Ahimandrit Ilie Cleopa - PATIMA DOMNULUI

ICONOGRAPHER DANIEL NECULAE 

PATIMA DOMNULUI

Eu vorbesc şi la mulţi şi la puţini. Şi dacă atunci când vorbesc, o sută se vor întoarce la pocăinţă, plată însutită voi avea! Dacă şaizeci sau treizeci se vor întoarce la pocăinţă, cum spune Evanghelia, mare plată voi avea! Iar dacă, din cei puţini care sunt în biserică, numai unul se va întoarce la Dumnezeu, şi acesta este mare plată, că un singur suflet îi mai scump decât toată lumea, decât tot ce există sub cer.

Deci tocmai aceasta m-a îndemnat la aceşti puţini, care au venit cu multă osteneală, având în vedere ploile şi glodul, dealurile de uscat şi muntele, au răzbătut cu toată tăria să ajungă până aici, mai mare plată au aceştia decât atunci când vine cineva numai când e vreme bună.

Cu cât o faptă bună se face mai cu osteneală, cu atât mai mare plată are de la Dumnezeu. Fapta bună care se face cu puţină osteneală, mai puţină plată are, iar care o faci mai cu greutate, cu mai multă osteneală, mai mare plată are de la Preasfântul Dumnezeu.

Cu opt zile mai înainte de a se sui pe Muntele Tabor, când Petru l-a mărturisit pe Mântuitorul, zicând: Tu eşti cu adevărat Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16, 16), Mântuitorul l-a lăudat foarte pe Petru pentru această mărturisire, aşa de adevărată şi dogmatică, şi ia zis: Fericit eşti, Simone, fiul lui Ionà, că un trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta... Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru, adică piatra credinţei (Chifa), că Simon îl chema, şi pe această piatră vei zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 17-18).

Aici ne arată că pe dreapta credinţă a lui Petru şi a tuturor care vor crede ca el, se va întemeia Biserica lui Hristos, iar porţile iadului, cum arată Sfântul Atanasie, care sunt gurile sectarilor şi ale ereticilor care hulesc adevărul Bisericii, nu o vor birui.

Să nu vorbiţi de rău Biserica, că este întemeiată pe piatra cea din capul unghiului, care este Iisus Hristos.

Dar tot atunci, cu opt zile înainte de Schimbarea la Faţă, Petru, fiind lăudat aşa de tare pentru dreapta lui credinţă, primeşte şi o ocară de pentru dreapta lui credinţă, primeşte şi o ocară de la Hristos. Că Mântuitorul începe că predice despre patima Lui, de suferinţele Lui pe care avea să le sufere în Ierusalim, şi zice: Iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor păcătoşi; şi-L vor batjocori pe El, şi-L vor bate, şi-L vor scuipa, şi-L vor răni, şi-L vor răstigni, şi-L vor omorî pe El, iar a treia zi va învia (Matei 16, 21; 20, 18).

Petru, care Îl iubea foarte mult pe Mântutitorul, căuta să-l oprească, să nu meargă la răstignire: Doamne, să nu-ţi fie Ţie una ca asta! (Matei 16, 22). „Cruţă-Te pe Tine, Doamne! Nu Te sui în Ierusalim! Stai aici, nu cumva să mori!”

Atunci Mântuitorul se întoarce la Petru şi-i spune cu mânie: Înapoia Mea, Satano, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor! (Matei 16, 23). Iar pe Petru îl numeşte satana, căci cuvântul satana înseamnă potrivnic, că i se împotrivea lui Hristos să nu împlinească planul mântuirii neamului omenesc, să nu meargă la moarte. În felul ăsta îl numeşte „satana”. Adică „tu Mă opreşti să merg la moarte? Dacă nu mă duc Eu la moarte, nu se mântuieşte tot neamul lui Adam care stă în iad de 5508 ani. Dacă nu voi merge pe Golgota întâi ca să sufăr până la moarte şi moarte de cruce, tot neamul omenesc nu poate să fie mântuit; că pentru asta am venit în lume, să-mi vărs sângele şi să mor pentru neamul omenesc, din dragostea pe care o am către el.

Tu vrei să rămân pe Tabor? Dar la Golgota cine are să meargă?

Dacă Eu, Petre, voi rămâne pe Tabor şi nu voi duce crucea pe Golgota, proorocia lui Isaia Proorocul, care zice: Dat-am spatele Mele spre bătăi şi obrazul Meu spre scuipări şi n-am întors faţa Mea de către ruşinea scuipărilor (Isaia 50, 6), unde se va împlini?

Dacă Eu, Petre, voi rămâne pe Tabor, cum se va împlini Scriptura, care zice: Şi n-avea El chip nici asemănare, om ce ştia să rabde dureri şi plin era de răni, şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat? (Isaia 53, 2-5).

Dacă Eu, Petre, voi rămâne pe Tabor, unde se va împlini Scriptura, care zice: Şi cu cei fără de lege S-a socotit? (Isaia 53, 12); că l-a răstignit între doi tâlhari.

Dacă Eu, Petre, voi rămâne pe Tabor, unde se va împlini Scriptura, care zice: Vedea-vor pe Care L-au împuns, când mă va împunge cu suliţa în coastă, după proorocia lui Zaharia Proorocul, (Zaharia 12, 10)?

Dacă Eu, Petre, voi rămâne pe Tabor, proorocia lui David Proorocul, care zice: Dat-au spre mâncarea Mea fiere şi în setea Mea m-au adăpat cu oţet (Psalmi 68, 25), cum se va împlini?

Dacă Eu, Petre, voi rămâne pe Tabor şi nu mă voi duce să-Mi curgă tot sângele pe Cruce, ca să rămână oasele goale, unde va fi proorocia psalmistului care zice: Numărat-au toate oasele Mele, iar ei stăteau şi se uitau la Mine? (Psalmi 21, 19).

