Miron Scorobete - ASASINI ŞI ASASINATE

 

ASASINI ŞI ASASINATE

„Demitizatorii” e pseudonimul sub care se prezintă cei al căror nume exact sună mult mai dur: asasini culturali.

Aşa cum există asasini economici, specializaţi în distrugerea economiei unui stat, există şi asasini culturali, specializaţi în distrugerea spiritualităţii unui popor.

La o privire superficială prima crimă, distrugerea economiei, pare mult mai gravă, cea de a doua, distrugerea culturii, căzând pe un loc secund. Dar, în realitate, lucrurile stau exact invers: într-o exprimare mai plastică, distrugerea economiei îţi goleşte buzunarul dar distrugerea spiritualităţii îţi mutilează sufletul.

Asasinatul cultural are în program exact ceea ce vedem că se operează zi de zi sub ochii noştri: ştergerea istoriei naţionale (parte a ştergerii istoriei universale), ştergerea istoriei literare naţionale (parte şi ea a contextului universal), distrugerea familiei, atacarea violentă a religiei, acuzarea tradiţiei ca fiind nu doar desuetă ci direct dăunătoare, naţionalistă, şovină, fascistă.

Ce fel de adunătură de indivizi va mai fi neamul care a fost supus numai câteva decenii sistematic acestor agresiuni?

Răspunsul nu e greu de dat dacă restrângem câmpul de observaţie la nivelul unui ins. Un om provenind dintr-o familie bună, dotat fizic şi intelectual, cultivat, cu experienţă, după ce este supus unui tratament de ştergere a memoriei se prezintă la un concurs pentru ocuparea unui post. La interviul reglementar el nu ştie să spună cum îl cheamă, cine-i sunt părinţii, ce studii a făcut, dacă a mai lucrat pe undeva, iar când i se cere CV-ul el întinde o pagină goală, pur şi simplu nu ştie cine e.

Acelaşi lucru se petrece şi cu popoarele. Şi acestea sunt obligate permanent să se prezinte la concursuri la care concurenţa este draconic de severă. Un popor care nu-şi cunoaşte strămoşii, faptele înaintaşilor, nu ştie de când ocupă terenul pe care se află şi în numele cărui drept, nu ştie geografia acelui teren şi cu atât mai puţin compoziţia subsolului lui, nu a auzit ca din neamul lui să se fi remarcat valori de nivel continental ori poate chiar mondial, ei bine, un popor adus în starea aceasta, ceea ce, cum vedem, nu e greu deloc, acel popor va avea exact soarta candidatului care-şi dă CV-ul gol pentru că nu ştie ce să treacă în el.

Acţiunea asasinilor culturali se uşurează de la o zi la alta. Cum ei nu operează decât cu minciuni, la prima încercare poporul agresat observă falsul şi ripostează demontând făcătura. Pe parcurs însă, odată cu ştergerea treptată a memoriei, poporul nu mai e sigur pe argumentele lui, ba, lipsit apoi cu totul de ele, ajunge să creadă ce i se spune.

Iată un exemplu.

Dinamitarea „mitului” Mihai Viteazul, prezentarea voievodului nicidecum ca un erou ci ca un aventurier de duzină, se slujeşte de gogoriţa că la 1600 nu exista conştiinţa unităţii etnice, că Mihai adică a cucerit Ardealul şi Moldova la întâmplare, acestea i-au ieşit în cale, din raţiuni militare şi nicidecum pe criterii de unitate naţională. Cum pronunţi numele Mihai Viteazul, toţi asasinii culturali apasă tasta „la 1600 nu exista conştiinţă naţională”, automat, pe principiul flaşnetei, învârţi manivela şi scoţi aceeaşi melodie, fără cea mai mică modificare. Iar pentru că poporului i s-a şters o bună parte din memorie el e în stare să creadă: dacă la 1600 nu exista conştiinţă naţională, Mihai de unde s-o fi avut?

Numai că, iacă-tă! Iată ce spun nişte străini, contemporani cu evenimentele, deloc motivaţi să le prezinte „protocronist”, să construiască un mit doar ca să aibă „demitizatorii” ce demola.

Un neamţ, Ioannes (altul decât Klaus) Biselius, scria în context că ardelenii „ţineau mai mult la unul de-al lor, la un dac ca Mihai, decât la un străin ca Basta; care alt popor în afară de valahi, poate fi atât de plăcut transilvănenilor? Căci mai toţi sunt de acelaşi sânge, de aceeaşi origine, de acelaşi nume: daci sunt şi unii şi alţii!”. Cunoscutul istoric maghiar Szamoskozy nota că „vestea luptei nenorocite [de la Şelimbăr] a străbătut toată ţara; poporul românilor care locuieşte în satele Ardealului a făcut o conspiraţie şi s-a unit cu cei de acelaşi neam veniţi de dincolo [de munţi] şi s-au ridicat din toate părţile”. Un sas, ardelean deci dar de alt neam decât Mihai, Mathias Miles, observa la rândul său: „De îndată ce s-a răspândit în ţară zvonul despre victoria lui Mihai, numaidecât valahii din ţara noastră s-au adunat şi au atacat în taină şi public moşiile şi curţile nobililor şi au ucis mulţi dintre stăpânii lor (…), şi aceasta, de fapt, din iluzia că, având de acum înainte un principe din sângele lor, trebuiau mojicii valahi să-i stârpească pe nobili”.

Aşadar, într-un moment în care sentimentul naţional nu exista, se vehiculau astfel de formulări: „toţi sunt de acelaşi sânge, de aceeaşi origine, de acelaşi nume: daci sunt şi unii şi alţii!”, „poporul românilor care locuieşte în satele Ardealului (…) s-a unit cu cei de acelaşi neam veniţi de dincolo [de munţi]”, „având de acum înainte un principe din sângele lor”.

Cum să le luăm pe toate acestea, n e s t i m a ţ i demolatori?

