Sfântul Sfinţit Mucenic Teodoret (Teodorit), preot din Antiohia (Turcia de astăzi) (362)

 

Pătimirea Sfîntului Mucenic Teodorit, presbiterul Antiohiei

(8 martie)

În Antiohia Siriei era zidită o biserică sobornicească de marele împărat Constantin şi de Constanţiu, fiul lui, care era înfrumuseţată cu podoabe şi se numea de popor biserica de aur. Căci nu numai pe dinăuntru era împodobită cu zugrăveli de aur ce străluceau, dar şi pe dinafară tot acoperămîntul era aurit; şi vasele bisericeşti care erau fără număr, toate erau de aur şi de argint curat. Ba încă şi averi s-au dat bisericii de către împăraţi, spre hrana clerului care era acolo. În clerul acelei soborniceşti biserici era între presbiteri şi acest Sfînt Teodorit, fiindu-i încredinţată păzirea vaselor şi toată înfrumuseţarea şi bogăţia bisericească. Acela din tinereţe avea viaţă îmbunătăţită şi îşi păzea inima în dreapta credinţă, împlinind ceea ce se scrie: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. Şi plăcea lui Dumnezeu prin post, rugăciuni, milostenie, îngrijire de mîntuirea sufletelor omeneşti şi prin slujirea cea neprihănită a preoţiei.

După ce a murit împăratul Constanţiu, fiul lui Constantin (361), a venit după dînsul Iulian, călcătorul de lege (361-363). Acela, primind împărăţia, se arăta a fi creştin dreptcredincios; şi pe episcopii cei izgoniţi de împăratul Constanţiu pentru dreapta credinţă îi întorcea din surghiun. Iar după ce s-a întărit în împărăţie, s-a lepădat de Hristos înaintea tuturor, de Care de mult se lepădase în taină, dîndu-se diavolului şi meşteşugului vrăjitoresc. Şi a început a prigoni Biserica lui Hristos, deşi nu pierdea pe tot poporul creştinesc, însă pe cei mai mari creştini scoţîndu-i din duhovniceasca rînduială şi pe cei cu dregătorii din poporul mirenesc ucigîndu-i cu munci, lua de la creştini bisericile lui Dumnezeu, le prefăcea în capişti idoleşti şi jefuia toate podoabele şi averile bisericeşti. Căci ticălosul zicea: "Nu se cade creştinilor să aibă orice bogăţii, deoarece Hristos al lor le porunceşte să fie săraci: să nu aveţi aur, nici argint".

Într-acea cumplită vreme s-a pustiit soborniceasca biserică din Antiohia, care pentru frumuseţea ei se numea aurită; căci toate podoabele cele scumpe ale ei le-au luat la vistieriile împărăteşti şi averea bisericească au jefuit-o, pe clerici i-au izgonit şi pe Sfîntul Teodorit l-au muncit. Iar pricina a fost astfel: Împăratul Iulian avea un unchi de un nume cu el, care era frate bun al maicii sale. Pe acela l-a pus voievod şi stăpîn asupra părţilor Răsăritului. Iar acel Iulian, unchiul împăratului, a fost mai întîi creştin, dar vrînd să fie plăcut nepotului său, adică împăratului Iulian, s-a lepădat de Hristos şi s-a închinat idolilor. Apoi s-a dus la Antiohia, mai înainte de a merge acolo împăratul, avînd împreună cu el şi pe alt dregător din cei împărăteşti, cu numele Felix, care era rînduit asupra vistieriilor împărăteşti.

Ştiind că este multă bogăţie în biserica cea sobornicească, a prins pe fericitul Teodorit presbiterul, păzitorul vaselor bisericeşti (ceilalţi clerici fugind toţi de frică şi ascunzîndu-se care unde putea). Dar pe Teodorit se sîrguiau să-l prindă, ca cel ce avea cămara bisericească în mîinile sale. De la el luînd cheile, apoi legîndu-l tare şi închizîndu-l în temniţă, a mers împreună cu Felix, vistiernicul împărătesc, şi cu multă putere de oaste înarmată, în biserica lui Dumnezeu, ca să-i ia podoaba (adică aurul şi argintul) şi lucrurile cele scumpe şi să le ducă în vistieriile împărăteşti. Deci, intrînd în sfinţenia lui Dumnezeu, ca un hoţ şi tîlhar, o, cu cîtă îndrăzneală mare şi neruşinare răpeau averea bisericească, făcînd necinste sfinţeniei Domnului. Căci chiar lîngă prestolul lui Dumnezeu, ticălosul acela a îndrăznit a-şi lăsa udul. Apoi scoţînd vasele bisericeşti din altar, a şezut pe ele spre batjocoră, grăind vorbe de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos.

Unul din cei ce erau acolo, cu numele Evzoe, îl sfătuia pe acel fără de ruşine să nu facă o necinste ca aceea sfinţeniei Domnului şi să nu hulească pe Hristos. Iar el, lovindu-l tare pe acela peste cap, zicea despre creştini, că Dumnezeu nu are nici o purtare de grijă pentru ei, ci sînt cu totul lipsiţi de harul Lui. Astfel acel necurat voievod, jefuind biserica lui Dumnezeu, s-a întors ca să muncească pe Sfîntul Teodorit, slujitorul lui Dumnezeu.

Deci, punîndu-l înaintea sa legat la judecata cea necurată, a zis către dînsul: "Pentru ce, Teodorite, în vremea împăratului Constantin, ai stricat locaşurile zeilor celor vechi, ai împodobit mormintele morţilor şi ai poruncit să zidească biserici peste ele?" A răspuns sfîntul: "Bisericile cele dumnezeieşti şi mormintele sfinţilor sînt zidite şi împodobite de la strămoşi, căci Dumnezeu a preamărit pe sfinţii Săi, fiindcă i-a aflat vrednici Lui. Iar de tine mă minunez, voievodule, cum din creştin te-ai făcut slujitor de idoli". Şi a poruncit ighemonul să-l bată peste obraz pe sfîntul. Iar mucenicul a zis: "Greşeşti, Iuliane, numind dumnezei pe idolii cei de piatră şi de lemn".

Atunci a poruncit muncitorul să-l spînzure pe Sfîntul Teodorit pe lemn şi cu unghii de fier să-l strujească peste tot trupul. Şi strujindu-l trei ceasuri, iar sîngele curgînd ca pîraiele, faţa lui strălucea de bucurie ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere. Şi a zis către dînsul muncitorul: "Ticălosule, jertfeşte zeilor ca să te scutesc de datoria ta, căci ai cheltuit rău averea bisericească; iar de nu vei jertfi, cu moarte silnică îţi vei da sufletul". Răspuns-a sfîntul: "Tu eşti ticălos, nelegiuitule, ca şi împăratul tău, căci aţi lăsat pe Hristos şi v-aţi lipit de antihrist şi sînteţi vrednici a fi arşi în focul cel veşnic! Iar eu nu sînt dator nimănui, decît numai Domnului meu Iisus Hristos ca să păzesc adevărata credinţă, pînă la cea mai de pe urmă răsuflare".

Apoi iarăşi i-a zis muncitorul: "Vei lua de la mine, Teodorite, cinste şi aur mult, numai leapădă-te de răstignirea acelui vrăjitor care zici că este Fiul lui Dumnezeu!" Răspuns-a sfîntul mucenic: "Aurul tău să fie cu tine întru pierzare, iar eu nădăjduiesc spre Domnul meu, Cel ce dă robilor Săi cele nestricăcioase, în locul celor stricăcioase, şi pe cele cereşti în locul celor pămînteşti". Atunci a poruncit muncitorul să ardă coastele mucenicului cu două făclii. Iar el, fiind ars, şi-a ridicat ochii spre cer rugîndu-se şi îndată amîndoi slujitorii au căzut la pămînt ca morţi.

Dar Iulian şi cei ce erau împreună cu el porunciră cu sîrguinţă să ridice pe slujitori de la pămînt, zicîndu-le: "Pentru ce aţi lăsat de a nu arde pe acel necurat creştin şi la dormitare şi neîngrijire v-aţi dat?" Iar slujitorii, venindu-şi în fire, au răspuns muncitorului: "Tu eşti necurat şi orbit cu sufletul, căci nu vezi pe robul lui Dumnezeu apărat de îngerii cei dumnezeieşti! Căci iată patru îngeri vorbesc cu el, iar pe noi ne înfricoşează cu groază să nu ne atingem de sfîntul lui trup. Deci tu, hulitorule, nu bîrfi, ci să ştii că mare este Dumnezeul creştinesc, iar acum şi noi credem în El".

Muncitorul, ruşinîndu-se, a poruncit să arunce pe acei slujitori în adîncul mării. Şi, ducîndu-i spre înecare, sfîntul mucenic al lui Hristos a strigat către ei, zicînd: "Mergeţi, fiii mei, în calea cea fericită cu pace, că după aceea şi eu vă voi urma şi mă voi bucura împreună cu voi întru bucuria cea veşnică, în Împărăţia cerurilor".

Sfîrşindu-se slujitorii prin înecare, s-au învrednicit a lua cunună mucenicească de la Hristos Dumnezeu, în care au crezut. Iar pe Sfîntul Teodorit, Mucenicul, îl silea acel voievod Iulian, strigînd: "Jerfeşte zeilor". Sfîntul umplîndu-se de proorocescul dar, i-a zis: "Tu, răucredinciosule şi ticălosule, mai mult decît toţi oamenii, degrabă îţi vei arde cele dinlăuntrul tău; apoi după puţine zile, lepădînd necuratul tău suflet, îl vei da focului veşnic; asemenea şi împăratul tău cel fărădelege, va pieri după tine, nu după multă vreme, în pămîntul Persiei. Căci cu nevăzută mînă va fi ucis şi va fi aruncat în focul gheenei. Deci, să ştii cu dinadinsul, că scornirea lucrurilor voastre nu va spori, de vreme ce sfîrşitul vostru este aproape şi pierzarea voastră nu întîrzie".