Dacă Eu, Petre, voi rămâne pe Tabor, cum se va împlini Scriptura, care spune: El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rana Lui, noi toţi ne-am vindecat? (Isaia 53, 5).

Şi dacă Eu voi rămâne pe Tabor, Petre, porţile cele de aramă cine le va deschide, pentru că zice Scriptura: Ridicaţi, boieri, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, ca să intre Împăratul slavei, si celelate (Psalmi 23, 7, 9)”.

Şi aşa, pe Petru îl mustra conştiinţa, căci căuta să-L oprească pe Mântuitorul, să nu meargă la răstignire. Iar Hristos zice: „Eu vă arăt pe Tabor cine sunt Eu, dar mergem dincolo pe Golgota pe celălalt munte şi acolo voi suferi să împlinesc Scriptura, să mă duc întru slava pe care am avut-o la Părintele Meu mai înainte de întemeierea lumii şi să ridic firea lui Adam de-a dreapta măririi întru cele înalte”.

Iar Mântuitorul a binevoit să ia pe cei trei apostoli, pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, fratele său, şi i-a suit pe vârful Muntelui Tabor.

Acolo, cei trei apostoli, fiind obosiţi de călătoria muntelui, au adormit. Prin iconomia lui Dumnezeu, trezindu-se ei, Mântuitorul S-a schimbat la faţă înaintea lor şi au văzut că stătea în văzduh şi vorbea cu doi mari prooroci, cu Moise şi cu Ilie.

Deci s-a făcut Muntele Taborului, cum spune Sfântul Efrem, chipul Bisericii. Tatăl vorbea din cer; Fiul se schimba la faţă, Duhul Sfânt era reprezentat prin chip de nor, Legea Nouă era reprezentată de cei trei apostoli, care stăteau jos ameţiţi de lumina dumnezeirii, şi cei doi prooroci, Moise şi Ilie, care reprezentau Legea Veche, stăteau în văzduh şi vorbeau cu Dânsul.

Şi aşa Taborul a luat chipul Bisericii lui Dumnezeu în clipa schimbării la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Iată cât de mare taină se arată pe Tabor, ca nu mult după aceea Mântuitorul să meargă în Ierusalim, să fie prins, să fie vândut, să fie bătut, biciuit şi răstignit şi în cele din urmă să învie din morţi.

Ne vorbeste Parintele Cleopa - Volumul 7

Arhimandrit Ilie Cleopa - ALT CUVÂNT DESPRE MOARTE

 ALT CUVÂNT DESPRE MOARTE

De nimic nu-i mai sigur omul pe pământ decât de moarte. Că ai să trăieşti mai mult, nu ştii; că ai să fii bogat, nu ştii; că ai să fii mai sănătos decât eşti, nu ştii; dar că ai să mori, ştii. Şi nimeni nu poate contesta acest adevăr.

Auzi ce a spus Dumnezeu la începutul lumii: Cu moarte veţi muri. Iar dumnezeiasca Scriptură, la Isus, fiul lui Sirah, spune: Toţi murim.

Să ştiţi un lucru: Moartea este viaţă pentru cei ce nu uită de dânsa. Atâta vreme cât strămoşii noştri, protopărinţii noştri Adam şi Eva, n-au uitat moartea, ei erau în Rai. Dar cum au uitat de moarte, au murit cu sufletul şi, după nouă sute şi ceva de ani, au murit şi cu trupul.

Deci, moartea, cum zice Sfântul Ioan Damaschin, este viaţă pentru cei ce nu uită de ea. Moartea, dacă noi nu uităm de ea, ne aduce viaţa veşnică.

Sfântul Vasile a fost întrebat de marele filosof Eubul, prietenul său din Alexandria:

– Care este cea mai mare filosofie din lume, mai ales din lumea creştină?

El i-a răspuns:

– De-a pururea să cugetăm la moarte.

Aceasta este cea mai înaltă filosofie! Pentru ce? Cine cugetă la moarte, nu moare cu sufletul. Cine cugetă la moarte, se fereşte de păcat. Că auzi ce spune Apostolul Pavel: Plata păcătului este moartea. Cine îşi aduce aminte de moarte, nu păcătuieşte. Auzi ce spune Isus, fiul lui Sirah, în cartea înţelepciunii sale: Fiule, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi.

Deci, ţineţi minte! Marele Apostol Pavel, cel mai mare vas al alegerii, trimis de Hristos spre luminarea neamurilor, auzi ce spune: În toate zilele pomenirea morţii pururea o avem cu noi. Şi iarăşi: În toate zilele mor! În toate zilele murea păcatului şi via lui Hristos şi în toate zilele pomenirea morţii o avea în inima sa. Pentru ce? Ca să nu moară cu sufletul.

Cine uită de moarte, uşor cade în mreaja ei, uşor moare cu sufletul şi se duce în gheenă!

Dumnezeieştii Părinţi ne învăţa aşa: Omule, dacă vrei să-ţi iei un sfetnic şi un dascăl în viaţă, ca să te povăţuiască sigur la calea mântuirii, nu lua pe nimeni altul decât pe moarte! Cel mai mare sfetnic care ne poate povăţui la Împărăţia cerurilor este moartea. Numai să nu uităm acest sfetnic, acest profesor, acest dascăl, ci totdeauna să-l avem înaintea ochilor minţii noastre.

Moartea atât de bine te sfătuieşte, dacă nu uiţi de ea, atâta înţelepciune te învăţă, încât nici Solomon, întru toată înţelepciunea sa, nu poate să te înveţe cât te învaţă moartea. Că zic dumnezeieştii Părinţi: „Nici Solomon nu cădea în plăceri şi în robia desfrânării cu femei, dacă avea moartea înaintea ochilor lui”.

Dacă şi el ar fi avut dascăl pe moarte, moartea era mult mai înţeleaptă decât dânsul şi l-ar fi oprit de la păcat. Dar a uitat de moarte şi a căzut în mocirla răutăţilor, pentru că n-a vrut să aiba un sfetnic mai scump decât toţi, adică pe moarte.