Adică ţăranii de prin „satele Ardealului” ştiu cu cine sunt „de acelaşi sânge, de aceeaşi origine, de acelaşi nume”, că „daci sunt şi unii şi alţii!”, că de acum înainte au „un principe din sângele lor”, numai Mihai bietul, principe cult (i-aţi văzut scrisul de mână?), umblat pe la curţile europene, încă nu a aflat, el singur nu ştie de ce ardelenii „fac conspiraţie” ca să se unească cu ai săi, ciobanii de prin munţi ştiu că „daci sunt şi unii şi alţii”numai el nu ştie.

Asta doar să vedeţi, de data aceasta s t i m a ţ i compatrioţi, cât de mincinoşi, cât de murdari sufleteşte, cât de lepre pot fi cei ce şi-au făcut un program de viaţă din demolarea spiritualităţii neamului românesc, asasinii culturali, ca să le spunem pe nume.

SURSA

Avocat Gheorghe Piperea - Comisia de sănătate și cea juridică ale Senatului au stabilit că certificatul verde va fi obligatoriu pentru toți angajații la stat

Comisia de sănătate și cea juridică ale Senatului au stabilit că certificatul verde va fi obligatoriu pentru toți angajații la stat

Inclusiv cadrele didactice, poliția, pompierii, judecătorii, funcționarii publici și jurnaliștii de la tvr și Radio România.

În condițiile în care cca 50% din acest personal nu au zertifikat, o asemenea lege este absolut iresponsabilă. Distruge aparatul dr stat și unitățile administrativ-teritoriale,

Sper ca Senatul să nu voteze în plen o asemenea oroare.

În caz contrar, cei vizați ar trebui fie să protesteze masiv în stradă, fie să boicoteze lucrul.

Iar dacă nici astea nu se întâmplă, atunci zadarnică este propăvăduirea noastră.

Testul real va fi coada de la centrele de “imunizare” de mâine.

Avocat Gheorghe Piperea

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Cuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou ( 27 octombrie )

 

Predică la Cuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou
( 27 octombrie )

Sufletele drepţilor sînt în mîna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dînsele munca (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1)

Iubiţi credincioşi,

Cuviosul părintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, a cărui prăznuire o avem astăzi, era de la sudul Dunării, născut într-un sat neînsemnat cu numele de Basarabov. Fiind sărac la părinţii săi şi neavînd cu ce se hrăni, multă vreme în tinereţile sale a păscut vitele acelui sat, ducînd o viaţă singuratică de rugăciune şi înfrînare.

Mai tîrziu, văzînd că toate cele omeneşti sînt deşertăciuni, a părăsit grija cea lumească şi s-a retras într-o peşteră, nu prea departe, unde era o mică mînăstire. Acolo, Cuviosul a primit schima monahală, acolo a început a trăi în cele mai aspre nevoinţe pustniceşti, acolo a ajuns în scurtă vreme la o viaţă desăvîrşită, prin privegheri de toată noaptea, prin post aspru şi metanii, prin rugăciuni neîncetate şi lacrimi, prin multă sărăcie şi adînc de smerenie. Dar cine va putea şti şi povesti toate nevoinţele cele de taină ale Cuviosului Dimitrie?

Simţindu-şi dinainte sfîrşitul, Cuviosul s-a ascuns, neştiut de nimeni, între două pietre mari, pe marginea unui rîu ce se chema Lomul şi acolo şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Multă vreme trupul său nu a putut fi aflat. Dar odată, venind apa rîului mare, a rupt malurile sale şi s-au risipit şi cele două pietre cu moaştele Cuviosului în apă, unde au stat neştiute, ascunse în prundiş, pînă au fost aflate printr-o minune ca aceasta: era în partea locului un om care avea o copilă bolnavă de duh necurat. Deci, într-o noapte s-a arătat Cuviosul Dimitrie în vis copilei şi i-a zis: "De mă vor scoate părinţii tăi din apă - arătîndu-i şi locul - eu te voi tămădui pe tine!" Şi îndată copila a spus tatălui ei, care, adunînd mai mulţi preoţi, a plecat la locul arătat şi a aflat comoara cea ascunsă şi nepreţuită, adică sfintele moaşte întregi şi neputrezite ale Sfîntului Dimitrie. Deci, luîndu-le, le-a dus în satul Basarabov şi multe minuni de vindecare se făceau prin ele, celor ce veneau acolo cu credinţă.

Auzind despre aceasta domnul Valahiei, a dorit să le aducă cu mare cinste în Ţara Românească, ca să le aibă spre ajutor şi mîngîiere. Deci, trimiţînd cîţiva boieri şi preoţi la Basarabov, aceştia au încercat să aducă moaştele Cuviosului peste Dunăre, dar nu au putut, căci sfîntul nu a voit să părăsească satul său. Auzind de aceasta, domnul a poruncit să se facă, cu a sa cheltuială, o frumoasă biserică în Basarabov deasupra moaştelor Sfîntului Dimitrie.

Între anii 1769-1774, fiind război între ruşi şi turci, un general, anume Petru Salticov, din partea armatelor ruseşti, a trecut Dunărea şi a ocupat o mare parte din părţile Bulgariei, printre care şi Basarabovul. Apoi auzind de moaştele Cuviosului, a poruncit să le trimită în ţara sa. Dar un oarecare locuitor român cu numele Hagi Dimitrie, fiind foarte credincios, s-a rugat de acel general să le dea Ţării Româneşti, ca despăgubire pentru mulţimea pagubelor de război. Şi aşa, sfintele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie, au ajuns în pămîntul ţării noastre şi au fost aşezate în biserica Mitropoliei din Bucureşti, în anul 1773, fiind primite cu mare evlavie de mitropolitul Grigorie şi de mulţimea credincioşilor. Apoi, îndată a încetat războiul şi boala ciumei care era în ţară.

