Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Schimbarea la Faţă (6 august)

PREDICA LA SCHIMBAREA LA FATA

(6august)

Parintilor, fratilor si iubiti credinciosi,

Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare are un brau, cu care este incinsa de-a lungul anului. Pe acest brau se gasesc douasprezece margaritare preascumpe si preasfinte, adica cele douasprezece praznice imparatesti.

De aceea, la aceste dumnezeiesti praznice, predicile sunt mai grele si mai dogmatice, pentru ca in aceste praznice este aratata toata taina iconomiei in trup a lui Iisus Hristos si toata mantuirea neamului omenesc.

Astazi este dumnezeiasca Schimbare la Fata a Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Acest mare eveniment din viata Mantuitorului nostru, aceasta mare sarbatoare si prealuminat praznic s-a petrecut in anul treizeci si trei al vietii Domnului nostru Iisus Hristos si in ultimul an al propovaduirii Sale.

Mantuitorul era pe atunci in partea Cezareei lui Filip, unde marele Apostol Petru L-a marturisit ca fiind Fiul lui Dumnezeu cel adevarat. El i-a intrebat pe apostoli : Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului ? Iar apostolii ziceau : Doamne, unii zic ca Tu esti Ilie, altii zie ca esti Ieremia sau altii, ca Tu esti unul din prooroci ( Matei 16, 13-14 ).

Iar Mantuitorul, vrand sa scoata din mintea lor aceasta mare greseala, ca El ar fi unul din prooroci, care s-ar fi reintrupat, ( ca sa scoata din mintea lor si a tuturor popoarelor crestine de mai tarziu ), a binevoit sa-i ia pe cei trei apostoli, pe Petru, pe Ioan si pe Iacov, fratele sau, si sa-i suie pe varful Muntelui Tabor.

Acolo, cei trei apostoli, fiind obositi de calatoria muntelui - ca muntele este mare, lung si inalt -, cand au ajuns cu Mantultorul sus, de mare oboseala, au stat jos si s-au odihnit pana au adormit. Apoi, trezindu-se ei, prin iconomia lui Dumnezeu, Mantuitorul S-a schimbat la fata inaintea lor. Hainele Lui s-au facut ca lumina, fata Lui stralucea mai mult decat soarele, iar ei, vazand aceasta, s-au spaimantat foarte si au vazut ca statea in vazduh si vorbea cu doi mari prooroci, cu Moise si cu Ilie.

Moise era icoana si inchipuirea Mantuitorului, care a condus poporul lui Israel prin pustie pana la primirea legii, mai inainte de venirea lui Hristos; si Ilie, cel mai slavit dintre prooroci, care va veni si la a doua venire sa predice Evanghelia trei ani si jumatate pe pamant, impreuna cu Enoh si Ioan, pe vremea lui Antihrist, ca sa intoarca poporul evreiesc la dreapta credinta.

Stand ei asa si privind la Mantuitorul, auzeau cum vorbea Mantuitorul cu Ilie si cu Moise in limba aramaica, limba lui Adam, pentru intrarea care avea s-o faca El in Ierusalim si pentru preaslavita Lui patima, pentru rastignire, pentru moarte si inviere.

Apostolii auzeau, dar erau imbatati de lumina, de frica si de cutremur, ca un nor deodata a cuprins varful Taborului. Dar norul acesta nu era intunecat, ci luminos ca soarele si se intindea de la cer pana la pamant si un glas din nor, de sus, s-a auzit : Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit. Pe Acesta sa-L ascultati ! ( Matei 17, 5 ).

Dar, stand ei, deodata au disparut cei doi prooroci . Ilie s-a dus in tara sa si Moise s-a ridicat la cer, iar ei au ramas uimiti, intelegand ca Hristos nu-l Ilie, ci este Dumnezeul lui Ilie; Hristos nu-i Ieremia, ci este Cel Care l-a sfintit pe Ieremia in pantecele maicii lui, si iarasi ca Hristos nu este Moise, ci este Cel care a dat lege lui Moise, pentru ca Dumnezeu anume a voit sa se arate acesti doi prooroci, ca El este Dumnezeul proorocilor si nu unul din prooroci.

O, minunile Tale, Doamne ! Ce era pe Tabor acum ? Taborul luase forma Bisericii. Acolo se vedeau cele doua Testamente : Testamentul Vechi era reprezentat prin Ilie si prin Moise, Iar Testamentul Nou, prin cei trel apostoli : Ioan Evanghelistul, Iacov si Petru.

" Acolo - zice dumnezeiescul parinte Efrem Sirul - au vazut apostolii pe prooroci si proorocii pe apostoli. A vazut iconomul Tatalui, adica Moise, pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Apostol Petru, caruia i s-au dat cheile imparatiei cerurilor. Acolo feciorelnicul Legii Vechi, Ilie, a vazut pe feciorelnicul Legii Noi, pe Ioan Evanghelistul, si s-a facut Muntele Taborului in chipul Bisericii ".

Acolo se aude si glasul Tatalui, dupa ce pleaca cel doi prooroci, Care zice : Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit; pe Acesta sa-L ascultati !

Petru Apostolul, care iubea mult pe Mantuitorul, ca si Ioan Evanghelistul, nestiind ce vorbeste - cum spune Evanghelia -, ar fi vrut ca bucuria, lumina si dulceata aceea pe care o vazuse acolo, sa ramana cu el totdeauna. De aceea, cand a vazut pe Tabor pe cei doi prooroci, ii spune Mantuitorului : Doamne, bine este sa stam noi aici ! Sa facem aici trei colibe ! Tie una, lui Moise una si una lui Ilie ! ( Matei 17, 4 ). Dar uitase ca-i trebuie si lui coliba si lui Ioan Evanghelistul si lui Iacov ! Dragostea lui era sa-i umbreasca pe cei trei pe care-i vazuse.

Iar Mantuitorul, parca-i zicea lui Petru :

" O, Petre, vrei sa-mi faci Mie coliba ? Iata indata vine coliba !"

Si inca stand ei de vorba, un nor luminos i-a acoperit pe dansii. Un nor plin de stralucire si de lumina ii umbrea, le tinea si umbra si lumina. Si-i zicea Mantuitorul lui Petru : " Iata, Petre, coliba ! Mai vrei sa faci coliba ? Eu ti-am adus nori din cer, ca sa te umbreasca si sa te lumineze. Adu-ti aminte, Petre, ca n-am nevoie aici de colibele tale ! Eu sunt care am acoperit poporul lui Israel, pe cei 638.000 robiti, care au iesit din robie sub nor. Ii duceam ziua si-i acopeream ca sub aripi de vultur si noaptea ii luminam cu stalp de foc.

Iata, Petre, coliba nefacuta de tine ! Iata nor care straluceste mai mult decat soarele, si-ti tine si umbra ! Deci sa stii, Petre, ca Eu n-am nevoie de colibele tale. Eu pot sa umbresc tot pamantul si tot cerul, ca Eu l-am facut ".

Si atunci, din acel nor preascump, aude Petru glasul Tatalui, al Parintelui, ca se dusesera proorocii. Vine Tatal din cer si marturiseste cine este Hristos. Ce le spune ? " Voi ati vazut ca Hristos nu-i nici Ilie, nici Moise, nici Ieremia. Hristos Dumnezeu, Care-i cu voi pe Tabor, este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit; pe Acesta sa-L ascultati !"

Dumnezeu Tatal stia ca Petru o sa-L marturiseasca pe Hristos pana la Roma si acolo avea sa moara rastignit cu capul in jos; si Ioan Evanghelistul avea sa fie ingropat de viu, si lui Iacov avea sa i se taie capul cu sabia de catre Irod. Stia ca pana la moarte vor marturisi pe Hristos.

" Dar sa stiti pe cine marturisiti ! Acesta Care pe Tabor S-a schimbat la fata si hainele Lui se vad acum ca lumina si fata Lui ca soarele, nu este Moise, nu-i Ilie, nici Ieremia, nu este unul din prooroci, este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit, Pe Care si la Iordan L-am marturisit, pe Acesta sa-L ascultati ! "

Si asa au luat incredintare mai mult marele Apostoi Petru, cu Ioan si Iacov, ca Iisus Hristos este Mesia, este Fiul lui Dumnezeu si nu este unul din prooroci, ci este Dumnezeul proorocilor, Care i-a zidit pe ei in pantecele maicilor lor.

Dar, o, minunile Tale, Mantuitorule ! Ce s-a aratat pe Tabor ? Oare fiinta lui Hristos ? Doamne, fereste ! Ar fi o hula sa gandesti aceasta, ca fiinta era aceea ce iradia din Hristos.

Prin secolul al XII-lea, a fost in Bulgaria o erezie ce se chema " bogomili ". De la aceia au ramas cartile care se numesc " Visul Maicii Domnului ", " Epistolia " si " Cele douasprezece vineri ", carti apocrife pe care Biserica le-a tolerat, dar nu le-a aprobat niciodata.

Acesti eretici aveau pretentia ca ei, atunci cand se roaga, vad fiinta lui Dumnezeu. O, ce mare hula si nebunie ! Fiinta lui Dumnezeu, care n-o vad heruvimii si serafimii si toate puterile cele ganditoare din ceruri, ei aveau pretentia ca, atunci cand se roaga, apare o lumina si vad fiinta lui Dumnezeu !

Era cea mai mare hula adusa lui Dumnezeu, ca cineva poate sa vada fiinta Lui ! Ce spune dumnezeiescul Evanghelist Ioan ? Pe Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut ! ( Ioan 1, 18 ). Aici nu face aluzie la Dumnezeu intrupat, ca pe Acela l-am vazut; sau la Dumnezeu, Care se arata lui Avraam, lui Isaia si lui Moise, cu pogoramant si cu inchipuire, ci la fiinta lui Dumnezeu, pe care nimeni n-a vazut-o niciodata.

Fiinta lui Dumnezeu este inaccesibila la toate taberele mintilor rationale din cer si de pe pamant si nimeni nu poate sa vada ce este El dupa fiinta. Iar acei eretici spuneau ca ei in vremea rugaciunii vad fiinta lui Dumnezeu.

Slava fiintei lui Dumnezeu reflecta raze si se lumina ca soarele, pentru ca El era Insusi Dumnezeu si din dumnezeirea Lui slobozea raze ca un soare intens dumnezeiesc. Ceea ce se vedea pe Tabor nu era lumina creata, ci necreata, lumina care izvora din dumnezeirea Lui si era slava fiintei lui Dumnezeu sau lumina slavei lui Dumnezeu.

Aceasta era deosebirea intre schimbarea la fata a lui Hristos si a sfintilor Lui, prooroci, patriarhi si cuviosi de mai tarziu.

Tocmai aceasta a fost lupta cea mare si inversunata a Sfantului Grigorie Sinaitul si Sfantului Grigorie Palama, preaindumnezeitul la minte, cu ereticii Varlaam si Achindin, balaurii cei din Calabria Italiei, care-i invinuiau pe sihastrii din Athos ca sunt bogomili, care spun ca vad o lumina in vremea rugaciunii si ca vad fiinta lui Dumnezeu.

Dumnezeiescul Grigorie Palama, ale carei sfinte moaste, cu toata nevrednicia, le-am sarutat acum cativa ani la Mitropolia din Tesalonic, a fost cel mai mare teolog grec din secolul XIV. El a intrecut pe toti cu teologia lui, fiind mai presus de apofatismul Sfantului Dionisie.

Daca Sfantul Dionisie Areopagitul are cea mai inalta teologie, teologia apofatica sau negativa, Sfantul Grigorie Palama a trecut si peste aceasta. El numai cu putin a intrecut pe dumnezeiescul Maxim Marturisitorul, prea indumnezeitul la minte, cel mai mare varf al teologiei grecesti. Sfantul Grigorie apara pe parintii din Sfantul Munte, pe isihasti, ca nu sunt bogomili, ca vad lumina mare in vremea rugaciunii celei ganditoare a inimii.

Ei nu vad fiinta lui Dumnezeu, ci altceva vad. Ce vad ? Slava fiintei lui Dumnezeu ! Cititi in Filocalia VII, care o aveti, si vedeti lupta cea mare, care a tinut sute de ani pe tema isihasmului ! Sa vedeti, lumina era care iradia din Hristos, dar nu era fiinta Lui. Auzi ce spune dumnezeiescul parinte Efrem Sirul : " Din tot trupul Sau izvora raza slavei lui Dumnezeu ".

Deci lumina de pe Tabor nu este fiinta lui Hristos, ci slava fiintei Lui. Sa stiti totdeauna, cei care sunteti teologi ! Ca o sa aveti discutii cu oameni paruti filosofi ai veacului de acum. Niciodata fiinta lui Dumnezeu nu s-a aratat cuiva, ci slava fiintei lui Dumnezeu. De aceea canta Biserica astazi : " ... aratand ucenicilor Tai slava Ta - cat ? nu toata, ci -, pe cat li se putea ".