Nişte cuvinte ca acestea ale sfîntului nesuferind a le auzi, necuratul muncitor a poruncit să-i taie capul îndată. Sfîntul mergea bucuros la moarte, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul şi pentru toată lumea. Apoi, tăindu-i-se capul cu toporul, s-a sfîrşit, iar sfîntul lui trup îngropîndu-l credincioşii, au însemnat în inimile lor cuvintele lui prooroceşti. Şi amîndoi Iulianii, unchiul şi nepotul, degrabă au pierit cu sunet. Pentru că acel Iulian, unchiul împăratului şi voievodul părţilor Răsăritului, care a ucis pe Sfîntul Teodorit, dintr-acel ceas în care a necinstit prestolul lui Dumnezeu şi a şezut pe sfintele vase, hulind pe Hristos, a început a boli. Căci au început a se ivi răni în părţile cele ascunse ale lui şi din zi în zi i se înmulţea durerea, atingîndu-se de dînsul răsplătitoarea mînă a lui Dumnezeu. Şi s-au împlinit cuvintele sfîntului zise către muncitor, cum că îşi va arde cele dinlăuntru ale sale. Căci, astupîndu-se părţile cele de ieşit afară, gura lui cea de Dumnezeu hulitoare i s-a făcut necurată. Şi astfel şi-a lepădat ticălosul său suflet.

Încă şi prietenul său, Felix, cel mai mare peste vistieriile împărăteşti, n-a scăpat de grabnica pedeapsă a lui Dumnezeu. Căci cele dinlăuntru ale lui s-au vătămat cu răsplătirea lui Dumnezeu şi-i curgea sîngele din hulitoarea lui gură ziua şi noaptea şi în puţine zile a murit, dînd gheenei sufletul său cel ticălos.

Despre aceasta înştiinţîndu-se răucredinciosul împărat Iulian, fiindcă mersese în Antiohia, s-a îndoit şi n-a vrut să facă necinste moaştelor Sfîntului Mucenic Vavila, care se aflau în locurile lui Apolon; ci a poruncit ca să le ia de acolo creştinii, precum se scrie despre aceea în viaţa acelui sfînt, în ziua a patra a lunii septembrie. După aceea Iulian, ducîndu-se la război împotriva perşilor, a pierit acolo, precum mai înainte a zis Sfîntul Mucenic al lui Hristos, Teodorit, a cărui împlinire a proorociei văzînd-o creştinii, preamăreau pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel slăvit în veci cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Viețile Sfinților Martie

Cuviosul Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei, mărturisitor pentru Sfintele Icoane (842-845)

 

Cuviosul Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei

(8 martie)

În zilele tulburării Bisericii de eresul luptătorilor de icoane acest binecredincios bărbat, Teofilact, a mers din părţile Răsăritului la Constantinopol şi s-a împrietenit cu marele luminător al Bisericii, adică cu Sfîntul Tarasie, încă fiind mirean şi senator întru împărăteştile palaturi, fiind mai întîi dregător al lucrurilor de taină. Iar după ce a murit împăratul Leon, luptătorul împotriva icoanelor (717-740), împărăţind Constantin, fiul său (741-775), împreună cu maica sa Irina şi patriarhul Pavel, cel numit milostiv, lăsînd scaunul de a sa voie s-a ridicat Sfîntul Tarasie în locul lui la patriarhie.

Sfîntul Tarasie, adunînd Sinodul al şaptelea a toată lumea (787), a anatematizat eresul iconoclast; atunci fericitul Teofilact, împreună cu Sfîntul Mihail al Sinadelor, lăsînd lumea, a primit viaţa monahicească şi a fost trimis de prea sfinţitul Tarasie la o mănăstire care era zidită la gura mării Euxinului (Marea Neagră). Acolo, nevoindu-se mult în ostenelile monahiceşti, a sporit în faptele bune şi a cîştigat îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciunile sale. Căci oarecînd, la o vreme de seceriş, întîmplîndu-se zăduf mare şi din lipsa apei slăbind de sete, s-a rugat lui Dumnezeu şi, fiind acolo un vas de aramă, l-a făcut de a izvorît apă destulă spre trebuinţă; pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El şi ascultă rugăciunile lor.

Deci a fost această minune asemenea cu aceea ce s-a făcut de demult în pustie cînd, poporului lui Israil cel însetat, Dumnezeu i-a scos apă din piatră. Şi alta asemenea, cînd Samson era aproape să moară de sete şi a izvorît apă vie dintr-un os uscat, dintr-o falcă de măgar. Cu această viaţă îmbunătăţită, strălucind ca o lumină de stele, prea sfinţitul Patriarh Tarasie a judecat ca acei cuvioşi părinţi să fie vrednici de rînduiala arhierească cea înaltă. Astfel, pe sfinţitul Mihail l-a trimis la Sinad, iar pe fericitul Teofilact l-a ales episcop în Nicomidia. Şi cîtă sîrguinţă a arătat Sfîntul Teofilact în Nicomidia pentru turma cea cuvîntătoare a lui Hristos şi cîtă purtare de grijă avea pentru săraci, scăpătaţi şi văduve, au spus despre aceasta dumnezeieştile locaşuri zidite de dînsul, bolniţele şi casele de străini, cum şi milostenia cea nenumărată care se făcea de el în toate zilele. Căci singur slujea bolnavilor, orbilor, şchiopilor şi neputincioşilor; şi umblînd pe la locuinţele săracilor şi pe uliţele cetăţii, purta un vas cu apă caldă şi, unde afla răniţi, îi spăla şi-i curăţa cu mîna sa, neîngreţoşîndu-se de loc.

După aceea, prea sfinţitul Tarasie mutîndu-se din viaţa aceasta şi primind după dînsul scaunul Bisericii Constantinopolului Nichifor cel preaînţelept, s-a ridicat iarăşi furtuna eresului luptării contra sfintelor icoane, care s-a scornit de urîtul de Dumnezeu împărat Leon Armeanul. Şi a adunat prea sfinţitul Patriarh Nichifor arhierei aleşi - pe Emilian al Cizicului, Eftimie al Sardicei, Iosif al Tesalonicului, Eudoxie al amoreilor, Mihail Sinadul şi pe acest fericit Teofilact, Episcopul Nicomidiei -, şi s-a dus cu dînşii la răucredinciosul împărat. Şi, învăţînd mult din dumnezeieştile Scripturi, acei sfinţi părinţi sfătuiau pe împărat să nu facă tulburare Bisericii lui Hristos cu acel eres care s-a anatematizat de al şaptelea sinod a toată lumea. Dar n-au putut îndupleca pe nebunul împărat, cel umplut de veninul balaurului, care sufla asupra lor cu iuţime şi mînie.

După aceea, Sfinţii Părinţi tăcînd, fericitul Teofilact a zis către împărat: "Ştiu că, nebăgînd în seamă îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi neîngrijindu-te de mîntuirea ta, te împotriveşti învăţăturilor celor vechi ale Sfinţilor Părinţi şi tulburi Biserica; dar va veni asupra ta o pierzare cumplită şi neaşteptată, o primejdie asemenea cu viforul şi nu vei afla pe acela care să te izbăvească dintr-însa".

Împăratul, auzind aceea, s-a umplut de mai mare mînie şi, pe toţi izgonindu-i de la sine cu necinste, i-a osîndit la surghiun în deosebite locuri, adică: Pe prea sfinţitul Patriarh Nichifor în insula Proconis, pe Sfîntul Mihail, episcopul Sinadului, la Evdochiad, pe alţii pe aiurea, iar pe Sfîntul Teofilact al Nicomidiei la cetatea Strovil, care este lîngă mare, în Chivereoti. Şi acolo, mărturisitorul lui Hristos şi ajutătorul cel mare al dreptei credinţe, şi-a petrecut cealaltă vreme a vieţii sale în strîmtorare şi mare chinuire şi s-a mutat către Domnul.

Apoi a pierit şi împăratul Leon Armeanul, cu rea şi neaşteptată moarte, după proorocia sfîntului. Căci în ziua Naşterii lui Hristos a fost tăiat cu săbiile de ostaşii săi în biserică, la vremea Utreniei. Iar după dînsul, sfîrşindu-se împăraţii iconoclaşti - adică Mihail, care se numea Valvos, apoi Teofil, fiul lui Mihail -, împărăteasa Teodora împreună cu fiul său Mihail, care a fost al treilea cu acel nume, au luat sceptrul împărăţiei. Iar Sfîntul Metodie fiind ridicat la patriarhie şi eresul cel fără de lege pierind cu totul, iar dreapta credinţă strălucind, cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Teofilact a fost adus în Nicomidia şi aşezat în biserica cea zidită de dînsul, spre apărarea cetăţii Nicomidia, întru cinstea şi slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Viețile Sfinților Martie

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica lăsatului sec de carne

 

Predică la Duminica lasatului sec de carne

( a Înfricoşatei Judecăţi )
Despre înfricoşata Judecată de apoi

Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea Judecăţii lui Hristos,
ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Corinteni 5, 10)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi am auzit toţi cei de faţă cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos despre venirea Sa la prea Înfricoşata Judecată de apoi. Să ştiţi că nici un lucru de la întemeierea lumii şi pînă la sfîrşitul veacurilor nu este mai înfricoşat ca venirea Domnului la Judecata de apoi. Nici îngerii nu pot să ne spună cu deamănuntul despre acea preaînfricoşată venire a Domnului, cînd va judeca toate neamurile pămîntului de la Adam şi pînă la sfîrşitul lumii. Noi, fiind prea neputincioşi şi nepricepuţi, nu vom putea vorbi despre acea negrăită spaimă şi înfricoşătoare venire a Domnului.

Dar din cele ce am auzit astăzi în Sfînta Evanghelie şi din cele ce arată dumnezeiasca Scriptură, precum şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre Judecata zilei celei mari, vom însemna aici cîteva învăţături după a noastră slabă pricepere despre venirea Domnului la Judecata de apoi. Şi vom arăta mai întîi cu mărturii din Sfînta Scriptură, în ce chip va veni Domnul şi care vor fi primele semne ale venirii Lui. Primele semne care vor vesti venirea Domnului la Judecată vor fi trîmbiţele cele cereşti. Acest adevăr ni-l arată Mîntuitorul, zicînd: Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trîmbiţă (Matei 24, 31). De aceea şi Sfîntul Prooroc Sofonie a numit ziua Judecăţii de apoi "ziua trîmbiţei şi a strigării" (Sofonie 1, 16). Marele Apostol Pavel, despre învierea morţilor şi glasul trîmbiţei cereşti, zice: Deodată, într-o clipeală de ochi, la trîmbiţa cea de apoi; căci trîmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi. Şi în alt loc, arătînd că trîmbiţele vor însoţi pe Domnul la Judecată, zice că: Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trîmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer (I Corinteni 15, 52-53; I Tesaloniceni 4, 16).