Iubiţi credincioşi,

Pentru mulţimea darurilor sale, Biserica Ortodoxă Română la Catedrala Patriarhală din Bucureşti a avut grijă întotdeauna să cinstească pe Cuviosul părintele nostru Dimitrie cu alese slujbe, privegheri, acatiste şi cîntări de laudă. Şi aceasta mai ales în ziua de astăzi, 27 octombrie, cînd se face prăznuirea cea de peste an a Sfîntului Dimitrie la Catedrala Patriarhală din Bucureşti şi cînd vin mii de credincioşi din toate colţurile ţării, la cinstitele lui moaşte, ca să se închine şi să le sărute.

Bucură-te astăzi, Ţară Românească, că nu te-a trecut cu vederea Bunul nostru Dumnezeu, în primejdii şi ispite, şi te-a îngrădit cu ajutorul cel nepreţuit al rugăciunilor multor sfinţi, cuvioşi şi mucenici.

Bucură-te astăzi, Ţară Românească, că te-a binecuvîntat Dumnezeu cu cîmpii roditoare, cu munţi împodobiţi, cu păduri şi izvoare, cu fii binecredincioşi şi milostivi, cu biserici aşa de frumoase şi cu sfinte moaşte de mare preţ.

Bucură-te astăzi, Ţară Românească, şi te îmbracă în haină de aleasă sărbătoare, căci astăzi a sosit prăznuirea cea de peste an a preacuviosului părintelui nostru Dimitrie, ocrotitorul poporului nostru binecredincios.

Sfintele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie strălucesc ca un luceafăr şi ca un mărgăritar de mare preţ în sînul Bisericii noastre. Privind spre ele, ne simţim mai întăriţi în credinţă, ne simţim deşteptaţi la o viaţă mai curată, ne simţim îndemnaţi la rugăciune, la smerenie, la post şi singurătate. Dar într-un chip de taină, parcă ne simţim îndemnaţi spre o viaţă de smerenie în Iisus Hristos, de umilinţă şi înfrînare pe pămînt. Că cine a fost mai sărac decît Cuviosul Dimitrie? Cine a purtat haine mai rupte decît el? Cine a dus o viaţă mai lipsită decît el? Cu trudă se ostenea să pască vitele satului, lovindu-şi picioarele de pietre, răbdînd frigul, ploaia şi zăduful soarelui, pentru a-şi dobîndi pîinea vieţii. Apoi adăugînd la aceasta şi celelalte osteneli duhovniceşti, ca rugăciunea, viaţa curată şi smerenia, aşa a păşit pe calea desăvîrşirii creştine. Şi acest fel de nevoinţă l-a continuat Cuviosul Dimitrie cu prisosinţă şi în viaţa pustnicească, ajungînd să petreacă ca un înger pămîntesc.

După Sfinţii Părinţi sînt două feluri de sărăcii: prima este sărăcia cea materială, lipsa celor de prisos, negrija vieţii, neagoniseala etc., iar a doua este sărăcia cea duhovnicească, adică smerenia inimii, prin care creştinul se socoteşte că nu are nici o faptă bună şi este mai păcătos decît toţi.

Amîndouă sărăcii sînt de nevoie şi obligatorii pentru mîntuirea noastră. Prima, adică lipsa celor pămînteşti, face începutul desăvîrşirii, iar a doua, adică smerenia, face sfîrşitul ei. Pe aceasta o fericeşte însuşi Domnul, zicînd: Fericiţi sînt cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3). Dar, întrucît nimeni nu poate ajunge la sărăcia cea desăvîrşită a duhului, fără sărăcia cea din afară a materiei, Domnul ne porunceşte şi pentru aceasta, zicînd: Nu vă grijiţi, zicînd: ce vom mînca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca? Că acestea toate neamurile le caută... Ajunge zilei răutatea ei (Matei 6, 31-34). Iar David zice: Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10).

Mare dar este neagoniseala şi de multe primejdii şi păcate scapă pe creştin în viaţă! Dar cine din noi o mai iubeşte? O, fericită sărăcie şi negrijă, cine te mai preţuieşte astăzi? Care din creştini mai întreabă de tine acum? Cine mai cunoaşte astăzi preţul tău? Cine mai rîvneşte la folosul tău? Cu adevărat, cel ce iubeşte sărăcia lui Hristos, aşa cum au iubit-o sfinţii şi caută să şi-o agonisească în viaţa sa, acela este un adevărat creştin, acela este un filosof al veacului de acum.

Sărăcia, viaţa cît mai modestă naşte în sufletul creştinului duhul smereniei lui Hristos, duhul rugăciunii, al dragostei, al cugetării la moarte, al pocăinţei. Lipsa de agoniseală şi fărădegrija îmbogăţesc sufletul cu multe virtuţi, izbăvesc pe om de multe căderi şi îl învaţă adevărata rugăciune. Însă această virtute nu mai poate încăpea între creştinii de astăzi. Acum toţi aleargă după bani cît mai mulţi, după haine cît mai scumpe, după un trai cît mai îndestulat. Agoniseala celor de prisos este idolul veacului de acum, este pricina atîtor certuri între oameni şi popoare. Grija vieţii este prăpastia cea adîncă în care se cufundă şi mor istoviţi mulţi fii ai pămîntului.

Fraţilor, să luăm aminte cum trăim. Adevărata bogăţie pentru noi este Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii. Iar adevărata fericire este a merge pe urmele Lui şi ale sfinţilor Lui. Să iubim deci, sărăcia Domnului ca să dobîndim viaţa cea veşnică. Să ne îndestulăm cu cît ne dă El. Să nu ne facem idoli din materie. Să nu ne ostenim numai pentru trup. Să nu ne facem robi ai plăcerilor, ai hainelor, şi banilor, căci toate trec sub soare. Să nu căutăm mai mult decît ne trebuie, căci altfel nu mai putem fi numiţi copiii Lui. Iar dacă sîntem fii ai Tatălui ceresc, apoi ştie El de ce avem nevoie.