Iată cum te opreşte moartea de la păcat:

Trupul cugetă împotriva duhului, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Când trupul se ridică cu razboi împotriva sufletului că să-l spurce, atunci întreab-o pe moarte:

– Ce zici, moarte? Să fac păcătul acesta, care mă îndeamnă trupul? Şi ea îţi va spune:

– Nu fă păcătul, că vii în mâna mea şi te duc în gheenă!

Te îndeamnă diavolul să furi? Întreab-o pe moarte. Şi ea îţi va spune:

– Nu fura, că-i poruncă, şi vii în mâna mea!

Te îndeamnă diavolul la desfrâu? Te îndeamnă diavolul la înjurat, la beţii, la fumat, la toate răutăţile? Întreab-o pe moarte:

– Ce zici, moarte, să fac? Să vezi ce spune moartea:

– Nu face acestea, că vii în mâna mea! Acuşi mori! Doar nu rămâne aici nimeni şi eu te arunc în gheenă!

Deci moartea este de mare folos şi întotdeauna trebuie s-o avem înaintea ochilor! Iar când te îndeamnă diavolul să faci un păcat, întreab-o pe moarte:

– Ce zici moarte? Tu eşti dascălul meu! Ce să fac?

– Nu fă, că plata păcatului este moartea, şi mori cu sufletul şi vii în ghearele mele şi te duc în gheenă şi acolo te munceşti în vecii vecilor!

Deci iată cât este de bună moartea, dacă ne-o punem sfetnic nouă! Cugetarea la moarte ne opreşte de la păcat întotdeauna şi ne învaţă să facem numai bine. De aceea, vai de acela care uită de moarte, că acela moare cu trupul la vremea lui, dar cu sufletul moare în clipa când face păcătul.

Dacă am avea întotdeauna moartea înaintea ochilor, n-am face păcătul, nu numai cu lucrul, dar nici cu cuvântul, nici cu gândul, pentru că Dumnezeu judecă şi păcătul cu gândul ca păcat desăvârşit.

Ce spune dumnezeuiescul părinte Efrem Sirul? „Nu vă aruncaţi în negrijă, fraţii mei, pentru păcatele cu gândul, că ar fi uşoare. Dacă păcatele cu gândul ar fi uşoare, nu socotea Însuşi Hristos, înţelepciunea lui Dumnezeu, preacurvie întru pofta de femeie şi ucidere întru ură de frate”. Numai ai cugetat cu patimă la femeie şi te-ai făcut preacurvar! Numai ai cugetat cu ură asupra fratelui tău şi îl urăşti şi eşti ucigaş! Ai auzit? Preacurvie din gândire şi ucidere din ură împotriva fratelui.

Vezi? Însă moartea nici aici nu te lasă. Moartea te opreşte nu numai să nu treci la păcatul cu lucrul, ci nici la cel cu gândul. Pentru că Dumnezeu osândeşte gândurile ca pe fapte, în Legea Darului.

Fraţii mei, fericit şi de trei ori fericit este omul acela care şi-a luat sfetnic pe moarte. Totdeauna când îl luptă lenevia să nu facă rugăciune, să nu-şi facă canonul dat de duhovnic; când îl luptă diavolul să nu păzească posturile, să dezlege la mâncare de dulce, când nu trebuie; sau când îl luptă diavolul să fure, sau să adune avere, sau să se răzbune pe altul, sau să curvească, sau să înjure, sau să se îmbete, sau să fumeze, el s-o întrebe pe moarte:

– Ce zici, moarte, să fac lucrul acesta?

Şi moartea îi spune:

– Nu. Nu fă! Că plata păcătului este moartea. Eu vin îndată după păcat şi te iau şi te duc în gheenă!

Iată în ce chip moartea, de care noi ne temem, ne este cel mai mare prieten şi cel mai mare sfetnic în viaţă, spre viaţa veşnică.

Filosofia noastră, a creştinilor, nu este să fugim de moarte. Dar ce? Să ne pregătim de moarte! Să o aşteptăm să vină la noi. Şi cum? Să ne mărturisim curat păcatele, să ne facem canonul, să ne împăcăm cu toţi, să încetăm de la păcate, să facem fapte bune şi atunci vom aştepta moartea ca pe o mare paradă, ca pe o sărbătoare.

Auzi ce spune Sfântul Efrem: Bărbatul mustrat de conştiinţă sa pentru păcate, foarte tare se teme de moarte, iar omul drept aşteaptă moartea ca pe o mare sărbătoare! Să vină să-l treacă din moarte la viaţă, că veacul de acum este moartea sufletului, pentru cei ce se robesc de dânsul.

Noi ne temem: „Vai de mine, mor!” Ne temem! Dar să nu ne temem de moarte. Să ne temem de păcat, că păcătul ne duce la moarte. Pentru că plata păcătului este moartea şi adevărata moarte a sufletului este păcătul!

Ne vorbeste Parintele Cleopa vol.2

Arhimandrit Ilie Cleopa - DESPRE MOARTE

 

DESPRE MOARTE

Cine poate să fie sigur că vom ajunge până mâine sau peste un ceas? De aceea, pentru că viaţa noastră este nesigură pe pământ şi toate se opresc la mormânt, în cele ce urmează vom vorbi  despre două lucruri: despre moarte şi conştiinţă.

Mai întâi, după dreptate, să vorbim despre moarte. Porunca cea dintâi a lui Dumnezeu, după greşala protopărinţilor noştri, a fost acesta: Cu moarte veţi muri. Şi într-adevăr, după călcarea poruncii, două morţi au venit asupra neamului omenesc. Adam, după 930 de ani, şi Eva, după 950 de ani, au primit moartea trupească, iar moartea duhovnicească a fost lungă de 5508 ani, până la venirea în trup a Noului Adam – Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.