Sfîntul Ierarh Grigorie Teologul, arătînd tăria glasului şi puterea acelor trîmbiţe care vor anunţa venirea Domnului, zice: "Înfricoşat este glasul trîmbiţelor, la care se supun stihiile, care despică pietrele, care vor deschide mormintele, care vor descoperi cele mai dedesubt, care vor zdrobi şi vor sfărîma porţi de aramă şi vor dezlega şi vor risipi legăturile morţii".

Al doilea semn, care se va arăta după sunarea cea cu mare strigare a trîmbiţelor, va fi învierea morţilor. Dar oare, fraţii mei, în ce fel vor fi trupurile drepţilor şi ale păcătoşilor la învierea cea de apoi? Oare vor învia aşa cum le punem noi în sicrie şi în morminte? Nu, căci mare deosebire vor avea trupurile oamenilor la învierea cea de apoi de trupurile de acum. Trupurile drepţilor, în vremea Judecăţii de apoi, vor fi împodobite cu patru daruri alese: cu darul strălucirii, al uşurimii, al subţirătăţii şi al nepătimirii. Deci fiecare trup al celor drepţi, cu nemăsurată rază ca soarele va străluci, după cum şi Însuşi Stăpînul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru Împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43).

Prea minunată va fi atunci acea uşurime şi lesne mişcare a trupurilor drepţilor încît să poată umbla în fiecare parte a lumii după voia lor, fiindcă nici o întîrziere nu le va pricinui lor greutatea. Aceasta o arată şi înţeleptul Solomon care zice: Ca nişte scîntei care se lasă pe mirişte aşa vor fi (Înţelepciunea lui Solomon 3, 7) căci scînteile cînd sunt purtate de vînt, pretutindeni cu mare uşurinţă se răspîndesc. Trupurile drepţilor vor avea şi subţirătate, încît cu toată lesnirea să poată trece prin celelalte materii. Aşa a trecut trupul Stăpînului nostru Iisus Hristos după înviere, prin acea piatră mare care zăcea deasupra mormîntului, fără a rupe peceţile şi a intrat prin uşile încuiate în casa în care erau ucenicii adunaţi de frica iudeilor, ca un duh preasubţire care nici în ziduri nu se ţine, nici în uşi nu se împiedică.

Despre aceste patru daruri ale trupurilor înviate, Sfîntul Apostol Pavel zice: Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune (I Corinteni 15, 42). Iată darul nepătimirii. Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă. Iată darul strălucirii. Se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Iată darul uşurimii. Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 43-44). Iată darul subţirătăţii.

Să arătăm pe scurt şi în ce fel vor fi trupurile înviate ale celor păcătoşi osîndiţi la muncă veşnică. Mare va fi deosebirea trupurilor celor păcătoşi de trupurile luminate ale drepţilor şi sfinţilor lui Dumnezeu. Fiindcă în loc de strălucire, se vor îmbrăca cu adînc de întuneric care va fi asemenea cu prea adîncul întuneric al iadului. In loc de frumuseţe, trupurile păcătoşilor vor avea urîciune plină de scîrbă. In locul uşurimii trupurilor drepţilor, trupurile păcătoşilor vor fi prea grele şi greu de mişcat, ca să nu urmeze cu osîrdie dumnezeieştile porunci. Căci singure trupurile acestea ale păcătoşilor vor fi spre muncă veşnică şi fără sfîrşit.

Iubiţi credincioşi,

Ce alte semne vor urma înaintea venirii Domnului la judecată? Citim în Sfînta Evanghelie că atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30), care, după înţelesul Sfinţilor Părinţi este Crucea lui Hristos pe care şi-a dat duhul (Ioan 19, 30). Unii zic că îndată ce se va arăta Crucea pe cer, se va însemna cu acest semn fruntea tuturor drepţilor (Apocalipsa 7, 3). Văzînd semnul Sfintei Cruci pe cer, vor plînge toate neamurile pămîntului (Matei 24, 30). Dar pentru ce vor plînge la arătarea ei toate neamurile pămîntului? Vor plînge atunci toate popoarele pentru că vor cunoaşte al cui este semnul Sfintei Cruci; vor plînge toţi care nu au cinstit Sfînta şi de viaţă făcătoare Cruce, altarul cel preasfinţit cu Sîngele lui Hristos şi semnul venirii Lui. Ce vor zice atunci păgînii, necredincioşii şi sectanţii care n-au cinstit Sfînta Cruce şi nu s-au închinat semnului Fiului Omului?

După arătarea Sfintei Cruci pe cer, la înfricoşata Judecată va veni Iisus Hristos întru slavă şi putere, cum spune în dumnezeiasca Evanghelie: Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30).

Iată şi cîteva prealuminate mărturii care ne arată slava cea negrăită cu care va veni Domnul la înfricoşata Judecată. Sfîntul prooroc David, zice: Foc înaintea Lui va merge şi cu văpaia va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui (Psalm 49, 4). Şi iarăşi: Luminat-au fulgerele Lui lumea, văzut-a şi s-a cutremurat pămîntul; munţii ca ceara s-au topit de faţa Domnului, de faţa Domnului a tot pămîntul; vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui (Psalm 96, 4-6).

Iar marele prooroc Isaia, despre înfricoşata venire a Domnului, zice: Căci Domnul vine în văpaie şi carele Lui sunt ca o vijelie, ca să dezlănţuie cu fierbinţeală mînia Lui şi certarea Lui cu văpăi de foc. Domnul va judeca cu foc şi cu sabie pe tot omul şi mulţi vor fi cei care vor cădea de bătaia Domnului! (Isaia 66, 15-16). Iar lîngă înfricoşatul scaun cel de văpaie al Domnului va sta Preasfînta şi Preacurata Născătoare de Dumnezeu de-a dreapta tronului Preaveşnicului Împărat, după cum este scris: De faţă a stat împărăteasa de-a dreapta Ta... (Psalm 44, 11).

Înaintea Domnului vor merge arhanghelii cei mai întîi stătători, iar după aceştia stăpîniile, începătoriile şi înaintea lor Arhanghelul Mihail, încins cu sabie de văpaie şi strălucind ca un fulger şi ca un mai mare ostaş al marelui Împărat. Apoi vor urma Apostolii, mucenicii, ierarhii şi mulţimea cea fără de număr a Îngerilor şi Sfinţilor, cu săbii cu două tăişuri în mîinile lor, ca să răzbune pe neamuri şi să pedepsească pe popoare (Psalm 149, 6-7). Oare cine va putea să stea atunci înaintea Judecătorului Celui Preaînfricoşător şi nemitarnic?! Acestea le-a cugetat şi Proorocul Isaia, care zice: Intraţi în crăpăturile stîncilor şi vă ascundeţi în pulbere de la înfricoşata faţă a Domnului şi de la strălucirea slavei Lui (Isaia 2, 10).

Sfîntul Evanghelist Matei spune următoarele despre venirea Domnului: Vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă. Şi iarăşi zice: Cînd va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale (Matei 24, 30; 25, 31). Sfîntul Evanghelist Luca, de asemenea Îl arată venind pe nori cu putere şi cu slavă multă (Luca 21, 27).

După cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel, Judecata de apoi se va face în văzduh, deasupra văii lui Iosafat, unde vor fi adunate toate neamurile şi limbile, de la primul Adam pînă la ultimul om. Apoi îi va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stînga (Matei 25, 32-33). După această veşnică despărţire a celor buni de cei răi, va începe judecata cea mare.

Dar cine ne va pîrî atunci în faţa Dreptului judecător? Însăşi faptele noastre rele pe care le-am făcut şi nu ne-am pocăit. Apoi ne vor osîndi duhovicii, cărora nu ne-am spovedit de toate păcatele, nici am făcut canon pentru ele. Apoi ne vor osîndi îngerii care ne-au fost păzitori de la botez, pe care nu i-am ascultat. Ne vor osîndi şi îngerii care au scris toate faptele noastre din copilărie. Dar cel mai mare pîrîş care ne va pîrî şi ne va cere pedeapsă şi osînda veşnică de la Dumnezeu în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, va fi diavolul pe care noi acum îl ascultăm şi facem voile lui şi nu ne pocăim în fiecare zi de cele ce facem.

Vai de noi! Ce vom face atunci dacă ne va găsi moartea şi judecata nespovediţi şi nepocăiţi? Ce ne va folosi atunci viaţa aceasta amăgitoare şi trecătoare în care acum ne desfătăm? Că ne legăm cu inima de ea şi de grijile veacului de acum, încît uităm de moartea care vine şi de osînda cea veşnică care ne aşteaptă în ziua cea mare a Judecăţii de apoi. Vedeţi, fraţii mei, cum toţi murim şi nimeni din oameni nu rămîne pe acest pămînt, oricine ar fi el. Vedeţi că cel ce moare, de faţă fiind noi, i se leagă limba, i se schimbă ochii, îi tace gura, i se opreşte graiul, cînd vede pe dumnezeieştii îngeri cum cheamă sufletul din trup! Atunci măcar împărat de ar fi, măcar slugă, măcar stăpînitor a toată lumea, tot se cutremură, se tulbură, se înspăimîntează, văzînd puteri înfricoşate, văzînd chipuri străine, văzînd feţe aspre şi posomorîte, văzînd rînduielile îngereşti pe care niciodată nu le-a mai văzut.

Atunci luînd îngerii sufletul prin văzduh, îl duc la judecată, întru care stau începătoriile, stăpîniile şi ţiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, pîrîşii noştri cei amari, vameşii cei cumpliţi, şi luătorii de seamă şi îngerii în văzduh întîmpinîndu-l, cer seama şi îl socotesc şi îi aduc înainte păcatele lui şi zapisele lui cele din tinereţe, cele din bătrîneţe, cele de voie şi cele fără de voie, cele prin lucru, cele prin gînduri şi cele prin aduceri aminte. Multă este frica acolo, mare este cutremurul ticălosului suflet a-tunci, care pătimeşte de la mulţimea milioanelor de diavoli.