Desigur, avem datoria sfîntă să îngrijim de casa şi copiii noştri, să cîştigăm cele de nevoie, să muncim cinstit şi să nu aducem în casele noastre ban şi pîine străină, că ne adunăm osîndă la Dumnezeu. Apoi să dăm din osteneala noastră şi la săraci şi la cei bolnavi ca să avem plată în cer. Să ne aducem aminte de nevoinţa Sfîntului Dimitrie, care a trăit îngereşte pe pămînt, în desăvîrşită sărăcie, în post, în rugăciune şi cugetare la cele veşnice. Să ne închinăm la moaştele Sfîntului Dimitrie ori de cîte ori avem prilejul şi să citim acatistul lui că este grabnic ajutător.

Aşadar, să privim mereu la sfîrşitul vieţii lui Iisus Hristos, şi la pilda sfinţilor Lui, care s-au nevoit în multe lipsuri. Să ne silim "a le urma credinţa" şi să avem mereu în minte cuvintele Domnului care zice: Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Avocat Nicolae Baciu - YALTA și Crucificarea României

 Avocat Nicolae Baciu - YALTA și Crucificarea României

Cuvânt Înainte

După ce a scăpat din naufragiul istoric al Țării sale și din zece pușcării comuniste, autorul carții de față a împărtășit, în volumul <<Des geoles d' Anna Pauker aux prison de Tito>>,evenimentele și experiențele pe care le trăise. Această carte destinată streinilor a fost scrisă în franțuzește și rostul ei era sa denuțe cotropirea României de către Ruși, care, abuzând de forța lor militară și (credea el) interpretând cu <<rea-credință>> acordurile internaționale la care subscriseseră, au răstignit România, au crucificat poporul român.

Cartea a fost scrisă în franțuzește fiindcă era destinată a găsi înțelegere, compasiune și simpatie din partea Occidentului pentru România cotropită. În același timp cartea reprezenta un avertisment cu privire la primejdiile care-i pândeau pe occidentali.

Publicată în întregime de ziarele <<Le Monde>> și <<Gazette de Lausanne>>, simpatia provocată a fost un foc de paie. Simpatia pentru Ruși era mai mare decât pentru Români. Înțelegerea pentru martirizarea României, țară latină și creștină, se pierdea în fața admirației fără margini pentru ideologia comunistă și pentru birutitorii nazi-fascismului.

Din 1950 până azi, lucrurile au rămas aproape neschimbate. În tot acest timp, autorul a bătut la toate porțile, cerând dreptate pentru România. El a scris când și unde a putut. La <<l'Aurore>>, la <<New York Times>>, la <<New York Herald Tribune>>, la <<Christian Science Monitor>>,unde a strecurat câte un articol, porțile simpatiei rămâneau închise, zăvorâte. Yalta era un subiect tabu, interzis. Adevărul trebuia păstrat sub lespedea mormintelor lui Churchill și Roosevelt.

Prin publicațiile românești, <<Românul>>, <<Bulletin Europeen>>, <<Europa și Neamul Românesc>>, autorul a căutat să pună în discuție alegerea căilor pentru adoptarea celei mai potrivite politici, în vederea liberalizării situației din Țară, pentru un dialog cu guvernul de la București și o acțiune viguroasă de răsturnare a acordurilor de la Yalta și a celor dinaintea Yalta.

Lucrarea de făță este cu totul altceva. Ea a fost scrisă în românește, fiind destinată în primul rând Românilor.

Prezentul volum arată că Rușii au cerut România de la Hitler încă din anul 1939. Apoi, în 1941, Stalin a cerut-o și lui Churchill și Roosevelt. Aceștia i-au făgăduit-o în 1942 și 1943, ca să i-o ofere definitiv la 9 octombrie 1944 la Moscova.

Romania a fost vândută la Moscova, nu la Yalta, și nu în 1945, ci în 1941 și în octombrie 1944.

Cartea de față se bazează, în primul rând, pe documente ultra secrete din arhivele de la Washington și Londra. Pe documentele scoase la iveală după treizeci și treizeci și cinci ani. Printr-o muncă de albină de luni și luni de zile, autorul le-a cercetat, le-a fotografiat, le-a analizat. El le-a completat după cercetarea ultimelor studii istorice publicate în Occident.

Iată de ce volumul de față este un document copleșitor, un rechizitoriu în față istoriei cu privire la damnațiunea neamului românesc. Machiavelismul, cinismul, necinstea, minciuna sau prostia sunt denunțate fără menajamente, fără frică. Bisturiul este împlântat până-n prăsele în adevărul scabros și infam.

În lumina acestor documente se vede cum soarta României era decisă încă din 1939, deci încă de la declașarea războiului. Indiferent dacă inta sau nu în război, indiferent dacă lupta alături de Hitler sau alături de Stalin, de puterile aliate sau împotriva lor, soarta României era Pecetluită. Fie că se oprea la Nistru, fie că soldatul român murea eroic și nevinovat în fața Stalingradului sau în Kuban, România urma să intre în orbita comunismului și să devină satelit al Uniunii Sovietice.

Privite prin prisma acestor documente secrete, de la Londra, sau de la Washington, multe din evenimentele cunoscute apar într-o lumina nouă și crudă.

Incercările de armistițiu, comportarea Românilor din streinătate, actul de la 23 August 1944, arestarea și uciderea Mareșalului Antonescu, personalitatea și acțiunea lui Iuliu Maniu sunt urmărite așadar de la Londra și de la Washington, prin intermediul documentelor zăvorîte în seifuri secrete vreme de treizeci și treizeci și cinci de ani.

Protestele anglo-americane la instalarea guvernului Groza-Vâșinsky nu erau decât lacrimi de crocodil, acte de voită ipocrizie, menite să ascundă infama vănzare a României și să arunce praf în ochii opiniei publice mondiale, să amăgească în special poporul american.

Din acest volum, cetitorii vor vedea cum soarta României a stat în mâinile tremurânde ale doi oameni bolnavi, Roosevelt și Churchill, care, prin jocul hazardului, au ajuns să decidă soarta planetei. Ei au acționat dictatorial, în cel mai mare secret, cu cinism, fără consultarea poporului american sau englez. Datorită greșelilor ce le-au săvârșit în timpul războiului și a acordurilor secrete incheiate cu Stalin, ei au periclitat securitatea si libertatea propriilor lor popoare, acestea devenind primele lor victime.

