusia, căci aşa voieşte Dumnezeu şi va fi cu tine binecu-vîntarea Sfîntului Munte". El i-a mai proorocit că: "Mulţi monahi se vor face de tine acolo". Deci, binecuvîntîndu-l, l-a trimis, zicîndu-i: "Mergi în pace".

Cuviosul Antonie, luînd binecuvîntare, a mers a doua oară în Kiev şi s-a suit în dealul unde Ilarion săpase acea peşteră mică. Deci, plăcîndu-i locul acela, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: "Doamne, să fie în locul acesta binecuvîntarea Sfîntului Munte al Atonului şi rugăciunea părintelui meu care m-a tuns, şi mă întăreşte, ca să mă sălăşluiesc aici". Acestea zicîndu-le, s-a sălăşluit acolo. El a început a vieţui rugîndu-se totdeauna lui Dumnezeu, mîncînd pîine uscată şi bînd apă cu măsură. Dar aceasta o dată pe zi, uneori chiar a doua zi. De multe ori nu mînca toată săptămîna, petrecînd astfel în priveghere ziua şi noaptea, săpînd cu mîinile sale peşteră mai mare.

Unii, înştiinţîndu-se despre el, veneau să-i aducă cele de trebuinţă şi să ceară binecuvîntare de la dînsul. Iar alţii doreau ca să vieţuiască cu dînsul, dintre care era şi fericitul Nicon.

Apoi a venit atunci la Cuviosul Antonie în peşteră şi Cuviosul Teodosie, avînd 23 de ani. Pe acesta, Cuviosul Antonie a poruncit fericitului Nicon, care era preot şi monah iscusit, să-l tundă în cinul călugăresc.

Murind binecredinciosul domn Iaroslav, a luat stăpînirea fiul lui mai mare şi s-a aşezat în Kiev. Cuviosul Antonie al Pecerscăi, fiind preamărit în pămîntul Rusiei cu multe fapte bune, ca şi marele Antonie din Egipt, iubitorul de Hristos domn Iziaslav, înştiinţîndu-se de viaţa lui, a mers cu prietenii săi să ceară de la dînsul binecuvîntare şi rugăciune - şi de atunci au ştiut toţi de Cuviosul Antonie. El era cinstit de toţi şi au început a veni la el oarecare iubitori de Hristos, voind să se tundă monahi. Iar el îi primea şi îi tundea.

În acea vreme, a venit la Cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul marelui boier Ioan. După aceasta, a venit Efrem, famenul domnesc, pe care, după dorinţa lor, Cuviosul Antonie a poruncit fericitului Nicon să-i tundă. Pentru călugărirea acestor doi, Cuviosul Antonie cu fraţii au suferit mare tulburare. Căci marele boier Ioan, luînd slugi multe, a mers cu mînie la peşteră şi a izgonit turma cea aleasă de Dumnezeu a Cuviosului Părintelui nostru Antonie, a scos din peşteră pe fiul său, fericitul Varlaam, apoi, dezbrăcîndu-l de hainele călugăreşti, l-a îmbrăcat cu podoabe luminate boiereşti şi l-a dus cu sila în palatul său. Însuşi voievodul Iziaslav, înştiinţîndu-se de călugăria iubitului său famen, ca şi de aceea a fiului boieresc, s-a mîniat foarte tare pe aceeaşi turmă a lui Hristos şi a Cuviosului Antonie. El a poruncit să răpească pe fericitul Nicon, ca unul ce a îndrăznit a-i călugări, iar pe de alta ca să-i îndemne să petreacă iarăşi în lume. El se lăuda că-l va trimite în surghiunie cu povăţuitorul Antonie şi cu toţi cei din peşteră şi că pe aceasta o va risipi.

Cuviosul Părintele nostru Antonie, fiind silit de atîta răutate domnească care se ridicase de la domnul întunericului, a plecat din peşteră, cu fraţii care rămăseseră, în altă parte. Însă, auzind de acea plecare, cnejina, soţia lui Iziaslav, îl ruga cu stăruinţă să nu izgonească din stăpînirea sa cu mînie pe robii lui Dumnezeu, ca să nu se mînie Dumnezeu, precum s-a întîmplat în patria ei de pe pămîntul leşesc, după izgonirea monahilor. Cnejina aceasta leşească era fiica viteazului Boleslav. Ea îi aducea aminte de mînia lui Dumnezeu, care a fost după izgonirea monahilor care tunseseră pe Cuviosul Moise ungurul.