Deci, slava fiintei lui Dumnezeu s-a aratat pe Tabor apostolilor. Si aceasta se poate arata si sfintilor in vremea rugaciunii celei ganditoare a inimii, celor ce stiu sa se roage cu inima lui Dumnezeu. Dar nu este aceasta fiinta Lui, ci slava fiintei Lui. Sa retineti !

Sa stiti un lucru. Slava fiintei lui Dumnezeu este nedespartita de fiinta Lui. Dupa cum la soare raza nu se desparte de ea, asa si slava lui Dumnezeu nu se desparte de fiinta Lui. Dar nu este insasi fiinta Lui, ci slava fiintei lui Dumnezeu.

Iata ce este, fratiIor, Schimbarea la fata a Mantuitorului. Cum v-am spus la inceput, nu s-a facut luminarea dinafara, ci dinauntru, adica Hristos nu Se lumineaza de altcineva, ca sa straluceasca ca luna, ci invers. La Hristos, lumina care se vedea in Tabor nu era ca la sfintii care se schimbau la fata.

Asa sa intelegeti lumina de pe Tabor, asa sa intelegeti lumina pe care o pot vedea sfintii intr-o mare si inalta rugaciune a inimii. Tot omul este dator sa se schimbe la fata. Dar cum se poate schimba la fata ? Daca ieri a fost desfranat si s-a marturisit, sa nu mai fie ! Daca a fost hot, sa lase hotia ! Daca a fost injurator sau betiv, sa lase betia si injuratul sau fumatul, sa lase rautatile, sa le marturiseasca, sa le planga toata viata, sa faca canonul; si asa se schimba omul, nu la fata cea din afara, ci la cea dinlauntru a sufletului.

Si atunci, asezarea omului care a fost inainte de pacat, cu aceea care este cand intra in fericire si in treptele duhovnicesti ale desavarsirii, nu mai seamana.

Ieri era ca un drac, slujind pacatului, si astazi, daca s-a pocait, si-a indreptat viata si s-a sfintit, se face lumina si are lumina duhovniceasca intr-insul si merge din putere in putere, dintr-o desavarsire in alta, pe cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc, care sunt :

- Nepatimirea rationala a sufletului sau faptuirea morala;

- Slobozenia duhovniceasca a sufletului rational care-si retrage mintea sa din simtire si o leaga cu Dumnezeu prin contemplatia naturala si duh, si

- Odihna duhovniceasca a sufletului rational, ( sambetele sambetelor ), care-si retrage mintea sa chiar de la toate contemplatiile naturale in duh, de la cugetarile cele mai inalte din zidiri si o leaga cu totul de Dumnezeu in extazul iubirii. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Sfîntul Ioan de la Neamţ (5 august)

Predică la Sfîntul Ioan de la Neamţ (5 august)

Iată pe cine face Dumnezeu sfinţi! Iată pe cine preamăreşte Dumnezeu pe pământ şi în cer! Nu pe cei bogaţi, nu pe cei lăudaţi de oameni, nu pe cei învăţaţi! Ci, pe cei smeriţi, pe cei blânzi, pe cei care se roagă neîncetat şi au inima curată. Pe aceia îi laudă Dumnezeu, întru aceia se preamareşte Hristos şi pe aceia îi face sfinţi şi îi numără în ceata Cuvioşilor Părinţi din Rai.

Acolo se află Sfântul Ioan de la Neamţ! Acolo cântă cu îngerii şi cu toţi sfinţii, măririle lui Dumnezeu! Acolo slăveşte neîncetat pe Tătăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt şi se roagă pentru noi cei păcptoşi de pe pământ, ca să ne dăruiască Dumnezeu şi nouă mai multă credinţă, mai multă smerenie şi râvnă pentru lucrarea faptelor bune.

Cu adevărat minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Iubiţi credincioşi,

Sfântul Ioan de la Neamţ este cel mai nou sfânt român canonizat de Biserica Ortodoxă. Viaţa lui aleasă, nevoinţa lui mulţi ani în peşteră, smerenia lui şi, mai ales, aflarea moaştelor lui întregi şi neputrezite, l-au făcut vrednic să fie canonizat şi trecut în ceata sfinţilor.

Acest ales cuvios român s-a născut la 23 iulie, 1913, în satul Crăiniceni – Botoşani, fiind singur la părinţi. Din botez a primit numele Ilie. După 6 luni de la naştere mama sa a plecat la Domnul, apoi şi tatăl său a murit în primul război mondial. Rămânând orfan, copilul a fost crescut de bunica sa Maria. După zece ani a decedat şi ea, iar copilul Ilie a fost luat de un frate de-al tătălui său. El l-a dat la şcoală şi la liceu.