Iubiţi credincioşi,

Evanghelia Duminicii de azi este cea mai înfricoşătoare din tot cursul anului, pentru că ne vorbeşte despre sfîrşitul lumii care este tot mai apropiat şi de marea Judecată de apoi a tuturor oamenilor şi a îngerilor răi. Aceasta este a treia şi ultima Duminică pregătitoare pentru Sfîntul şi marele Post, pentru că ne aduce aminte de sfîrşitul veacurilor, de Judecată, de osînda veşnică a păcătoşilor şi de răsplătirea drepţilor în Împărăţia Cerurilor. Cine va cugeta la toate acestea, va trece cu folos curgerea Sfîntului Post, se va împăca cu aproapele său, se va ruga mai mult, se va spovedi cu căinţă de păcatele sale şi va primi cu mare evlavie Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos. Iată folosul acestei Duminici.

Se cuvine să ne amintim că la Judecata de apoi, Dreptul Judecător va spune celor de-a dreapta Sa: Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine... Adevărat zic vouă, întrucît aţi făcut unuia dintr-aceştia ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 34-40).

Vedeţi, fraţii mei, cîtă putere are la Dumnezeu milostenia şi iubirea aproapelui? Vedeţi că milostenia se laudă asupra judecăţii? Vedeţi că cine face milostenie la săracii suferinzi, atît materială pentru trup, cît şi spirituală pentru suflet, acela se mîntuieşte cel mai uşor? Vedeţi că mai mare decît toate faptele bune este dragostea şi fiica ei milostenia? De aceea vă îndemn ca pe aceasta s-o iubiţi, pe aceasta s-o lucraţi mai mult decît pe toate celelalte, mai ales în sfintele posturi, şi veţi avea răsplată veşnică în ceruri.

Auziţi ce zice Dreptul Judecător şi celor zgîrciţi şi răi de la stînga Sa, care nu fac milostenie în viaţă: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui, căci flămînd am fost şi nu Mi-aţi dat să mănînc... (Matei 25, 41-45). Vedeţi ce mare este păcatul lăcomiei şi al neiubirii de oameni.

Să ne ferească Dumnezeu de acest cumplit păcat. Iar noi să începem Sfîntul Post chiar de astăzi, lăsînd sec de carne. Apoi să ne împăcăm cu toţi ai noştri, să postim, să ne rugăm şi să facem milostenie şi orice faptă bună, după putere.

De vom face aşa, vom trece Postul Mare cu mult folos, vom ajunge cu bine la Învierea Domnului, iar la Judecata de apoi vom auzi pe Hristos zicîndu-ne cu dulce glas: Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită pentru voi de la întemeierea lumii. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Sfinții 42 Mucenici din Amoreea Constantin, Aeţiu, Teofil, Teodor, Melisen, Calist, Vasoiu și ceilalți împreună cu ei (apr. 845)

 

sfinteleicoane.ro

Viața pe scurt a celor 42 de mucenici din Amoreea

Aceştia au fost cu toţii comandanţi în armatele împăratului bizantin Teofil. Când împăratul Teofil a pierdut bătălia împotriva sarazinilor, care s-a întâmplat în cetatea Amoreea, aceştia au capturat oraşul şi au luat cu ei în sclavie mulţi creştini, între care şi aceşti comandanţi. Ceilalţi creştini din cetate au fost fie ucişi fie vânduţi ca sclavi. Comandanţii au fost aruncaţi în temniţă, unde au fost ţinuţi timp de şapte ani. Şefii musulmani îi cercetau adesea acolo, sfătuindu-i să îmbrăţişeze credinţa islamică. Comandanţii creştini însă nici nu voiau să-i audă. Când sarazinii le grăiau comandanţilor, zicând: „Mohamed este adevăratul proroc iar nu Hristos,” comandanţii îi întrebau: „Dacă aţi avea doi care se ceartă pentru un câmp, cum că este al lui, unul având mulţi martori care adeveresc aceasta, iar celălalt nici unul, ce aţi zice, că al cui este câmpul?” Şefii musulmani au răspuns: „Fără îndoială că al celui cu mulţi martori.” Comandanţii au zis: „Drept aţi răspuns. Aşa este şi cu Hristos şi cu Mohamed al vostru. Hristos are mulţi martori: Prorocii din vechime, Moise şi loan Botezătorul, pe care şi voi îl recunoaşteţi şi care a dat mărturie pentru El. Mohamed însă nu are ca mărturisitor decât pe el însuşi.” Sarazinii au rămas ruşinaţi şi au mai încercat să se apere astfel: „Credinţa noastră e mai bună decât cea creştină pentru că vedeţi şi voi că Dumnezeu ne-a dat nouă izbândă asupra voastră, a creştinilor! Vedeţi bine că cele mai bogate pământuri şi împărăţii din lume sunt ale noastre şi că ele sunt şi mai numeroase şi mai întinse ca ale voastre!” Atunci comandanţii au zis: „Dacă aşa ar fi, atunci idolatriile egipteană, babiloniană, elenistică, romană şi închinarea la foc a persanilor ar fi adevăratele credinţe, căci iată, odată toate aceste neamuri au fost stăpînitoarele lumii! Este limpede pentru oricine că victoria, bogăţia şi puterea voastră nu dovedesc şi adevărul credinţei voastre. Noi ştim că Dumnezeu uneori dă biruinţa creştinilor, iar alteori îngăduie să fie subjugaţi ca să-şi vadă mai bine păcatele şi să se curăţească de ele prin pocăinţă şi credinţă adevărată.” După şapte ani ei au fost ucişi prin decapitare, la anul 845 după Hristos. Trupurile lor au fost aruncate în râul Eufrat, dar ele au plutit de cealaltă parte a râului, unde au fost culese şi îngropate cu cinste de creştini.

Viața pe lung a celor 42 de mucenici din Amoreea

 Teofil, împăratul grecilor (829-842), fiul împăratului Mihail (820-829) care se numea Valvos sau Travlos, fiind cu neamul din Amoreea, avea dese războaie cu ismailitenii, pe care uneori îi biruia, iar alteori era biruit de dînşii.

    Odată, ieşind cu mulţime de oaste asupra părţii agarenilor, a înconjurat cetatea ce se numea Sozopetra, care era patria lui Amirmumn, voievodul saracinilor, şi bătea acea cetate. Amirmumn, care se numea şi Avisac, voievodul agarenilor, fiind în altă parte, a trimis la împăratul Teofil, rugîndu-l mult să se depărteze de cetatea aceea ca să nu-i strice moştenirea cea iubită lui. Teofil neascultînd, a luat cetatea şi, risipind-o cu totul, s-a întors în ale sale cu multă pradă.

    Amirmumn, fiind cuprins de mare jale şi mînie pentru risipirea patriei sale, a început a aduna ostaşi de pretutindeni, cu mult aur, din Babilon, Palestina, Chilisiria şi din Africa cea de departe. Apoi, după oarecare vreme, adunîndu-se în Tars împreună cu toată puterea sa cea ostăşească, voia să se ducă în Frigia asupra prea frumoasei cetăţi Amoreea, care era patria împăratului Mihail Travlos, tatăl lui Teofil, ca să-şi răzbune patria sa, Sozopetra, cetatea cea stricată de Teofil.

    Auzind de acest lucru Teofil, împăratul grecesc, a adunat de asemenea oastea sa de la Răsărit şi de la Apus şi din Persia şi, ieşind la război împotriva vrăjmaşului, s-a dus în cetatea Frigiei, Dorila, care este departe de cetatea Amoreea cale de trei zile. Dar mulţi din sfetnicii împărăteşti, ştiind că mai multă este puterea ostăşească a saracinilor decît a grecilor, îl sfătuiau pe împărat să nu se lupte cu voievodul Agarenilor, iar pe locuitorii din Amoreea să-i mute în alte cetăţi mai tari.

    Dar Teofil, zicînd că este lucru cu ruşine să se dea înapoi de la război şi să lase pustie cetatea cea preafrumoasă, pregătea război. Deci a trimis oaste la Amoreea, spre apărare. Şi au fost trimişi acolo cîţiva voievozi, între care: Constantin, ce se numea Drugharie, cu boieria de patriciu; Aeţiu, iarăşi patriciu cu boieria; Teofil, asemenea cu cinstea patriciei; Teodor, care se numea Cratir, cu dregătoria protospătar; Melisen, Calist care se numea Turmarh, Vasoiu şi alţi comandanţi de oaste, toţi bărbaţi vestiţi.

    După aceasta, luptîndu-se împăratul Teofil cu Amirmumn, s-a făcut război mare din amîndouă părţile. Mai întîi grecii au biruit pe Agareni. După aceea, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a schimbat războiul. Căci Stăpînul Hristos, fiind mîniat pe Teofil pentru lupta contra sfintelor icoane, a luat bărbăţia de la greci. Şi, îndreptîndu-se agarenii, au început a-i birui şi a fugit toată puterea grecească, lăsînd pe împăratul lor, pe care îl apăra tare numai oastea persană, plătită cu aur de dînsul. Şi ar fi pierit desăvîrşit acolo împăratul Teofil, de nu i-ar fi apucat noaptea. Însă cerescul Împărat, Care nu Se mînie pînă la sfîrşit, nici în veac nu pedepseşte, S-a milostivit spre creştini şi, fără de veste, a dat o ploaie foarte mare asupra taberelor agarenilor, le-a slăbit arcurile şi au încetat de a alunga pe împăratul Teofil, care fugea împreună cu cetele greceşti cele biruite.

    După acel cumplit război, Amirmumn al agarenilor s-a dus îndată la cetatea Amoreea şi a înconjurat-o. Apoi, săpînd şanţ adînc împrejur, a bătut-o cumplit din toate părţile, multă vreme. Iar Teofil împăratul grecesc, fugind cu ruşine în Dorila, a trimis rugăminte cu multe şi mari preţuri la Amirmumn voievodul, ca doar va pleca din cetatea Amoreea.

    Dar el, fiind foarte mînios pentru Sozopetra, cetatea sa cea ruinată, stătea neînduplecat. Ba chiar rîdea de rugămintea şi de darurile împăratului, numindu-l fugar şi fricos şi a poruncit ca să ţină legaţi pe trimişii lui ca să aştepte sfîrşitul lucrului. Tiranul agarean se apropia de cetatea Amoreea în toate zilele, însă cei ce erau în cetate se împotriveau tare şi au fost ucişi chiar pe zidurile cetăţii mulţime mare din oastea agarenilor şi din cei mai vestiţi începători de ostaşi.