Autorul subliniază, de la bun început, că nici curajosul și generosul popor american, nici gloriosul și cinstitul popor englez nu răspund pentru soarta tragică a României. Ea a fost decisă prin abuzul conducătorilor lor, fără consimțământul sau cunoștința popoarelor american și englez.

Multe din documentele secrete privind România nu au fost încă divulgate publicului. Multe sunt reținute sub cheie sau zăvorâte pe cincizeci ani. Altele rămân sub lespedea rece a mormintelor lui Churchill și Roosevelt. Dar foarte, foarte multe documente ce ne-au parvenit sunt suficiente pentru a reconstrui tragicul și infamul adevăr.

Neaparținând nici unui partid politic din Țară, nefiind atașat nici unui clan politic din exil, ci numai ideilor românești și românismului, reprezentat de valoroși și curajoși Români, autorul s-a abținut, timp de treizeci și doi de ani, de la ori ce polemică între Români.

El găsește dăunătoare intereselor neamului lupta fraticidă a exilului.

Iată de ce, autorul nu dorește ca prezenta carte să fie obiect de polemică în exil. Scopul ei este să împărtășească un dureros adevăr Românilor și, cunoscând acest adevăr, să impună o nouă perspectivă politică. Nici scandal, nici polemică și pamflet. Unirea românească pe principii de politică realistă, înțeleaptă și la locul cuvenit e mai necesară ca oricând. Timpul iluziilor a trecut de mult. Politicii de lașitate, interes sau platitudine trebuie sa i se substituie o politică curajoasă de adevăr, bazată pe realități și nu pe speranțe deșarte și visuri. Timpul iluziilora trecut de mult și el nu a fost bazat decât pe o mistificare.

 Cetitorii vor găsi  în anexle acestei cărți unele articole privind diferite aspecte ale problemelor românești, ivite în decursul celor treizeci și doi de ani trecuți. Am ales numai pe cele legate de acest volum. Aceste articole trebuiesc cetite tinând seama de timpul, data și împrejurările îin care au fost scrise. Unele din părerile exprimarte atunci erau greșite, multe au fost însă juste și ele au rezistat timpului și evenimentelor.

Scrierea lucrării de față a cerut muncă și mai ales curaj. Cineva, un Român, trebuia să împărtășească Românilor și Lumii adevărul-adevărat. Ajuns în toamna, dacă nu iarna vieții sale, în primul rând în limba română, pentru Români. În realizarea acestei editii românești, autorul s-a bucurat de concursul dlui prof. Iosif Constantin Drăgan și al editurii <<Europa>>, cărora le aduce prin prezenta cuvenitele mulțumiri.

Autorul paginilor ce urmează crede că ele, înainte de a alcătui aceea ce se numeste o <<carte>>, un <<volum>> sau o <<lucrare>>, reprezintă un act de conștință. Un act de conștință românească.

N.Baciu

targulcartii.ro

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea - În lipsa pieței, apelăm la troc și la paraleu

 

În lipsa pieței, apelăm la troc și la paraleu

Piața este, în limbaj comun, un loc real sau virtual în care se poate vinde și cumpăra. Științific, piața este complexul sistem de relații juridice, economice sau sociale în care se derulează schimbul de mărfuri și servicii, utilizând banii ca etalon valoric.

Piața liberă, cea pe care o impune Constituția, este acel loc real/virtual în care unde poți vinde oricui sau de unde poți cumpăra de la oricine. Pe piața liberă, valorile (precum și etalonul acestora, adică banii) circulă liber, iar actorii pieței libere concurează între ei pentru a câștiga clientela – iar clientela finală suntem noi, consumatorii.

Nu există piață, deci nici etalon valoric, deci nici competiție economică și inovație, acolo unde s-a instaurat un monopol exclusiv, inevitabil. Efectul TINA (there is no alternative – nu există alternativă) este cauzat de concentrarea economică extremă, toți banii, toate resursele și toate contractele de muncă fiind concentrate în câteva mâini, care controlează totul. Este specific capitalismului de supraveghere, în care ne-au afundat decenii de digitalizare și excepționalism economic și juridic (după regula „mai întâi să rezolvăm criza, calamitatea, războiul, pandemia și, după aceea, mai vorbim și despre drepturi și libertăți – este pentru siguranța voastră, deci trebuie să acceptați înghețarea statului de drept”). Efectul TINA desființează ideea de piață. La dimensiuni mai mici și, în orice caz, de dragul păstrării unor aparențe, piața este neutralizată și în caz de monopol „obișnuit” sau de oligopol cartelar. Nu există libertate economică în sistemul bancar, unde sunt câțiva actori (oligopol) care acționează cartelar. Nu există asemenea libertate nici în piața pharma și, din nefericire, nici în piața utilităților și a bunurilor de consum necesar, de supraviețuire. Explozia prețurilor la utilități, la carburant și la alimentele de primă necesitate este cauzată exact de monopolurile din domeniu. Nu avem de unde să cumpărăm energie electrică sau termică, gaze, apă curentă, telefonie mobilă, mâncare, benzină etc., decât de la cei câțiva actori ai domeniului, care și-au împărțit „frățește” recolta de consumatori, motiv pentru care suntem nevoiți să achităm exact acel preț pe care ei îl stabilesc, discreționar. Iar fără utilități nu putem trăi în orașe de secol XXI.

Cu atât mai puțin nu avem o piață în privința banilor. În afară de faptul că economiile și plățile în bani fizici sunt descurajate, în beneficiul exclusiv al băncilor și al sistemelor de plăți pe care băncile le-au lăsat să existe (oarecum ca niște addendum-uri ale lor), tot ceea ce deținem în conturi este strict monitorizat și supus deselor „actualizări de date cu caracter personal”, în lipsa cărora nu avem acces la banii proprii. O singură „greșeală” depistată de o bancă sau o singură suspiciune emisă de un organism public sau privat care se ocupă, de regulă, cu suspectarea noastră, poate să determine apariția unui cazier financiar care ne urmează peste tot, făcând ca orice alți bani din orice alte conturi să fie „contaminați”. Ca și în viața curentă, pe timp de pandemie, suntem agenți patogeni prin simplul fapt că existăm și nu luăma aminte la obligația de a fi sănătoși și cu ratingul social nepătat.