Dar oare din care pricină Adam a numit-o Eva, adică „viaţă”, deşi se cuvenea s-o numească moarte, că prin ea a venit moartea în lume? Aşa era cu dreptate. Dar în loc s-o numească moarte, o numeşte viaţă, că zice: Şi a pus Adam numele femeii sale Eva, ce se tâlcuieşte viaţă.

Deci cum prin Eva vine moartea şi Adam o numeşte viaţă? Care-i pricina? Care-i taina dezlegării aici? Iată care! Să auzim ce spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Pentru două pricini Adam a pus numele femeii sale Eva, adică viaţă. Mai întâi că ea trebuia să fie maica tuturor celor vii după trup, că ea a născut primul copil, pe Cain, şi a adus în viaţă prima fiinţă omenească. A doua, că prin Eva cea tainică, prin strănepoata Evei celei dintâi, adică prin Preasfântă, Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, avea să vină în lume viaţa, adică Hristos.

Iată pentru care pricină Adam, fiind prooroc şi făptură cea dintâi a lui Dumnezeu, a proorocit ca Evei să i se pună numele acesta, pentru aceste două pricini. Mai întâi, că va fi maica tuturor celor vii, cum arată Scriptura – deci o tâlcuire o avem în Scriptură şi una în Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi –, iar a doua, că deşi moartea a venit prin femeie, tot prin femeie va trebui să vină la plinirea vremii şi viaţa.

A luat satana în Rai trei lucruri, pentru a dărâma neamul omenesc: femeia, lemnul şi neascultarea. La plinirea vremii, Noul Adam – Hristos – tot cu aceste trei arme l-a biruit pe satana:femeia, lemnul şi ascultare. Cu cele împotrivă pe cele împotrivă le-a surpat.

Cu ascultarea lui Hristos de Părintele ceresc până la moarte cu moartea pe Cruce, a vindecat neascultarea lui Adam şi a noastră; cu lemnul Crucii s-a vindecat rana cea venită din lemn; gustarea din lemnul oprit, prin gustarea fierii şi a oţetului; şi prin Preasfânta, Preacurata Fecioară Maria, Eva cea tainică, s-a vindecat păcătul Evei şi moartea care a venit în lume.

Dar cuvântul nostru priveşte în altă parte. Au trecut de la Adam până la potop 2642 de ani. În acest timp n-a scăzut din viaţa omului nimic.

A trăit Adam 930 de ani şi Eva 950 de ani, iar Noe, alt Adam al omenirii, a trăit 950 de ani. Noe, fiind mare prooroc şi plăcut lui Dumnezeu din neamul său, a avut mare grijă să păzească în toată vremea lui, de când s-a născut, un mare dar: oasele lui Adam, corpul lui Adam, strămoşul lui. Cele mai scumpe moaşte din lume le păstra el şi până la dânsul le-au păstrat alţi patriarhi mai vechi decât dânsul. Noe a fost al optulea de la Adam, iar Matusalem, al şaselea. Şi le-au dat unul la altul, pe un dar preascump, prima zidire ieşită din mâna lui Dumnezeu: oasele lui Adam.

Noe, când era de 500 de ani, aţi auzit Scriptura, s-a căsătorit, şi 100 de ani trăind, a avut cei trei fii: pe Sim, Ham şi Iafet. Şi când era Noe de 600 de ani a început potopul şi a ţinut un an de zile furia potopului.

A plouat 40 de zile şi 40 de nopţi, iar corabia deabia la un an de zile s-a oprit, pentru că ai auzit ce spune la Facere: Iar din luna a zecea până în luna a şasea au scăzut apele, trei luni de zile, şi de-abia au început să vadă vârfurile munţilor celor mai mari din lume.

Să fi fost atunci cu corabia lângă Noe, să vezi în toată România de-abia vârful Ceahlăului sau al Negoiului, sau Moldoveanul, sau vârful Ineului din Maramureş, sau, dacă erai în Asia, vârful Himalaia sau alţi munţi. Abia se zăreau atunci numai vârfurile munţilor, iar vuietul apelor şi tulburarea văzduhului nu încetase.

Din luna a şaptea până în luna a patra mai scăzând apele, a dat drumul Noe porumbelului celuilalt. Când a ieşit Noe din corabie, lângă Munţii Ararat, azi în Armenia, pustiu era pământul, plin de mâl, plin de furia şi urgia lui Dumnezeu, că se înecase tot ce era viu, afără de cei ce erau în pântecele corabiei. Au iesit în câmpia Senar şi au adus jertfă lui Dumnezeu.

Apoi s-a arătat curcubeul, după cum ştiţi, semn de legătură veşnică între om şi Dumnezeu, că nu va mai fi potop cu apă. Şi au ieşit fiii lui Noe – Sim, Ham şi Iafet. Lui Sim i-a dat Asia, lui Ham i-a dat Africa – de aceea sunt negri acolo, că Ham a fost blestemat –, iar lui Iafet i-a dat Europa.

Dar a avut grijă mare Noe, când a despărţit pe fii săi, că au plecat fiecare în altă direcţie, după ce s-au înmulţit, să le dea un mare odor nepreţuit pe care îl purtase în corabie şi de care avusese grijă mai mare decât de tot aurul. Era trupul lui Adam, aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Era scheletul lui Adam. Şi le-a zis Noe: „Dragii mei, pământul este înaintea voastră; de acum creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, că aşa a zis Dumnezeu”; că a doua oară a binecuvântat pe om cu acelaşi cuvânt dintâi, cum este scris în Biblie.

„Eu nu vă dau aur, eu nu vă dau argint, eu nu va dau pietre scumpe. Acestea le veţi găsi voi pe pământ şi prin munţi şi oriunde. Vă dau un lucru mai scump decât toate: vă dau trupul protopărintelui nostru Adam, primul om din lume”.

Şi le-a împărţit lor oasele lui Adam. Capul l-a dat lui Sim, în Asia, mijlocul l-a dat lui Iafet, înspre Europa, iar picioarele le-a dat lui Ham. Iar fiii lui Noe l-au întrebat:

– Dar ce ne folosesc nouă acestea aşa de mult?