Cînd Boleslav, tatăl ei, a izgonit pe acei robi ai lui Dumnezeu, a căzut în moarte năpraznică. Deci, ridicîndu-se mare război între ei înşişi, poporul a ucis pe episcopii şi pe boierii lor. Atunci voievodul Iziaslav, abia plecîndu-se, şi-a venit în simţire şi, temîndu-se de Dumnezeu, a trimis cu rugăminte, ca stareţul să se întoarcă la locul său. Trimişii, abia găsindu-l după trei zile, l-au rugat să se întoarcă.

Cuviosul Părintele nostru Antonie, întorcîndu-se iarăşi în peşteră, se ruga neîncetat lui Dumnezeu ca să-i dea lui putere să rabde cu vitejie toate ispitele ce i se aduceau asupra sa de vrăjmaşul binelui şi să nu dea fiarelor sufletele ce se mărturiseau lui şi sufletele săracilor săi să nu le uite pînă la sfîrşit. Deci, Dumnezeu, cu rugăciunile lui, i-a dăruit ceea ce a cerut, fiindcă oile cele risipite s-au întors cu pace la păstorul lor şi mulţimea care voia să se mîntuiască a venit la dînsul în peşteră, rugîndu-se ca să-i izbăvească de întuneric, ca de un drum alunecos, şi să-i povăţuiască la calea luminii cea mîntuitoare. El îi primea cu dragoste pe toţi şi-i învăţa cum trebuie să urmeze lui Hristos, poruncind fericitului Nicon să-i călugărească. Deci s-au adunat la dînsul 12 fraţi, care au săpat o peşteră mare, unde au făcut o biserică şi chilii, care sînt încă şi pînă astăzi în peşteră sub Mînăstirea Pecersca cea veche. Acolo a petrecut Cuviosul Antonie 40 de ani.

Odată, fiind adunaţi toţi fraţii la un loc, Cuviosul Părintele nostru Antonie, le-a zis: "Fraţilor, iată, Dumnezeu v-a adunat aici din binecuvîntarea Sfîntului Munte, unde eu am fost călugărit de egumenul acelei mînăstiri şi unde pe voi v-am tuns. Fie asupra voastră mai întîi binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar a doua de la Sfîntul Munte". Acestea zicîndu-le, le-a vestit lor acestea: "Vieţuiţi singuri, că eu vă voi pune vouă alt egumen, deoarece voiesc ca să vieţuiesc singur, după cum m-am obişnuit mai înainte". Astfel le-a pus lor egumen pe fericitul Varlaam, iar el, nesuferind toată tulburarea şi gîlceava, s-a închis într-o chilie dintr-acea peşteră, care este sub mînăstirea cea mare a Pecerscăi.

Fericitul egumen Varlaam şi ceilalţi fraţi, luînd binecuvîntare de la Cuviosul Antonie, au rămas şi vieţuiau în peştera cea dintîi. Mai pe urmă, înmulţindu-se numărul fraţilor, încît în timpul soborniceştii cîntări nu mai încăpeau în peşteră, a socotit să zidească o biserică mică afară din peşteră. Atunci, egumenul, împreună cu fraţii, au mers în cealaltă peşteră la Cuviosul Antonie şi i-au zis: "Părinte, iată s-a mărit numărul fraţilor şi în timpul soborniceştii cîntări, nu mai pot încăpea în peşteră. Deci, prin porunca Domnului, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi cu a ta sfîntă rugăciune, dă-ne binecuvîntare, ca să zidim afară din peşteră o biserică mică". Cuviosul binecuvîntîndu-i, ei s-au închinat pînă la pămînt. Apoi, plecînd, au început a zidi deasupra peşterii o biserică mică, întru aducerea aminte a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfîrşindu-se biserica cea mică şi fericitul Varlaam ţinînd egumenia în peşteră, voievodul Iziaslav a zidit o biserică de piatră, în numele Sfîntului şi Marelui Mucenic Dimitrie, ca cel de un nume cu el, căci el din Sfîntul Botez se numea Dimitrie şi a aşezat lîngă dînsa o mînăstire. Ca egumen al acelei mînăstiri, a luat pe fericitul Varlaam, pentru că voia să-şi facă mînăstirea sa, mai aleasă decît mînăstirea Pecersca, nădăjduind spre bogăţie. Este ştiut că multe mînăstiri care se întemeiază de împăraţi şi de boieri sînt înzestrate cu bogăţii. Dar nu sînt ca acestea, care se înteme-iază cu rugăciunile şi lacrimile sfinţilor, cu postiri şi privegheri.