Odată cu impunerea pașaportului verde, accesul celor care nu îl dețin la piață, la orice piață, va fi restricționat sau, poate, chiar interzis. Nu are importanță imperativul de a supraviețui (de drepturile și libertățile cetățenești nu mai e cazul să vorbim, căci astea sunt supuse, precum știți, unei „sumedenii” de restricții), ci imperativul de a fi sănătoși. Vina pentru consecințe se transferă de la birocrați/tehnocrați/capitaliști de supraveghere, la persoanele fără pașaport și fără cetățenie, adică apatrizii sanitari, adică paria medicali. Dreptul la muncă este, de asemenea, suspendat, urmând desființarea, pentru că recalcitranții trebuie pedepsiți, cu titlu de disuasiune (descurjare).

Este evident că, într-un fel sau altul, societatea se va segrega, vor apărea falii enorme în constructul social. Personal, consider că menținerea intactă a societății, pe care toți o finanțăm, prin taxe, impozite și contribuții, este esențială și este un obiectiv pentru care trebuie luptat până la ultima fărâmă de energie. Numai că societatea este o oala de fierbere sub presiune, care are nevoie de supape, de debușee. Acestea vor apărea, la modul natural și violent, putând derapa în violențe și anarhie. De aceea, din timp, mai rațional ar fi ca oamenii să îți construiască din timp structuri paralele de organizare și supraviețuire, cel puțin temporar.

De exemplu, oamenii ar putea construi o piață a lor, unde să schimbe produse și servicii, fără a utiliza banii oficiali (care și așa sunt monitorizați și taxați de toată lumea). Produsele vechi, uitate, sau cele uzate, dar reutilizabile, pot fi schimbate pe alte produse. Produsele noi, manufacturate, pot fi schimbate pe servicii (plaja este enormă, dar poate fi vorba de tâmplărie, avocatură, frizerie, transport marfă, construcții, spectacole etc.). Mâncarea, produsă la țară sau în mici fabrici din comunitățile din jurul orașelor, poate fi schimbată pe carburant, pe rechizite, îmbrăcăminte sau jucării pentru copii. Toate aceste schimburi pot fi făcute între simpli particulari, de la egal la egal, chiar pe platforme online sau în interiorul unor „rețele de sens”, de oameni care se cunosc între ei și pot procura încredere.

Schimbul, care rămâne ocazional, nici nu trece prin bancă (întrucât nu se utilizează bani), nici nu presupune tva sau accize sau alte drăcii cu care statul încarcă prețul real al mărfurilor, carburanților și serviciilor. Schimbul se poate face și în cadrul unor reuniuni periodice, de 100 de persoane, de exemplu, organizate în diverse locuri, cum sunt târgurile țărănești sau piețele agro-alimentare, care încă mai există. Aș putea crede că, pentru un astfel de sistem de schimb, ar putea fi utilizate chiar și alimentarele de la țară, fără ca asta să atragă în vreun fel atenția autorităților. Important, mai ales pentru viitorul apropiat – acest schimb ar putea fi facilitat chiar prin utilizarea unei monede locale. Am și găsit un nume pentru această monedă : PARALEUL. Nu trebuie făcute cursuri de schimb leu/paraleu sau euro/paraleu, pentru că sistemul de referință va fi diferit – paraleul nu va putea fi tezaurizat (deci nu va conține dobândă și nici nu va fi afectat de inflație), ci utilizat imediat, iar valoarea sa va fi dată de cantitatea de marfă și volumul de servicii pe care le intermediază în mod concret, la firul ierbii.

Găndiți-vă: 👉pe acest grup👈 suntem deja 20 de mii de persoane! Cât un oraș de dimensiuni medii! Cum ar fi să avem propria piață, paralelă cu piața „cetățenilor liberi și presupus sănătoși”, și propria monedă, paraleul? Cum ar fi să nu mai depindem de monopolurile neo-feudalilor economiei, să nu mai fim obligați la supunere, să fim NESUPUȘI?

Simțiți-vă liberi să comentați și să veniți cu idei de completare! Acesta poate fi un mare proiect al României Nesupuse!

Avocat Gheorghe Pipere - România Nesupusă

Avocat Elena Radu - Proiect de lege la Senat

Senatul României

Proiectul de lege se la Senat

L454/2021

Propunere legislativă privind stabilirea unor măsuri în domeniul sanitar, pe perioada stării de alertă, pentru personalul din cadrul unor unități publice și private

este maine pe ordinea de zi a comisiei pentru drepturile omului a Senatului

Nu apare pe ordinea de zi a comisiei pentru sanatate sau a comisiei juridice care trebuie sa intocmeasca rapoartele.

Teoretic, nu ar avea cum sa fie supus votului plenului fara raportul comisiilor ( chiar daca este pe ordinea de zi de azi a plenului Senatului).

1. senat.ro-Propunere legislativă privind stabilirea unor măsuri în domeniul sanitar, pe perioada stării de alertă, pentru personalul din cadrul unor unități publice și private
2. senat.ro-Ordinea de zi Comisia pentru drepturile omului, egalitate de șanse, culte şi minorităţi din 26 octombrie 2021
3. Avocat Elena Radu

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de Mir ( 26 octombrie )

 

Predică la Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de Mir
( 26 octombrie )

Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el
înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe unul din cei mai mari mucenici, anume pe Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir.

