VĂ REAMINTIM: LA 15 IANUARIE S-A NĂSCUT UN GENIU, MIHAI EMINESCU, CEA MAI ÎNALTĂ ÎNTRUCHIPARE A SPIRITULUI ROMÂNESC

 

VĂ REAMINTIM: LA 15 IANUARIE S-A NĂSCUT UN GENIU, MIHAI EMINESCU, CEA MAI ÎNALTĂ ÎNTRUCHIPARE A SPIRITULUI ROMÂNESC

Nu vă vom da acum vreunul din noianul de elogii aduse de-a lungul vremii şi de-a latul lumii Luceafărului. Vă oferim altceva, ceva senzaţional. Supranatural cum era, Eminescu îşi aminteşte la amănunt cele ce s-au întâmplat la naşterea sa şi le descrie în versuri. 

Vă oferim deci înregistrarea, înregistrarea în memoria sa, a celor petrecute la venirea lui pe lume.

L-a spălatu-l, pieptănatu-l,

La botez l-a dus pe micul,

La icoane l-a-nchinatu-l,

Un diac citi tipicul;

Când pe el veni botezul

Îi trecu auzul, văzul,

Nici că-i pasă lui săracul,

Că nanașa spune crezul

Și se leapădă de dracul.

……………………………………….

Dar deodată din părete

Ies ursite ca pe-o poartă,

Flori albastre au în plete,

Câte-o stea în frunte poartă.

Și de-o tainică lumină

Toată casa este plină

Ce din ochii lor porni.

Peste leagănu-i se-nclină

Și-ncepură a-l meni:

Ca și leii să fii tare

Și frumos ca primăvara,

Să fii gingaș ca o floare,

Luminos ca luna sara;

Și iubit să fii de lume,

S-ai averi și mare nume,

Să te faci chiar împărat

Și să-ți meargă astfel cum e

La ficiori din basme dat.

……………………………………..

Zise-atunci, din ele una:

De-o dorești cu dinadinsul,

Fie-i dat ca totdeuna

El să simt-adânc într-însul

Dorul după ce-i mai mare

N-astă lume trecătoare,

După ce-i desăvârșit

Și să-și vadă la picioare

Acest dar neprețuit.

Pe mine, drept să vă spun, acest portret zugrăvit nu de cel mai mare artist ci de ursitoare, mă ia de pe picioare:

Ca și leii să fii tare

Și frumos ca primăvara,

Să fii gingaș ca o floare,

Luminos ca luna sara;

Și iubit să fii de lume,

S-ai averi și mare nume,

Să te faci chiar împărat

Și să-ți meargă astfel cum e

La ficiori din basme dat.

……………………………………..

Fie-i dat ca totdeuna

El să simt-adânc într-însul

Dorul după ce-i mai mare

N-astă lume trecătoare,

După ce-i desăvârșit

Și să-și vadă la picioare

Acest dar neprețuit.

Să-şi vadă cucerită ţinta dorului său: desăvârşirea!

Bădie Mihai, în al câtelea cer ne ridici?

Miron Scorobete

Sfântul Cuvios Teodosie din Antiohia, Turcia (+412)

 Pomenirea Sfântului Cuvios Teodosie din Antiohia, Turcia (+412)

Acest cuvios parinte Teodosie este un alt sihastru, care a avut ca patrie cetatea Antiohiei.

Fiu al unor părinți vestiți, ascultând glasul Stăpânului, își lăsă casa, bogăția, rudenia și toate celelalte și se duse în niște locuri retrase, care dădeau spre mare, unde făcându-și o chilie strâmtă, petrecea viața monahicească, îmbrăcat cu haină de păr. Sub haină purta lanțuri grele: unul la gât, altul la mijloc și câte unul la fiecare mână.

Stăruind în rugăciune si în lucrul mâinilor sale, adormea dorința și trufia și celelalte patimi trupești. Părul său era bogat și lung până la picioare. Câteodată împletea coșuri, iar altă dată își făcea de lucru în grădină, unde semăna semințe și aduna de acolo hrană din destul pentru el și pentru străinii ce întâmplător veneau la el.

Ajungând vestea viețuirii sale până departe, mulți veneau la dânsul, cerând să petreacă același fel de viață, astfel că pustiul acela se schimbă într-o altă cetate cerească.

Odată năvălind acolo agarenii, nu îl supărară cu nimic, ci rușinându-se de acest fericit, se duseră de acolo. Însă din pricina năvălirii agarenilor, fericitul, lăsând pustiul, veni în patria sa și făcându-și o chilie mică săvârșea aici duhovniceasca lucrare. Căci zicea:

– Deși s-au rușinat de noi agarenii, dar scris este pentru noi să nu dăm loc urgiei. Când Hristos a fugit de Irod, ne-a învățat să facem și noi așa; si învățătură avem să nu ne aruncăm singuri în ispite; iar patria noastră nu ne oprește de la lucrarea duhovnicească, dacă voim să o săvârșim.

După scurt timp se mută către Domnul.

Viata Pr. Prof. Liviu Stan, canonistul șagunian al Ortodoxiei românești

Pr. Prof. Liviu Stan, canonistul șagunian al Ortodoxiei românești

Pr. prof. Liviu Stan, continuator şi împlinitor al tradiţiei canonice şaguniene şi ucenic de seamă al mitropolitului Nicolae Bălan, rămâne cel mai mare profesor canonist al Bisericii Ortodoxe Române. Prin întreaga sa operă teologică de mare profunzime, prin activitatea didactică universitară de înaltă ţinută, prin strădaniile de neîntrecut de a forma ucenici, prin activitatea administrativ-bisericească dedicată supravieţuirii Bisericii în vremuri de cumpănă, pr. prof. Liviu Stan a fost o personalitate unică în spaţiul eclesial românesc.
Până astăzi şi mult timp de acum încolo, pentru orice teolog care se specializează în drept canonic ortodox, referinţele la opera, la viziunea, la opiniile pr. prof. Liviu Stan sunt de primă mână. Dacă ar fi să facem o comparaţie cu contribuţiile altor canonişti din lumea panortodoxă, credem că opera pr. prof. Liviu Stan cu greu se poate depăşi. Din păcate, opera acestuia, cu contribuţiile sale fundamentale, abia acum începe să fie tradusă şi în alte limbi de circulaţie internaţională, de aceea părintele Liviu Stan încă nu este cunoscut în afara ţării la adevărata lui valoare. Pe plan administrativ-bisericesc este un fapt bine cunoscut că autorul Statutului pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din 1948 are drept autor pe pr. prof. Liviu Stan. Competenţa sa canonico-juridică, dar şi abilitatea susţinerii Bisericii într-o perioadă ostilă au dus la alcătuirea unui statut eficient într-un context problematic. Chiar dacă unele prevederi au fost impuse de puterea vremii, marea lui realizare a fost faptul că, prin Statutul din 1948, tradiţia canonică şaguniană a supravieţuit comunismului.
“Mirenii în Biserică”
Pr. prof. Liviu Stan s-a născut la 11 iulie 1910, în localitatea Socet, judeţul Hunedoara, ca fiu al preotului Ioan şi al preotesei Maria Stan. Bunicul dinspre tată a fost tot preot, de aceea în familie a crescut în duhul Bisericii şi tradiţiilor creştine româneşti. Între 1928 şi 1932 a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi, unde s-a bucurat de audierea unei mari pleiade de profesori de teologie. Profesor de drept bisericesc şi de drept roman l-a avut pe renumitul pr. prof. Valerian Şesan. Între 1930 şi 1932, în paralel cu anii III şi IV, a urmat şi Facultatea de Drept din Cernăuţi, pe care însă nu a finalizat-o. Reîntors pe plaiurile natale, a fost remarcat de mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a oferit o bursă de specializare în străinătate. Astfel, între 1932 şi 1934 a urmat cursuri la Facultăţile de Teologie şi Drept din Atena, iar în perioada 1934-1935, cursuri la facultăţile de Drept, Teologie şi Litere din Varşovia. A continuat studiile în teologie, drept şi filosofie la Universitatea Gregoriană din Roma, între 1935 şi 1937, şi la Universitatea din München. Cu bagajul de cunoştinţe câştigat la renumitele universităţi europene, tânărul bursier Liviu Stan a finalizat renumita sa teză de doctorat, un adevărat reper canonic neegalat, cu titlul “Mirenii în Biserică”. La 15 mai 1937, Liviu Stan s-a căsătorit cu Adriana Danciu, fiică de învăţători din Cernăuţi, care i-a dăruit doi copii, Corneliu (n. 1938) şi Ileana-Lăcrămioara (n. 1943).

Profesor la Sibiu şi Bucureşti

În urma pregătirii şi competenţei câştigate, în 1937, tânărul Liviu Stan a fost numit profesor universitar la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, unde a suplinit teologia fundamentală, iar din 1941 a predat ca titular dreptul bisericesc. Într-un context istoric zbuciumat şi tulbure, în 1949, pr. prof. Liviu Stan s-a transferat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Aici şi-a continuat activitatea sa academică de profesor, îndrumător de doctorat şi a publicat majoritatea studiilor sale. Alcătuirea studiilor sale a fost posibilă şi datorită capacităţilor sale lingvistice deosebite, întrucât cunoştea multe limbi străine (franceza, germana, italiana, greaca modernă, poloneza, sârba, ceha, bulgara, maghiara şi rusa), prin care consulta cu uşurinţă literatura străină de specialitate. Avea, de asemenea, contacte cu numeroşi profesori din străinătate, a ţinut prelegeri şi conferinţe în mai multe ţări (Italia, Grecia, Germania şi Polonia) şi a fost delegatul Bisericii noastre la mai multe conferinţe internaţionale. Ca recunoaştere şi răsplată a contribuţiilor sale în domeniul dreptului canonic, în 1968 i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al facultăţii din Tesalonic, titlu care a încununat activitatea sa academică şi bisericească. Din nefericire, pr. prof. Liviu Stan a plecat prematur din această lume. În 1973, la numai 63 de ani, pr. prof. Liviu Stan s-a mutat la Domnul, fiind înmormântat la Lugoj, în ţinuturile natale, dar opera şi contribuţia sa vor rămâne vii.

Operă unică

Până la pr. prof. Liviu Stan, literatura canonică românească era foarte săracă, de aceea distinsul profesor a fost nevoit să abordeze temele de drept canonic într-un mod enciclopedic şi să deschidă căi noi spre aprofundare şi nuanţare. Privind în ansamblu opera pr. prof. Liviu Stan, contribuţia acestuia poate fi sintetizată în trei mari puncte. Întâi, pr. prof. Liviu Stan a fost primul teolog român care a scris despre fundamentarea teologică a dreptului în general şi a dreptului canonic în special (jus ecclesiasticum). Opera de referinţă este “Ontologia juris” (Sibiu, 1943), o lucrare unicat, urmată de o serie de studii despre teologia dreptului. Al doilea punct priveşte analiza şi prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului canonic ortodox (autocefalia, autonomia, sinodalitatea etc.), mai ales a principiului participării mirenilor la viaţa Bisericii. Aici, pr. prof. Liviu Stan a continuat şi fundamentat în mod magistral viziunea marelui mitropolit Andrei Şaguna, prin lucrarea rămasă de referinţă în plan teologic universal, “Mirenii în Biserică” (Sibiu, 1939). În viziunea pr. prof. Liviu Stan, o biserică fără mireni este ca o biserică fără hirotonie şi fără cler, adică o biserică moartă. Participarea mirenilor alături de ierarhie la întreaga activitate a Bisericii este trăsătura fundamentală a Bisericii adevărate, care urmăreşte mântuirea tuturor.

Nu în ultimul rând, pr. prof. Liviu Stan s-a preocupat de tratarea tuturor problemelor canonice de actualitate. Astfel, a scris numeroase studii cu privire la canonizarea sfinţilor, succesiunea apostolică, diaspora ortodoxă, relaţiile interortodoxe, ecumenismul etc. În acest sens putem spune aproape că nu este temă la care pr. prof. Liviu Stan să nu fi făcut referinţă, directă sau indirectă. Ceea ce n-a scris direct a scris prin intermediul magistranzilor săi, pe care i-a ajutat şi îndrumat. Opera pr. prof. Liviu Stan este, aşadar, complexă şi profundă, bazată mereu pe izvoarele dreptului, iar valorificarea ei este una din misiunile noastre de viitor. Aşa s-a născut şi ideea republicării tuturor studiilor de referinţă ale pr. prof. Liviu Stan, în mai multe volume tematice, ca moştenire recuperată şi transmisă urmaşilor, dar şi ca omagiu şi recunoştinţă aduse marelui profesor, la împlinirea a 100 de ani de la naştere. Noile generaţii de canonişti, bucurându-se de libertate şi de facilităţile moderne, depăşind orice ispite, inclusiv cea a puterii, au misiunea să continue şi să aprofundeze opera pr. prof. Liviu Stan.

Pr. Conf.dr. Irimie Marga

Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti, care s-a nevoit în Țara Românească, în Sfântul Munte Athos şi la Mănăstirea Valaam din Rusia, unde s-a și săvârșit cu pace în anul 1882

 

Troparul Cuviosului Antipa, glasul al 3-lea

Povățuitor preaînțelept al călugărilor și înger pământesc te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa, înfrânându-ți trupul cu nepătimirea și luminând inimile credincioșilor cu strălucirea virtuților tale. Pentru aceasta te-ai făcut locaș preacinstit al Sfântului Duh și în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale de la Hristos Dumnezeu, pe Care roagă-L să ne daruiască nouă mare milă.

Condacul Cuviosului Antipa, glasul al 4-lea

Viață pustnicească dorind, fericite, și grijile pământești lepădând, ai părăsit deșertăciunea „celor trecătoare și ca un nou David de la turmele tatălui fiind luat, în singurătatea pustiului ai intrat, nevoindu-te bărbătește în postiri și în privegheri. Pentru aceasta te-ai facut pildă înfrumusețată a sihaștrilor, împodobindu-ți sufletul cu neprihănita curăție și cu untdelemnul rugăciunii, și luminându-ți mintea cu privirea la locașurile cele dumnezeiești, acum te bucuri împreună cu îngerii înaintea Împăratului făpturii. Pe Acesta roagă-L să izbăvească din nevoi și din primejdii pe cei ce săvârșesc cu credință și cu dragoste sfântă pomenirea ta.

Cuviosul Antipa Atonitul de la Calapodeşti - Moldova
(10 ianuarie)

Pe Cuviosul Antipa, mare trăitor duhovnicesc şi călugăr sfînt, l-a odrăslit pămîntul Moldovei în veacul al XIX-lea. Acest ostaş al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816 într-o familie de ţărani credincioşi din satul Calapodeşti - Bacău. La vîrsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfînt să intre în nevoinţa călugărească.

Mai întîi s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) în obştea Mînăstirii Căldăruşani. Apoi s-a dus la Muntele Athos şi s-a stabilit în schitul românesc Lacu, unde se nevoiau peste 80 de sihaştri români. Aici a deprins meşteşugul nevoinţei duhovniceşţi de la cei mai aleşi călugări atoniţi, ajungînd vestit în schit pentru postul şi osteneala lui. Tot aici a primit tunderea în monahism şi s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al neîncetatei rugăciuni.

După aproape cinsprezece ani de sihăstrie în schitul Lacu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în Mînăstirea Esfigmenu. Aici primeşte marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa şi este hirotonit diacon. Astfel, înmulţind ostenelile şi privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru şi lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă şi de darurile vindecării bolilor şi al înainte-vederii.

Iubind mai mult singurătatea şi smerenia decît cinstea şi lauda, în anul 1860 Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos şi s-a reîntors în Moldova, la mînăstirile din preajma Iaşilor. Dar văzîndu-se împresurat de mulţi credincioşi, căci numele lui se vestise în toată ţara, după trei ani a plecat să se închine la moaştele cuvioşilor părinţi de la Pecersca. Apoi a ajuns la mînăstirile din nord, uimind pe toţi cu sfinţenia vieţii lui. De aici, auzind de vestita Mînăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda), Cuviosul Antipa, iubind fericita linişte şi înstăinare, în anul 1865 s-a aşezat în această mînăstire. Aici trăiau călugări foarte sporiţi, lucrători neîntrecuţi şi dascăli iscusiţi ai rugăciunii lui Iisus.

În Mînăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, învrednicindu-se de darul preoţiei şi "arătînd fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune şi în desăvîrşită sărăcie". Cea mai mare nevoinţă a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gîndurile cele necurate şi gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfînt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii şi alte neştiute osteneli duhovniceşti. Săvîrşea încă adesea dumnezeiasca Liturghie şi se ruga mult pentru lume şi pentru ţara în care s-a născut.

Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobîndise de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al înaintevederii. Căci cunoştea gîndurile cele ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi povăţuia pe calea mîntuirii. Era de ase-menea şi un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atît în Carelia cît şi în Rusia de nord, încît mulţi monahi şi credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile. Avea şi în Mînăstirea Valaam cîţiva ucenici aleşi, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios şi foarte învăţat.

După o nevoinţă binecuvîntată ca aceasta, Cuviosul Antipa Atonitul şi-a dat sufletul cu pace în braţele Mîntuitorului Hristos, la 10 ianuarie 1882, şi a fost înmormîntat în gropniţa Mînăstirii Valaam. Este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mînăstire isihastă din nordul Europei.

În anul 1883, văzînd părinţii Mînăstirii Valaam că ieroschi-monahul Antipa Luchian este venerat de ucenici şi de credincioşi ca sfînt, au rînduit să i se scrie viaţa pe scurt spre lauda lui Dumnezeu şi folosul sufletesc. Astfel, ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în acelaşi an nevoinţa părintelui său duhovnicesc, intitulată "Vrednicia de pomenire viaţă a ieroschimonahului Antipa".

Viaţa Cuviosului Antipa a fost tipărită la Petersburg de două ori, în anii 1883 şi 1893, răspîndindu-se atît în Rusia şi Finlanda, cît şi în Muntele Athos. Iar canonizarea şi trecerea în rîndul sfinţilor a fost făcută în Muntele Athos, în anul 1906, după 24 de ani de la mutarea sa din viaţă. În Mineiul pe ianuarie, în zece zile, tipărit în limba rusă la Mînăstirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează şi "Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul ", cu viaţa sa pe scurt. Numele său este cinstit mai ales în mînăstirile din Sfîntul Munte, fiind singurul călugăr atonit român trecut în rîndul sfinţilor şi numărat printre cei din urmă cuvioşi părinţi ai Atonului (Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 73-75).

Aşa s-a nevoit şi s-a săvîrşit în chip plăcut lui Dumnezeu, departe de ţară, un mare cuvios român, dascăl al liniştii şi al neîncetatei rugăciuni, cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Vietile Sfintilor Ianuarie

Sfântul Cuvios Ierarh Grigorie, episcopul Nyssei, fratele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare și părinte bisericesc (+396)

 

Troparul Sfântului Grigore și Cuviosului Dometian, glasul al 4-lea

Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.

Alt condac al Sfântului Grigore, glasul 1

Cu ochiul sufletului priveghind, ierarhe, te-ai arătat lumii ca un păstor priveghetor şi cu toiagul înţelepciunii tale, preafericite cuvioase, ai alungat pe toţi rău­ voitorii credinţei, ca pe nişte lupi, păzindu-ţi turma nevătămată, Preaînţelepte Părinte Grigorie.

Pomenirea celui între Sfinţi Părintele nostru Grigorie,
Episcopul de Nissa
(10 ianuarie)

Acest Grigorie era frate după trup cu Sfîntul Vasile cel Mare şi a străbătut din tinereţe toată învăţătura cărţii desăvîrşit; el a fost retor slăvit şi filosof ales, ca şi Vasile, fratele lui. Apoi s-a căsătorit cu fericita Teozva, pe care Sfîntul Grigorie, cuvîntătorul de Dumnezeu (Teologul), a cinstit-o mai pe urmă cu multe laude, numind-o podoaba Bisericii, înfrumuseţarea lui Hristos, cu adevărat soţie sfîntă a celui sfinţit şi vrednică de tainele cele mari. Pentru că bărbatul ei fiind hirotonit prezbiter, soţia sa vieţuia cu sfinţenie în curăţenie şi cu mintea întreagă, slujind bolnavilor, îngrijind de cei săraci şi strălucind cu bunătăţile.

Apoi s-a învrednicit de slujba diaconiei; pentru că a sfinţit-o diaconiţă şi de aceea cuvîntătorul de Dumnezeu zice că este vrednică de mari taine. Apoi, plăcînd Domnului, a răposat şi s-a numărat în cetele sfinţilor.

Bărbatul ei, Sfîntul Grigorie, a fost ridicat la rînduiala episcopiei, în ostrovul Nissei şi păstorea bine Biserica lui Hristos. Împărăţind în acea vreme Valens (364-378), arienii se întăriseră, avînd ajutor pe împăratul cel orbit cu acelaşi eres, care a izgonit pe Sfîntul Grigorie de Nissa de pe scaunul său; atunci a umblat sfîntul din loc în loc, opt ani, pînă la moartea împăratului, străbătînd cetăţile şi ţările şi întărind pe cei dreptcredincioşi.

În vremea împărăţiei marelui Teodosie (379-395), fiind al doilea sobor a toată lumea în Constantinopol (381), contra lui Macedonie, luptătorul contra Sfîntului Duh, se afla acolo şi Sfîntul Grigorie cu Sfinţii Părinţi, ca ajutător al dreptei credinţe, înfruntînd şi ruşinînd pe potrivnici cu puterea adevărului celui arătat din dumnezeiasca Scriptură şi, şezînd pe scaunul său mulţi ani, a ajuns la adînci bătrîneţe, apoi a adormit întru Domnul, lăsînd după sine multe scrieri folositoare Sfintei Biserici. El era cu chipul cel trupesc asemenea fratelui său Vasile, însă cărunt şi puţin mai vesel.

Vietile Sfintilor Ianuarie

10 ianuarie 1475

Foto: Statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare de la Podul Înalt

10 ianuarie 1475

Are loc memorabila bătălie de la Vaslui (Podul Înalt). O oaste de vreo 120.000 de oameni, sub conducerea lui Soliman pașa, beilerbeiul Rumeliei, a fost zdrobită și pusă pe fugă de cei 40.000–50.000 de ostași de sub comanda lui Ștefan. Întors la Suceava, domnul a fost întâmpinat „ca un purtător de biruințe” – purtătorul de biruință prin excelență este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe! –, cu o mare ceremonie care a serbat triumful și în cursul căreia cei prezenți l-au „binecuvântat pe împărat” și s-a strigat să trăiască împăratul! El însuși, purtătorul de biruințe, a postit patru zile, cu pâine și apă, și a făcut, cu ostașii săi, un pelerinaj, desculți. Abia la 25 ianuarie a dat știre despre această victorie, într-o scrisoare adresată principilor europeni, în cuprinsul căreia a definit țara sa ca fiind o „poartă a Creștinătății” („porta della Christianita”), chemând încă o dată la unirea puterilor în lupta cu dușmanul credinței creștine.

Centrul „Ștefan cel Mare”

PĂRINTELE DIN SPINALONGA

PĂRINTELE DIN SPINALONGA

Leproșii care locuiau în Spinalonga erau mânioși pe Dumnezeu, întrucât boala lor era o mare încercare, cu neputință de purtat pentru ei. Un părinte din orașul Ierápetra a îndrăznit să îi viziteze și să liturghisească la biserica Sfântului Panteleimon, care se afla acolo și stătea pustie și în ruine, ținându-le companie. La prima liturghie săvârșită de acest părinte nu a venit nici țipenie de om.

Leproșii ascultau îndărătnici psalmodia din casele lor, și o acopereau cu jeluirile sau blestemele lor. Preotul însă a revenit. La această a doua vizită, unul dintre bolnavi a pășit cu curaj pragul bisericii.

– Părinte, voi sta la liturghia ta numai cu o singură condiție: la sfârșit mă vei împărtăși. Și dacă Dumnezeul tău este atotputernic, vei consuma după aceea împărtășania și nu te vei teme de lepră mea.

Preotul a dat din cap aprobator. S-a auzit apoi despre acea discuție și leproșii au început să se adune pe partea laterală a bisericii, acolo unde era o mică spărtură prin care se putea vedea puțin în biserică. Bolnavii au așteptat sfârșitul Liturghiei și l-au văzut pe preot înlăcrimat și îngenuncheat la proscomidiar consumând Împărtășania.

A trecut o lună. Leproșii îl așteptau. Credeau că de data aceasta va veni ca bolnav, nu ca preot. Însă părintele s-a întors sănătos și rumen în obraji și a început cu optimism să bată clopotul vechii bisericuțe. De atunci, vreme de 10 ani, Spinalonga și-a avut preotul ei. Leproșii au restaurat singuri biserica și în același timp și-au restaurat și credința. Se împărtășeau regulat și totdeauna îl priveau pe furiș pe preotul lor în timpul când consuma Sfintele Taine, ca să se încredințeze că ”minunea de la Spinalogna” se întâmplă iară și iară.

În 1957, odată cu descoperirea antibioticelor și cu vindecarea leprei, căminul pentru leproși s-a închis și insula a rămas pustie. Doar preotul a rămas pe insulă până în anul 1962, ca să îi pomenească pe leproși încă cinci ani de la moartea lor. Iată, deci, un erou tăcut al zilelor noastre, a cărui lucrare duhovnicească o relatează în continuare un fost bolnav închis pe insulă.

Eram lepros. Am trăit în Spinalonga mulți ani. Situația noastră era cumplită. Boala ne desfigura fețele, ne devora extremitățile. Mulți leproși rămăseseră fără sprâncene, fără ochi, fără buze, fără degetele de la mâini sau de la picioare. Trupul multora era acoperit cu o crustă scârboasă. Rănile puroiau de multe ori necurății și hainele li se lipeau de trup. Și ce cumplită duhoare aveau rănile astea! Îngrijirea medicală era nesemnificativă. Exista pe insulă un singur medic, iar bolnavi eram 600! Cei mai mulți trăiam în case mici, umede și lipsite de soare. Frica de molipsire îi făcea pe toți oamenii sănătoși să nu îndrăznească să se apropie de noi, iar acest lucru era mai presus de puterile noastre. Sufletul nu avea puterea

sa biruiasca trupul.

Medicul, infirmierele, ceilalți funcționari publici și femeile care ne spălau rufele, părăseau insula groazei cu puțin înainte de apusul soarelui și se duceau cu barca cu motor până în Pláka, care se afla în partea de vest, vis-a-vis de Spinalonga. Plecând, încuiau poarta imensă a zidului venețian care despărțea cheiul de satul nostru și rămâneam noi, leproșii, absolut singuri, în compania destinului nostru! Îndepărtarea lor de insulă era, desigur, justificată. Trebuia să trăiască măcar câteva ore departe de ”insula morților vii”, după cum numeau pe atunci Spinalonga jurnaliștii marilor ziare ateniene.

În ceasurile grele, cu toții, atunci când nu puteam să mai stăm drepți cu ochii îndreptați către semenul nostru, în genunchi ne întorceam ochii către Cel de Sus. Iar noi, cei din Spinalonga, pe Golgotha suferinței umane, mergeam la biserica Sfântului Panteleimon și la biserica Sfântului Gheorghe și ne rugăm în tăcere. Cu toții simțeam nevoia de preot. Doar un preot ar fi putut să ne mângâie prin cuvântul lui Dumnezeu, să ne stea alături duhovnicește. Dar preotul venea pe insula noastră din Eloúnda doar de două ori pe lună. Venea sâmbătă seara, făcea vecernia și pleca. Venea din nou ziua următoare, săvârșea Dumnezeiasca Liturghie și pleca. Venea și alte dăți. Însă de aceste dăți venea de nevoie, trebuia să îngroape morții!

Într-o zi, stăteam câțiva bărbați în curtea cafenelei noastre, aproape de poarta insulei. Atunci, undeva în depărtare s-a arătat un preot. Ne-am dat cu toții seama că venise în insulă ca să liturghisească. Îndată ce ne-a văzut a venit lângă noi. Ne-a salutat cu căldură. Noi l-am salutat în picioare și cu o ușoară înclinare a capului. Nimeni însă nu i-a întins mâna ca să-l salute. Leprosul nu trebuie să salute prin strângeri de mână. Și asta, ca să nu transmită blestemata de boală. Atunci preotul ne-a salutat pe toți, rând pe rând, strângându-ne mâna! Ne-a spus simplu că va rămâne cu noi, să ne ajute în împlinirea îndatoririlor noastre creștinești. Emoția noastră era de nedescris.

A doua zi ne-am dus la biserica Sfântului Panteleimon. Am participat cu toții – bărbați, femei, copii – cu multă străpungere a inimii la Dumnezeiasca Liturghie, pe care o săvârșea cu simplitate dorică și nemăsurată evlavie acest preot. Nu ne-am împărtășit duminica aceea. Nu fusesem informați din timp de săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii și nu postiserăm. La sfârșitul Liturghiei am primit chiar din mâna lui anafura. Și primind anafura îi sărutam cu toții mâna! Chiar el a dorit asta. Pe când dădea anafura, își apropia mâna de gura noastră. Din ochii tuturor șiroiau lacrimi de emoție. Înainte de a veni acel preot, anafura o luam dintr-un paneraș împletit pe care îl punea paracliserul la pangar.

Duminica următoare ne-am dus cu toții la biserică. Biserica era plină până la refuz, la fel și pronaosul. În ziua aceea ne-am împărtășit cu toții! La sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii l-am văzut pe preotul nostru cum a consumat tot ce a rămas în Sfântul Potir de la împărtășirea noastră! Am căscat ochii mari de uimire, credeam că visăm. Lacrimi mari și fierbinți șiroiau din ochii noștri. Preotul care venea la noi înainte arunca într-un creuzet tot ce rămânea de la împărtășania noastră – desigur prin dumnezeiască iconomie.

Ieromonahul Hrisant stătea cu noi zi și noapte, a stat cu noi neîntrerupt zece ani! Toți anii aceștia și-a arătat față de toți nu numai dulceața dragostei, ci și binefacerile ei. Ne vizita la casele noastre, ne călăuzea duhovnicește, îi ajuta pe săraci cu puținii bani pe care îi avea. Și făcea asta ”fără să știe stânga ce face dreapta” (Matei 6:3). Îi sunt recunoscător Părintelui nostru Hrisant, dimpreună cu toți bolnavii de pe Spinalonga…”.

Și nu și-a mai putut încheia cuvântul, pentru că a izbucnit într-un hohot de plâns.