Tot aşa şi Cuviosul Antonie, nu avea aur, nici argint, ci cu lacrimi udînd-o, a făcut să crească o neasemănată mînăstire, din sămînţa care era aruncată în peşteră. Fericitul Varlaam egumenul, plecînd, s-a dus la mînăstirea Sfîntului şi Marelui Mucenic Dimitrie, unde a ţinut sfat cu fraţii, care erau în peşteră. Apoi, mergînd la Cuviosul Antonie, i-a zis: "Părinte, să ne pui egumen". Iar el le-a zis lor: "Pe cine voiţi?" Ei au răspuns lui: "Pe care îl voieşte Dumnezeu, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi tu, cinstite părinte". Apoi cuviosul le-a grăit lor: "Care este între voi ascultător, blînd şi smerit, acela să vă fie egumen". Atunci ei au cerut de la dînsul pe Cuviosul Teodosie, ca pe cel de un obicei cu el şi foarte iscusit întru toate. Deci, Cuviosul Antonie l-a binecu-vîntat pe el la egumenie, iar fraţii toţi care erau 20 la număr, s-au închinat Cuviosului Antonie pînă la pămînt, fiind bucuroşi de un povăţuitor ca acela.

Cuviosul Teodosie, luînd egumenia mînăstirii din peşteră, a început a avea mare sîrguinţă, cu postire multă şi cu rugăciuni pline de lacrimi. Lui îi ajuta mult binecuvîntarea şi rugăciunea povăţuitorului lui, adică a Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care se liniştea în singurătate. Dumnezeu începuse mai mult a înmulţi numărul monahilor, căci la Cuviosul egumen Teodosie se aduaseră 100 de fraţi. Deci, fericitul Teodosie, văzînd înmulţirea numărului fraţilor, a ţinut sfat cu dînşii să zidească altă mînăstire. Pentru aceea a mers iarăşi la Cuviosul Antonie şi i-au zis: "Părinte, numărul fraţilor a crescut cu mult mai mult şi voim să zidim o mînăstire". Atunci Cuviosul Antonie, umplîndu-se de bucurie, a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeu în toate, iar rugăciunea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a părinţilor ce sînt în Sfîntul Munte, să fie cu voi şi să vă ajute".

Acestea zicînd, a trimis pe unul din fraţi la voievodul Iziaslav, zicînd: "Voievod iubitor de Hristos, Dumnezeu a mărit numărul fraţilor şi noi avem loc strîmt. De aceea ne rugăm să binevoieşti a ne da muntele cel ce este deasupra peşterii". Voievodul, auzind acestea, s-a bucurat foarte mult şi a trimis un boier al său ca să le dea muntele acela. Deci, Cuviosul Teodosie a făcut acolo o biserică mare de lemn. Apoi, zidind-o, a împodobit-o cu icoane şi a făcut multe chilii, a îngrădit-o cu stîlpi, apoi s-au mutat într-însa. De atunci mînăstirea aceea, fiind din binecuvîntarea Sfîntului Munte, a început a se numi Pecersca, deoarece mai înainte monahii vieţuiau în peşteră.

Cuviosul Teodosie egumenul, voind a întări mînăstirea sa cu aşezămînt de rînduială pentru acei ce petrec călugăreşte, nu în închisoare, ci în mînăstire, a început a căuta îndreptările mînăstirii, precum se scrie în viaţa lui. La aceasta i-a ajutat binecuvîntarea şi rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Antonie, precum şi rugăciunile sale, deoarece, după rînduiala lui Dumnezeu, s-a aflat acolo cinstitul Mihail, monahul sfintei mitropolii a studiţilor, care venise din Grecia cu Mitropolitul Grigorie. Cuviosul egumen Teodosie îl întreba pe acela de rînduiala părinţilor studiţi, despre cîntări, despre citirea cărţilor, cum ţin închinăciunile şi starea în biserică, şederea la masă, cum şi ce fel de mîncare mănîncă şi în ce zile. De acestea toate s-au înştiinţat cu încredinţare şi celelalte mînăstiri, asemenea şi de la fericitul Efrem Famenul, care fusese pe la sfintele locuri. Astfel că de la mînăstirea aceea au luat rînduială toate mînăstirile din Rusia; pentru aceasta Mînăstirea Pecersca era cea mai cinstită şi cea mai presus decît toate celelalte.

