Predică la Cuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou
( 27 octombrie )
Sufletele drepţilor sînt în mîna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dînsele munca (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1)Iubiţi credincioşi,Cuviosul părintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, a cărui prăznuire o avem astăzi, era de la sudul Dunării, născut într-un sat neînsemnat cu numele de Basarabov. Fiind sărac la părinţii săi şi neavînd cu ce se hrăni, multă vreme în tinereţile sale a păscut vitele acelui sat, ducînd o viaţă singuratică de rugăciune şi înfrînare.
Mai tîrziu, văzînd că toate cele omeneşti sînt deşertăciuni, a părăsit grija cea lumească şi s-a retras într-o peşteră, nu prea departe, unde era o mică mînăstire. Acolo, Cuviosul a primit schima monahală, acolo a început a trăi în cele mai aspre nevoinţe pustniceşti, acolo a ajuns în scurtă vreme la o viaţă desăvîrşită, prin privegheri de toată noaptea, prin post aspru şi metanii, prin rugăciuni neîncetate şi lacrimi, prin multă sărăcie şi adînc de smerenie. Dar cine va putea şti şi povesti toate nevoinţele cele de taină ale Cuviosului Dimitrie?
Simţindu-şi dinainte sfîrşitul, Cuviosul s-a ascuns, neştiut de nimeni, între două pietre mari, pe marginea unui rîu ce se chema Lomul şi acolo şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Multă vreme trupul său nu a putut fi aflat. Dar odată, venind apa rîului mare, a rupt malurile sale şi s-au risipit şi cele două pietre cu moaştele Cuviosului în apă, unde au stat neştiute, ascunse în prundiş, pînă au fost aflate printr-o minune ca aceasta: era în partea locului un om care avea o copilă bolnavă de duh necurat. Deci, într-o noapte s-a arătat Cuviosul Dimitrie în vis copilei şi i-a zis: "De mă vor scoate părinţii tăi din apă - arătîndu-i şi locul - eu te voi tămădui pe tine!" Şi îndată copila a spus tatălui ei, care, adunînd mai mulţi preoţi, a plecat la locul arătat şi a aflat comoara cea ascunsă şi nepreţuită, adică sfintele moaşte întregi şi neputrezite ale Sfîntului Dimitrie. Deci, luîndu-le, le-a dus în satul Basarabov şi multe minuni de vindecare se făceau prin ele, celor ce veneau acolo cu credinţă.
Auzind despre aceasta domnul Valahiei, a dorit să le aducă cu mare cinste în Ţara Românească, ca să le aibă spre ajutor şi mîngîiere. Deci, trimiţînd cîţiva boieri şi preoţi la Basarabov, aceştia au încercat să aducă moaştele Cuviosului peste Dunăre, dar nu au putut, căci sfîntul nu a voit să părăsească satul său. Auzind de aceasta, domnul a poruncit să se facă, cu a sa cheltuială, o frumoasă biserică în Basarabov deasupra moaştelor Sfîntului Dimitrie.
Între anii 1769-1774, fiind război între ruşi şi turci, un general, anume Petru Salticov, din partea armatelor ruseşti, a trecut Dunărea şi a ocupat o mare parte din părţile Bulgariei, printre care şi Basarabovul. Apoi auzind de moaştele Cuviosului, a poruncit să le trimită în ţara sa. Dar un oarecare locuitor român cu numele Hagi Dimitrie, fiind foarte credincios, s-a rugat de acel general să le dea Ţării Româneşti, ca despăgubire pentru mulţimea pagubelor de război. Şi aşa, sfintele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie, au ajuns în pămîntul ţării noastre şi au fost aşezate în biserica Mitropoliei din Bucureşti, în anul 1773, fiind primite cu mare evlavie de mitropolitul Grigorie şi de mulţimea credincioşilor. Apoi, îndată a încetat războiul şi boala ciumei care era în ţară.
Iubiţi credincioşi,Pentru mulţimea darurilor sale, Biserica Ortodoxă Română la Catedrala Patriarhală din Bucureşti a avut grijă întotdeauna să cinstească pe Cuviosul părintele nostru Dimitrie cu alese slujbe, privegheri, acatiste şi cîntări de laudă. Şi aceasta mai ales în ziua de astăzi, 27 octombrie, cînd se face prăznuirea cea de peste an a Sfîntului Dimitrie la Catedrala Patriarhală din Bucureşti şi cînd vin mii de credincioşi din toate colţurile ţării, la cinstitele lui moaşte, ca să se închine şi să le sărute.
Bucură-te astăzi, Ţară Românească, că nu te-a trecut cu vederea Bunul nostru Dumnezeu, în primejdii şi ispite, şi te-a îngrădit cu ajutorul cel nepreţuit al rugăciunilor multor sfinţi, cuvioşi şi mucenici.
Bucură-te astăzi, Ţară Românească, că te-a binecuvîntat Dumnezeu cu cîmpii roditoare, cu munţi împodobiţi, cu păduri şi izvoare, cu fii binecredincioşi şi milostivi, cu biserici aşa de frumoase şi cu sfinte moaşte de mare preţ.
Bucură-te astăzi, Ţară Românească, şi te îmbracă în haină de aleasă sărbătoare, căci astăzi a sosit prăznuirea cea de peste an a preacuviosului părintelui nostru Dimitrie, ocrotitorul poporului nostru binecredincios.