Acest mucenic vrednic de laudă, s-a născut în cetatea Solonul sau Tesalonic din nordul Greciei. Tatăl său a fost voievod şi comandant al cetăţii Tesalonic şi era creştin, dar ţinea în taină dreapta credinţă, pentru marea prigoană ce era atunci asupra creştinilor. El avea un copil anume Dimitrie, pe care l-a crescut de mic în dreapta credinţă şi în dragoste pentru Iisus Hristos. Tatăl lui Dimitrie avea în casa lui două icoane frumoase, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Sale Maici, la care se închina el şi soţia sa. La aceste sfinte icoane duceau adesea părinţii pe copilul Dimitrie, încă din pruncie, ca să se închine Mîntuitorului şi Maicii Domnului, învăţîndu-l să se roage şi descoperindu-i taina adevăratei credinţe în Hristos.

Pe cînd era Sfîntul Dimitrie în vîrstă de 20 de ani, a murit tatăl lui, binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Auzind împăratul Maximilian de aceasta, a chemat la el pe Dimitrie, fiul voievodului, pe care văzîndu-l înţelept şi viteaz în războaie, l-a făcut voievod în locul tatălui său; apoi Sfîntul Dimitrie mergînd în patria sa Tesalonic, în loc să prigonească pe creştini, cum îi poruncise Maximilian, a început înaintea tuturor a mărturisi pe Hristos şi a învăţa dreapta credinţă, slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime închinat şi cinstit. Astfel, el s-a făcut tesalonicenilor ca un alt Apostol Pavel, căci pe mulţi îi aducea la cunoştinţa adevărului, risipind închinarea la idoli.

Iar împăratul Maximilian, întorcîndu-se biruitor de la un mare război contra sciţilor şi a sarmaţilor, a voit să aducă jertfă de mulţumire necuraţilor zei în Tesalonic. Cu acest prilej l-a chemat şi pe Dimitrie să jertfească zeilor înaintea tuturor. Atunci viteazul ostaş al lui Hristos a înţeles că a sosit ceasul să mărturisească înaintea tiranului împărat credinţa în adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele văzute şi nevăzute. Apoi şi-a adus aminte şi de cuvintele Sfîntului Apostol Pavel care zice: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire (Romani 10, 10). Adică nu-i de ajuns să crezi în taină în Dumnezeu, ci trebuie să-L mărturiseşti şi cu cuvîntul în public, ca să te poţi mîntui. Această credinţă cu darul Duhului Sfînt avînd-o Dimitrie în inima sa, a ieşit în mijloc şi a mărturisit cu mare îndrăzneală, că nu zeii, ci Dumnezeul creştinilor este adevăratul Dumnezeu. El a făcut cerul şi pămîntul şi pentru nemăsurata Sa milostivire a trimis pe Fiul Său în lume şi a luat trup omenesc din Fecioara Maria, dar fără de păcate, şi a mîntuit pe oameni din robia diavolului prin moartea Sa pe cruce şi prin înviere.

Auzind împăratul că Sfîntul Dimitrie, în loc să-l laude pe el, a mărturisit că Hristos este adevăratul Dumnezeu, s-a mîniat tare şi l-a aruncat în temniţă, spre judecată şi osîndă la moarte. Într-o zi împăratul făcînd mare spectacol în aer liber, după obiceiul romanilor, a pus pe un vestit luptător, anume Lie, să se lupte cu creştinii pe un pod înalt şi să-i arunce jos în nişte suliţe cu vîrful în sus, spre veselia spectatorilor. În acest timp Sfîntul Dimitrie era păzit în temniţă din ordinul împăratului. Atunci un tînăr creştin cu numele Nestor, ucenicul mucenicului, s-a aprins de rîvnă pentru Dumnezeu şi nemaiputînd să rabde uciderea creştinilor, s-a dus în temniţă la Sfîntul Dimitrie şi i-a spus: "Robule al lui Dumnezeu, mare nedreptate se face împotriva creştinilor, deci roagă-te pentru mine, că vreau să lupt cu Lie, şi să izbîndesc sîngele nevinovat al creştinilor".

Sfîntul Dimitrie fiind legat în lanţuri, a binecuvîntat pe Nestor şi, însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: "Du-te, frate, şi te luptă cu Lie, că şi pe Lie îl vei birui şi pe Hristos Îl vei mărturisi!" Tînărul Nestor fiind întărit cu rugăciunea Sfîntului Dimitrie şi-a făcut cruce şi ducîndu-se în acea privelişte a strigat: "Vreau să lupt cu Lie!" Zadarnic încercau toţi să-l oprească pe Nestor de la lupta cu Lie că el striga în auzul tuturor: "Vino, Lie, să te lupţi cu mine!" Apoi începînd a se lupta cu el, a zis fericitul Nestor: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi".

Şi îndată, cu ajutorul rugăciunilor marelui mucenic, l-a aruncat pe Lie în suliţe şi l-a omorît. Atunci împăratul, mîniindu-se a poruncit să-i taie capul Sfîntului Nestor, împlinindu-se profeţia dascălului său Dimitrie. Apoi a trimis ostaşi în temniţă să-l ucidă cu suliţele şi pe Marele Mucenic Dimitrie. Văzînd că i-a sosit sfîrşitul, Sfîntul Dimitrie s-a închinat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate, apoi şi-a ridicat mîna dreaptă în sus şi a fost străpuns cu suliţele de ostaşi în tot corpul, dîndu-şi sufletul cu pace în mîinile lui Hristos pe care L-a mărturisit.

În clipa aceea un alt ucenic al său a luat mantia şi inelul Sfîntului Dimitrie şi înmuindu-le în sîngele mucenicului, tămăduia cu ele pe mulţi bolnavi.

Iubiţi credincioşi,

Ajungînd împărat Sfîntul Constantin cel Mare care a dat libertate tuturor creştinilor, s-a făcut o mare biserică din lemn în Tesalonic, peste moaştele Sfîntului Dimitrie, unde alergau mulţi credincioşi orbi, şchiopi, bolnavi de tot felul şi cu rugăciunile sfîntului se întorceau sănătoşi la casele lor. Printre aceştia a fost şi un dregător împărătesc anume Leontie, care, venind la biserica Sfîntului Dimitrie, s-a făcut îndată sănătos. Drept mulţumită, a început să facă o biserică mare din piatră în locul bisericii mici din lemn, în cinstea Sfîntului Marelui Mucenic Dimitrie.