Atît i-a ajutat binecuvîntarea Cuviosului Părintelui nostru Antonie şi rugăciunea Cuviosului Teodosie, egumenul Pecerscăi, încît, vieţuind el în mînăstire şi ocîrmuindu-şi îmbunătăţita viaţă după rînduială, era în stare de a primi pe toţi cei ce veneau la el. A venit la el şi Cuviosul Nestor, scriitorul vieţii acestuia şi a celorlalţi, avînd 17 ani de la naşterea sa, precum singur scrie aici. Pe acesta l-a primit cu osîrdie Cuviosul Teodosie, după sfatul şi binecuvîntarea Cuviosului Părintele nostru Antonie. Cercetînd pentru ce mînăstirea se numea Pecersca, el a scris pe scurt în scrierile lui de ani, începutul nevoinţelor întîiului egumen al acestei mînăstiri, adică ale Cuviosului Părinte Antonie.

Se cade să pomenim şi minunile lui, însă nu pe toate. Se cade a aminti şi de cinstita moarte a Cuviosului Antonie, lăsînd mărturie scrisorile anilor, în care se cuprind nevoinţele şi ispitele care le-a răbdat. Acele scrisori, unele sînt de la fericitul episcop Simeon şi altele de la Policarp, ajutorul lui.

Cuviosul Părinte Antonie, fiind în singurătate în peşteră şi văzînd înmulţirea şi buna rînduială a turmei sale cea aleasă de Dumnezeu, preamărea pe Domnul în trupul şi în sufletul său, sporind în toate faptele cele bune trupeşti şi sufleteşti şi mergînd din putere în putere. Drept aceea, Dumnezeu l-a preamărit, strălucind în pămîntul Rusiei cu diferite minuni, mai ales prin dăruirea tămăduirii şi a proorociei. El s-a arătat în Rusia doctor minunat şi prooroc. Doctoria lui era făcătoare de minuni, ca unul ce slujea singur bolnavilor şi îi tămăduia cu rugăciunea lui. Însă el îşi ascundea prin smerita cugetare darul tămăduirii. El binecuvînta verdeţurile pe care le mînca şi pe acelea le dădea ca doctorie. Gustîndu-le, bolnavii îndată se făceau sănătoşi, ori de ce boală ar fi fost cuprinşi. La această doctorie a sa, făcătoare de minune, a lăsat următor pe fericitul Agapit.

Proorocia sfîntului, afară de altele, o mărturiseşte lucrul acesta: Oarecînd, trei voievozi, Iziaslav domnul Kievului, Sviatoslav al Cernicovului şi Vsevold al Pereaslavului, mergînd la război împotriva polovţilor, au venit la Cuviosul Antonie pentru binecuvîntare. Cuviosul Antonie, văzînd înainte cu duhul mînia lui Dumnezeu asupra lor, a lăcrimat şi a proorocit, zicîndu-le: "Pentru păcatele voastre veţi fi biruiţi şi goniţi de barbari. Mulţi din ostaşii voştri se vor îneca în rîu, unii vor fi prinşi în robie, iar alţii vor cădea sub ascuţişul sabiei". Acest lucru s-a întîmplat întocmai la rîul Altei, încît voievozii abia au putut scăpa cu viaţă, iar polovţii au năvălit pe tot pămîntul Rusiei, prădînd-o şi pustiind-o.

Acelaşi cuvios a proorocit şi lui Simon, fiul lui African, voievod nemţesc, tot în acea vreme cînd a proorocit şi voievozilor Rusiei. Că el, cu darul lui Dumnezeu, nu avea să se teamă de moarte în acel război, deşi va cădea în mijlocul morţilor; dar, după mulţi ani, are să fie pus întîi în biserica cea de piatră a Pecerscăi, de care asemenea a proorocit că are să se zidească cu facere de minuni. Toate acestea au fost adevărate, căci Simon, întorcîndu-se de la acel război, a zis Cuviosului Antonie: "Zăceam rănit în mijlocul morţilor şi oarecare putere dumnezeiască m-a scos dintre aceia şi m-a tămăduit de toate rănile mele, aflînd şi pe ostaşi sănătoşi". Şi de biserica cea proorocită de la Pecersca a zis: "Asemănarea bisericii ce are să se zidească şi în care voi fi pus eu, de două ori am văzut-o în văzduh, atunci cînd zăceam între cei morţi pe rîul Altei. Şi altădată, pe mare, cînd eram izgonit de la domnia nemţească, de unchiul meu, Icunom, am fugit în Rusia, la voievodul Iaroslav".

Acestea zicînd, i s-a arătat lui cu bunăvoinţa lui Dumnezeu şi a încredinţat pe cuviosul despre zidirea bisericii ce i-a proorocit. Pentru aceea, Simon a adus un brîu şi o coroană de aur şi le-a dat Cuviosului Antonie, zicînd: "Am luat acestea de la icoana Domnului Iisus Cel răstignit pe Cruce, cînd am ieşit din patria mea. Deci, de vreme ce ai zis că aici voi fi aşezat eu, am auzit glasul Domnului, că cu acest brîu să se măsoare temelia bisericii în care voi fi pus şi pe care am văzut-o; iar coroana aceasta să se atîrne deasupra jertfelnicului". Astfel s-a arătat că, prin dumnezeiasca bunăvoinţă, se întocmea proorocia Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care s-a împlinit desăvîrşit, căci, după mai mulţi ani, Simon a fost pus mai întîi în biserica Pecerscăi cea de Dumnezeu zidită de piatră. Se cade a mai pomeni şi acea ispită pe care cuviosul a suferit-o. Să pomenim iarăşi tot din scrierea anilor: urîtorul de lumina faptelor bune, domnul întunericului, diavolul, a ispitit pe Iziaslav, ca să depărteze de la cetatea Kievului pe acel mare luminător, pe Cuviosul Părinte Antonie, care lumina peştera cea întunecoasă prin minuni şi fapte bune. Drept aceea, a făcut o tulburare ca aceasta.

Biruind polovţii, după proorocia sfîntului, la războiul ce s-a zis mai înainte, poporul Kievului silea pe voievodul său, Iziaslav, ca să iasă cu ei împotriva vrăjmaşilor celor risipiţi prin Rusia. El, nevoind, a ridicat tulburare şi a scos din temniţă pe Vseslav, voievodul polovţilor, fiind în robie la Kiev; însă voievodul Iziaslav a fugit în pămîntul leşesc. Şezînd Vseslav în Kiev şapte luni, a venit Iziaslav asupra lui din pămîntul leşesc cu Voleslav Smileanul, iar Vseslav, ieşind împotrivă, a fugit în taină la Poloţca. Atunci Iziaslav, intrînd în Kiev, a început a se mînia împotriva Cuviosului Antonie, îndemnîndu-l diavolul, pentru că oarecine a clevetit înaintea lui Iziaslav, că Antonie îl iubea şi-l sfătuia pe Vseslav. Deci, îl socotea pricinuitorul acelei tulburări.

Cuviosul Antonie slujea atunci în peşteră bolnavului Isachie, pe care diavolul îl înşelase arătîndu-se în chipul lui Iisus Hristos şi pe care abia l-a lăsat viu, ostenindu-l prin jucare. Deci, la această slujire a sfîntului, mai mult zavistuia înşelătorul, păzind ca Isachie cel înşelat să nu fie tămăduit iute cu trupul şi cu sufletul. Pentru aceea, îndemna pe Iziaslav, să izgonească pe Cuviosul Antonie cu mînie din hotarele Kievului. Pentru o vreme oarecare vrăjmaşul diavol şi-a cîştigat dorinţa, pentru că, înştiinţîndu-se de aceea Svatoslav, voievodul Cernicovului, că Iziaslav fratele lui se mînie asupra Cuviosului Antonie, a trimis noaptea după sfînt şi l-a luat la Cernicov.

Acolo el a iubit un loc aproape de cetate în muntele Boldinei şi, săpîndu-şi o peşteră, locuia într-însa. Tot acolo s-a zidit mai pe urmă şi o mînăstire. Dar n-a dănţuit mult urîtorul binelui, căci nu după multă vreme, voievodul Iziaslav, socotind bine şi înţelegînd nevinovăţia sfîntului, a cunoscut lucrarea ispititorului. Deci, fiindu-i jale de el, a trimis în stăpînirea lui Sviatoslav, la hotarele Cernicovului, către Cuviosul Antonie, rugîndu-l ca să se întoarcă la Kiev, la stăpînirea lui, adică la turma cea aleasă de Dumnezeu.

Cuviosul Antonie, fiind blînd şi smerit cu inima, s-a plecat la rugăminte şi s-a întors la fraţii săi, care erau tulburaţi şi părăsiţi, ca oile ce n-au păstor; pentru că nu voia Dumnezeu ca acest preastrălucit luminător, soarele cel cu raze luminoase al Rusiei, Cuviosul Părintele nostru Antonie, să lumineze într-altă cetate, afară de Kiev, cetatea scaunului cea mîntuită de Dumnezeu. De aici a pornit începătura cea cu bună rînduială a vieţii monahiceşti; de aici a răsărit lumina dreptei credinţe în tot pămîntul Rusiei prin binecredinciosul domn Vladimir; de aici a ieşit raza acelui desăvîrşit aşezămînt pustnicesc, care a binevoit să strălucească prin Cuviosul Părintele nostru Antonie.

Dar după atîtea ispite, Cuviosul Părintele nostru Antonie n-a slăbit, ci, trecînd treptele celor mai mari nevoinţe, se ostenea în peşteră. El a biruit cu desăvîrşire puterea diavolului cea slabă, căci, cu rugăciunea şi cu postul, a izgonit acest neam înşelător, după cuvîntul Evangheliei, şi cu celelalte îmbunătăţite osteneli, cu privegherea şi cu plecarea cea nemăsurată a genunchilor. El nu-şi lăsa niciodată peştera sa, deşi toată viaţa lui avea într-acel loc întunecos pururea război cu stăpînitorul lumii şi al întunericului acestui veac.

Cuviosul Antonie s-a întors iarăşi la cele mai dinainte faceri de minuni ale sale şi a arătat lucruri mai mari decît acelea. El a început a avea sîrguinţă mare pentru Mînăstirea Pecersca, biserica cea de piatră proorocită de el, pentru care şi mărturie de bunăvoire a lui Dumnezeu a luat de la Simon. De aceea, sfătuindu-se cu Cuviosul egumen Teodosie, se ruga cu stăruinţă Fiului Celui Preaînalt, ca El singur, cu mîinile Sale cele fără de prihană, să binevoiască şi să ajute a se zidi casa Maicii Sale, a Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu. Căci, urmînd lui David, zicea: De n-ar zidi Domnul casa bunătăţilor, în deşert ne ostenim... Cînd sfîntul se nevoia într-o rugăciune ca aceasta, o minune s-a arătat; căci, nedepărtîndu-se nicăieri din mînăstirea Pecerska, ca altădată acel preaslăvit făcător de minuni, Nicolae din Mira, s-a arătat împreună cu cel de un obicei al său, cu Cuviosul Teodosie în Constantinopol, stînd înaintea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la care luînd aur mult, l-a dat meşterilor zidari de piatră, ca să meargă în Rusia spre zidirea bisericii Pecersca, după porunca Împărătesei cerului.

Deci, au venit de la greci cioplitori de piatră şi au spus această mare minune. Dar Cuviosul Antonie s-a pornit şi la alte minuni potrivite cu ale celor de demult prooroci, Ghedeon şi Ilie. Pentru că, întrebînd meşterii despre locul pe care ar putea zidi biserica cea poruncită lor de Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, Cuviosul Părintele nostru Antonie s-a rugat trei zile, ca singur Dumnezeu să le arate cu semn din cer locul cel vrednic spre locaş Împărătesei cereşti. Atunci, neajungînd aceea, căci prin îndemnare dumnezeiască venise voievodul Sviatoslav la oamenii ce se adunaseră, spre a alege un loc ca acela, le-a dăruit cîmpul său pentru aceea. Însuşi Iisus Hristos, Împăratul slavei, S-a arătat Cuviosului Antonie, care se rugase pentru aceasta în noaptea întîi, şi i-a zis: "Antonie, ai aflat dar înaintea Mea!"

Cuviosul Antonie, auzind aceasta, a cerut de la Dînsul ca în noaptea aceea să cadă rouă peste tot pămîntul, numai în locul bisericii să nu cadă. Apoi, într-altă noapte, a cerut ca tot pămîntul să fie uscat, iar pe locul bisericii să fie rouă. Deci, a treia zi, binecuvîntînd locul acela şi măsurînd temelia cu brîul lui Hristos cel de aur dat de Şimon, a măsurat treizeci de brîie în lungime şi douăzeci în lăţime, precum i se poruncise de sus lui Simon. El a pogorît foc din cer cu rugăciunea sa, care nu numai prin arderea copacilor, ci şi prin săparea pămîntului, a pregătit din destul locul acela, unde acum străluceşte sfînta şi făcătoarea de minuni biserica Mînăstirii Pecersca, precum se scrie în povestirea despre această sfîntă biserică.

Cu o facere de minuni ca aceasta, Cuviosul Părintele nostru Antonie a binecuvîntat pregătirea locului şi începerea zidirii bisericii în sfîntul locaş al Pecerscăi. După aceasta el a început a se pregăti singur spre călătorie, la biserica cea nefăcută de mînă, care este veşnică în locaşurile cereşti şi de care Sfîntul Apostol Ioan, în descoperire, a scris astfel: Domnul Dumnezeu Atotţiitorul, a Lui este Biserica. Pentru că Împărăteasa cerească, arătîndu-se în Vlaherna, aşa a însemnat, cînd s-a arătat zidarilor de piatră şi le-a zis: "Acest Antonie, binecuvîntîndu-vă numai la lucru, se va duce singur la veşnica odihnă, iar Teodosie se va duce după dînsul în anul al doilea".

Dar ce fel de pregătire cinstită era de trebuinţă înaintea Domnului, pentru moartea Cuviosului Părintelui nostru Antonie? El, care, avînd locuinţă îmbunătăţită în peşteră ca într-un veşnic mormînt, putea să zică ca Apostolul: În toate zilele mor. Drept aceea şi ca proorocul, prin nemincinoasa gură, zicea în toate zilele: M-am pregătit şi nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale. Deci, gata fiind cuviosul cu inima sa şi nici tulburat pentru lucrurile sale, numai de un lucru se tulbura: ca să nu lase tulburată turma cea aleasă de Dumnezeu. Astfel s-a împlinit în cuvintele cuviosului, acest grai al Apostolului: Ţinut sînt de amîndouă, avînd dorire să mă dezleg şi să fiu cu Hristos cu mult mai bine; dar a petrece în trup, mai de folos este pentru voi.

Văzînd el că a sosit vremea dezlegării şi a lepădării trupului său, mîngîia pe fiii săi şi le făgăduia, că şi după moartea sa nu va părăsi acel loc sfînt, în care s-a nevoit, că totdeauna îl va apăra şi-l va cerceta. El va îngriji de dînsul, va ajuta celor ce vieţuiesc întru dînsul şi aleargă cu credinţă la dînsul. Dar mai ales a lăsat această făgăduinţă de bună nădejde, mai bună decît toată moştenirea ce a lăsat-o în sfîntul său loc, căci s-a făgăduit ca, prin rugăciunile sale, să mijlocească la Hristos, aşa precum singur ieşea din trup plin de pocăinţă şi încredinţat în miluire. Asemenea să se învrednicească şi cei ce sînt acolo, de vor avea spre dînsul dragoste, să iasă întru pocăinţă şi să fie miluiţi.

Petrecînd în cealaltă peşteră 16 ani, şi-a sfîrşit într-însa viaţa sa cea vremelnică şi s-a dus la cea nesfîrşită, în 10 zile ale lunii iulie, avînd de la naşterea sa 80 de ani, pe vremea domniei lui Sviatoslav Iaroslavici, domnul Kievului şi pe timpul împărăţiei lui Roman Dioghen, împăratul grecilor. Cinstitele lui moaşte au fost puse tot în aceeaşi peşteră, sub mînăstirea cea mare, în care s-a şi sfîrşit. Deci, precum Cuviosul Antonie se depărta în viaţa sa de ochii omeneşti, rugîndu-se în taină lui Dumnezeu, tot asemenea şi pentru moaştele sale tot aceeaşi dăruire a cerut, ca să fie depărtate de ochii omeneşti. Pentru că se cădea dătătorului nostru de lege rusesc să se învrednicească dăruirii, asemenea cu cel israilit. Nu putea altădată să privească la Moise pe cînd era viu, spre lumina strălucirii cei mari, cînd a adus legea lui Israil, din muntele Sinaiului. Asemenea, nu putea să-l vadă nici pe Cuviosul Părintele nostru Antonie, pe cînd vieţuia în peşteră întru lumina lucrurilor celor bune, atunci cînd a adus legea din muntele Atonului în pămîntul Rusiei.

Ascunse sînt moaştele lui Moise, israiliteanul dătător de lege. De aceea ascunse sînt de vedere şi moaştele Cuviosului Părintelui nostru Antonie, dătătorul de lege al Rusiei, pe care Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Săi, ne opreşte a le vedea cu minune pînă acum. Pentru că mulţi, îndrăznind să sape în locul acela unde este pus cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Antonie, au fost pedepsiţi cu ardere şi au suferit arsuri, pînă ce s-au căit de o îndrăzneală ca aceea.

Deşi la vedere sînt departe de noi moaştele Cuviosului Părintelui nostru Antonie, dar cu ajutorul lui totdeauna sînt aproape de noi şi de toţi cei ce-l cheamă pe el. Căci multe minuni face, ajutînd tuturor celor ce cu credinţă aleargă la cinstitul său mormînt. Dar mai ales izgoneşte din oameni întunericul diavolesc cu o adevărată lumină, care luminează pînă şi în mormîntul cel mai întunecat şi care niciodată nu l-a cuprins, ci totdeauna s-a orbit de strălucirea ei.

Cinstitele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Antonie, izbăvesc de diferite neputinţe, care dau război, nu numai trupurile, ci şi sufletele, precum a fost înştiinţat Sfîntul Ioan mult pătimitorul. Căci acela, luptîndu-se cu patimile necurate timp de trei ani şi mult chinuindu-se de desfrînare, s-a dus la mormîntul Cuviosului Antonie, unde a stat destul, rugîndu-se ziua şi noaptea, şi iată, a auzit glasul cuviosului, zicînd către dînsul: "Ioane, Ioane, ţi se cade ca să te închizi aici în peşteră, ca prin întunecare şi tăcere să ţi se uşureze războiul şi Domnul îţi va ajuta". De atunci, Ioan, făcînd aceasta, s-a mîntuit cu darul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea Cuviosului Antonie. De atunci nici nu l-au mai biruit patimile trupeşti cele necurate, măcar că năvăliseră asupra lui, împreună cu necuratele duhuri, în tot cursul celor treizeci de ani, după cum se scrie în viaţa lui.

Cuviosul Părintele nostru Antonie n-a părăsit locul său cel sfînt precum a făgăduit. Deoarece, îngrijindu-se de dînsul, s-a arătat după moartea sa ca şi înaintea morţii sale, cu Cuviosul Teodosie în Constantinopol, unde a ţinut sfat în biserica Pecersca cu zugravii greci, pentru zugrăvirea icoanelor, cărora le-a dat aur din destul, ca şi zidarilor de mai înainte, cu acelaşi Cuvios Teodosie. Apoi a trimis în cetatea Kievului, la Mînăstirea Pecersca, la fericitul Nicon, care pe atunci era egumen, precum se spune în scrierea sa despre împodobirea sfintei biserici a Pecerscăi.

Vrednic de credinţă este Cuviosul părintele nostru Antonie şi în făgăduinţa cea cu bună nădejde. Pentru că a făgăduit celor ce-l iubesc pe el, să le ajute după plecarea sa, şi ca cei ce locuiesc în locul acela sfînt să se sfîrşească întru pocăinţă şi să se învrednicească de miluire. Cuvîntul făgăduinţei lui s-a împlinit cu lucrul, prin facere de minuni cu fericitul Erasm, monahul Pecerscăi. Acela, mîhnindu-se pentru aurul împărţit la împodobirea bisericii, a căzut într-o boală cumplită şi acum, fiind aproape de sfîrşit, zăcea de şapte zile în nesimţire, neputînd nicidecum a se sfîrşi fără de pocăinţă şi a fi îngropat la acel loc sfînt. Cînd, iată, în a opta zi, Cuviosul Antonie şi Teodosie i s-au arătat lui în vis şi i-au grăit: "Ne-am rugat lui Dumnezeu pentru tine şi ţi-a dăruit vreme de pocăinţă!" După aceasta, Erasm s-a făcut sănătos, s-a pocăit desăvîrşit şi a fost miluit. Apoi, a treia zi sfîrşindu-se, s-a învrednicit a fi numărat cu sfinţii, precum se scrie în viaţa lui.

Deci, să preamărim şi noi pe acest iubitor de oameni şi dăruitor de toate, începător al vieţii monahiceşti din pămîntul Rusiei, Cuviosul Antonie; ale cărui multe isprăvi - mai ales cele ce au fost în timpul vieţii, voind a se linişti în taină în singurătatea peşterii - nici unul din oameni nu poate să le scrie sau să le spună, decît numai ştiutorul de inimi, Dumnezeu, Care vede cele nearătate şi cele ascunse, a Cărui limbă este condeiul scriitorului ce scrie iscusit. Acela singur a scris mai pe larg în cărţile vieţii veşnice viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie.

Iar noi, celelalte cărţi negăsindu-le acum, decît numai acestea cîteva primindu-le, cu cuviinţă este să ne rugăm cu dinadinsul acestui întîi începător şi făcător de minuni, ca şi noi, fiind părtaşi făgăduinţei lui cea cu bună nădejde, să ne învrednicim a sfîrşi viaţa noastră întru pocăinţă şi a fi miluiţi. Aşa şi noi cu Cuviosul Antonie, acest întîi începător, ca fiul cu părintele, să aflăm numele noastre scrise în cărţile vieţii veşnice, cu darul şi cu iubirea de oameni a Aceluia, Care între toţi este întîiul începător al mîntuirii noastre, adică Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Sfîntul Duh Cel de o fiinţă, cinstea, slava, darul şi stăpînirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vietile Sfintilor - Iunie