Sfintele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie strălucesc ca un luceafăr şi ca un mărgăritar de mare preţ în sînul Bisericii noastre. Privind spre ele, ne simţim mai întăriţi în credinţă, ne simţim deşteptaţi la o viaţă mai curată, ne simţim îndemnaţi la rugăciune, la smerenie, la post şi singurătate. Dar într-un chip de taină, parcă ne simţim îndemnaţi spre o viaţă de smerenie în Iisus Hristos, de umilinţă şi înfrînare pe pămînt. Că cine a fost mai sărac decît Cuviosul Dimitrie? Cine a purtat haine mai rupte decît el? Cine a dus o viaţă mai lipsită decît el? Cu trudă se ostenea să pască vitele satului, lovindu-şi picioarele de pietre, răbdînd frigul, ploaia şi zăduful soarelui, pentru a-şi dobîndi pîinea vieţii. Apoi adăugînd la aceasta şi celelalte osteneli duhovniceşti, ca rugăciunea, viaţa curată şi smerenia, aşa a păşit pe calea desăvîrşirii creştine. Şi acest fel de nevoinţă l-a continuat Cuviosul Dimitrie cu prisosinţă şi în viaţa pustnicească, ajungînd să petreacă ca un înger pămîntesc.
După Sfinţii Părinţi sînt două feluri de sărăcii: prima este sărăcia cea materială, lipsa celor de prisos, negrija vieţii, neagoniseala etc., iar a doua este sărăcia cea duhovnicească, adică smerenia inimii, prin care creştinul se socoteşte că nu are nici o faptă bună şi este mai păcătos decît toţi.
Amîndouă sărăcii sînt de nevoie şi obligatorii pentru mîntuirea noastră. Prima, adică lipsa celor pămînteşti, face începutul desăvîrşirii, iar a doua, adică smerenia, face sfîrşitul ei. Pe aceasta o fericeşte însuşi Domnul, zicînd: Fericiţi sînt cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3). Dar, întrucît nimeni nu poate ajunge la sărăcia cea desăvîrşită a duhului, fără sărăcia cea din afară a materiei, Domnul ne porunceşte şi pentru aceasta, zicînd: Nu vă grijiţi, zicînd: ce vom mînca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca? Că acestea toate neamurile le caută... Ajunge zilei răutatea ei (Matei 6, 31-34). Iar David zice: Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10).
Mare dar este neagoniseala şi de multe primejdii şi păcate scapă pe creştin în viaţă! Dar cine din noi o mai iubeşte? O, fericită sărăcie şi negrijă, cine te mai preţuieşte astăzi? Care din creştini mai întreabă de tine acum? Cine mai cunoaşte astăzi preţul tău? Cine mai rîvneşte la folosul tău? Cu adevărat, cel ce iubeşte sărăcia lui Hristos, aşa cum au iubit-o sfinţii şi caută să şi-o agonisească în viaţa sa, acela este un adevărat creştin, acela este un filosof al veacului de acum.
Sărăcia, viaţa cît mai modestă naşte în sufletul creştinului duhul smereniei lui Hristos, duhul rugăciunii, al dragostei, al cugetării la moarte, al pocăinţei. Lipsa de agoniseală şi fărădegrija îmbogăţesc sufletul cu multe virtuţi, izbăvesc pe om de multe căderi şi îl învaţă adevărata rugăciune. Însă această virtute nu mai poate încăpea între creştinii de astăzi. Acum toţi aleargă după bani cît mai mulţi, după haine cît mai scumpe, după un trai cît mai îndestulat. Agoniseala celor de prisos este idolul veacului de acum, este pricina atîtor certuri între oameni şi popoare. Grija vieţii este prăpastia cea adîncă în care se cufundă şi mor istoviţi mulţi fii ai pămîntului.
Fraţilor, să luăm aminte cum trăim. Adevărata bogăţie pentru noi este Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii. Iar adevărata fericire este a merge pe urmele Lui şi ale sfinţilor Lui. Să iubim deci, sărăcia Domnului ca să dobîndim viaţa cea veşnică. Să ne îndestulăm cu cît ne dă El. Să nu ne facem idoli din materie. Să nu ne ostenim numai pentru trup. Să nu ne facem robi ai plăcerilor, ai hainelor, şi banilor, căci toate trec sub soare. Să nu căutăm mai mult decît ne trebuie, căci altfel nu mai putem fi numiţi copiii Lui. Iar dacă sîntem fii ai Tatălui ceresc, apoi ştie El de ce avem nevoie.
Desigur, avem datoria sfîntă să îngrijim de casa şi copiii noştri, să cîştigăm cele de nevoie, să muncim cinstit şi să nu aducem în casele noastre ban şi pîine străină, că ne adunăm osîndă la Dumnezeu. Apoi să dăm din osteneala noastră şi la săraci şi la cei bolnavi ca să avem plată în cer. Să ne aducem aminte de nevoinţa Sfîntului Dimitrie, care a trăit îngereşte pe pămînt, în desăvîrşită sărăcie, în post, în rugăciune şi cugetare la cele veşnice. Să ne închinăm la moaştele Sfîntului Dimitrie ori de cîte ori avem prilejul şi să citim acatistul lui că este grabnic ajutător.
Aşadar, să privim mereu la sfîrşitul vieţii lui Iisus Hristos, şi la pilda sfinţilor Lui, care s-au nevoit în multe lipsuri. Să ne silim "a le urma credinţa" şi să avem mereu în minte cuvintele Domnului care zice: Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Amin.