    Voievodul Amirmumn avea multă îndoire şi tulburare şi, văzînd că nu este cu putinţă să ia cetatea, se gîndea s-o lase şi să se ducă la locul său. Şi cu adevărat s-ar fi făcut acel lucru, dacă n-ar fi fost o vicleană vindere a unui comandant de ostaşi amoreu, cu numele Vadiţis. Acel ticălos, mîniindu-se pentru o pricină oarecare şi o sfadă ce avusese cu voievozii, a gîndit să dea cetatea în mîinile vrăjmaşilor.

    Astfel, a slobozit printr-o săgeată o hîrtie către agarenii care începuseră a se depărta de zidurile cetăţii. Iar într-acea hîrtie era scris astfel cu mîna lui: "Pentru ce aşteptaţi aici de atîta vreme şi, avînd atîta osteneală, vă duceţi în deşert? Îndrăzniţi şi vă apropiaţi de acea parte a zidului cetăţii unde veţi vedea un stîlp pe care este închipuit un leu de marmură şi în vîrful stîlpului o asemănare de finic făcută din piatră. Acolo mă aflu eu străjuind piatra aceea şi vă voi ajuta bine şi veţi lua cetatea cu înlesnire, căci zidurile sînt slabe acolo. Iar după aceea veţi şti cu ce cinste mă veţi răsplăti pentru prietenia mea către voi".

    Acea hîrtie, găsindu-se împreună cu săgeata şi fiind adusă la voievod, Amirmumn agareanul, citind-o şi văzînd cele scrise, s-a bucurat foarte mult şi îndată toată puterea sa şi-a întors-o spre zidul acela. Deci, cu ajutorul vicleanului vînzător ce se numea Vadiţis, a intrat puterea agarenilor în cetate şi s-a făcut omor mare, iar sîngele creştinilor curgea ca pîraiele pe uliţele cetăţii. Şi nu numai cu sabia, dar şi cu foc au prăpădit acea cetate. Că îndată din toate părţile au aprins-o, Dumnezeu pedepsind pe poporul Său pentru eresurile ce se înmulţiseră între greci într-acel timp; şi abia a scăpat cineva în ceasul acela de sabia agarenilor şi de foc, însă cei ce au rămas atunci vii, n-au scăpat după aceea de moarte şi de robie.

    Apoi, încetînd uciderea, au fost prinşi de vii cei mai sus pomeniţi voievozi care erau trimişi de împărat pentru apărarea cetăţii, adică Constantin, Aeţiu, Teofil, Teodor, Melisen, Calist, Vasoiu şi ceilalţi comandanţi de ostaşi care erau la număr patruzeci şi doi. Cei rămaşi în viaţă erau duşi în robie, bărbaţi, femei, tineri şi fecioare; şi a poruncit tiranul ca să despartă deosebit pe bărbaţi, tineri, femei şi fecioare. Şi s-au găsit bărbaţi ca la şaptezeci de mii, iar femei, fecioare şi tineri fără de număr. Deci, pe toţi bărbaţii a poruncit să-i taie cu sabia, lăsînd vii numai pe cei pomeniţi mai sus voievozi, împreună cu alţi comandanţi de ostaşi, iar pe femei şi copii i-a împărţit la ostaşii săi.

    Astfel, frumoasa cetate Amoreea a pierit într-o zi, prin foc şi sabie, pentru păcatele rău credinciosului împărat Teofil care a lepădat din biserici podoaba icoanelor şi pe mulţi sfinţi mărturisitori i-a muncit cumplit, pentru închinarea icoanelor.

    După aceasta, Amirmumn tiranul a desfăcut din legături pe trimişii lui Teofil, cei care văzuseră stricarea cetăţii şi i-a trimis la împărat ca să-i spună tot ce au văzut.

    Aflînd împăratul toate acelea, s-a mîhnit foarte mult şi a spus lui Amirmumn că doreşte să răscumpere pe voievozii şi comandanţii de oaste, cu două sute de chentinari; iar acela n-a voit să-i dea pe cei robiţi numai pentru atîta preţ, zicînd că el a cheltuit o mie de chentinari cu adunarea ostaşilor. Şi bătîndu-şi joc de dorinţa împăratului şi de trimişii săi, i-a eliberat fără cinste, iar pe cei robiţi i-a dus în Siria. Atunci Teofil, fiind cuprins de mai multă mîhnire, de supărare a căzut în boală şi nu după mult timp a murit.

    Iar cel ce a vîndut cetatea la vrăjmaşi, adică comandantul de oaste Vadiţis, s-a lepădat de Hristos şi s-a făcut păgîn, luînd credinţa agarenilor; iar de voievod a fost cinstit cu daruri. Amirmumn, boierul cel din neamul ismailitenesc, ducînd pe voievozii greci cei bogaţi, împreună cu tovarăşii lor, patruzeci şi doi la număr, a poruncit să-i păzească în temniţă întunecoasă, cu lanţuri ferecaţi, avînd picioarele strînse în obezi, ba încă şi cu foame şi sete să-i omoare. Şi erau sfinţii în strîmtorare mare şi necăjiţi, nu atît de agareni, cît de lepădatul Vadiţis, cel mai sus-zis, care avea multă răutate asupra lor.

    După aceea, au început agarenii, fiind îndemnaţi de voievodul lor, a amăgi pe sfinţii cei legaţi spre credinţa lor agarenească. Căci necuratul acela voievod voia a robi şi sufletele acelora, ale căror trupuri îi erau robite. Aşadar, intrînd unii la sfinţi în temniţă şi dîndu-le puţină milostenie, îi sfătuiau să se miluiască singuri şi să scape din temniţă, zicîndu-le că vor fi eliberaţi, dacă vor veni la legea lor mahomedană. Iar sfinţii nici nu voiau să audă cuvintele lor cele amăgitoare, voind mai ales, în tot timpul vieţii lor, să rabde cele mai grele nevoi şi legături ale temniţei şi să sufere cea mai cumplită moarte, decît să se lepede de Hristos şi să urmeze necuratului Mahomed. Şi nu o dată veneau la sfinţi înşelători de aceştia, ci de multe ori; dar cît de puţin n-au sporit cu nimic, deşi le făgăduiau sfinţilor, nu numai libertate, ci şi cinste şi daruri multe.

    Altă dată, intrînd unii din cei mai vestiţi bărbaţi şi dînd milostenie la cei legaţi, au şezut lîngă dînşii şi, prefăcîndu-se că au lacrimi, au început a plînge ca şi cînd se jeleau de atîtea lungi legături ale celor chinuiţi, apoi grăiau între dînşii: "O, de cîte mari răutăţi este pricinuitoare necredinţa în marele nostru prooroc Mahomed! Iată, aceştia pe care-i vedem cu grele obezi ferecaţi, au nu sînt din cei mai aleşi bărbaţi, cinstiţi de împăratul lor, viteji în războaie şi slăviţi în neamul lor? Au n-au avut sub mîna lor mai mult de şaptezeci de mii de ostaşi şi cetatea cea tare, Amoreea? Însă sînt vînduţi în mîinile sfetnicului nostru. Dar cine a luat de la dînşii acea mare tărie şi putere, fără numai aceasta, că leapădă pe marele Mahomed proorocul, în care cred robii lui, care au avut atît de mare biruinţă. Însă cei ce nu cunosc şi în neştiinţă greşesc, cu înlesnire pot să cîştige iertare".

    După aceea, au zis către sfinţi: "Voi, o, bărbaţilor de care tocmai vorbim şi pentru care ne doare inima, ascultaţi-ne pe noi care vă sfătuim de bine; abăteţi-vă de la calea aceasta strîmtă, pe care vă porunceşte vouă Fiul Mariei, ca să călătoriţi şi să mergeţi pe calea ce este largă, în veacul de acum şi în cel viitor, pe care marele nostru prooroc ne-o spune. Pentru că ce lucru de necrezut învaţă proorocul nostru, cînd zice că este puternic Dumnezeu ca pe cei ce se supun Lui şi aici în viaţă să-i sature de toate desfătările şi acolo să-i facă moştenitori ai Raiului?

    Au doar aur nu-i ajunge lui Dumnezeu, sau de îndestularea altor lucruri este El lipsit? Este potrivnic înţelegerii celei sănătoase a vă lepăda de îndoitele daruri ale lui Dumnezeu, cele dăruite aici şi acolo. Au doar voiţi să fiţi moştenitori ai bunătăţilor Lui, neprimind acestea, cînd El vi le dă, ori cînd voi singuri le voiţi? Atît de mare mîndrie aveţi, că, trecînd cu vederea bunătatea Lui, Îl porniţi spre mînie. Căci şi voi, cînd daţi cîteodată ceva slugilor voastre, iar ei trec cu vederea facerea de bine a voastră şi se întorc de la voi, au nu vă mîhniţi asupra lor? Oare, fiind necinstiţi de dînşii, nu puneţi răni asupra lor, în loc de faceri de bine?

    Deci, dacă oamenii cei muritori fac astfel, au nu cu mult mai vîrtos nemuritorul Dumnezeu, va face vouă acestea? Primiţi dar învăţătura proorocului nostru şi, scăpînd de aceste primejdii de acum, îndulciţi-vă între cei vii de darurile dăruite vouă de Dumnezeu, iar după moarte de cele făgăduite. Căci Dumnezeu, fiind foarte milostiv şi văzînd că slăbeşte tot omul care vrea să împlinească cu lucrul legea cea grea a lui Hristos, a trimis pe proorocul său Mahomed ca să ridice toată greutatea de la oameni şi toată neputinţa s-o dezlege. Iar după dulceţile cele în tot chipul ale vieţii acesteia le-a făgăduit veselia cea de dincolo, învăţîndu-i că numai prin credinţă, fără de fapte, se vor mîntui cei ce-l vor asculta pe el".

    Nişte cuvinte hulitoare ca acestea ale agarenilor auzindu-le acei preaînţelepţi bărbaţi, au căutat unul la altul şi au zîmbit. Apoi au zis cuvîntul psalmistului: Mi-au spus mie călcătorii de lege bîrfeli, dar nu sînt ca legea Ta, Doamne. Toate poruncile Tale sînt adevărate. Iar către agareni căutînd, au zis: "Oare astfel este învăţătura proorocului vostru? Şi oare acea faptă cu adevărat o credeţi a fi dreaptă şi de Dumnezeu primită, ca adică să se poată birui cineva de toate poftele, necurăţiile şi voile cele pătimaşe ale trupului? Ce deosebire va fi între oamenii care petrec astfel şi între dobitoacele cele fără de minte? Nu, o, bărbaţilor, nu! Nu voim să fim ca aceia, nici ne vom depărta de legea creştinească, cea cinstită şi curată, că sîntem ucenici ai celor ce strigă către Dumnezeu: Nu ne vom depărta de la Tine, ci pentru Tine ne chinuim toată ziua, socotindu-ne ca nişte oi gata de junghiere. Nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, Care este întru Iisus Hristos, nici acestea de acum, nici cele viitoare". Aceasta auzind-o, bărbaţii aceia agareni s-au dus nelucrători.

    Iar după ce a trecut cîtăva vreme, alţii, asemenea celor dintîi, fiind trimişi de voievod, au mers în temniţă la sfinţi; erau nişte înşelători care se numesc ghimnosofişti; aceia, dînd şi ei legaţilor milostenie şi pe fiecare sărutîndu-l, au şezut. Apoi au început a-i întreba, zicînd: "Ce lucru este cu neputinţă lui Dumnezeu?" Sfinţii au răspuns: "Nimic; toate Îi sînt cu putinţă Lui, căci acel lucru este potrivit firii lui Dumnezeu".

    Zis-au ghimnosofiştii: "Dacă lui Dumnezeu toate îi sînt cu putinţă, să vedem cui îi face bine într-această vreme, cu puterea Sa cea mare? Oare grecilor sau ismailitenilor? Cui a dat cele mai frumoase şi mai slăvite părţi ale pămîntului? Oare vouă sau nouă? A cui oaste o înmulţeşte şi ale cui cete le seceră ca pe nişte paie? Au doar este Dumnezeu nedrept? De nu ne-ar fi aflat că păzim poruncile Lui, nu ne-ar fi arătat nouă o aşa de mare facere de bine. Şi ce să mai zicem? De nu v-ar fi aflat pe voi căzuţi în necredinţă, prin proorocul Mahomed, cel trimis de la dînsul, nu v-ar fi supus şi nu v-ar fi dat nouă în robie".

    Sfinţii au răspuns: "Dacă mărturiilor prooroceşti aţi fi crezut, cu înlesnire judecata noastră aţi fi cunoscut-o că este nemincinoasă. Oare cele grăite de voi, pot să se mărturisească cu ale noastre, din dumnezeieştile Scripturi? Nicidecum. Şi tot lucrul ce este nemărturisit, nu este adevărat. Daţi-ne răspuns la cele ce vă întrebăm: "De s-ar fi întîmplat doi oameni a se certa pentru o ţarină, unul dintr-înşii neavînd nici un martor, ar fi strigat, s-ar fi gîlcevit, spunînd că a lui este ţarina; iar celălalt, fără de sfadă şi fără de strigare, ar fi pus înainte martori mulţi, cinstiţi, vrednici de credinţă care ar arăta cum că a lui este ţarina, iar nu a celuilalt. Deci, ce vi se pare o, saracinilor, a căruia aţi fi socotit, că este ţarina aceea?""

    Răspuns-au aceia: "Cu adevărat, se cuvine ţarina celui care are martori". Zis-au sfinţii: "Drept aţi judecat. Astfel şi noi socotim între Mahomed, învăţătorul vostru, şi între Unul născut Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit luînd trup omenesc din Preacurata Fecioară, precum şi pe voi v-am auzit întărind aceasta, de multe ori. Hristos a venit avînd cu Sine mărturiile tuturor celor mai vechi sfinţi prooroci, care mai înainte au vestit despre venirea Lui în lume. După aceea a venit şi al vostru prooroc şi dătătorul de lege, Mahomed, pe care îl socotiţi voi a fi trimis de la Dumnezeu. Oare nu i se cădea lui să aibă doi prooroci, sau măcar un prooroc drept mărturie, ca pe faţă să-l arate, cum că el este trimis de Dumnezeu cu adevărat?"

    Acestea grăind sfinţii, s-au ruşinat ghimnosofiştii, văzîndu-se biruiţi în cuvinte. Iar Sfîntul Vasoiu a grăit, zîmbind: "Are şi al saracinilor un dătător de lege slăvit şi adevărat, pe Sfîntul Isaia, care a proorocit despre dînsul; şi de nu s-ar mîhni aceşti înţelepţi bărbaţi (ghimnosofiştii), le-aş spune proorocia aceluia".

    Zis-au saracinii (arabii): "Nicidecum nu ne vom mîhni, căci ştim a ierta pe cei ce greşesc din neştiinţă, chiar de ai zice cu ocară ceva pentru proorocul nostru". A zis Sfîntul: "Oare nu voi spuneţi că proorocul Mahomed este mai pe urmă decît toţi proorocii ca o pecetluire a proorocilor?" Zis-au aceia: "Cu adevărat aşa este". Sfîntul Vasoiu a grăit: "Isaia, pe care şi voi îl mărturisiţi a fi prooroc al lui Dumnezeu, zice în proorocia sa: Luat-a Domnul din Israil capul şi coada. Şi tîlcuieşte iarăşi singur proorocul cuvintele acestea, spunînd: Capul se aseamănă cu cei ce se minunează de feţe, adică cei ce fac judecăţi nedrepte. Iar despre coadă se spune că Mahomed este proorocul care învaţă cele fărădelege.

    Deci, să nu vă mîniaţi, o, bărbaţilor. Oare nu este proorocul vostru coada, ca cel mai de pe urmă prooroc şi după al vostru cuvînt? Şi oare nu vă învaţă pe voi lucruri fărădelege? Căci oare nu este acest lucru fărădelege, pe care vi l-a pus ca pe o lege proorocul vostru? Adică "de va urî un bărbat pe femeia sa şi o va lepăda, să nu mai îndrăznească iarăşi a o lua, pînă ce mai întîi nu s-ar fi unit aceea cu alt bărbat?" Dar să lăsăm celelalte nelegiuite aşezări de lege ale lui. Este destul spre a înţelege proorocia lui Isaia, că nu despre altul oarecare, ci numai despre al vostru Mahomed a zis acele cuvinte, grăind: Prooroc care învaţă cele fărădelege, este coada".

    Răspuns-au ghimnosofiştii: "Ştim şi noi a grăi înţelept, dar de vreme ce astfel a voit Dumnezeu, cine sîntem noi ca să ne împotrivim voii Lui? Şi nu are trebuinţă Mahomed de mîntuirea omenească, deoarece de la Dumnezeu este ales prooroc şi de la El a luat nişte legi ca acelea". Sfîntul Vasoiu a zis: "Oare de la Dumnezeu v-a adus el o lege ca aceea, ca să aveţi mai multe femei şi cu dînsele să petreceţi în timpul posturilor voastre nopţi întregi, pînă la răsăritul luceafărului?"

    Iar ei au zis: "Aşa este, cu adevărat". Zis-au ceilalţi sfinţi: "De trebuinţă este împotriva răspunsului vostru celui dintîi, a răspunde părerii cum că mai bună este credinţa acelora care se arată biruitori în războaie. Dacă voi socotiţi credinţa voastră în puterea oştirii, apoi aduceţi-vă aminte de puterea de demult a Perşilor, cum, biruind multe ţări, aproape toată lumea au cuprins-o. Apoi, după dînşii a venit monarhia elinească, Alexandru cel Mare biruind pe Perşi. După aceea Roma a stăpînit toată lumea. Deci, ce este? Oare toţi aceia aveau credinţa dreaptă, pentru că au fost puternici în războaie? Nicidecum. Ci se îndeletniceau mult la închinarea la idoli, fără să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor.

    Apoi, cum ziceţi voi, că este dreaptă credinţa voastră? Căci cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre aţi biruit în timpul din urmă, prin puterea oştirii voastre; şi se întîmplă de multe ori nouă creştinilor, cei ce cinstim drept pe Dumnezeu, de avem biruinţă asupra vrăjmaşilor, cu ajutorul Lui. De asemenea, cînd mîniem pe Hristos, Domnul nostru, şi sîntem fără pocăinţă, atunci aduce asupra noastră oameni necuraţi, ca pedeapsă pentru greşelile noastre. Însă noi, fiind pedepsiţi, nu ne lepădăm de Stăpînul nostru. Ci Lui ne rugăm şi împreună cu credinţa avem şi nădejdea spre El că ne va milui. Iar pe al vostru învăţător, care nu are mărturii prooroceşti, iar mai ales fiindcă este şi potrivnic sfinţilor prooroci, nicidecum nu-l primim, ci îl lepădăm". După o vorbă ca aceasta, ghimnosofiştii s-au dus la voievodul lor, umplîndu-se de ruşine şi de mînie.

    Se împliniseră şapte ani de la pătimirea sfinţilor, fiind tot în legături şi în temniţa cea strîmtă şi necăjicioasă. Acolo ziua şi noaptea se îndeletniceau în rugăciuni, neîncetat cîntînd psalmii lui David şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toată purtarea Lui de grijă pentru dînşii. Căci anii trecuţi ai vieţii lor, cheltuiţi în dulceţi şi în mulţimea greşelilor, îi curăţeşte Dumnezeu printr-o strîmtorare ca aceea şi suferinţă a temniţei; şi că printr-o atît de lungă răbdare îi întăreşte, lucru pe care mai înainte nici a gîndi nu-l puteau. Astfel pătimind ei, Vadiţis, acel călcător de lege, care a vîndut barbarilor cetatea Amoreea şi s-a lepădat de Hristos, a fost dus în temniţă, în cinci zile ale lunii martie, apunînd atunci soarele.

    Apoi pe unul din cei legaţi, care altă dată a fost scriitorul domnului Constantin patriciul, cu numele asemenea Constantin, chemîndu-l printr-o scrisoare, i-a zis în taină: "Să ştii, preaînţeleptule bărbat, cît de mare dragoste am avut de mulţi ani, către stăpînul tău, patriciul Constantin. Dar acum, înştiinţîndu-mă cu adevărat de sfatul voievodului, cum că mîine de dimineaţă o să vă ucidă pe voi, de nu veţi primi credinţa lui, am venit ca să vă spun.

    Deci, tu sfătuieşte pe stăpînul tău ca să se izbăvească de moarte, cu o învoire prefăcută în credinţa saracinilor. Ba încă şi tu fă tot aşa, iar cu gîndul nicidecum să nu vă depărtaţi de la creştineasca credinţă, ci numai cu prefacere să vă învoiţi cu voievodul în primejdia ce vă stă asupra, şi milostiv vă va fi vouă Hristos". Dar acel bărbat iubitor de Dumnezeu, însemnîndu-se cu semnul Crucii, a răspuns acelui călcător de lege: "Depărtează-te de la noi, lucrătorule al fărădelegii!" Şi s-a dus de la dînsul.

    Domnul Constantin patriciul, a întrebat pe Constantin scriitorul cine l-a chemat la ferestruie şi pentru ce pricină? Iar el, nevrînd să spună de faţă cu toată lumea, ca nu cumva cineva dintre dînşii, temîndu-se de moarte, să înceapă a se tulbura şi cu gîndul a se clătina, a luat de-o parte pe domnul Constantin şi i-a arătat lui cele ce i-a spus Vadiţis. Iar Constantin patriciul, mulţumind lui Dumnezeu, a zis: "Fie voia Domnului!"

    Apoi, întorcîndu-se spre tovarăşii săi, le-a zis: "Fraţilor, această noapte s-o petrecem toată în rugăciune". Şi sculîndu-se, toţi se rugau, cîntînd psalmii lui David pînă la ziuă.

    A doua zi, foarte de dimineaţă, un boier oarecare, fiind trimis de voievod cu oaste înarmată, a venit la temniţă şi pe sfinţii patruzeci şi doi de mucenici scoţîndu-i din temniţă şi uşile de afară ale ogrăzii poruncind a le încuia, îi întreba pe ei, grăind: "Cîţi ani socotiţi să aveţi în temniţa aceasta?" Răspuns-au sfinţii: "Pentru un lucru ştiut, de ce întrebi? Iată, al şaptelea an se sfîrşeşte, de cînd sîntem închişi aici".

    Boierul le-a zis: "Într-atît de lung timp, oare n-aţi înţeles cîtă iubire de oameni vă arată credinciosul nostru voievod? Că iată sînt atîţia ani, de cînd vă cruţă pe voi, putînd de mult să vă piardă. Deci, se cădea vouă ca să fiţi mulţumitori pentru bunătatea ce vă arată, să vă rugaţi pentru dînsul şi să-l iubiţi din toată inima". Zis-au sfinţii: "Legea noastră ne porunceşte ca să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc şi ne fac ispite şi nedreptate; deci şi pentru voievodul vostru ne-am rugat lui Dumnezeu, dar ca să-l iubim din toată inima, este cu neputinţă, că sîntem opriţi de cuvintele Sfîntului Prooroc David, care zice către Dumnezeu astfel: Au nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît?"

    A zis boierul: "Cum se poate să fie aşa, ca cineva, urînd pe altul, să se fi rugat pentru el? Cu adevărat minţiţi, zicînd că v-aţi rugat pentru voievod, pe care îl urîţi". Iar sfinţii au zis: "Adevărat grăim, că ne-am rugat lui Dumnezeu pentru dînsul, că doar i-ar lumina sufleteştii lui ochi, cei întunecaţi cu necredinţa, că doar ar cunoaşte el calea dreptăţii şi ar cinsti pe Dumnezeu cu bună credinţă, primind adevărata credinţă creştină, în locul celei mincinoase pe care o are acum şi o socoteşte a fi dreaptă. Că, dacă ar fi cunoscut credinţa cea dreaptă, ar fi primit-o; şi atunci nu numai l-am fi iubit din toată inima, ci l-am fi cinstit preamult, după cuvîntul lui David: Iar mie îmi sînt foarte cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule".

    Zis-a boierul: "Oare atît de fără minte sînt boierii greci, încît socotesc că atît de mult popor, tare şi puternic, fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-ar fi adunat? Că dacă am fi fost urîţi de Dumnezeu, n-ar fi avut El pentru noi oarecare purtare de grijă şi nu ne-am fi înmulţit, nici ne-am fi întărit aşa cum sîntem acum, lucru care îl vedeţi singuri".

    Sfinţii răspunseră: "Nu grăim noi aceasta, că voi aţi fi fost fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci cine este lipsit de purtarea de grijă a Lui? Deşi cineva nu ar cunoaşte pe Dumnezeu şi l-ar necinsti fără de ruşine, însă cu a lui Dumnezeu purtare de grijă este pe pămînt şi se mişcă. Pentru aceasta grăim noi, că voi nedrept credeţi în adevăratul Dumnezeu. Căci, mărturisindu-L a fi Ziditor a toată făptura cea văzută şi nevăzută, vă bateţi joc, zicînd despre El că, precum este Făcător şi pricinuitor al tuturor bunătăţilor, aşa este şi al tuturor răutăţilor. Adică al adevărului şi al minciunii, al dreptăţii şi al nedreptăţii, al smereniei şi al mîndriei, al blîndeţii şi al iuţimii, al întregii înţelepciuni şi al desfrînării celei rele, cum şi al altor fapte bune şi a celor potrivnice lor, pe care nu este de trebuinţă a le număra aici cu de-amănuntul.

    Dacă cele grăite de voi despre Dumnezeu ar fi fost adevărate, am fi zis că voi aveţi spre Dumnezeu dreaptă cunoştinţă. Dar de vreme ce, pe cît se deosebeşte întunericul de lumină, pe atît se deosebeşte mărturisirea voastră de adevăr, vom arăta că numai vi se pare a avea adevărata cunoştinţă despre Dumnezeu, iar cu lucrul n-o aveţi, voi sînteţi urîţi de Dumnezeu, deşi vă ţineţi cu purtarea Lui de grijă".

    Boierul zise: "Voi spuneţi că unul este dumnezeu al tuturor răutăţilor şi ziditor al tuturor păcatelor; apoi cum vor fi doi Dumnezei, unul bun, iar altul rău? Şi cum poate să fie lumea, făcînd război între cei doi Dumnezei?" Sfinţii răspunseră: "Noi nu zicem că este alt dumnezeu făcător al răului, deosebindu-se de Dumnezeul Ziditorul tuturor bunătăţilor, să nu fie aceasta. Ci, vă spunem că s-a aflat unul din îngeri care, prin alegerea de sine stăpînitoare a plăcerii sale, şi-a ales cele nefolositoare şi, pe acelea iubindu-le, a urît pe Dumnezeu, Făcătorul său dintîi, după aceea şi pe om. Apoi a voit să încerce alegerea noastră, oare spre Dumnezeu ne sîrguim, sau ne supunem la îndemnarea cea ispititoare? Deci, voi fiind aduşi de diavol în rătăcire, scrieţi răutăţile aceluia cu minciună, asupra neschimbatului Dumnezeu". Boierul zise: "Dar proorocul nostru Mahomed învaţă că Atotputernicul Dumnezeu este făcător a tot lucrul rău, asemenea ca şi al celui bun".

    Sfinţii răspunseră: "Deci cum se vede, un alt Dumnezeu aţi izvodit cu minciună, precum odată elinii au aflat pe un Agatodemon şi pe acela vi l-au lăsat ca să vă închinaţi lui; unul ca acela nu este Dumnezeu, nici va fi vreodată. Iar noi am cunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi pe Acela Îl mărturisim; Care în Legea Veche s-a propovăduit făcător a tot binele, de către sfinţii prooroci; iar în darul Evangheliei, a fost predicat de Sfinţii Apostoli ai lui Hristos şi alt Dumnezeu nu ştim nicidecum". Boierul zise: "Dar oare nu vreţi voi astăzi ca, împreună cu credinciosul, întîiul sfetnic şi voievod al nostru, să daţi rugăciuni lui Dumnezeu, după obiceiul credinţei noastre? Căci pentru o pricină ca aceea sînt trimis la voi; şi ştiu pe unii care sînt între voi, că doresc să cîştige aceasta; pe aceia, cînd îi vor vedea preamăriţi, potrivnicii vor plînge pentru a lor nesupunere fără de socoteală".

    I-au răspuns toţi sfinţii, cu un suflet: "Noi rugăm pe Unul adevăratul Dumnezeu ca nu numai voievodul vostru, întîiul sfetnic, dar şi tu şi tot neamul saracinilor, să vă depărtaţi de la rătăcirea necuratului Mahomed, iar lui Dumnezeu, Celui propovăduit de proorocii şi Apostolii lui Hristos, să-I daţi datorita cinste şi închinăciune; dar nouă să nu fie a lăsa lumina şi a trece la întuneric, de bunăvoie". Boierul zise: "Gîndiţi-vă ce grăiţi, ca să nu vă căiţi mai pe urmă, că nu se va lăsa fără pedeapsă această împotrivire a voastră". Sfinţii au răspuns: "Lui Dumnezeu Cel fără de moarte şi drept, Îi dăm în mîini sufletele noastre şi spre El nădăjduim, pînă la cea mai de pe urmă răsuflare a noastră şi nu ne lepădăm de credinţa pe care o avem într-Însul".

    Boierul a zis iarăşi către dînşii: "Sărăcia fiilor voştri şi văduvia soţiilor voastre vă va judeca în ziua înfricoşatei judecăţi, căci de ei toţi vă lipsiţi acum, deoarece nu vă învoiţi cu voievodul, lepădîndu-vă de credinţa lui; fiindcă ar fi putut marele nostru voievod să poruncească împăratului vostru de acum, fiindcă este tînăr, să elibereze la voi pe femeile voastre şi pe copii. Dar şi acum, dacă voiţi să vă întoarceţi şi să primiţi pe proorocul Mahomed, toate cele privitoare la casa voastră, degrabă le veţi avea, precum am zis, pe care văzîndu-le, vă veţi bucura foarte. Pentru că în ţara grecească împărăţeşte o femeie, Teodora, împreună cu un copil, Mihail, care nu poate să se împotrivească poruncii marelui sfetnic al nostru. Iar despre bogăţii şi averi să nu vă îngrijiţi, că dăjdiile Egiptului de peste an, vi le va da vouă milostivul nostru voievod ca unor prieteni ai săi; şi atît de mult vă va îmbogăţi, încît şi nepoţilor voştri, pînă la al zecelea neam, să le fie îndestulare multă de toate bunătăţile". Atunci, într-un glas au strigat sfinţii: "Anatema lui Mahomed şi tuturor celor ce-l mărturisesc a fi prooroc!"