Pe cînd săpau temeliile bisericii, cu rînduiala lui Dumnezeu, au descoperit şi racla cu moaştele Sfîntului Dimitrie, din care izvora mir binemirositor cu care se ungeau cei suferinzi şi se vindecau. Biserica făcută de Leontie a fost mărită mai tîrziu, ajungînd cea mai mare şi mai veche biserică din Tesalonic, care se păstrează pînă astăzi. Tot Leontie, fiind iubitor de Dumnezeu, a făcut o raclă nouă din argint şi a aşezat în ea moaştele Sfîntului Dimitrie, care se păstrau sub altarul marii biserici. Mormîntul Sfîntului Dimitrie se află şi astăzi la biserica sa din Tesalonic unde merg zilnic credincioşii în pelerinaj şi cer ajutorul lui.

Un alt lucru minunat s-a întîmplat şi în timpul împăratului Justinian cel Mare. După ce a zidit biserica Sfînta Sofia din Constantinopol, împăratul voia să aducă în ea moaştele Sfîntului Dimitrie de la Tesalonic. Deci, trimiţînd cîţiva clerici şi credincioşi la biserica sa, cînd să se atingă de raclă, îndată a ieşit din ea lumină de foc şi scîntei, încît toţi au căzut la pămînt. Apoi s-a auzit un glas ca acesta: "Staţi şi nu îndrăzniţi!" Cuprinşi de spaimă, şi-au cerut iertare de la Sfîntul Dimitrie şi luînd puţin pămînt din biserica lui, s-au întors la Bizanţ.

Altădată era mare secetă şi foamete în Tesalonic. Atunci Sfîntul Dimitrie, călare pe un cal se arăta corăbierilor care transportau grîu pe mare şi le zicea: "Duceţi grîul în cetatea mea, Tesalonic, căci este lipsită".

În viaţa Sfîntului Dimitrie se spune că era un paraclisier, anume Onisifor, la biserica sa, care îngrijea de sfintele moaşte. Dar avea obiceiul să fure din darurile aduse la biserică de credincioşi. Sfătuindu-l preoţii multă vreme, el nu se lăsa de acest păcat. Odată, pe cînd lua din cele aduse de credincioşi, îndată a fost pedepsit de Sfîntul Dimitrie şi a căzut jos greu bolnav. Apoi rugîndu-se preoţii pentru el şi mărturisindu-şi păcatul, s-a făcut sănătos.

Odată au năvălit barbarii să prade oraşul Tesalonic şi toţi creştinii plîngeau la moaştele Sfîntului Dimitrie să-i scape de robie şi de moarte. Într-o noapte s-au văzut doi tineri luminaţi trimişi de Mîntuitorul să-i poruncească sfîntului să plece din cetatea sa şi să lase Tesalonicul în mîinile păgînilor pentru păcatele poporului. Dar Sfîntul Dimitrie nu a voit să părăsească patria sa, ci, rugîndu-se mult lui Dumnezeu pentru creştini, îndată oastea păgînilor s-a depărtat şi Tesalonicul a scăpat de distrugere şi robie. Şi multe asemenea semne, vindecări de boli şi fapte minunate făcea Sfîntul Mucenic Dimitrie. Mai tîrziu însă, înmulţindu-se păcatele creştinilor, marele mucenic s-a întristat pentru împuţinarea credinţei în cetatea sa şi cu voia lui Dumnezeu au dispărut sfintele moaşte din Tesalonic.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi sărbătorim pe Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, ostaşul cel viteaz al lui Hristos, bărbatul dumnezeieştilor doriri, lauda mucenicilor, bucuria îngerilor, podoaba Bisericii Ortodoxe, mustrătorul necredincioşilor, întărirea nevoitorilor şi rugător fierbinte înaintea Preasfintei Treimi pentru sufletele noastre.

Astăzi Sfîntul Dimitrie mărturiseşte cu tărie pe Hristos înaintea împăraţilor şi a păgînilor. Astăzi Lie, sluga întunericului, este învins, iar fiii luminii sînt izbăviţi. Acum diavolul a fost biruit de Sfinţii Dimitrie şi ucenicul său Nestor care se roagă în cer pentru noi. Astăzi mucenicul lui Hristos Dimitrie este împuns în coastă ca şi Stăpînul său şi se jertfeşte pentru Evanghelie, ca un miel nevinovat.

Pentru aceasta îl cinstim pe Sfîntul Dimitrie şi-i cîntăm cîntări de laudă, căci el a biruit pe vrăjmaşul cel nevăzut şi a luat cununa biruinţei de la Hristos, Dumnezeu. În această zi se face mare pelerinaj cu icoana Sfîntului Dimitrie la mormîntul lui din Tesalonic şi toţi creştinii aduc flori de dumitriţă la biserici şi prin casele lor.

Dar nu numai în Grecia, ci şi în ţara noastră este foarte mult cinstit de credincioşi. Avem în ţară numeroase biserici cu hramul Sfîntului Dimitrie şi mulţi fraţi creştini poartă numele lui.

Însă nu numai astăzi, ci în toate zilele se cuvine să cerem ajutorul Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, pentru că este grabnic ajutător. Să avem în casă icoana lui şi cînd putem să-i citim acatistul. Apoi să nu uităm că şi noi sîntem ostaşi ai lui Hristos şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Deci, să avem curaj şi să nu dăm înapoi în faţa ispitelor şi necazurilor vieţii. Fără rîvnă şi bărbăţie, fără rugăciune şi smerenie, fără iubire creştină şi biserică, fără răbdare şi ajutorul sfinţilor nu ne putem mîntui.

Să-l rugăm pe Marele Mucenic Dimitrie să ne fie călăuză, ajutător, model de jertfă şi rugător înaintea lui Dumnezeu pentru mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa