Sfânta Biserica Ortodoxă

vineri, 14 august 2020

Arhimandrit Ilie Cleopa - Despre Preacinstirea Sfintei Fecioare Maria

 

Despre PREACINSTIREA SFINTEI FECIOARE MARIA
Arh. Cleopa Ilie - "Calauza in credinta ortodoxa"

Sectarul: Dar pe Maria, Maica lui Iisus Hristos, de ce voi, ortodocsii, o cinstiti atat de mult si va inchinati la ea ca la Dumnezeu?


Preotul: Noi pe Preasfanta Fecioara Maria si Nascatoarea de Dumnezeu o cinstim mai mult decat pe toti sfintii si ingerii, dar totusi nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce i se da ei se numeste preacinstire (supravenerare), si ei i se cuvine aceasta preacinstire pentru ca ea este Maica lui Dumnezeu, nu numai o "prietena" a Lui, asemenea celorlalti sfinti. De aceea se spune in cantarea bisericeasca (axionul): "Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat serafimii". Ea este mai presus decat sfintii si ingerii, deoarece si ingerii si oamenii i se inchina. Astfel, i s-a inchinat ei arhanghelul Gavriil, la Buna Vestire (Luca 1, 28-29), si in acelasi chip i s-a inchinat ei si Sfanta Elisabeta, maica Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 40-43). insasi Sfanta Fecioara, prin Duhul Sfant, prooroceste ca pe ea o vor ferici toate neamurile: Ca, iata, de acum ma vor ferici toate neamurile, ca mi-a facut mie marire Cel Putemic... (Luca 1, 48-49), adica cinstirea ei este voita de Dumnezeu.


Sectarul: Nu trebuie sa dam prea multa cinstire Fecioarei Maria, pentru ca nici insusi Fiul ei, Iisus Hristos, n-a cinstit-o. Aceasta se vede din cuvintele Mantuitorului, redate de Sfantul Evanghelist Matei in textul urmator: Cineva I-a zis: lata, mama Ta si fratii Tai stau afara, cautand sa-ti vorbeasca. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei? Si, intinzand mana catre ucenicii Sai, a zis: lata mama Mea si fratii Mei. Ca oricine va face voia Tatalui Meu Celui din ceruri, acela imi este frate si sora si mama (Matei 12, 47-50). Deci faptul ca Fecioara Maria I-a fost mama nu are nici o importanta. In fata Lui, legaturile Sale de sange sau de rudenie trupeasca n-au nici un pret si nici o precadere fata de legaturile Sale spirituale cu cei ce fac voia Tatalui, oricine ar fi acestia.


Preotul: Aici este vorba de altceva si anume ca, in afara de inrudirea trupeasca, mai exista si o alta inrudire cu Hristos, mult mai mare si mai importanta, inrudirea sufleteasca, ce consta in a face voia lui Dumnezeu. Aceasta inrudire insa nu desfiinteaza si nu micsoreaza pe cea trupeasca. Deosebirea sta numai in aceea ca inrudirea sufleteasca si-o poate castiga oricine, implinmd voia Tatalui. inrudire inseamna nu numai o legatura de sange, trupeasca, ci si o legatura de dragoste si de unitate sufleteasca. Cel ce face voia lui Dumnezeu, acela devine sufleteste inrudit cu Dumnezeu, deoarece ii este cu totul atasat lui Dumnezeu.


Astfel, prin cuvintele de mai sus, Mantuitorul nici n-a inlaturat inrudirea Sa cea trupeasca cu Maica Sa, nici n-a micsorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a cautat sa accentueze ca cealalta inrudire cu El, cea sufleteasca, desi este de mai mare pret, o poate realiza totusi orice credincios ( Maica Domnului a fost si singura care a implinit desavarsit voia lui Dumnezeu ). Asadar, a fost un cuvant de indemn si de incurajare la adresa multimii, iar nu unul de dispret la adresa Maicii Sale. Mantuitorul nostru Iisus Hristos, cat a fost cu Maica Sa pe pamant, pururea o asculta si o iubea si era supus fata de ea (Luca 2, 51) si oricand ii cerea ceva, nu se arata neascultator fata de ea. Astfel, vedem ca la nunta din Cana Galileii, la cererea Mamei Sale, El a facut prima minune, prefacand apa in vin (Ioan 2, 3-10).


Apoi a avut mare grija de Maica Sa, chiar si cand era rastignit pe Cruce; purtandu-i de grija, a dat-o spre ingrijire celui mai iubit dintre toti ucenicii Sai, Sfantului Ioan Evanghelistul, dupa cum este scris: Deci Iisus, vazand pe Maica Sa si pe ucenicul pe care il iubea stand alaturi, a zis mamei Sale: "Femeie, iata fiul tau!" Apoi a zis ucenicului: "Iata mama ta!" Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19, 26-27). Vezi ca Mantuitorul, nici in vremea cea grea a suferintelor Sale de pe Cruce, nu a neglijat purtarea de grija fata de Maica Sa, care L-a nascut si L-a crescut? Si cum oare ar fi putut sa dispretuiasca pe Mama Sa, cand insusi Dumnezeu a dat porunca sa cinstim pe tata si pe mama, dupa cum s-a scris: Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta (Deut. 5, 16)?


Sectarul: Dar de ce voi o numiti pe Maria pururea Fecioara, de vreme ce insusi Fiul sau a numit-o femeie, ceea ce inseamna ca a fost casatorita, iar nu fecioara, caci asa se adevereste din cuvantul Scripturii: Deci Iisus, vazand pe mama Sa si pe ucenicul pe care il iubea stand alaturi, a zis mamei Sale: Femeie, iata fiul tau! (Ioan 19, 26). Tot asa o numeste, dispretuitor, si la nunta din Cana Galileii: A zis ei Iisus: Ce ne priveste pe mine si pe tine, femeie? (Ioan 2, 4). in acest caz, nici nu o putem socoti mai de cinste si nu ii putem aduce un cult deosebit.


Preotul: in primul citat, nicidecum nu este vorba de dispret, ci, dimpotriva, se vede cum Mantuitorul s-a ingrijit de soarta ei, incredintand-o spre purtare de grija Apostolului Ioan, stiind ca El se va inalta la cer, pentru ca sa o ingrijeasca la batranetile ei. Acest lucru nu este o necinstire, ci, cu adevarat, o mare cinstire si respect fata de Mama Sa, careia nici in chinurile de pe Cruce nu uita sa-i poarte de grija, datorita dragostei celei mari pe care o avea fata de ea, ca mama.


Iar daca o numeste "femeie", nicidecum nu o face in inteles de femeie casatorita sau in semn de dispret, ci numai in inteles de gen. Caci tot asa s-au adresat si cei doi ingeri Mariei Magdalena la mormant: Femeie, de ce plangi? (Ioan 20, 12- 13). Iar cei doi barbati, care s-au aratat la Inaltarea la cer a Domnului, au zis catre apostoli: Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? (Fapte 1, 11). Nici ingerii, nici cei doi barbati n-au adresat dispretuitor cuvintele "femeie" sau "barbati", ci dimpotriva, in chip mangaietor.


Sectarul: Dar unde spune in Sfanta Scriptura ca Maria, mama lui Iisus, a fost fecioara si pururea fecioara, asa cum o numiti voi, ortodocsii, pe ea?


Preotul: Ca a nascut fiind fecioara, Sfanta Scriptura ne arata in acest fel: Cand arhanghelul Gavriil a venit in Nazaret si i-a binevestit ei ca va naste pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), intrand la ea, a numit-o: plina de har si binecuvantata intre femei (Luca 1, 28). Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata, vei lua in pantece si vei naste Fiu, si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul Care se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1, 29-35).


Ai auzit, omule ratacit, cum arhanghelul s-a inchinat Fecioarei Maria numind-o pe ea plina de har si binecuvantata intre femei si ca ea a aflat mare har de la Dumnezeu, ca n-a cunoscut barbat, ca a fost umbrita de puterea Celui Preainalt si ca a zamislit si a nascut din Duhul Sfant pe Fiul lui Dumnezeu? Apoi ai mai auzit ca, desi era fecioara nestiind de barbat, ingerul Domnului nu i-a zis "binecuvantata esti tu intre fecioare", ci intre femei, prin aceasta nearatand dispret fata de Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, cea "plina de har", ci descoperind o veche taina: "zdrobirea capului sarpelui prin femeie" (Fac. 3, 15) si ca ea va fi acea tainica si duhovniceasca Eva care va naste pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viata in lume?


Dumnezeiestii Parinti ai Bisericii zic ca Hristos S-a tiumit samanta a femeii (Fac. 3, 15), ca Cel ce nu S-a nascut din samanta de barbat, ci de la Duhul Sfant si din Preacuratele sangiuri ale Preasfintei Fecioare Şi-a luat trup.


Asadar, cata nebunie si ratacire este in capul sectarilor care hulesc pe Preasfanta si Preacurata Fecioara Maria, cea neispitita de barbat, punand-o pe ea in randul femeilor celor maritate, pe cea plina de dar, pe cea care a aflat har de la Dumnezeu si este binecuvantata intre femei (Luca 1, 28)!


Vor vedea acesti hulitori si stricati la minte si la intelegere sectari in ziua cea mare a Judecatii de apoi, cand aceasta Imparateasa si Fecioara Maria va sta de-a dreapta tronului Fiului sau cu mare si negraita slava, dupa cum Psalmistul a aratat, zicand: Sezut-a tmparateasa de-a dreapta Ta, imbracata in haina aurita si prea infrumusetata... Pomeni-vor numele tau in tot neamul... (Ps. 44, 11, 20-21).


Si ce zici tu, ereticule, oare pentru ca arhanghelul Gavriil a numit-o pe ea femeie, zicand: binecuvantata esti tu intre femei, apoi pentru aceasta zici ca Fecioara Maria era femeie casatorita, asa cum o numiti voi cu hula si nebunie ereticeasca? Oare n-a zis ea la inchinarea ingerului ca "nu stiu de barbat" (adica este fecioara)?


Sau cand Dumnezeu a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam (Fac. 2, 21-22) si a adus-o la el, iar el a numit-o pe ea "femeie" - oare si atunci Eva era femeie casatonta, fiindca o numise Adam "femeie"? Oare nu era atunci Eva fecioara zidita din trupul cel feciorelnic al lui Adam, fara de impreunare de femeie? Asadar, daca Eva a fost zidita de Dumnezeu fecioara, iar Insusi Dumnezeu si Adam pe aceasta fecioara, Eva, o numesc "femeie" (Fac. 2, 22-23), apoi nu o numeste pe ea "femeie", in inteles ca era femeie casatorita, cum rau si nebuneste intelegeti voi, sectarii, cuvantul "femeie".


Ci atat Dumnezeu, cat si Adam, au zis Evei "femeie" - atunci cand ea era fecioara -, ca sa arate prin acest cuvant ca ea era parte femeiasca, nu barbateasca, si prin cuvantul femeie a aratat genul ei feminin. Deci nicidecum nu se intelege ca Dumnezeu si Adam, pe cea luata din coasta lui Adam - si care atunci era fecioara - au numit-o femeie in inteles de femeie maritata (casatorita), asa cum voi ratacit si rau intelegeti cuvantul femeie in Sfanta Scriptura. Caci precum Eva era fecioara, atunci cand i s-a zis "femeie", tot astfel Eva cea tainica si duhovniceasca, Preacurata Fecioara Maria, care a nascut pe Noul Adam, Hristos, fecioara este in vecii vecilor, cu toate ca Sfanta Scriptura o numeste pe ea "femeie", aratand prin aceasta genul ei feminin.