– Mare folos veţi lua de câte ori veţi privi la dânsele!

– Care folos?

– Când veţi vedea capul lui Adam, vă veţi aduce aminte că sufletul lui este în chinurile iadului, pentru că a greşit lui Dumnezeu şi vă veţi trezi şi veţi zice: „Doamne, fereşte! Să nu ajungem ca strămoşul nostru! Să nu mâniem pe făcătorul nostru, că iată, oasele lui Adam sunt aici şi sufletul lui se chinuie în muncile iadului, pentru că a călcat porunca lui Dumnezeu”.

Iată filosofia cea mai înaltă pe care a dat-o Noe feciorilor săi: să nu uite că vor muri. Să vadă oasele lui Adam şi să-şi aducă aminte că şi ei sunt praf şi cenuşă şi îndată după moarte urmează judecată şi vai de acela care calcă porunca lui Dumnezeu.

Cea mai înaltă filosofie de sub cer este cugetarea la moarte. Marele Vasile a fost întrebat de marele filosof din Alexandria, Eubul:

– Spune-mi mie, o, minunatule!  – că făcuseră şcoală împreună la Atena, pe vremea aceea fiind şi la Alexandria mare cetate de cultură creştină şi păgână –, spune-ne nouă care este cea mai înaltă filosofie a creştinului?

Şi a zis marele Vasile:

– Cea mai înaltă filosofie de sub cer este să avem de-a pururea moartea înaintea ochilor noştri.

Pentru că strămoşii noştri, atâta vreme cât au avut moartea în faţă, n-au greşit. De câte ori în Rai le dădea satana în minte: „Ia duceţi-vă la pom şi mâncaţi!” – căci era frumos la vedere şi bun la gust rodul ce l-a omorât –, dar când se apropia, Adam zicea: „Nu mă duc”. „Dar de ce?” „A spus Dumnezeu că în ziua când voi mânca din pomul acesta, cu moarte voi muri”. Şi de frica morţii nu se apuca să mănânce.

Văzând satana că sunt înarmaţi strămoşii noştri cu această armă puternică, adică cugetarea morţii, de către Făcătorul lor, ce-a gândit întâi? Să le smulgă din minte moartea. S-a băgat în şarpe, cum zice marele Vasile, că în Rai vorbeau toate animalele şi şarpele avea picioare înalte, nu mergea târâş. După ce l-a amăgit pe Adam, Dumnezeu l-a blestemat să se târască pe pântece, i s-au luat picioarele. Picioarele şarpelui sunt în pantece şi astăzi. Şi asta ca să se împlinească pocunca să meargă numai pe piept, să mănânce pământ şi să fie blestemat pentru că prin şarpe a reuşit satana să intre şi să vorbească cu Adam.

– Ce-a zis Dumnezeu? a întrebat şarpele.

– Iată ce a zis, a răspuns Adam: „Toţi pomii Raiului, toate grădinile, desfătarea asta negrăită este a noastră, dar din cutare pom să nu mâncăm”.

– Dar de ce? a întrebat şarpele viclean.

– A spus că oricând vom mânca, cu moarte vom muri.

– Nu-i adevărat! – zice satana prin şarpe –, nu veţi muri cu moarte.

– Cum se poate? Dar de ce?

– Ştiţi de ce v-a spus Dumnezeu aşa? Se teme foarte tare că, dacă veţi mânca din pomul acela, vă veţi face dumnezei ca şi Dânsul veţi fi asemenea Lui, şi, din marea răutate ce are pe voi, ca să nu vă înălţaţi ca El, v-a oprit să mâncaţi de acolo; că în orice zi veţi mânca, ochii voştri se vor deschide şi veţi fi ca nişte dumnezei!

 Auzi? Dumnezeu spune lui Adam că va muri şi şarpele îi spune că nu va muri! Şi Adam lasă pe Ziditorul său şi ascultă de şarpe, adică de satana, care vorbea prin gura şarpelui. Şi crezând aceasta, calcă porunca şi moşteneşte îndoită moartea: şi pe cea trupească şi pe cea duhovnicească!

Părinţilor, iubiţi credincioşi, maicilor şi surorilor, câteva suflete sunteţi aici. Eu în viaţa mea, mi-a ajutat mila Domnului, am vorbit la mii de oameni pe la hramuri şi ori aş vorbi la două urechi, ori la două mii, tot atât mă costă. Dar suntem câteva suflete aici. Dacă n-am uita noi învăţătura cea preascumpă a Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei Scripturi, noi n-am mai greşi lui Dumnezeu.

Auzi ce spune dumnezeiescul şi preaînţeleptul Isus, fiul lui Sirah: Fiule, adu-ţi aminte de cele mai de pe urma ale tale şi în veac nu vei greşi.

Pentru ce? Dacă cuget la moarte, moartea mă opreşte şi de a gândi răul, nu numai de a-l vorbi sau a-l face. Eu ştiu că Dumnezeu o să-mi cântărească şi gândurile şi cuvintele şi lucrurile vieţii mele, când îmi voi da sufletul.

Deci, dacă cuget la moarte, mă feresc de toate. Auzi ce spune în „Uşa pocăinţei”? Acea carte tratează patru lucruri: moartea, judecata, Rai şi iad. Eu cred că acea carte de ar fi tipărită în zeci de mii de exemplare şi dacă lumea ar înţelege-o, toţi ar merge în Rai. Atât de mult foloseşte pentru creştini cugetarea la moarte, că ne arată ce-i omul şi unde se duce şi ce va fi în ziua morţi sau a judecăţii.