    Acestea grăindu-le sfinţii cu multă îndrăzneală, cu mare rîvnă către Dumnezeu şi cu mare glas, îndată boierul cu mînie a poruncit ostaşilor celor înarmaţi ca, prinzînd pe fiecare din sfinţi, să le lege mîinile înapoi şi ca pe nişte mieluşei să-i tragă la locul de junghiere. La acea privelişte a început a se strînge nenumărată mulţime, din poporul saracinilor şi creştini care vieţuiau între ei, voind să vadă junghierea sfinţilor mucenici.

    Deci, apropiindu-se ei de rîul Eufratului - căci pe lîngă el era zidită o cetate mare a saracinilor care se numea Samara -, voievodul a chemat la sine pe unul din mucenici, pe Sfîntul Teodor care se poreclea "Cratir", adică tare sau viteaz, şi a zis către dînsul: "Tu ai fost cleric odată, precum am auzit despre tine cu dinadinsul şi, lepădîndu-ţi rînduiala preoţească, ai luat suliţa şi te-ai îmbrăcat cu pavăză ostăşească şi te-ai făcut în război vărsător de sînge omenesc. Iar acum cu făţărnicie te prefaci a fi creştin, fiind mustrat de conştiinţa ta pentru creştineasca credinţă, pe care de mult ai lepădat-o. Oare nu ţi se cuvine mai bine să alergi la învăţătura proorocului şi apostolului Mahomed şi de la dînsul să dobîndeşti ajutor şi izbăvire de la moarte, de vreme ce nu vei putea să ai nici o nădejde de la Hristos, de care mai întîi te-ai lepădat de bunăvoie?"

    Răspuns-a viteazul lui Hristos, Mucenicul Teodor: "Grăieşti cele nedrepte, o, voievodule, ca şi cum eu aş fi voit a mă lepăda de Hristos Dumnezeu. Dar m-am lepădat numai de preoţeasca rînduială, pentru nevrednicia mea. De aceea, acum sînt dator să-mi vărs sîngele pentru credinţa în Hristos şi să mor pentru dragostea Lui; ca, fiind milostiv Stăpînul meu, să-mi ierte păcatele pe care le-am făcut mai înainte către El. Căci şi un rob al tău, de-ar fi fugit de la tine, iar după aceea întorcîndu-se, s-ar fi nevoit pentru tine pînă la moarte, oare atunci n-ar fi cîştigat iertare?" A zis voievodul: "Fie voia ta, eu ţi-am pus înainte aceasta, prin care ai putea scăpa de moarte". Iar călăii arabi, scoţînd săbiile şi prinzînd pe sfinţii mucenici, pe fiecare deosebi îl tîra spre tăiere.

    Acelui Teodor Cratir i s-a întîmplat că stătea aproape de Constantin patriciul; şi Teodor, temîndu-se ca nu cumva Constantin, văzînd înjunghierea lui, se va împuţina cu sufletul şi se va teme de frica morţii, a început a-l îndemna, zicînd: "Auzi, stăpînul meu, de vreme ce tu pe toţi ne covîrşeşti şi cu cinstea rînduielii şi cu podoaba faptelor bune, de aceea se cuvine ca tu mai întîi între noi să fii mucenic, mai înainte de noi toţi plecînd capul tău sub sabie, pentru Domnul tău. Tu mai întîi să primeşti cununa de la Iisus Hristos, Împăratul cerurilor, precum şi de la pămîntescul împărat, ai fost înainte cinstit cu daruri şi cu măriri". Sfîntul Constantin i-a zis: "Ţie mai ales, celui atît de viteaz, cu adevărat ţi se cade să faci aceasta. Mai întîi să pui sufletul tău pentru Hristos ca astfel şi pe mine şi pe ceilalţi prieteni ai noştri, următori ţie, să poţi a ne avea". Iar Sfîntul Teodor, făcînd rugăciuni şi încredinţîndu-şi sufletul lui Dumnezeu, s-a apropiat de călău şi prin sabie a luat sfîrşitul slăvit al muceniciei.

    După dînsul, ceilalţi sfinţi, după rînduiala şi după cinstea boieriilor lor de mai înainte, ca la un împărătesc ospăţ chemîndu-se, unul pe altul sub sabie se întreceau, nearătînd cît de puţină frică de moarte, nici tulburare sau vreo împuţinare de suflet în ei. De aceasta voievodul se mira foarte, văzînd pe mucenici sîrguindu-se spre moarte, cu atîta nădejde. Şi astfel sfinţii patruzeci şi doi de mucenici şi-au sfîrşit viaţa lor prin vitejească moarte, pentru Domnul lor, într-a şasea zi a lunii martie.

    După uciderea sfinţilor mucenici, voievodul saracinilor a poruncit ca să ucidă cu sabia şi pe cel mai sus-zis călcător de lege, care se numea Vadiţis, zicînd: "Dacă a fost adevărat creştin, apoi nu i se cădea să se abată de la credinţa sa; şi dacă nu şi-a păzit credinţa către Hristos al său, apoi cum va putea să păzească credinţa către Mahomed al nostru? Cel ce s-a făcut vrăjmaş creştinilor săi, vînzîndu-i în mîinile noastre, dacă s-ar întîmpla vreo vreme rea, cum nu s-ar face vînzător şi celor ai noştri? Cel ce a fost necredincios spre ai lui, va fi oare credinciosul celor străini? Nicidecum".

    Deci i-au tăiat capul cu sabia acelui ticălos şi şi-a luat vrednică răsplătire de la saracini pentru a sa prietenie către dînşii; căci a vîndut acelora slăvita şi preafrumoasa cetate creştinească Amoreea. A doua zi, din porunca voievodului, s-au aruncat în rîul Eufratului trupurile sfinţilor patruzeci şi doi de mucenici; tot acolo au aruncat şi trupul acelui călcător de lege care s-a tăiat. Iar după puţină vreme, s-au găsit pe lîngă mal, întregi, muceniceştile trupuri, de cealaltă parte de rîu; căci capul fiecăruia se lipise de trupul său, zăcînd împreună cu cuviinţă. Dar trupul acelui călcător de lege, l-au găsit departe de sfinţi, iar capul lui deosebit de trup. Deci, trupurile sfinţilor le-au luat credincioşii şi le-au îngropat cu cinste, iar pe al vînzătorului celui fărădelege, adică trupul şi capul, le-au rupt şi le-au mîncat crocodilii şi pentru toate acestea se cuvine slavă lui Hristos, Dumnezeului nostru, Celui închinat împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Viețile Sfinților Martie

Aflarea cinstitei Cruci şi a sfintelor piroane, la Ierusalim, de către sfânta Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare (326)

 

Aflarea cinstitei Cruci şi a sfintelor piroane, la Ierusalim, de către sfânta Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare (326)

Tot în această zi, pomenirea aflării cinstitei Cruci şi a sfintelor piroane de către sfânta Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare. La începutul domniei Sf. Constantin cel Mare (306-337), primul împărat roman care a recunoscut credinţa creştină el împreună cu Sf. Elena, mama sa credincioasă, au decis să reconstruiască oraşul Ierusalim. Şi-au făcut un plan de a înalţa o biserică pe locul patimilor şi învierii Domnului pentru a sfinţi din nou locurile legate de moartea şi învierea Mântuitorului şi a şterge mânjirea păgână din sfintele locuri.

Împărăteasa Elena a pornit spre Ierusalim cu o mare cantitate de aur. Sf. Constantin i-a scris o scrisoare Patriarhului Macarie (313-323), prin care îi cerea să o ajute pe mama lui în toate felurile posibile ca să restaureze sfintele locuri creştine.

După sosirea în Ierusalim, împărăteasa a început să dărâme toate templele păgâne şi să sfinţească locurile murdărite de păgâni.

În căutarea ei după Crucea Dătătoare de Viaţă, împărăteasa a cercetat mai mulţi creştini şi evrei, fără să afle nimic pentru mai mult timp. În cele din urmă, un bătrân evreu numit Iuda i-a spus că crucea era îngropată în spatele templului lui Venus. Sf. Elena a dat ordin să se demoleze templul şi să se facă săpaturi pe locul acela. În scurt timp au găsit Golgota şi Mormântul Domnului. Nu departe de acel loc au găsit trei cruci, o scândură cu inscripţia lui Pilat (Ioan 19:19) şi patru piroane care au străpuns corpul Domnului.

Următorul pas era să determine care era crucea răstignirii Mântuitorului dintre cele trei. Patriarhul Macarie, văzând un mort care era dus la groapă, a cerut ca acel om să fie aşezat pe rând pe fiecare din cruci. Când corpul celui mort a fost aşezat pe Crucea Mântuitorului, acesta a înviat imediat. Văzând învierea celui mort, toţi au fost convinşi că au găsit Crucea Dătătoare de Viaţă. Cu mare bucurie, împărăteasa Elena şi patriarhul Macarie au ridicat Crucea astfel încât să o vadă toţi cei de faţă.

Sfânta Muceniţă IRAIDA şi cei dimpreună cu dânsul, 152 de Mucenici, care de sabie s-au săvârşit († 308).

Sfânta Muceniţă IRAIDA şi cei dimpreună cu dânsul, 152 de Mucenici, care de sabie s-au săvârşit († 308)

Sfânta Muceniţă IRAIDA s-a născut în Antinoopolis, Egipt, la locul ce se cheama Tama, fiică fiind unui preot anume Petru si a îmbrăcat schima monahicească, având ea 12 ani. Deci, pogorându-se împreună cu alte fecioare la fântână ca să-şi scoată apă şi văzând multe fecioare, femei şi mulţime de bărbaţi, preoţi şi diaconi şi călugări, pe care îi prinsese ighemonul Luchian şi-i ducea legaţi într-o corabie şi aflând ea ca sunt legaţi pentru Hristos, îmbărbătându-se, a intrat şi ea între dânşii, rugându-se lui Comentarisie, care era mai mare, ca să fie şi ea cu aceia, iar acela o învăţa să-şi aleagă ce este mai bine: să nu pătimească chinuri, nici să moară cu acei legaţi. Dar nevrând ea, a stat înaintea ighemonului şi a batjocorit pe zeii lui şi l-a scuipat în obraz căci îşi bătea joc de Credinţa creştinilor. De aceea, după multe chinuri i s-a tăiat capul.