Atunci Adam, prin lucrarea lui Dumnezeu, a nascut intru feciorie din trupul sau femeie fara de femeie (adica fara a se impreuna cu femeie), iar la plinirea vremii, firea femeiasca, prin lucrarea Sfantului Duh, a nascut barbat fara de barbat, in feciorie nascand Fecioara si ramanand fecioara, precum si la inceput a nascut Adam intru feciorie femeie fara de femeie, ramanand intru feciorie. Caci asa a binevoit Dumnezeu, ca intru Fecioara Maria sa dea imprumut firii lui Adam celui vechi prin Noul Adam Cel nascut din Fecioara, Care a venit in lume si S-a imbracat in firea noastra din negraita Sa mila si bunatate, pentru ca sa izbaveasca pe vechiul Adam, cu tot neamul lui, din osanda si din moarte. Caci precum intru Adam toti mor, asa intru Hristos toti vor invia (I Cor. 15, 22; Rom. 5, 8; Ioan 3, 16; 5, 24).


Deci ia aminte, omule ratacit - tu si cei asemenea tie -, ca Sfanta Scriptura nu numeste pe Maica Domnului "femeie" (Luca 1, 43) in sensul de femeie casatorita, cum rau si sucit intelegeti voi, ci, prin cuvantul "femeie", Sfanta Scriptura arata numai genul feminin al Sfintei Fecioare Maria si totodata arata in chip umbros si tainic ca ea este femeia aceea prin care se va zdrobi capul sarpelui (Fac. 3, 15) si prin care va veni mantuirea neamului omenesc.


La cele de mai sus trebuie adaugate si urmatoarele:


1. Fiind Maica a Mantuitorului, Fecioara Maria a fost si este mijlocitoare a mantuirii.


2. Zamislind de la Duhul Sfant pe Mantuitorul in pan- tecele ei, a fost cu totul curatita de pacate, ca nici un alt om, oricat de sfant ar fi fost.


3. Fiindu-i prezisa de Dumnezeu cinstirea ei - ca nici o alta cinstire a vreunui om -, Sfanta Fecioara Maria trebuie socotita ca cea dintai dintre sfinti, asa cum Ioan Botezatorul este cel mai mare intre prooroci (Luca 7, 28), deoarece venirea lui a fost profetita de alti profeti (Mal. 3, 1; Isaia 40, 3).


Pentru toate acestea, Sfintei Fecioare Maria i se cuvine o cinstire mai mare decat altor sfinti, o preacinstire, ea fiind imparateasa si cununa tuturor sfintilor. Iar cum ca si dupa nastere a ramas fecioara, citeste si vezi cele proorocite despre ea de Proorocul lezechiel (44, 1-3).


Sectarul: Nu trebuie sa dam prea multa cinstire Fecioarei Maria, si nici nu poate fi preavenerata ca fecioara, pentru ca a mai avut si alti copii, care sunt numiti de Sfanta Scriptura "frati si surori" ai lui Iisus, iar Iisus este numit "intaiul nascut" (Matei 1, 25), de unde urmeaza ca Maria a mai avut ulterior si alti fii. Si intr-adevar Biblia ne vorbeste de niste "frati" ai Domnului si, de asemenea, despre "surorile" Lui, cand reda cuvintele iudeilor, nedumeriti de persoana minunata a Domnului: Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii Lui: Iacov si Iosi si Simon si Iuda? Si surorile Lui au nu sunt toate la noi? (Matei 13, 55-56; Marcu 6, 3). Atunci de ce sa falsificam adevarul numind-o pe Maica Domnului "Pururea Fecioara" si venerand-o ca atare?


Preotul: in citatul prim, expresia "intaiul nascut" nu inseamna numaidecat ca trebuie sa presupunem si existenta altora nascuti ulterior (al doilea, al treilea etc.). Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde "intaiul nascut" se numeste cel ce deschide intai pantecele, indiferent daca va mai avea si alti frati sau nu (les. 13, 2) si unde adeseori numeralul cardinal (1, 2, 3 etc.) este inlocuit ori intrebuintat amestecat cu cel ordinal (intaiul, al doilea, al treilea). Ebraismul acesta a intrat si in felul de vorbire al Noului Testament. in cazul de fata "intaiul nascut" inseamna "unul nascut", in sens de "unicul nascut".


Alt inteles este exclus, deoarece, daca intr-adevar Iisus ar mai fi avut si alti frati naturali (fii ai Mariei) n-ar fi lasat-o pe Maica Sa in grija unui apostol, ci in grija vreunui frate al Sau. In citatul al doilea, se spune de "frati" si de "surori" ai Domnului. "Frati" sunt chiar amintiti cu numele si sunt in numar de patru, iar "surorile" (la plural) trebuie sa fi fost cel putin doua. In Sfanta Scriptura sunt amintiti de mai multe ori (vezi Matei 12, 47-50, Marcu 3, 31; Luca 8, 19; Ioan 2, 12; 7, 3; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; GaL 1, 19). Ei insa in nici un caz nu au putut fi frati naturali ai lui Iisus Hristos si fii ai Mariei, mama lui Iisus, pentru ca:


1. Dupa o veche si unanima traditie, Maria, mama lui Iisus, a ramas dupa nastere fecioara, asa cum a fost prefigurata in vedenia Proorocului lezechiel (44, 1-3).


2. Mama acestor asa-zisi frati ai Domnului este o alta persoana decat Fecioara Maria, caci este numita in Sfanta Scriptura Maria sau cealalta Marie (adica deosebita de Maria Maica Domnului, si de Maria Magdalena) sau sora mamei Lui Maria lui Cleopa, fiind amintita chiar alaturi de Maica Domnului si in apropierea ei.


Iata textele biblice lamuritoare: Si erau acolo multe femei, privind de departe... intre care era Maria Magdalena si Maria, mama lui Iacov si a lui Iosi, si mama fiilor lui Zevedeu (Matei 27, 55-56). Iacov si Iosi sunt doi din cei patru "frati" ai Domnului (Matei 13, 55). Mama lor asadar este o alta persoana decat Maria, mama lui Iisus. Evanghelistul continua apoi: Dupa ce a trecut sambata..., au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormantul (Matei 28, 1). Aici iarasi este vorba de "cealalta Marie", care nu poate fi alta decat mama "fratilor" Domnului si despre care a fost vorba si in textul precedent. in chip asemanator scriu si ceilalti evanghelisti: Si erau si femei care priveau de departe; intre ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic si a lui losi si Salomeea (Marcu 15, 40). Iar Maria Magdalena si Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus (Marcu 15, 47).


Acelasi evanghelist scrie apoi: Si dupa ce a trecut ziua sambetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salomeea au cumparat miresme, ca sa vina sa-L unga (Marcu 16, 1). Apoi, in alt text: Iar ele erau: Maria Magdalena si Ioana si Maria lui Iacov si celelalte impreuna cu ele, care ziceau catre apostoli acestea (Luca 24, 10). Si, in sfarsit, altul: Si stateau langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena (Ioan 19, 25).


in toate textele de mai sus este vorba de aceleasi femei care au luat parte la evenimentele Patimilor si ale invierii Domnului. Toate sunt pomenite cu numele, numai Maria, mama lui Iacov si a lui Iosi (doi din "fratii" Domnului - Matei 13, 55) este numita in ambele locuri Maria, mama lui Iacov apoi alteori mama lui Iosi, sau cealalta Marie, iar in alte locuri, sora mamei Lui, Maria lui Cleopa. Dar dupa adevar este vorba de aceeasi persoana, caci totdeauna este numita "Maria". Deci "fratii Domnului", avand alta mama decat pe Maria, mama lui Iisus, nu pot fi fii ai Fecioarei Maria si frati naturali ai lui Iisus.


3. "Fratii Domnului" nici ei insisi nu se numesc "frati", ci "robi" si "slujitori ai lui Iisus", anume dupa toata probabilitatea - caci certitudine deplina nu exista - doi dintre ei, Iacov si Iuda, sunt autorii celor doua epistole sobornicesti, numite "a lui Iacov" si respectiv "a lui Iuda". Or, acolo ei se numesc fiecare "rob" (Iacov 1, 1) si "slujitor" (Iuda 1, 1) ai Domnului Iisus, iar nu "frati".


4. Daca ar fi fost frati naturali ai Sai, Hristos i-ar fi facut apostoli; ori ei n-au fost dintre cei doisprezece apostoli. Desi multi presupun ca acestia doi dintre "fratii Domnului", anume Iacov si Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli dintre cei doisprezece care poarta acest nume (Apostolul Iacov, connumit la fel cu "fratele Domnului" cel Mic, in toate listele apostolilor, iar Iuda "fratele Domnului" ar fi fost Apostolul Iuda Tadeul), totusi, aceasta este o simpla presupunere, neindestulator de intemeiata, mai ales ca ei insisi nu se numesc "apostoli", dupa cum nu se numesc nici "frati ai Domnului"; iar despre apostoli vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17). Despre Iacov, "fratele Domnului", se stie numai ca a fost dintre cei saptezeci de apostoli si cel dintai episcop al Ierusalimului si ca se bucura de cea mai mare autoritate, atat in fata credinciosilor, cat si in fata apostolilor (Fapte 12, 17; 15, 13), in timp ce Apostolul Iacov al lui Zevedeu fusese ucis (Fapte 12, 2); iar despre celalalt Iacov nu mai putem sti nimic.


5. Hristos ar fi incredintat in grija lor pe Fecioara Maria, iar nu in grija Apostolului Ioan, care, oricum, era mai strain acesteia decat un fiu al ei.


6. "Fratii Domnului" nu pot fi nici macar frati vitregi ai lui Iisus sau fii ai lui Iosif dintr-o casatorie anterioara a acestuia, deoarece:


a) Nicaieri nu se spune si nicaieri nu se poate presupune ca Iosif ar mai fi fost casatorit si inainte si ca ar fi devenit vaduv prin divort. Stim din Traditie doar atat, ca era "drept".


b) Mama "fratilor Domnului", dupa cum s-a vazut mai sus, traia si era in apropierea intima a Maicii Domnului, ceea ce ar fi fost exclus - pentru motive lesne de inteles - daca ea ar fi fost candva sotia lui Iosif, acum divortata.


7. Tinand seama de faptul ca peste tot in Orient, dar in special la iudei, cuvantul "frate" se intrebuinta si in inteles mai larg, de "var" sau de alte rudenii mai apropiate sau mai indepartate, ca de exemplu la Facere (13, 8), unde Avraam il numeste pe Lot "frate", desi ii era numai nepot de frate (Fac. 11, 27), trebuie sa admitem ca si "fratii Domnului" au fost - probabil - veri ai lui Iisus, dar nu veri primari, pentru ca desi mama lor este numita "sora" a Maicii Domnului (Ioan 19, 25), ea nu putea sa fi fost sora buna a acesteia, deoarece purta acelasi nume cu Maria, si foarte rar se obisnuia in vechime ca doua surori sau doi frati sa poarte acelasi nume. Ci cuvantul "sora" trebuie sa aiba aici, de asemenea, intelesul de vara, probabil vara primara. in acest caz, fiii ei, numiti "fratii Domnului", ar putea fi cel mult veri secundari ai lui Iisus Hristos.


Sectarul: Din cele aratate pana aici, s-ar putea crede ca Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos, a ramas pururea fecioara si nu a mai avut alti copii in afara de Iisus, daca nu ar fi scris in Sfanta Scriptura ca Iosif n-a cunoscut-o pe ea, numai pana ce a nascut pe Cel intai Nascut, pe Iisus Hristos, lasand astfel a se intelege ca apoi ea ar fi putut avea si alti copii.


Preotul: Sfanta Scriptura zice intr-adevar: Si n-a cunos- cut-o pe ea pana ce a nascut pe Fiul sau Cel Unul Nascut, Caruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25); dar luati aminte si intelegeti ca, in Sfanta Scriptura, expresia pana cand inseamna vesnicie. Caci zice Domnul: lata, Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Matei 28, 20). Oare aceasta in- seanma ca se va desparti de noi dupa sfarsitul veacului acestuia? Oare nu zice dumnezeiescul Apostol Pavel: Si astfel (dupa obsteasca inviere) pururea vom fi cu Domnul (I Tes. 4, 17)?