Acolo spune că cel mai mare sfetnic în viaţă nu este nici filosoful, nici îngerii, ci moartea:

„Ia-ţi sfetnic, omule, pe moarte, şi atâta înţelepciune are să te înveţe, încât nici Solomon în toată înţelepciunea sa, nici îngerii, nici filosofii lumii, nimeni nu te va folosi pe tine ca moartea”. Pentru ce? Moartea te sfătuieşte: „Omule, nu gândi rău, că ai să mori! Nu fura, că ai să mori! Nu vorbi rău, că ai să mori! Nu urî pe fratele tău, că ai să mori! Nu te judeca cu altul, nu intenţiona să faci rău nimănui, ia seamă de sufletul tău, că ai să mori!”

Câtă filosofie ne aduce moartea! Auzi ce spune Sfântul Ioan Damaschin: „O, moarte, mai bine te-am numi pe tine viaţă, că cel ce pururea cugetă la tine, pururea viază”. Vrei să ştii că nici Solomon nu poate învăţa atâta înţelepciune ca moartea? Zice marele Vasile: „Şi Solomon acela, iubitorul de înţelepciune, dacă n-ar fi uitat moartea, nu-l biruiau femeile, să ajungă de batjocura lor, să le facă şi capişte, să se lepede de Dumnezeu şi să se închine la idoli”.

Iată, Solomon cel preaînţelept, cel plin de darul înţelepciunii, a ajuns închinător la idoli şi a zidit capişte zeilor, lepădându-se de Dumnezeu după 40 de ani de domnie. Pentru ce? A uitat că va muri. Pe el îl mustră cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: Te-ai întărit în trup, te-ai întărit în păcat şi ai uitat pe Ziditorul, Care ţi-a dat înţelepciunea, cu care ai condus poporul acesta 40 de ani.

Vai de noi şi de noi, că nu greşim până nu uităm de moarte. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire, nici prin imaginaţia noastră, dacă avem înaintea ochilor moartea.Dacă uităm moartea, murim, dacă nu uităm moartea, trăim, suntem vii cu sufletul în vecii vecilor.

Cine a gândit vreodată la moarte, şi-a nălucit-o cu mintea şi a greşit lui Dumnezeu vreodată? Deci prea bun tovarăş de drum, prea bună prietenă şi prea mare sfetnic ne este nouă moartea. Să nu ne temem de ea. Cel mai mare filosof în viaţă să avem moartea. Niciodată moartea nu te va învăţa de rău. Totdeauna îţi va spune: păzeşte-te de păcate, omule, că ai să mori! Şi-ţi spune cel mai mare adevăr. Pentru ce? Pentru că-ţi spune negreşit că eşti trecător, vei muri şi vei sta înaintea lui Dumnezeu, că să dai seama de tot ce ai gândit, tot ce ai lucrat, tot ce ai făcut.

Ce zicea Alexandu Macedon, mare filosof – învăţase filosofia despre suflet şi moarte de la acel mare filosof din antichitate, Aristotel – când a luat împărăţia Persiei şi a bătut pe Darius şi împărăţia Egiptului şi a luat împărăţiile de lângă Eufrat şi împărăţiile lui Boz şi celelalte? Veneau filosofii şi îi spuneau:

– Măria Ta, aur mult, pietre scumpe, palate are Darius şi sabia lui Darius este făcută în formă de octogon cu opt muchii şi are mânerul împodobit cu două kilograme jumatate de pietre nestemate şi poleită cu aur curat. Vino s-o vezi măcar!

Iar el le-a răspuns:

– Dacă-i moarte, nu-i nimic! Ce-am să fac eu cu sabia lui Darius în război? Uite, am sabia asta ca fulgerul în mâna mea, uşoară. Aceea-i paradă. S-o iau s-o leg la curea s-o ducă calul, să vadă lumea că străluceşte la brâu?

– Vino, împărate, şi ia pe soţia lui Darius, că el a fugit şi l-au spânzurat doi oşteni.

– Cine l-a spânzurat pe Darius? Cine le-a dat voie? Să-i spânzuraţi pe aceia, căci nu am dat eu ordin să omori omul! Am spus să iei împărăţia şi să-l laşi să trăiască – că el cucerea toate împărăţiile şi trecea mai departe. Alţii îi ziceau:

– Ia una din felete lui Darius, căci are cele mai frumoase fete de pe lume! Doua fete are.

Şi Macedon le-a zis:

– Să nu le aduci să le văd, că-ţi tai capul. Eu, care am cucerit atâtea popoare cu puterea lui Dumnezeu, mă biruiesc de frumuseţea unei femei?

 Acest împărat a murit la 35 de ani necăsătorit şi otrăvit – ştiţi istoria lui –, dar totdeauna se gândea la moarte, cum îi spuneau Ptolomeu Filadelful şi Seneca, secretarul lui, şi Antioh şi Nicanor şi Vizantie şi ceilalţi şi Chir cu toată suita lui:

– Măria Ta, nu-ţi pasă de nimic; nici de aur, nici de frumuseţe!

– Nu! Dacă-i moarte, nu-i nimic!

De aceea şi când murea, după ce a bătut toate împărăţiile, când a văzut că-i dăduseră otravă dulce nepoţii lui, a zis:

– Astăzi am băut pahar dulce şi amar!

– Ce este, măria ta?

– Mor!

Se adunaseră filosofii, generalii, împăraţii, care pe unde îi pusese. Iar el le-a zis:

– Eu nu mă tem de moarte! Eu cred întru unul singur Dumnezeu, cum m-a învăţat arhiereul evreilor, când am cucereit Palestina. Acela mi-a spus că este un singur Dumnezeu.

– Cum îl cheama pe Dumnezeul vostru? l-am întrebat pe arhiereu.

– Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul. Îl cheamă Savaot!

– Ce înseamnă Savaot?

– Dumnezeul oştirilor.

– Nu cumva conduce oştirile de jos?

– N-ai grijă, măria ta! El conduce oştirile cele din cer. Cu acelea nu te poţi măsura!

– Aceluia mă închin şi eu.

Aşa a cunoscut Alexandru Macedon pe Dumnezeu şi a început să fie un om foarte milostiv.

Când era să moară, l-au întrebat generalii lui:

– Măria ta, din ce să-ţi facem mormântul? Din marmură? De aur? De pietre scumpe, de

iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de rubin?

Toate pietrele scumpe i le-au spus.

Iar el le-a răspuns:

– Dacă-i moarte, nu-i nimic! Să nu-mi faceţi mormântul meu din aur şi din alte pietre scumpe. Ci să-mi faceţi mormântul şi sicriul de granit şi să nu cumva să mă îmbrăcaţi în haine aurite. Ci simplu, ca un simplu om. Şi să lăsaţi la sicriu două găuri: una în stânga şi una în dreapta.

– Da de ce asta?

– Pe acolo să-mi scoateţi mâinile mele şi să le lăsaţi goale, ca să vadă toţi că nimic n-am luat cu mine după moarte.

Vedeti, fraţilor, înţelepciunea împăratului Alexandru Macedon? Să nu creadă cineva că, după moarte, va lua ceva cu dânsul. Ce-au folosit faraonii Egiptului că au pus în piramide atâta aur şi argint şi au făcut căruţe cu cai de aur? Le găsesc alţii şi se îmbogăţesc la muzee. Ce le-a folosit?

Le-au luat cu ei? Nu. Ştii ce-au luat cu ei? Fapta bună! Dacă au făcut-o, au fost înţelepţi.

Şi faraonii Egiptului aveau mare filosofie despre moarte.

Ei aveau un mare dregător, care era plătit la curtea împărătească, numit omul morţii. Şi când bea împăratul şi mânca şi cânta muzica şi se veselea, venea acest slujitor cu o căpăţână de mort şi io punea pe masă şi atât zicea: „Împărate, mănâncă, bea, şi te veseleşte, dar adu-ţi aminte că ai să mori!”

Dar să revenim, că pentru moarte sunt încă multe de spus, mai cu seamă la aceştia cu haine negre, că noi călugării avem mari jurăminte înaintea lui Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu şi cugetăm totdeauna la moarte. Că moartea nu alege nici tânăr, nici bătrân, nu te caută la contingente, la buletin de identitate, la livret. Nu te caută că eşti mirean sau călugăr, pregătit sau nepregătit.

Să ne ajute Preasfântul Dumnezeu când vom închide ochii, să nu ne găsească nepregătiţi.

Ne vorbeste Parintele Cleopa 2

Rugaciunea Zilei Rugăciunea de vineri

 

Rugaciunea Zilei

Rugăciunea de vineri

Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul cel dulce al sufletului meu, în această zi a Răstignirii Tale pe Cruce ai pătimit şi ai luat moarte pentru păcatele noastre, mă mărturisesc înaintea Ta, cum că eu sânt cel ce Te-am răstignit cu păcatele mele cele multe.

Mă rog însă Bunătăţii Tale celei nespuse, să mă învredniceşti cu Darul Tău, Doamne, ca şi eu să pot răbda patimi pentru credinţa, speranţa şi iubirea ce le am către Tine, precum Tu Cel îndurat ai răbdat pentru mântuirea mea. Întăreşte-mă, o, Doamne ca de astăzi înainte să port Crucea Ta cu bucurie şi cu mare căinţă, şi să urăsc cugetele mele şi voinţele mele cele rele. Sădeşte în inima mea întristarea de moartea Ta ca să o simt precum au simţit-o iubita ta Maică, ucenicii Tăi şi femeile purtătoare de mir, ce stăteau lângă Crucea Ta.

Luminează-mi simţirile cele sufleteşti, ca să se mişte şi să priceapă moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut făpturile cele neînsufleţite, când s-au mişcat la Răstignirea Ta, şi mai vârtos, cum te-a cunoscut tâlharul cel credincios şi pocăit, şi ţi s-a plecat, de l-ai pus în rai. Dă-mi, Doamne, şi mie, tâlharului celui rău, Darul Tău, precum atunci l-ai dat aceluia şi-mi iartă păcatele, pentru Sfintele Tale Patimi, şi cu bună întoarcere şi căinţă mă aşează împreună cu el în rai, ca un Dumnezeu şi Ziditor ce-mi eşti.

Mă închin Crucii Tale, Hristoase, şi pentru iubirea Ta către noi, zic către dânsa: Bucură-te, cinstită Cruce a lui Hristos, pe care ridicat şi pironit fiind Domnul, a mântuit lumea!

Bucură-te, pom binecuvântat, pentru că tu ai ţinut rodul vieţii, care ne-a mântuit de moartea păcatului. Bucură-te, drugul cel tare, care ai sfărâmat uşile iadului.

Bucură-te, cheie împărătească, ce ai deschis uşa raiului.

O, Hristoase al meu răstignit, câte ai pătimit pentru noi! Câte răni, câte scuipări şi câtă ocară ai răbdat pentru păcatele noastre şi pentru a ne da încă pildă de adevărată răbdare în suferinţele şi necazurile vieţii acesteia!

Si fiindcă acestea ni le trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca să ne îndreptăm şi să ne apropiem de El, şi aşa, numai spre folosul nostru ne pedepseşte în această viaţă. De aceea, rogu-mă Ţie, Stăpâne, ca la necazurile, ispitele şi durerile câte ar veni asupra mea, să-mi înmulţeşti împreună şi răbdarea, puterea şi mulţumirea, căci cunosc, că neputincios sânt de nu mă vei întări; orb de nu mă vei lumina; legat de nu mă vei dezlega; fricos de nu mă vei face îndrăzneţ; pierdut de nu mă vei cerca; sclav de nu mă vei răscumpăra cu bogata şi Dumnezeiasca Ta putere şi cu Darul Sfintei Tale Cruci, căreia mă închin şi o măresc, acum, şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

😇 Ideea pictării Domnului Iisus vine mereu însoțită de mari emoții - Icoane pictate in ulei pe sticla

😇 Ideea pictării Domnului Iisus vine mereu însoțită de mari emoții Oare voi putea surprinde trăsăturile, voi putea crea un gând celui ce privește?...

Când pictezi Icoana cu Iisus in grădina Ghetsimani... plângi..., apoi înțelegi și te bucuri, apoi plângi din nou pentru că știi că Iisus a dat cea mai grea luptă a vieții sale pământești acolo, în grădina Ghetsimani, și simți apogeul suferințelor sale, iar cea mai mare bătălie spirituală posibilă acolo s-a dat, în rugăciunea lui din acea noapte.

💔 Nu frica de moarte a fost ceea ce a dus la o asemenea stare agonizantă, ci durerea sufletească a Domnului pentru vina omenirii pe care urma să o ia asupra Lui. Iisus a știut că va fi arestat, crucificat, și omorât, dar și că a treia zi va învia.

În momentele acelea deosebit de intense Iisus a văzut că lucrarea de mântuire a omenirii era așa de grea, era așa de mare, înspăimântător de mare, încât l-a făcut pentru o clipă chiar pe el să dea înapoi, atunci, cum se spune așa de frumos , „Iisus s-a cununat în duh cu moartea“.
 Implorarea Tatălui Ceresc prin cuvintele, „dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta“, ne arată legătura lui cu Dumnezeu. Știa foarte bine că această cerință era contrară cu planul etern de mântuire al Tatălui, dar el și-a exprimat emoțiile omenești, în mod onest, fiind într-un trup uman ca și noi. Și totuși, împotriva dorințelor naturale și umane, ascultarea și supunerea lui au fost depline.
El s-a încredințat cu totul lui Dumnezeu-Tatăl și a fost gata să-I împlinească voia nu numai ca Fiu, ci și ca om desăvârșit. Liniștit sufletește, împăcat cu sine și deplin stăpân pe voia Sa omenească, el s-a supus de bună voie morții pe care n-o merita și a mers senin spre chinuri și Răstignire.

💥Rememorăm astăzi, în Joia Mare, acest moment biblic de referință, și nu știu voi...,dar eu privesc această icoană, care numai cu voia Duhului Sfânt s-a lăsat înfăptuită,, și plâng din nou..

Icoane pictate in ulei pe sticla

Rugaciunea Zilei Rugăciunea de joi

Rugaciunea Zilei

Rugăciunea de joi

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, care în ziua de astăzi ai luat Cina cea de pe urmă, cu ucenicii Tăi, şi cu mare umilinţă ai spălat picioarele lor, şi ale ucenicului care Te-a vândut! Apoi, luând pâine şi vin în mâinile Tale Cele Sfinte şi binecuvântându-le cu puterea Ta cea Dumnezeiască, le-ai făcut însuşi Trupul şi Sângele Tău, cu care i-ai împărtăşit zicând: 'Luaţi, mâncaţi şi beţi, că acestea sânt Trupul şi Sângele Meu, pentru ca să se ierte păcatele voastre.' Cela ce tot în ziua aceasta Te-ai înălţat la cer şi ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatălui Tău, să împărăţesti împreună cu El în veci, ca Unul-Născut Fiul Său preaiubit.

Rogu-Te deci, pentru rugăciunile ucenicilor Tăi, iartă păcatele noastre, ale tuturor, ale celor vii şi ale celor răposaţi. Dă-mi, Doamne, lacrimi fierbinţi, ca să-mi plâng păcatele. Darul Tau cel curăţitor, care a spălat picioarele ucenicilor Tăi, să spele şi să curăţească inima şi sufletul meu, ca aşa, cu vrednicie, cu curăţie şi cu umilinţă să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine, acum şi în timpul morţii mele, iar în ora despărţirii mele, cu bucurie să se suie sufletul meu la Tine, fără de nici o frică, întrebare sau împiedicare să trec vămile văzduhului, intrând în mărirea Ta cea cerească. Ajută-mi, Doamne, ca să Te măresc în veci, să mă închin Numelui Tău Celui Sfânt.

Amin.

Sfânta Muceniță Alexandra împărăteasa, soția împăratului Dioclețian, şi slugile ei Apolo, Isachie şi Codrat, care au crezut în Hristos prin Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (+303)

 

Pomenirea sfintei muceniţe Alexandra împărăteasa şi a slugilor ei Apolo, Isachie şi Codrat.

Alexandra muceniţa lui Hristos Dumnezeu era soţie împăratului Diocleţian; deci văzând ea că sfântul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămâne viu şi sănătos, s-a înfăţişat împăratului, în vreme ce aducea el jertfă idolilor, s-a mărturisit pe sine creştină înaintea împăratului. De aceea a fost pusă în închisoare; după acestea dându-se hotărâre ca să fie tăiaţi Gheorghe şi Alexandra, aflând ea aceasta în închisoare s-a rugat lui Dumnezeu, şi şi-a dat sufletul. Iar Apolo şi Isachie şi Codrat, fiind slugi împărătesei Alexandra, şi văzând-o pe ea că a dispreţuit vremelniceasca şi stricăcioasa împărăţie şi pe muritorul împărat, şi că, crezând în Hristos, a şi murit pentru El, au crezut şi ei în Hristos. Şi înfăţişându-se cu îndrăznire au mustrat pe împăratul numindu-l călcător de lege şi sălbatic, şi că nu i-a fost milă de însăşi femeia sa, cu care a făcut copii. Mâniindu-se împăratul pentru aceasta, a poruncit ca să-i pună la închisoare, şi aceasta făcându-se, gândea el toată noaptea eu ce moarte îi va pierde, iar dimineaţa scoţându-i din temniţă, pentru Codrat a poruncit să fie tăiat; iar Apolo şi Isachie, iarăţi să fie puşi la închisoare, şi să fie ucişi cu foamea; care după câteva zile fiind istoviţi de foame, şi-au dat sufletele lor Domnului.

Viețile Sfinților Aprilie