Iar in alt loc al Sfintei Scripturi este scris: Zis-a Domnul Domnului meu: sezi de-a dreapta Mea pana ce voi pune pe vrajmasii Tai astemut picioarelor Tale (Ps. 109, 1). Oare aceasta inseamna ca dupa aceea Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu va sedea de-a dreapta Tatalui spre a imparati cu El peste toate veacurile, stiind bine ca imparatia Lui nu va avea sfarsit (Luca 1, 35)?


Iar daca in alt loc al Sfintei Scripturi se zice ca Noe a dat drumul corbului din corabie spre a vedea daca a scazut apa, si zburand corbul nu s-a mai intors pana cand s-a uscat apa pe pamant (Fac. 8, 7), aceasta inseamna ca s-a mai intors la corabie vreodata?


Iarasi se arata in dumnezeiasca Scriptura ca Micol, fata lui Saul (sotia lui David), nu a nascut fiu pana in ziua in care a murit (II Regi 6, 23). Oare inseamna ca a mai nascut fii dupa ce a murit, pentru ca se zice "pana cand"?


Asadar deschide ochii mintii asupra acestor marturii, alese din multe altele ale Sfmtei Scripturi, si intelege ca cuvantul pana cand in Sfanta Scriptura inseamna vesnicie si, dupa cum Mantuitorul Hristos vesnic va fi cu apostolii Sai si cu toti cei ce implinesc poruncile Lui, dupa cum El vesnic va sta de-a dreapta Tatalui imparatind in imparatia Sa cea fara de sfarsit, dupa cum corbul in veci nu s-a mai intors pe corabia lui Noe si dupa cum in veci Micol, fiica lui Saul, nu a mai nascut fii dupa ziua in care a murit, tot astfel Iosif cel drept si temator de Dumnezeu, vesnic (in veac) nu a cunoscut-o pe aceea care a fost fecioara inainte de nastere, a fost fecioara in nastere si a ramas pururea fecioara, Preasfanta si Preacurata Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, imparateasa ingerilor si a oamenilor.


La acestea sa mai adaugam si observatia ca expresia "pana cand" nu limiteaza nicidecum durata starii de feciorie a Mariei, ci, dimpotriva, este folosita tocmai sa accentueze faptul ca Iisus Hristos S-a nascut din fecioara fara de barbat. De aceea unele editii ale Noului Testament folosesc si traducerea: fara sa fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau Cel Unul Nascut,.., ceea ce inseamna acelasi lucru, asa cum am aratat mai sus.


Sectarul: in Sfanta Scriptura ni se spune, in mai multe locuri, ca noi crestinii nu avem decat un singur Mijlocitor al mantuirii, pe Iisus Hristos. Or voi, ortodocsii, va adresati Maicii Domnului, zicand: "N-avem alt ajutor afara de tine"; si ziceti: "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi", ceea ce este o mare greseala, ca puneti pe Maica Domnu- lui ca si pe Mantuitorul, mijlocitoare a mantuirii voastre.


Preotul: in aceasta privinta ti-am dat lamuriri pe larg, cand am vorbit despre cultul sfmtilor. Iar in ce priveste adresarea noastra catre Maica Domnului in acest chip: "Nu avem alt ajutor in afara de tine", prin aceasta noi nu tagaduim unicitatea lui Hristos ca Mijlocitor al mantuirii noastre obiective, dar nu neglijam nici folosul oricarui alt ajutor in legatura cu mantuirea noastra subiectiva .


Întelesul acestei adresari este urmatorul: "Tu ne poti da cel mai mare ajutor la mantuirea noastra subiectiva; un alt ajutor mai mare nu gasim la nici un alt sfant". Sau: "Nu avem pe altcineva care sa ne poata ajuta atat de mult cat ne poti ajuta tu, ca Maica a Mantuitorului nostru". Iar cuvintele de rugaciune adresate ei: "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi" inseamna: "indupleca pe Fiul Tau sa ne mantuiasca", sau "Izbaveste-ne pe noi". in limba greaca, limba in care au fost scrise toate cartile Noului Testament, ca si cartile de cult ortodox, verbul "a mantui" inseamna si a izbavi de rau, de necaz, de ispita, de stramtorare.


Deci, "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste- ne pe noi" inseamna: "ajuta-ne cu rugaciunile tale sa ne izbavim de rele, de necaz, de lucrarile diavolului, de patimi". Asadar, prin "mantuieste-ne pe noi" nu intelegem "iarta-ne pacatele", ci "roaga-te Fiului tau pentru mantuirea noastra". Cu neputinta este ca preacinstirea Maicii Domnului sa supere pe Fiul ei, Caruia prin aceasta nu-I scadem nimic din adorarea ce I se cuvine, ci, dimpotriva, toata preacinstirea Maicii Domnului trece de partea Fiului sau, Care a ales-o si a sfintit-o pe ea spre a-I fi Lui Maica.


Deci ia aminte, omule incurcat la intelegere si ratacit de la adevar, cele ce am a-ti spune. in cele de pana aici ti-am aratat, cu marturii din Sfanta Scriptura, cinstea, slava si darurile date de Dumnezeu Preasfintei Sale Maici si ai auzit ca Dumnezeu, inca indata dupa caderea lui Adam si a Evei, a prevestit ca Maica Domnului va fi acea "femeie-fecioara" care va zdrobi capul sarpelui (Fac. 3, 15). Apoi, despre ea s-a proorocit ca va fi acea fecioara care va naste pe Emanuel- Dumnezeu (Isaia 7, 14); ea va fi mijlocitoare a intrarii in lume a Mantuitorului nostru Iisus Hristos (ler. 31, 21-23); ei i s-a inchinat arhanghelul Gavriil si a numit-o pe ea "plina de har" si "binecuvantata intre femei" (Luca 1, 28); ei i s-a inchinat Elisabeta, maica Sfantului Ioan Botezatoml, numind-o "cea binecuvantata intre femei" si "Maica Domnului meu" (Luca 1, 40-43); fericit este pantecele si sanul ei, ca a purtat si a alaptat pe Mantuitorul lumii, Hristos (Luca 11, 27-28); Mantuitorul, ca Fiu al ei, o asculta si-i era supus (Luca 2, 51); prima minune a facut-o Mantuitorul la nunta din Cana Galileii, la rugamintea ei (Ioan 2, 3-10); Mantuitorul S-a ingrijit de soarta ei, chiar si atunci cand El suferea infricosatele chinuri pe Cruce, incredintand-o spre purtare de grija celui mai iubit dintre toti apostolii Sai (Ioan 19, 26-27); ea insasi, prin Duhul Sfant, a proorocit ca toate neamurile o vor ferici si-i vor aduce cult pentru marirea cu care a invrednicit-o Dumnezeu pentru smerenia ei (Luca 1, 48-49); insusi numele ei inseamna "Doamna, Stapana" in limba ebraica.


Aceasta Doamna si imparateasa-Fecioara va sta de-a dreapta tronului Fiului sau in ziua Judecatii de apoi (Ps. 44, 11); ea a zamislit si a nascut din Duhul Sfant pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), fiind umbrita de puterea Celui Preainalt (Luca 1, 35) si ramanand fecioara si dupa nastere (lez. 44, 1-3); ea este "mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat serafimii" (Axionul). Ea n-a mai avut si alti fii in afara de Iisus Hristos, Mantuitorul lumii (Ioan 20, 12-13; Fapte 1, 11), iar mama asa-zisilor "frati si surori ai Domnului" nu este Maica Domnului, ci Maria lui Cleopa (Matei 27, 55-56; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Ioan 19, 25 s.a.); "fratii Domnului sunt numai rudenii cu El, iar nu frati naturali ai Lui, caci in vechime la iudei, rudeniile de aproape se ziceau frati (Fac. 13, 8). Mama "fratilor Domnului", Maria lui Cleopa, se numeste sora cu Maica Domnului, tot in acest sens de rudenie apropiata (Ioan 19, 25 s.a.).


Asadar, dupa ce ai vazut marturiile Sfintei Scripturi despre aceste adevaruri privitoare la Maica Domnului, daca ai avea mintea ta curatita de intunericul ereziei si de pacate, ai putea intelege prealuminat, pentru care pricina noi, crestinii ortodocsi din Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare, aducem preacinstire Preasfintei Fecioare Maria. Rugandu-ne ei, o punem pe ea mijlocitoare catre Fiul sau si Dumnezeul nostru, spre a ne ajuta prin mijlocirea preaputernicelor sale rugaciuni, pe care le face pururea catre Dumnezeu pentru tot neamul omenesc si mai ales pentru toti cei binecredinciosi.


Dar fiindca ochii mintii voastre, a sectarilor, de mult i-a inchis satana ca sa nu vada lumina adevarului si v-ati facut asemenea pasarilor si corbilor de noapte, care la intuneric vad, iar la lumina orbesc, asa si voi, avand intunecate mintile voastre de duhurile inselaciunii, intunericul il socotiti lumina, iar lumina intuneric. Iar ca adevarul acesta este, asculta ce-ti zic: De ce nu cinstiti voi, sectarilor, pe Maica Domnului, cand insasi dumnezeiasca Scriptura va arata ca si Arhanghelul Gavriil a cinstit-o pe ea cu inchinaciune (Luca 1, 29)?


De ce n-o cinstiti voi, sectarilor, pe Maica Domnului, care este Biserica imparatului slavei, cea mai desfatata decat cerurile, caci ea pe Dumnezeu, a Carui slava nu o cuprinde nici cerul, nici pamantul, L-a purtat in pantece? (II Paral. 2, 6). Pentru care pricina voi, sectarilor, nu cinstiti pe Maica Domnului care, dupa marturia Sfintei Scripturi si a arhanghelului binevestitor, este "plina de har" (Luca 1, 28)?


Pentru care pricina voi, ratacitilor cu mintea, socotiti pe Maica Domnului ca pe o femeie de rand, pe aceea care a aflat "har de la Dumnezeu" si care este "binecuvantata intre femei" (Luca 1, 28-30)? Pentru care pricina voi, sectarilor, sunteti atat de impietriti si orbi la intelegere si nu cinstiti pe Maica Domnului, pe care, prin Sfantul Duh, a marturisit-o Elisabeta ca este Maica Domnului si binecuvantata intre femei (Luca 1, 40-43)? Daca voi ziceti ca credeti cele scrise in Sfanta Scriptura, apoi de ce nu preacinstiti pe Maica Domnului, cand Scriptura va arata ca pe ea "o vor ferici toate neamurile", pentru marirea pe care a facut-o Dumnezeu ei (Luca 1, 48-49)?


Pentru care pricina voi, sectarilor, si cei asemenea voua eretici, ati ajuns la atata intuneric de neintelegere, ca in loc de a cinsti si a venera pe Maica Dumnezeului Celui viu, voi o huliti, si in nebunia voastra o socotiti ca pe o femeie de rand? Sfantul Duh o arata pe ea in psalmi ca pe o imparateasa a ingerilor si a toata faptura, stand de-a dreapta scaunului Fiului ei in haina aurita si prea infrumusetata (Ps. 44, 10), iar voi, sectarilor, o numiti ca este o femeie oarecare de rand, ca toate femeile.


Duhul Sfant arata in Sfanta Scriptura ca Maica Domnului va fi pomenita din neam in neam si popoarele o vor lauda pe ea in veacul veacului (Ps. 44, 20-21), iar voi, blestematilor sectari si prooroci mincinosi, pe care v-a orbit satana, nu voiti sa o laudati si sa o preacinstiti pe Maica Domnului. Duhul Sfant arata ca toata slava fiicei imparatului (a Maicii Domnului) este inlauntru, imbracata cu tesaturi de aur si prea infrumusetata (Ps. 44, 15). Prin slava dinlauntru arata ca ea este camara Duhului Sfant, Preacurata, iar voi, sectarilor nebuni, o huliti pe Maica Domnului si o necinstiti.


Maica Domnului este acea fecioara care a nascut pe Emanuel-Dumnezeu (Isaia 7, 13) si voi, intunecatilor, ziceti ca este o femeie oarecare ca toate femeile. Duhul Sfant prin gura Proorocului lezechiel o arata pe Maica Domnului ca "usa incuiata", prin care nimeni nu va trece decat Dumnezeul lui Israel, si dupa trecere, incuiata va ramane (lez. 44, 1-3), adica Fecioara va fi inainte de nastere, Fecioara in nastere si dupa nastere pururea va ramane fecioara, iar voi, intunecatilor la minte si la intelegere, orbiti de satana, ziceti ca Maica Domnului a mai avut si alti fii in afara de Fiul lui Dumnezeu, pe Care L-a nascut.


Mai bine ar fi ca voi, toti ereticii si sectarii, sa va legati cate o piatra de moara de grumaji si sa va aruncati in mare (Matei 18, 6-7; Marcu 9, 42; Luca 17, 1-2), decat sa se sminteasca sufletele bunilor crestini cu minciunile si hulele voastre cele dracesti si blestemate. Cum ar fi putut oare Iosif cel drept si temator de Dumnezeu (Matei 1, 19) sa indrazneasca a se atinge de Preasfanta Fecioara dupa nasterea lui Hristos, mai ales dupa ce el a primit descoperirea de la insusi Dumnezeu, prin ingerul Sau, ca Cel ce S-a zamislit in pantecele Fecioarei este de la Duhul Sfant (Matei 1, 19-21) si ca Cel zamislit din Duhul Sfant va fi Mantuitorul lumii, Hristos (Matei 1, 21)?


Oare dreptul si tematorul de Dumnezeu Iosif - caruia i se descoperise de la Dumnezeu ca Fecioara Maria, logodnica sa, a zamislit de la Duhul Sfant si a inteles ca prin ea Dumnezeu va lucra la mantuirea neamului omenesc, la zdrobirea capului sarpelui (Fac. 3, 15) si ca ea este Fecioara cea proorocita de Duhul Sfant prin Sfantul Prooroc Isaia, care va naste pe Emanuel, Dumnezeul si Mantuitorul lumii (Isaia 7, 14) - mai putea el cugeta ceva din cele omenesti asupra ei? Tocmai de aceea Iosif cel drept si temator de Dumnezeu (Matei 1, 19) s-a aratat atat de osarduitor si ascultator si a slujit cu atata osteneala atat Pruncului Dumnezeu, de la nastere la fuga in Egipt si la intoarcerea de acolo (Luca 2, 1, 4-6; Matei 2, 13-23), precum si in ceilalti ani ai vietii sale, cat si Maicii Domnului, pentru ca isi dadea desavarsit seama de chemarea ce o avea el de a sluji Preasfintei Fecioare, prin care Dumnezeu a venit in lume cu trup, sa mantuiasca neamul omenesc.


Deci, mute sa fie gurile tuturor ereticilor si ale sectarilor care aduc hule asupra imparatesei ingerilor si a Maicii lui Dumnezeu si asupra dreptului si tematorului de Dumnezeu Iosif, in cele ce rau si nebuneste socotesc ca a mai avut si alti fii Preasfanta si Preacurata Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, cea "plina de har" (Luca 1, 28-29).

Călăuză în credinţa ortodoxă






sâmbătă, 8 august 2020

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii ( Despre sfînta rugăciune )

 


Predică la Duminica a IX-a după Rusalii

( Despre sfînta rugăciune )

S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23)

Iubiţi credincioşi,

Întrucît în Sfînta Evanghelie de astăzi se vorbeşte de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfînta rugăciune, care este numită de dumnezeieştii părinţi "maica tuturor faptelor bune". Că precum nu putem trăi fără fără hrană şi apă, aşa nu putem trăi şi nu ne putem mîntui fără rugăciune. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viaţa noastră în Hristos şi a întregii lumii văzute şi nevăzute. Credinţa în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.

Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cîntînd: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pămîntul de mărirea Lui...! (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinţilor din cer, începînd cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mîntuirea noastră, a celor de pe pămînt.

Însuşi Duhul Sfînt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuşi Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicînd: Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum sîntem şi Noi! (Ioan 17, 11).

Astfel tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulţumire şi cerere înaintea Tatălui, începînd cu Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos pînă la îngerii cei mai de jos. Toţi laudă, "pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită". Toţi se închină şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea şi învierea Fiului Său. Toţi se roagă pentru mîntuirea noastră şi a întregului neam omenesc. Rugăciunea deci, este viaţa, lucrarea, şi bucuria veşnică a tuturor îngerilor şi sfinţilor din cer.

Dar şi pe pămînt, rugăciunea de laudă, de mulţumire şi de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creştinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, şi a întregii creaţii. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfînta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune şi jertfă de laudă şi de mulţumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulţumire şi de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sînge a Sfintei Liturghii.

După cuvîntul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, şi păsările văzduhului şi peştii mărilor şi animalele pămîntului şi stelele cerului şi soarele şi luna şi norii şi vînturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Toate în frunte cu oamenii de pe pămînt şi cu sfinţii şi îngerii din cer sînt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru că rugăciunea de laudă şi de mulţumire este însăşi viaţa lumii văzute şi a celei nevăzute.

Iubiţi credincioşi,

Să vedem cum ne învaţă Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mîntuitorul a înmulţit cele cinci pîini şi doi peşti prin rugăciune şi binecuvîntare şi a hrănit cu ele atîtea mii de oameni, ca să ne înveţe şi pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, la celălalt ţărm... (Matei 14, 22). De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă şi ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, şi ca să se înveţe a se lupta cu valurile şi furtuna ispitelor acestei vieţi, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredinţă, de ură şi de tot felul de păcate.

Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie şi se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a liberat mulţimea şi S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Şi, făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23). Rugăciunea în linişte şi singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinţilor, a sihaştrilor, a călugărilor şi a celor mai rîvnitori creştini. Ea se face în totală reculegere şi singurătate, mai ales noaptea cînd nimeni nu te vede şi nimic nu-ţi poate fura gîndul şi simţirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă şi rugăciunea inimii, pentru că izvorăşte din inimă şi se urcă cel mai repede la cer.

Mîntuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii decît cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte "de aur" pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gînduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc "de argint" fiind amestecată cu oarecare griji şi gînduri, iar cea din timpul zilei o numesc "de aramă" pentru mulţimea grijilor şi a gîndurilor pămînteşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.

Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de unii Sfinţi Părinţi "rugăciunea minţii şi a inimii". Iar, cînd sîntem trimişi pe cale sau grijile vieţii ne înconjoară corabia inimii ca nişte valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviţi de furtună pe mare. În aceste momente, creştinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenţie şi simţire rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulţi sfinţi şi sihaştri, adică repetarea deasă, neîncetată şi tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă şi "rugăciunea inimii".

Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopţii, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblînd pe mare ca pe uscat. Cînd L-au văzut ucenicii de departe, "de frică au strigat", adică s-au rugat, crezînd că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întîmplă şi nouă. Cînd mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri şi ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca şi ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credinţă, din toată inima şi îndată scăpăm de primejdie.

Domnul însă i-a liniştit pe apostoli prin cuvintele: Îndrăzniţi! Eu sînt, nu vă temeţi! Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicînd: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă!" "Vino!" i-a răspuns Domnul. Dar pe cînd mergea el pe valuri către Hristos, "văzînd vîntul cel tare", s-a biruit de frică şi îndoială şi a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: "Doamne, mîntuieşte-mă!" Iar Domnul l-a apucat de mînă şi l-a mustrat: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 30-31).

Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de primejdie şi ispită nu te ajută decît în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri? "Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reuşesc la examene şi la servici! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!" O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credinţă vie, din interes şi mai mult pentru lucruri pămînteşti nu este primită la Dumnezeu şi cu greu ni se împlineşte cererea.

Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, cînd apa necazurilor ne este pînă la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viaţă, dar mai întîi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui şi apoi să-I cerem iertarea păcatelor şi mîntuirea. La urmă să cerem Domnului şi cele de nevoie vieţii şi să zicem: "Doamne, facă-se voia Ta!" nu voia mea, precum ne învaţă "Tatăl nostru".

Iar cînd sîntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operaţie, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de cîteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adîncul inimii, cu lacrimi şi credinţă. Adică să strigăm ca şi Petru, cînd se îneca: "Doamne, mîntuieşte-mă!"; "Doamne, ajută-mi!", cum striga femeia cananeeancă şi "Doamne miluieşte-mă!" Sau să repetăm mereu "Tatăl nostru", Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"

Iubiţi credincioşi,

Nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieţii şi nu se poate mîntui fără credinţă tare în Dumnezeu şi fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17).

De veţi merge regulat la biserică şi veţi asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfînta Liturghie, multe daruri veţi primi în viaţă şi de grele ispite şi păcate veţi fi izbăviţi. De veţi creşte copiii în frica lui Dumnezeu şi veţi face casele dumneavoastră locaşuri de rugăciune şi de laudă lui Dumnezeu, iar nu case de ceartă, de beţie şi de păcate, vă va da Domnul zile îndelungate, reuşită în toate cele de folos şi mîntuire. Iar de veţi păşi pe marea vieţii cu îndoială, fără credinţă, fără rugăciune şi cărţi sfinte de călăuză, fără biserică şi duhovnici buni, fără spovedanie şi împărtăşanie regulată, vă veţi îneca în marea păcatelor şi veţi pierde mîntuirea sufletului.

Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credinţa, să ne înveţe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune şi lacrimi de pocăinţă ca să ne închinăm şi noi cu Apostolii, zicînd: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Mîntuitorul şi Salvatorul lumii! Mîntuieşte-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura! Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa
 

joi, 6 august 2020

9 august – Prăznuirea Sfântului Voievod Mihai Viteazul. Viața și acatistul. Filmul “Mihai Viteazul”

 

Prăznuirea Sfântului Voievod Mihai Viteazul. Viața și acatistul. Filmul “Mihai Viteazul”

9 august 

Sf. Paisie de la Neamț: “Mihai Viteazu, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”

consemnare din anul 1751 pe marginea unei Psaltiri
descoperită de Vasile Alecsandri în 1850

Viața Sfântului Mihai Viteazul

Întrucât istoria neamului nostru a fost golită de Duh în perioada comunistă, iar în manualele de astăzi marii noștri voievozi sunt tratați cu superficialitate, se cade ca noi, preoții, să ținem trează conștiința creștină a românilor, știind bine că un popor care nu-și cunoaște trecutul și nu-și cinstește martirii nu are parte de viitor. De aceea, doresc să parcurgem în cele ce vor urma, viața Sfântului Voievod Mihai Viteazu.

Născut în anul 1558 în localitatea Târgul de Floci (numită așa după târgul de lână de aici), aproape de Giurgeni, jud. Ialomița, fiul lui Pătrașcu cel Bun, domn al Munteniei între anii 1554-1557 și al doamnei Teodora Cantacuzino. Bunul Dumnezeu l-a pus încă de la naștere pe Mihai pe calea răbdării și a suferinței, dobândind calități care i-au fost de mult folos în menirea pe care o avea de împlinit mai târziu. Tatăl său a fost ucis de cei ce-i râvneau tronul în 1557, așa că Mihai se naște în 1558 deja orfan, iar mama sa, doamna Teodora, este obligată să ia calea pribegiei, deoarece cei care i-au ucis soțul vroiau să ia și viața lui Mihai. În cele din urmă, se retrage la Mănăstirea Cozia, iar pe Mihai, pentru siguranță, îl încredințează unui unchi, Epitropul Iani, slujbaș de nădejde al Patriarhiei de Constantinopol. Astfel, Voievodul Mihai a crescut printre călugării din Constantinopol și de la Muntele Athos, învățând aici postul, ascultarea, rugăciunea și dragostea de neam.

Ajuns la maturitate, se întoarce în Muntenia unde ajunge datorită firii sale puternice și realelor calități de conducător, pe rând ban de Mehedinți, postelnic, mare agă, pentru ca în anul 1593 să-l găsim ca Ban al Craiovei. A fost arestat și condamnat la moarte prin decapitare de către domnitorul Alexandru cel Rău, ce-l acuza de complot împotriva sa. În drum spre locul de execuție, trecând prin fața Bisericii Albe Postăvari (București), i se îngăduie să intre în biserică spre a se închina la icoana Sf. Nicolae, unde, cu lacrimi, cere ajutorul Sfântului, făgăduind că va construi o biserică, de va fi scăpat de moarte. Ajuns în fața călăului, vedem rodul și puterea rugăciunii Voievodului, nu așa cum spune istoria comunistă despre călău că s-ar fi speriat de statura sa impunătoare, ci călăul, mustrat de Sf. Nicolae, a scăpat securea din mână și a fugit. Imediat boierii de față au implorat iertarea de la Alexandru cel Rău, cumpărând în cele din urmă cu bani viața Voievodului Mihai.

În septembrie 1593, cu ajutorul Patriarhiei de Constantinopol și al sultanului pe care a trebuit să-l cumpere cu bani, mulți din ei împrumutați de la cămătarii Porții Otomane (un fel de F. M. I. de astăzi), tronul Țării Romanești. La 11 Octombrie 1594, a fost înscăunat și, la începutul lui noiembrie, au și început a bate cămătarii la ușă, după năravul împământenit, spre a-i cere să jupuiască bietul popor, spre a le plăti lor banii împrumutați cu vicleșug. Domnul Mihai a înțeles că poporul era sărăcit și sătul de dijmele puse de domnii dinainte; ori el nu putea suge sângele norodului în interesul cămătarilor; de aceea a pus la cale un plan de eliberare a țării de sclavia cămătarilor și a Porții Otomane ce supravegheau pe domnitor (asemeni comisarilor U.E.). Astfel, la 03-11-1594, cheamă cămătarii să le dea datoria, dar după ce îi adună într-o casă aproape de Târgoviște, dă foc casei, iar cei care au scăpat de flăcări au fost uciși de gărzile domnitorului. Cu această ocazie, printr-un atac dat asupra gărzilor turcești, scapă țara de dânșii, fugărindu-i peste Dunăre. Ne-a rămas acel discurs memorabil consemnat în cronicile vremii ținut în fața poporului: “Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.” (Ridică, Doamne, și azi un Voievod, că am dormit destul, deși se cântă de 22 de ani Deșteaptă-te Române). Imediat ce a scăpat țara de cămătari și turci, Voievodul s-a îngrijit să-și respecte făgăduința făcută Sf. Nicolae de a zidi o mănăstire, lucru făcut pe dealul Mihai Vodă din București. Prin lucrarea lui Dumnezeu, mănăstirea a scăpat de a fi dărâmată de Ceaușescu în 1985, fiind mutată 289 m, până pe strada Sapienței nr. 4, pe malul drept al Dâmboviței.

Înainte de a fi înscăunat, a convocat, în august 1594, un Sinod la Iași cu ierarhii din ambele țări române pentru stoparea propagandei catolice ce luase avânt, mai ales în Moldova, înființând cu acest scop Episcopia de Huși. Tot în acest sens, convoacă un alt Sinod, în aprilie 1596, la Târgoviște. Însăși Voievodul Mihai a îndemnat clerul să vegheze cu strictețe la respectarea dogmelor și canoanelor rânduite de cele 7 Sinoade Ecumenice.

În 4 iunie 1585, a reușit în urma deselor cereri către Dieta din Ardeal, asemeni Sf. Constantin cel Mare în Imperiul Roman, să obțină un decret dat de Dietă ce recunoștea religia ortodoxă (până atunci tolerată) în rândul religiilor constituționale, trecerea Mitropoliei Ardealului direct sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște și scutiri de dări pentru preoții ortodocși, asemenea celor catolici. Deoarece sub influența calvină s-a aprobat într-un Sinod la Aiud în 1551, recăsătorirea preoților ortodocși, a obținut prin decretul din 4 iunie 1595 și o lege care sancționa satul al cărui preot se recăsătorea, iar enoriașii nu anunțau ierarhul de această fărădelege, cu o amendă de 200 de florini. Vedem de aici că Voievodul era conștient că numai un cler cu o adevărată viață spirituală putea călăuzi corect poporul și face față propagandei calvine și catolice.

Înlăturarea trupelor otomane de la curtea domnească nu putea rămâne fără reacție; de aceea, sultanul a trimis o armată destul de numeroasă, condusă de Sinan Pașa, spre a-l înlătura pe Mihai de la domnie. Astfel are loc memorabila confruntare dintre oștirea română și cea otomană, la 23 august 1595, la Călugăreni, în care datorită credinței și abilitaților militare, oștirea condusă de Mihai Vodă îi zdrobește pe otomani. Victoria răsunătoare a voievodului valah stârnește admirația întregii lumi creștine și dă speranță de eliberare locuitorilor din Albania, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Grecia, țări chinuite de turci, care-și puneau speranța în Mihai Viteazu ca într-un înger de mântuire, numindu-l, cum menționează N. Bălcescu “Steaua lor de la răsărit”. Inclusiv papa Clement al VIII-lea l-a numit “Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății”. Aderând la alianța antiotomană “Liga creștină”, datorită vitejiei domnitorului în lupta de apărare a creștinătății, primește în dar de la Cardinalul de Bari mâna dreaptă a Sf. Nicolae îmbrăcată în mănușa de mărgean pe care avea să o poarte cu credință în toate bătăliile. Astăzi mâna Sf. Nicolae se află la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București.

A reușit pentru întărirea ortodoxiei din Ardeal să îl promoveze în 1596, pe scaunul mitropolitan de aici pe Sf. Ioan de la Prislop. Tot în această perioadă, Mănăstirea Simon Petru din Sf. Munte a ars din temelii, fiind refăcută cu cheltuiala Voievodului; aici se păstrează până astăzi tabloul votiv al lui Mihai Viteazu și al soției sale, doamna Stanca.

Domnitorul Sfânt Mihai Viteazu a fost călăuzit și de visul de veacuri al românilor, acela de unitate națională și spirituală. Astfel, în urma luptei de la Șelimbăr din 18-28 octombrie 1598 împotriva lui Andrei Batory, cucerește Ardealul, înfăptuind Unirea celor două principate. Intrarea triumfală în Alba-Iulia are loc la 1 noiembrie 1599, dată la care Mihai hotărăște construirea unei catedrale ca sediu al Mitropoliei Ardealului. Bine înțeles că nobilimea și clerul catolic nu a văzut cu ochi buni această inițiativă. Protestând, s-a iscat o discuție ce a degenerat în cearta dintre catolici și clerul ortodox, obligând pe domnitor să intervină, arătându-și credința dreaptă, mărturisitoare, de care era călăuzit, spunându-le catolicilor că ei nu au nici Har, nici Taine și, ca să se vadă aceasta, propune ambelor părți să facă câte o aghiazmă separat, după care cele două vase să fie puse într-o biserică ce a fost sigilată cu pecetea domnească, iar după 40 de zile să fie deschisă spre a se vedea în ce stare se află fiecare. În urma unei descoperiri avută de Sf. Ioan de la Prislop, s-a deschis biserica în a douăzecea zi, cu ambele părți de față, constatându-se că aghiazma ortodoxă era nestricăcioasă, iar cea catolică era împuțită. Rușinați, unii dintre catolici au trecut la ortodoxie, iar ceilalți, fără să se îndrepte din erezia lor, au acceptat construirea unei catedrale în Alba-Iulia închinată Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. (Ar fi bine să ia aminte la această întâmplare și ecumeniștii din B. O. R. de astăzi).

În mai 1600, alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, înfăptuind prima Unire a românilor și singura în scopul mântuirii neamului, pentru că unirile lui Cuza și Ferdinand au fost făcute în interesul iudeo-masonilor și a desacralizării neamului. Astfel, domnul Sf. Mihai Viteazu devine primul conducător al tuturor românilor, luându-și titulatura de “Domn al Țării Românești și a Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Liderii europeni deranjați că Mihai Viteazu se proiecta drept cel ce putea reface faima Imperiului Bizantin ortodox, au pus la cale, prin generalul Basta, cel alături de care luptase în Liga Creștină, asasinarea lui Mihai. A avut dreptate Sf. Ștefan cel Mare când a spus că “decât să supuneți țara Apusului, mai bine o supuneți turcilor, pentru că turcii o să vă ia aurul, dar o să vă lase sufletul, dar apusenii o să vă ia și aurul și sufletul” (lucru valabil și astăzi). Astfel, a fost găsit un anume Ștefan Joja, român din Țara Zarandului, luat cu forța de pe când avea 10 ani în regimentele de copii organizate de Imperiul Austro-Ungar (atenție la tinerii români încorporați în armată drept mercenari N.A.T.O.) și infiltrat în tabăra lui Mihai de la Câmpia Turzii, pătrunde în cortul Voievodului în noaptea de 19 august 1601, decapitându-l.

Așa cum reiese și din Acatistul Sf. Voievod Mihai Viteazu (se pare, alcătuit la Mănăstirea Dealu), domnitorul a fost însoțit în anii de domnie în toate bătăliile de doi cerbi, ce, se pare că erau doi Îngeri, care în dimineața zilei de 19 august 1601 au dispărut, iar ostașii români s-au întrebat ce semn poate fi acesta. Singur, domnitorul a înțeles că pentru micile sale greșeli, dar și pentru neputințele sale avute asemeni Prorocului David sau Sf. Ștefan cel Mare, Dumnezeu a pregătit pentru el ca mijloc de curățire deplină, dar și de răsplată pentru ostenelile mărturisirii dreptei credințe, cununa muceniciei; de aceea a murit fără să se opună sau să protesteze, rostind un psalm din Psaltire, pe care o învățase pe de rost din copilărie, pe când era la Muntele Athos. Capul său a fost dus de căpitanul Radu Buzescu, la mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, unde a fost înmormântat. Pe lespedea mormântului său scrie “Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihai ce au fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”. Trupul său a zăcut timp de trei zile agățat de un stâlp pe Câmpia Turzii, timp în care, cum spune profesorul Gheorghe Anghel, soldații au tăiat părți din trupul său pe care le-au luat ca trofeu, jupuindu-i pielea de pe umeri și de pe spate cu tot cu părți din trup. În privința locului unde a fost înmormântat trupul domnitorului, au circulat de-a lungul vremii diferite ipoteze, neputându-se stabili cu exactitate mormântul. Sf. Mihai Viteazu este primul conducător al României Mari, dar și primul ei mucenic. Suntem ceea ce suntem astăzi și datorită acestui Sfânt Voievod providențial, pe care l-a dat Dumnezeu poporului nostru în istorie. În locul bunăstării personale, a liniștii egoiste, sfântul Mihai Viteazu s-a jertfit pentru neam, pentru generațiile ce au urmat. El a arătat că a-ți iubi țara nu înseamnă doar a rosti cuvinte mari, ci de a-ți pune chiar viața pentru ea.

Cea mai importantă mărturie despre sfințenia Sfântului Mărturisitor Mihai Viteazu o dă Sf. Paisie de la Neamț, care consemnează în anul 1751 pe marginea unei Psaltiri descoperită de Vasile Alecsandri în 1850, următoarele cuvinte: “Mihai Viteazu, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”. În anul 2000, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a alcătuit dosarul de canonizare al Voievodului, dar părăsind viața pământească chiar în acel an, din rânduială Dumnezeiască, dosarul a stagnat. Eu spun că Dumnezeu a vrut ca odată cu capul să fie cinstit și trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată. În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, județul Teleorman, la o distanță de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori au dat foc la niște hârtii și surcele pe locul menționat. Fratele părintelui stareț Protos. Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul pentru că o să-i certe starețul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopețile spre a stinge focul prin înnăbușire și, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit și părintele stareț, care a spus să fie îndepărtat pământul spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.

Indiciile care au dus la concluzia că acesta este trupul lui Mihai Viteazul sunt următoarele:

  • mănăstirea este singura din România care, deși își serbează hramul pe 8 noiembrie, are ca patron doar pe Sf. Arh. Mihail;
  • mănăstirea a fost începută a se construi de soția voievodului, doamna Stanca, retrasă în pribegie pentru puțin timp aici, în pădurile Teleormanului, imediat după ce voievodul Mihai a fost asasinat; lipsa unui însemn asupra mormântului se datorează probabil fricii de a nu fi profanat.

Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că de va vrea Dumnezeu și Sfântul Mihai Viteazu să primesc ca dar pentru Biserica “Învierea Domnului” din Rădăuți o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt cum este, biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunși aici împreună cu șoferul mașinii cu care am fost, împreună cu părintele stareț Teoctist, am desfăcut racla din biserică cu osemintele Voievodului și am rămas uluit de mireasma care a ieșit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru biserica din Rădăuți și atunci am constatat că claviculele și coastele lipsesc – încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părțile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu și rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova după 410 ani și mai bine.

Încă o faptă vrednică de laudă a mărturisirii și statorniciei în credință a Sf. Voievod o constituie răspunsul la o scrisoare din 29 aprilie 1600, în care papa Clement al VIII-lea îi cere să se convertească la catolicism, însă Voievodul îi răspunde papei să se facă el ortodox.

Din viața Domnitorului învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el în toată viața sa, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia atacată azi și din interior și din afară, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să murim creștinește cu rugăciunea pe buze și în inimă. Avem nădejde în rugăciunile Sfântului Mihai Viteazu că nu va lăsa dușmanii țării să-și ducă la capăt planul de dezbinare uneltit, iar noi, urmând viața și credința înaintașilor noștri, să putem da răspunsul cel bun la Tronul de Judecată a lui Dumnezeu.

Amin.

Pr. Ghe. Anițulesei, Rădăuți
Cuvânt la aducerea unei părți din osemintele Sf. Mihai Viteazu – rostit în Biserică

Acatistul Fericitului între Voievozi Mihai Vodă

După obişnuitul început…

Condacul 1

Întregitorului de neam, fericitului şi marelui arhistrateg al lui Hristos, sfântului şi mucenicului apărător al Răsăritului creştin, fala Basarabilor şi pacea Bisericii; veniţi iubitorilor de prăznuire, pe Domnul Ţării Româneşti cu cântări sfinte şi alese stihiri să-l fericim. Că sufletul pentru credinţă şi ţară şi-a pus şi ca o făclie nestinsă pentru pace s-a aprins. Acestuia laudele noastre şi prinosul de recunoştinţă să ne stea zălog, cu cântare: Bucură-te, Mihaile, fericite Voievod!

Icosul 1

Sf. Voievod Mihai Viteazu

Din tinereţile tale ţi-ai închinat viaţa slujirii şi ocrotirii neamului celui românesc atât de încercat. Dorul de ţară cu rugăciuni stropite cu lacrimi de nădejde la umbra sfintelor icoane din Muntele Maicii Domnului l-ai potolit. Iar amarul potir al pribegiei şi înstrăinării de ţară cu stihuri din Psaltire l-ai răcorit. Bărbăteşte răbdând şi vitejeşte luptând, te fericim cu laude ca acestea:
Bucură-te, fala Basarabilor după înrudire,
Bucură-te, piatra credinţei după vieţuire,
Bucură-te, cel ce pentru dragostea de ţară te-ai înstrăinat,
Bucură-te, cel ce în Muntele Maicii Domnului te-ai închinat,
Bucură-te, că dorul nu te-a biruit,
Bucură-te, cel ce cu nădejdea în Dumnezeu te-ai întărit,
Bucură-te, cel ce stihirile Psaltirii te-au răcorit,
Bucură-te, că laudele noastre îţi stau zălog,
Bucură-te, Mihaile, fericite, voievod!

Condacul al 2-lea

Celui ce cu numele arhistrategului ceresc numit şi cu puterea din „Cine este ca Dumnezeu” pecetluit, fiul lui Pătraşcu cel Bun după trup şi în neamul Basarabilor născut. Buna ta maică, cu dragoste te creşte ca pe un izbăvitor al ţării de nădejde şi poporului celui credincios apărător. Însemnându-te vrednic domnitor şi lui Mircea cel Bătrân următor. Pentru dumnezeiasca rânduială slavă şi lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Ca într-un alt Egipt purtându-te, maica ta, apărându-te de uneltirile şi vitregiile necredinciosului Socol. Te-a încredinţat spre îndrumare prea iubitului tău unchi Epirotul Iani, care în palatele Vlahernei te-a crescut de Dumnezeu alesule. Urmaşii Basarabilor bine te-au primit şi cinste domnească ţi-au dat, întărindu-te cu laudele acestea:
Bucură-te, domn şi lui Pătraşcu fiu,
Bucură-te, cel crescut în cetatea marelui Constantin,
Bucură-te, din Calinichia Doamna vlăstar,
Bucură-te, cu Mircea Voievod de un neam,
Bucură-te, de neamul românesc cinstit,
Bucură-te, de întreaga creştinătate iubit,
Bucură-te, tinere şi viteazule,
Bucură-te, împărătescule rod.
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 3-lea

Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin, Preabunule Doamne? Şi cum voi putea uita neamul românesc şi ţara şi moartea tatălui meu? Cu blândeţea lui David mă voi îmbrăca, cu înţelepciunea lui Solomon mă voi într-arma şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu mă voi acoperi, cântându-I neîncetat, îngerescul: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Nu s-au bucurat duşmanii ţării şi nici nemulţumitorii agareni de întoarcerea ta. Tu întărindu-te cu puterea credinţei în biruitoarea Cruce, cum odinioară împăratul Constantin, ai învins pe Alexandru cel Rău, vrăjmaşul ţării şi prigonitorul poporului. Căci el prinzându-te spre moarte te-a dat. Dar rugându-te Sfântului Nicolae, îngenuncheat în faţa icoanei din Albă Postăvari ai scăpat nevătămat. Pentru o credinţă atât de mare te lăudăm, Sfinte, cu laude ca acestea:
Bucură-te, izbăvitor al neamului românesc,
Bucură-te, aspru judecător al celor ce asupresc,
Bucură-te, al Crucii smerit închinător,
Bucură-te, la Mihai Vodă mare ctitor,
Bucură-te, cel ce prin credinţă te-a izbăvit de rău,
Bucură-te, cel ce cu rugăciunea l-ai învins pe călău,
Bucură-te, că Dumnezeu te-a izbăvit de eşafod.
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 4-lea

Mihai, stăpân al Severinului şi Mare Ban al Craiovei, te-ai ridicat cu bărbăţie împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi ai ţării, pe care i-ai biruit cu credinţa şi dreptatea, cu dragostea de neam şi jertfirea. Iar pe agareni cu înţelepciunea îmblânzindu-i, Dumnezeu te-a înălţat vrednic domnitor al Ţării Româneşti şi izbăvitor al Răsăritului Ortodox, pentru care cinste cânţi neîncetat cu sfinţii: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Ctitorii falnice se înalţă astăzi bisericile şi mânăstirile ce numele îţi poartă. Dar cea mai falnică este Biserica Sfântului Nicolae, ce odinioară pe dealul ce numele-ţi purta se înălţa ca mărturie a făgăduinţei tale pentru izbăvirea de moarte. Astăzi sfânta ctitorie a ta scăpând de furtuna vitregiilor odihneşte cu strălucirea icoana bărbătescului tău chip şi frumuseţea Doamnei Stanca. Iară noi smeriţii slujitori te purtăm în neîncetate rugăciuni, cu laude ca acestea:

Bucură-te, al făgăduinţelor împlinitor,
Bucură-te, de sfinte biserici şi mânăstiri ctitor,
Bucură-te, falnică ctitorie la Mihai Vodă,
Bucură-te, îţi cântă la Severin şi Calafat,
Bucură-te, îţi înălţăm în Braşov şi în Banat,
Bucură-te, Făgăraşul şi cu Sibiul îţi cântă,
Bucură-te, mânăstirea Clococioc şi cu monahii laudă,
Bucură-te, la Alba Iulia ctitor şi unificator.
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 5-lea

La Simon Petru în Muntele cel Sfânt al Maicii Domnului ctitorie ai înălţat şi sub icoana cea votivă cu litere greceşti ai însemnat că „aceasta ridicat-am din cenuşă”. Iar de la Bari, din cetate, odorul sfânt, mâna celui de la Mira, în mănuşă de mărgean în ţară o ai adus. Rugă sfântă pentru pace, biruinţă şi credinţă celor ce o vor săruta, şoptind serafimicul: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Pe Dunăre şi la Călugăreni, pe Câmpia de la Turda şi-n cetatea la Bălgrad, mâna Sfântului Nicolae cu credinţă o ai purtat. Şi ca domn al biruinţei neîncetat din Psaltire stihuri sfinte ai înălţat, rugându-te pentru ţară şi a neamului biruinţă sub sceptrul Preasfintei Treimi. Astăzi, poporul nostru ca pe un purtător de biruinţă cu laude smerite te cinsteşte:
Bucură-te, viteazule credincios,
Bucură-te, al sfinţilor cinstitor,
Bucură-te, al Prea Sfintei Treimi închinător,
Bucură-te, neîncetat al Psaltirii rostitor,
Bucură-te, la Simon Petru mare ctitor,
Bucură-te, cu Sfântul Dimitrie al mândriei surpător,
Bucură-te, cu Sfântul Gheorghe de biruinţă, purtător,
Bucură-te, cel în credinţă aducător de rod,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 6-lea

Drumul spre culmi, falnic te-a purtat prin Argeşul nemuritorilor Basarabi. Şi aici cu evlavie la mormintele strămoşilor din Biserica Domnească îngenunchind le-ai sărutat cu evlavie, rugându-te pentru pacea ţării ai întărit daniile. Iar în cetatea de la Alba cu Sfinţii Voievozi, ocrotitorii tăi, ca un izbăvitor intrând, ai cântat cântare de biruinţă: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Ca un purtător de biruinţă ai mustrat pe vrăjmaşii neamului, pe Bathori cu dragostea de ţară şi adevărata credinţă l-ai mustrat, iar pe Basta vărsătorul de sânge, ca pe un alt Irod cu semnul Sfintei Cruci l-ai însemnat şi poporul lui Dumnezeu, binecuvântându-l cu libertate şi pace l-ai îmbrăţişat. Iar noi ca pe un Înaintemergător de ţară întregitor şi iubitor de pace, te lăudăm cu cântări ca acestea:
Bucură-te, Sfinte şi liberatorule,
Bucură-te, voinicule şi biruitorule,
Bucură-te, al strămoşilor cinstitor,
Bucură-te, al tuturor românilor ocrotitor,
Bucură-te, cu Sfinţii Voievozi învingător,
Bucură-te, cel ce pe Bathori credinţa adevărată l-ai învăţat,
Bucură-te, că acestuia iubirea de neam i-ai arătat,
Bucură-te, cel ce ai mustrat pe Basta ca pe un alt Irod,
Bucură-te, cel ce pe vrăjmaşi i-ai prins ca-ntr-un năvod,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 7-lea

Greutăţile războiului şi sărăcia poporului te-au împiedicat să întăreşti cetăţi şi să zideşti biserici. Rugându-te neîncetat, crezând şi nădăjduind în dumnezeiasca purtare de grijă şi milostivire, ţi-ai continuat lucrarea ziditoare de ţară şi biserici sfinte, întărindu-te cu îngerescul: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Dând slavă lui Dumnezeu şi mulţumind pentru toate ai întărit credinţa şi biserica cu noua Mitropolie de la Alba Iulie, zidind locaş cu hramul Sfinţilor Voievozi spre a ta pomenire. Pe aceasta ai întărit-o cu danii şi adaose purtându-ţi rugăciunile şi amintirea peste veacuri. Iar pe Ioan, egumen din Prislop, sfânt mărturisitor, l-ai întărit mitropolit fiind prohirisit cu rugăciunile sfinţilor vlădici Luca şi Eftimie, Dionisie şi Meletie. Şi noi cu aceştia laude îţi cântăm:
Bucură-te, cu Sfinţii Voievozi slujitor,
Bucură-te, mare ctitor şi unificator,
Bucură-te, cu Ioan de la Prislop mărturisitor,
Bucură-te, cu Luca împreună lucrător,
Bucură-te, cu Chir Eftimie cel prea cinstit,
Bucură-te, cu Chir Meletie al Mirelor,
Bucură-te, cu Dionisie Rally de neam Paleolog,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 8-lea

Ca un voievod (dumnezeiesc) în vremuri de cumpănă, ca un astru ceresc pe bolta înstelată a marelui neam ai traversat peste timp, coborând în Moldova Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. În Moldova intrând te-ai închinat în Suceava, cetatea sfântului Ioan, apoi în nemuritoarea cetate a Neamţului, te-ai închinat icoanei Maicii Domnului şi-n Bistriţa la Sfânta Ana ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia.

Icosul al 8-lea

Sărutând mormintele Muşatinilor ai urcat în eterna Putnă şi te-ai închinat lui Ştefan Domn Prea Sfânt, făgăduindu-i că vei împlini testamentul cel de veacuri al Unirii. Aşa că Ţara Românească, Moldova şi Ardealul, fiicele mari ale înţelepciunii să fie o singură ţară a iubirii şi păcii sfinte. Iar românii ca un alt Israel să trăiască în pace, dragoste frăţească şi libertate bucurându-se de mila lui Dumnezeu şi binecuvântarea Maicii Domnului, fericindu-şi sfinţii cu stihuri ca acestea:
Bucură-te, Mihaile cu Ştefan Domn şi Sfânt,
Bucură-te, cu Bogdan întâiul domn,
Bucură-te, cu Alexandru cel prea bun,
Bucură-te, cu vlădica Iosif întâiul sfinţit,
Bucură-te, cu Teoctist cel ce pe Ştefan a pomăduit,
Bucură-te, în cetatea Neamţ închinător,
Bucură-te, cu Putna şi Suceava Bucovinei,
Bucură-te, cu Muşatinii domn biruitor,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 9-lea

Ai aprins în candelă la Putna credinţa şi dragostea de neam, pentru Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a urmaşilor lui din neam în neam. Aici ai întărit poporul asuprit de domniile trecătoare şi-ai aşezat predania Bisericii după sfintele canoane, învăţându-l că tot bunul creştin, trebuie să se grijească, şi pentru cele sfinte, rugându-se lui Dumnezeu cu cântarea: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Precum odinioară la Niceea cu Sfântul Spiridon şi Nicolae, aşa şi-n Iaşul din Moldova ai adunat mărit sobor. Aici ai învăţat pe vlădici, pe preoţi şi monahi, dreptele dogme, şi cum să păzească pravila şi sfintele porunci cele de demult. Predania a fost întărită cu binecuvântarea episcopilor bisericilor mari: Chir Dionisie de Târnovo şi Teofan de Vodena, de Gherman din Cezareea lui Filip şi Efrem de la Hebron. Iar noi pentru o cinste ca aceasta te fericim:
Bucură-te, Mihaile, cu Împăratul Constantin,
Bucură-te, cu Efrem cel din Hebron,
Bucură-te, al Huşilor întemeietor,
Bucură-te, cu Atanasie Crimca ales păstor,
Bucură-te, cu Maletie al Mirelor,
Bucură-te, cu Filotei al Huşilor,
Bucură-te, cu cinstitorii tăi, episcopii Ioan şi Teodor,
Bucură-te, cu toţi cei adunaţi în Iaşi la sinod,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 10-lea

Nici înţelepţii lumii şi nici puternicii ei nu vor putea cuprinde în istorie şi în cuvinte chipul vieţii tale Fericite. Nici jertfa şi vieţuirea sfântă a maicii tale, despota din Cozia, nu vor preţui. Nici nestinsa rugăciune şi însoţire a doamnei tale Stanca nu vor grăi şi pribegia vlăstarelor domneşti Nicolae şi Florica cine le vor vesti şi lumii întregi vor spune. Dumnezeu v-a preamărit şi luminători nestinşi în conştiinţa neamului v-a aşezat împlinind cântarea voastră: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Ritorii cei meşteri la cuvânt nu vor putea mărturisi lumii întregi mucenicescul tău sfârşit şi bărbăteasca-ţi tărie. Cine va putea dezlega uneltirile urâtorilor de Dumnezeu şi vrăjmaşi ai ţării. Câmpia Turzii s-a întunecat cum de curând Golgota. Iar noi urmaşii tăi ceea ce nu vom putea cuprinde cu mintea vom păstra în inimă şi limba să rostească laudele acestea:
Bucură-te, Mihaile, fala voievozilor,
Bucură-te, cinstea mucenicilor,
Bucură-te, unirea românilor,
Bucură-te, tu cel ce pe ritori i-ai amuţit,
Bucură-te, cel ce pe înţelepţi i-ai amărât,
Bucură-te, cel ce de cinste ai fost lipsit,
Bucură-te, tu cel ce de pietre pomenit,
Bucură-te, tu cetăţean al cerescului norod,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 11-lea

Cereştii arhangheli mucenicescul tău sfârşit ţi-au vestit şi cei doi cerbi ce în luptă te însoţeau cu taină au plecat. Şi bravii tăi viteji îngroziţi de o asemenea vedere s-au îndepărtat necunoscând rânduiala cea cu taină dumnezeiască aleasă. Însă noi astăzi, cinstitorii mucenicescului sfârşit cu tine cântăm lui Dumnezeu Celui ce frumos te-a încununat: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Mucenicescul tău trup a aşteptat tăinuit de slava dumnezeiască acoperit, precum odinioară Chivotul Sfânt ascuns de Ieremia. Iar prea frumosul tău cap, purtat peste munţi cu jale într-o năframă românească şi-a găsit odihna în Dealul strămoşilor. De aici revarsă raze sfinte şi de binecuvântare peste cei ce îl cinstesc şi ca sfânt îl pomenesc.
Bucură-te, Mihaile sfânt român şi mucenic,
Bucură-te, cinstea Mănăstirii Dealu,
Bucură-te, cu Ioan de la Prislop, alesul mitropolit,
Bucură-te, cu viteazul Novac, luptătorul iscusit,
Bucură-te, cu Stroe şi Radu Buzescu,
Bucură-te, sabia din inima maicii tale Teofana,
Bucură-te, pacea ţării peste veacuri,
Bucură-te, întregirea sfintelor hotare,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 12-lea

Ai avut rânduială dumnezeiască să uneşti ţara în pace şi să păzeşti hotarele ei, iar dreapta credinţă şi predania Bisericii să o întăreşti. Pentru toate acestea vrăjmaşii ţării nu s-au bucurat şi pe tine pierzaniei te-au dat, tăindu-ţi-se capul ca unui alt botezător. Pentru mucenicescul tău sfârşit te lăudăm Sfinte cu tocmită cântare ca marilor mucenici şi lui Dumnezeu un neîncetat: Aliluia!

Icosul al 12-lea

S-a cutremurat întregul Răsărit de vestea morţii tale. Basta s-a omorât, viclenii s-au amărât, agarenii s-au ruşinat. Teofana monahie în Cozia s-a închis. Stanca Doamna de durere în pribegie s-a stins. Ţara şi vitejii ei te-au plâns nemângâiaţi. Din Ardeal şi pân’ la Dealu clopotele te strigau, Moldova şi toată ţara slavoslovii îţi cântau.
Bucură-te, Mihaile, sfânt încununat frumos,
Bucură-te, domn român prea credincios,
Bucură-te, viteazule al lui Hristos,
Bucură-te, sfinte cap cu izvor de mântuire,
Bucură-te, Mihaile trup de strajă la hotare,
Bucură-te, sfânt martir a neamului ocrotire,
Bucură-te, Mihaile, viteazule neînfricat,
Bucură-te, şi primeşte ruga noastră de izvod,
Bucură-te, Mihaile, fericite voievod!

Condacul al 13-lea

O, de trei ori fericite Mihaile, astăzi plecând genunchii în faţa icoanei tale, har revarsă-ne din prea sfântu-ţi trup şi binecuvântează ţara şi poporul ei. Revarsă, sfinte, har peste noi toţi şi păzeşte sfânta ta unire şi credinţa românilor. Să trăim cu toţii în pace, sănătate şi belşug. Să te pomenim de-a pururi în Sfintele Liturghii alături de sfinţii ţării, sfânt viteaz şi mucenic, într-o împreună cântare lui Dumnezeu cel Sfânt: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori).

Apoi se zice iarăşi Icosul I şi la urmă Condacul I.


Scrisoare deschisă poporului român 1

Scrisoare deschisă poporului român
1
Când eram copil mă mândream cu faptele eroice ale poporului meu. Mă culcam noaptea cu imaginile eroice ale ostașilor din filmele românești. Eram în stare să mă bat la școală cu orice coleg pentru o vorbă dură la adresa poporului meu, pe care îl treceam inevitabil prin filtrul istoriei, de la Burebista până la cei din închisorile comunismului. Asociam în inocența mea de copil cu setea de a lupta pentru dreptate, ideea de popor cu ideea de biruință. Nu puteam să concep în mintea mea, că acest popor ar fi pierdut cândva vreo bătălie.  Pe Decebal îl vedeam mai puternic și mai presus decât Regele Traian. Nu puteam concepe un imperiu mai puternic decât oastea cea plină de curaj a dacilor. Lupul cu care mergea poporul dac la luptă, mi-l imaginam a fi un balaur care punea pe fugă legiunea romană. Totul mi se părea măreț și de cinste la acest popor.

Când mă jucam la bloc cu prietenii de-a voievozii, eu eram întotdeauna Ștefan cel Mare. Nu puteam alege un altul pentru firea mea. Și primeam putere de la el și îi biruiam în lupta aceea de copii, pe cei care îmi stăteau împotrivă. Poporul meu i-a biruit întotdeauna pe cei care îi stăteau împotrivă. ,,Împotrivă" era cuvântul care îi mișca rațiunea spre biruință. Împotriva sclaviei, împotriva supunerii, împotriva nimicirii, împotriva morții. Poporul meu nu cunoștea frica de moarte. De aceea adesea mergea cu ghioaga împotriva paloșului și de fiecare dată ieșea învingător. Era poporul meu iubit de uriași.

Astăzi poporul meu de uriași s-a stins! A murit odată cu libertatea prost înțeleasă și prost folosită. Poporul care se stinge treptat în miezul și în umbra Europei. Poporul care nu mai găsește curajul să se ridice la luptă. Cât de mult aș vrea să se repete istoria și să mai văd uriași în mijlocul poporului meu.

Va urma.

Scrisoare deschisă poporului român 2

Scrisoare deschisă poporului român 2

Imi vine greu să cred că ai pierdut în istorie acei uriași, iar acum alegi conducători dintre cei care nici nu știu să vorbească bine românește. De fapt, nici nu mai ai de unde să alegi conducători. În politica actuală nu mai răzbate un om cu credință și cu caracter. Cred că și acesta este un mare păcat de-a-l tău, de-a-ți alege conducători fără credință. Iar un conducător fără credință este în stare să o vândă și pe mă-sa, darămite neamul lui și poporul lui. Dar nici nu mă mir că faci asemenea alegeri, când tu ai devenit complet fără credință. Pentru tine nu mai există de mult criteriu de elecțiune pentru caracterul omului: credința în Bunul Dumnezeu, fără de care omul rămâne descoperit uneltirilor diavolești, împotriva cărora este obligat să lupte. 

Nici tu nu mai lupți de multe decenii. Ți se pare acestă luptă o poveste tristă a Bisericii, iar tu continui să zidești pur și simplu castele de nisip. Pentru că tot ceea ce construiești fără credința în Dumnezeu, se va șterge precum șterge apa marii castelele de nisip construite pe plajă, de către copiii care nu au conceput perisabilitatea lor. S-au încrezut doar în nisipul umed, fără să gândească la forța de lovire al valurilor. Exact în această situație te afli tu în aceste vremuri, în care ai pus pe om mai presus de credința în Dumnezeu. Iar omul nu poate să învingă valul istoriei, dacă Dumnezeu nu îi ține puterea. Și culmea, tu continui să te pui împotriva puterii lui. Popor slăbit în credință care cauți doar plăcerile lumii. 

Adineauri vroiai spitale, nu catedrale. Acum nu îți ajung spitalele pentru bolnavi și pentru prefăcuți bolnavi, iar Biserica o crezi purtătoare de moarte. Habar nu ai că doar Biserica îți va găti locul de odihnă, pe care tu îl refuzi cu glume și batjocuri, iar când fiii tăi se apropie de ceasul morții, nici nu mai știu cu ce mână să-și mai facă cruce, căci rugăciunile ce nu le sunt în zadar, le-au lepădat la vârsta copilăriei. Ei cum au crescut, s-au crezut uriași fără puterea lui Dumnezeu, proști și amar de proști, neștiind că în această lume, doar Dumnezeu zidește sau doboară după voie uriași.

Sfînta Teodora de la Sihla (7 august)

 
Sfînta Teodora de la Sihla
(7 august)

Această floare duhovnicească de mare preţ şi mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pămîntul binecuvîntat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vînători-Neamţ, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetăţii Neamţului şi "armaş", adică făcător de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al cărei nume nu ne este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora şi Maghiţa (Marghioliţa).

Fiica mai tînără s-a mutat curînd la Dumnezeu, iar fericita Teodora, ajungînd la vîrsta rînduită, a fost căsătorită de către părinţi, împotriva voinţei ei, cu un tînăr evlavios din Ismail. Dar, neavînd ei copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Mirele ei Iisus Hristos încă din copilărie, ardea de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o îndemna atît duhovnicul şi firea ei singuratică, cît şi rîvna pentru rugăciunea de taină şi amintirea marilor sihaştri ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile şi munţii din ţinutul Neamţ - vechii ei sfătuitori. Astfel, fericita Teodora a îmbrăţişat cinul monahal la Schitul Vărzăreşti-Vrancea, iar după doi ani şi soţul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor. Aşa a binevoit Dumnezeu să-i povăţuiască pe amîndoi pe calea sfinţeniei şi a mîntuirii. Fiecare călugăriţă din schit se nevoia cu mare rîvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora, fiind aleasă şi întărită de harul Duhului Sfînt, întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia şi cu nevoinţa duhovnicească.

După cîţiva ani, năvălind turcii în părţile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzăreşti. Atunci toate surorile din obşte s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, aşteptînd să treacă primejdia şi mînia lui Dumnezeu. La fel a făcut şi Cuvioasa Teodora. S-a retras în munţii Vrancei împreună cu stareţa ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mîna lui Dumnezeu, în post şi rugăciune, răbdînd multe ispite de la diavoli, foame, frig şi tot felul de încercări.

Răposînd stareţa ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, a părăsit munţii Vrancei şi s-a retras în patria ei mult iubită din părţile Neamţului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria şi Sihla. După ce mai întîi s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mînăstirea Neamţ, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvîntarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredinţată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o că de va răbda asprimea vieţii pustniceşti, să rămînă acolo pînă la moarte; iar de nu va putea suferi ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de călugăriţe.

Aşa a ajuns fericita Teodora în munţii Sihlei. Apoi un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit şi de peştera care îi poartă numele pînă astăzi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăţie mulţi ani, ostenindu-se singură în post şi rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, uitată de lume, îndurînd multe ispite şi năluciri de la diavoli, foame, lipsă, gînduri şi, mai ales, frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din cînd în cînd, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă.

După un timp a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi nevoinţei a dobîndit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu mai suferea nici de frig, nici de foame; nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobîndise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfînt.

Odată, năvălind turcii să prade mînăstirile şi satele, au ajuns pînă la Sihla, iar Sfînta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Descoperind-o, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mîinile lor, zicînd: "Doamne, scapă-mă din mîinile păgînilor!" În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stînca din fundul peşterii, aşa cum se vede pînă astăzi, iar mireasa lui Hristos, ascunzîndu-se în pădure, s-a izbăvit de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfînta Teodora în ultimii ani ai vieţii sale, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, încît i se lumina faţa, iar trupul ei se ridica de la pămînt, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor, prin voia Domnului, fărîmituri de pîine de la trapeza schitului Sihăstriei, iar apă bea din scobitura unei stînci din apropiere, numită pînă astăzi "Fîntîna Sfintei Teodora".

Ajungînd Sfînta Teodora aproape de sfîrşitul vieţii şi cunoscînd că o cheamă Hristos la cereştile locaşuri, unde este odihna şi desfătarea tuturor sfinţilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtăşească cu Preacuratele Taine, înainte de obştescul sfîrşit. Astfel, cu rînduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărîmituri spre Sihla şi a trimis doi fraţi să vadă unde anume se duc, căci gîndea că trăieşte în munţii Sihlei un sihastru sfînt.

Astfel mergînd ei, i-a cuprins noaptea şi, rătăcind în pădure, se rugau şi aşteptau să se facă ziuă. Apoi, observînd înaintea lor o rază de lumină, ce se ridica ca un stîlp la cer, s-au apropiat şi au văzut o femeie luminată la chip înălţată de la pămînt şi rugîndu-se cu mîinile în sus. Era Sfînta Teodora. Atunci cuvioasa, cunoscînd venirea lor, a mulţumit lui Dumnezeu, zicînd: "Mulţumesc, Ţie Doamne, că m-ai ascultat!" Apoi a zis celor doi fraţi: "Nu vă temeţi, fraţilor, căci sînt o smerită roabă a lui Hristos! Dar mai întîi aruncaţi-mi o haină să mă îmbrac, că sînt goală!"

Apoi, chemîndu-i, le-a spus viaţa şi sfîrşitul ei apropiat şi le-a poruncit, zicînd: "Coborîţi la Sihăstria şi spunţi egumenului să trimită pe duhovnicul Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie cu Trupul şi Sîngele lui Hristos!" Iar ei i-au spus: "Cum să ajungem la schit noaptea, căci nu cunoaştem drumul?" Atunci Sfînta Teodora le-a răspuns: "Mergeţi după lumina care se vede înaintea voastră şi numaidecît veţi ajunge!"

Călăuziţi de această lumină cerească, fraţii au ajuns repede la schit la miezul nopţii, pe cînd toca de Utrenie. Iar dimineaţă s-au întors la peşteră cu ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie, aducînd Preacuratele Taine. După ce Sfînta Teodora şi-a făcut cuvenita spovedanie şi şi-a destăinuit viaţa, ostenelile şi ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieştile Taine şi a rostit ultimele sale cuvinte, zicînd: "Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!" În clipa aceea Cuvioasa Teodora şi-a dat fericitul ei suflet în braţele lui Hristos. Iar trupul ei, purtător de bună mireasmă a fost prohodit şi a fost aşezat cu cinste de cei doi părinţi în peştera în care s-a nevoit.

Vestea despre viaţa, nevoinţa şi mutarea la cele cereşti a Sfintei Teodora s-a răspîndit repede în toate mînăstirile şi satele din Moldova şi chiar dincolo de hotarele ei. De aceea alergau la sfintele ei moaşte din peşteră călugări şi credincioşi de prin sate, şi mai ales cei bolnavi şi se vindecau de suferinţele lor, căci trupul ei preamărit cu neputrezirea, era izvorîtor de bună mireasmă şi făcea minuni. Unii sărutau sfintele ei moaşte; alţii îşi aşezau bolnavii de racla ei, iar alţii se spălau cu apă din "Fîntîna Sfintei Teodora" şi primeau ajutor şi mîngîiere.

Moaştele Cuvioasei Teodora, numită şi "pămînteana", a stat în peştera ei de la Sihla ca la 100 de ani, bucurîndu-se de o profundă venerare, mai mult decît alţi sfinţi români. Apoi ctitorii schitului Sihla din familia Cantacuzino, înnoind schitul, au aşezat moaştele Sfintei Teodora, din peşteră în biserica de lemn, unde se închinau credincioşii.

După anul 1830, moaştele Sfintei Teodora au intrat în posesia familiei Sturza, care le-a aşezat în raclă de argint şi le-a dus în biserica satului Miclăuşeni-Iaşi, zidită de ei. Iar în anul 1856, moaştele Sfintei Teodora au fost date Mînăstirii Pecersca din Kiev în schimbul unor veşminte arhiereşti şi preoţeşti din fir, fiind depuse în catacombele ei, unde se află şi astăzi. La racla Sfintei Teodora este scris în limbile slavonă şi română: Sfeti Teodora Carpatina şi Sfînta Teodora din Carpaţi.

Aşa s-au înstrăinat moaştele Sfintei Teodora din patria ei, spre întristarea noastră a tuturor.

Aceasta este pe scurt viaţa Sfintei Teodora de la Sihla şi acestea sînt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numă-rîndu-se în cetele sfinţilor din cer, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată ţara noastră. Credincioşii din Moldova o cinstesc ca sfîntă de la început şi merg adeseori în pelerinaj la peştera şi chilia ei de la Schitul Sihla.

La 20 iunie, 1992, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe Sfînta Tordora de la Sihla, trecînd-o în rîndul sfinţilor, cu zi de prăznuire în calendar la 7 august.

Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi toţi, împreună cu ţara şi poporul cel binecredincios. Amin.

Notă - În tradiţia locului şi în unele însemnări se spune că fericitul ieromonah Eleodor, de la Poiana Mărului - Vrancea, fostul ei soţ din tinereţe, auzind că Sfînta Teodora s-a nevoit în munţii Sihlei, a venit să o vadă. Dar, auzind că a răposat, s-a închinat la peştera unde se aflau moaştele ei şi a rămas la Schitul Sihla pînă la obştescul său sfîrşit, săvîrşind adeseori Sfînta Liturghie, fie în peşteră, fie în biserica mică de lemn de sub stînci.

Muzeinul Osman Aslan a murit în urma unui atac de cord în Basilica Sfanta Sofia

Muzeinul Osman Aslan a murit în urma unui atac de cord în Basilica Sfanta Sofia

Vestea că Muezzin Osman Aslan a murit brusc în Basilica Sfanta Sofia în urma unui atac de cord duminică provoacă senzație.

Moartea sa a venit zile după ce Catedrala/Basilica Sfanta Sofia a fost transformată într-o moschee și rugăciunea musulmană a avut loc acolo, zeci de ani mai târziu.

Aslan a servit în Sfanta Sofia încă din prima zi a convertirii sale provocatoare în moschee și chiar voluntar, pentru a informa musulmanii despre măsurile coronavirusului din interiorul Catedralei.