În anul 1933 tânărul Ilie a intrat în viaţa monahală la Mă­năstirea Neamţ, fiind ales de Duhul Sfânt să slujească lui Hristos. Aici s-a călugărit la 8 aprilie, 1936, primind numele de Ioan, iar în toamna acelui an s-a dus să se închine la Mormântul Domnului şi a rămas în Ţara Sfântă până la sfârşitul vieţii.

Întrând în obştea Mănăstirii Sfântul Sava, s-a nevoit acolo zece ani ca paraclisier şi infirmier, apoi a fost hirotonit preot la Mormântul Domnului şi a fost cinci ani stareţ la mănăstirea româ­nească de la Iordan, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, având ucenic pe monahul Ioanichie.

Din anul 1952 Cuviosul Ioan lacob se retrage, împreună cu ucenicul său, la peştera Sfânta Ana de lângă Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul. Aici se nevoieşte în neîncetată rugăciune, în post şi în cugetare la cele cereşti, pana la 5 august, 1960, cand işi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fiind în vârstă de 47 de ani.

Aceasta este, pe scurt, viaţa Sfântului Ioan Iacob, numit şi „Hozevitul”, după numele locului acela pustiu, care se cheamă Hozeva.

Fiind îngropat în peştera Sfânta Ana, unde s-a nevoit în ul­timii opt ani, trupul Sfântului Ioan a stat acolo timp de 20 de ani  până la 8 august, 1980, căci, prin minune, s-a desfăcut mormântul şi i s-a aflat trupul întreg, neputred, raspândind bună mireasmă. Apoi, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict de la Ierusalim, a fost dus la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, aşezându-i sfin­tele moaşte în racla frumos împodobită, în care se află până astăzi în biserica Sfântului Ştefan, unde vin mulţi pelerini şi îi sărută racla lui şi icoana.

Iar în anul 1992, la 20 iunie, Sfântul Sinod al Bisericii Or­todoxe Române l-a canonizat, trecându-l în rândul sfinţilor, sub numele de „Sfântul Ioan de la Neamţ”. În present, i se zideşte şi o biserică la Mănăstirea Neamţ, în numele lui, unde îi vor fi aduse şi sfintele sale moaşte.

Iubiţi credincioşi,

Iată pe cine face Dumnezeu sfinţi! Iată pe cine preamăreşte Dumnezeu pe pământ şi în cer! Nu pe cei bogaţi, nu pe cei lăudaţi de oameni, nu pe cei învăţaţi! Ci, pe cei smeriţi, pe cei blânzi, pe cei care se roagă neîncetat şi au inima curată. Pe aceia îi laudă Dumnezeu, întru aceia se preamareşte Hristos şi pe aceia îi face sfinţi şi îi numără în ceata Cuvioşilor Părinţi din Rai.

Acolo se află Sfântul Ioan de la Neamţ! Acolo cântă cu îngerii şi cu toţi sfinţii, măririle lui Dumnezeu! Acolo slăveşte neîncetat pe Tătăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt şi se roagă pentru noi cei păcptoşi de pe pământ, ca să ne dăruiască Dumnezeu şi nouă mai multă credinţă, mai multă smerenie şi râvnă pentru lucrarea faptelor bune.

Cu adevărat minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi! Minunată este viaţa sfinţilor şi creştinilor evlavioşi, deci cei ce au evlavie şi frică de Dumnezeu, totdeauna se roagă, totdeauna cugetă la Hristos, nu lipsesc de la biserică niciodată, sunt milostivi, trăiesc în pace cu toţi şi nu se tem de moarte niciodată.

Aceştia sunt cei mai fericiţi creştini. Pe aceştia îi iubeşte cel mai mult Dumnezeu şi face voia celor ce se tem de El. Acestora se cade să le urmăm şi noi, dacă vrem să ne mântuim.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi facem pomenirea cea de peste an a Sfântului Ioan de la Neamţ, cel mai nou sfânt ortodox. Dovada cea mai mare ca el este sfânt, o arată sfintele sale moaşte, care stau întregi şi nestri­cate de aproape 20 de ani.

Să urmăm şi noi viaţa sfântă şi curată a Sfântului Ioan de la Nemţ. Să avem şi noi smerenia şi râvna lui pentru sfânta rugăciune, pentru post, pentru tăcere, pentru toată fapta bună. Să iubim liniştea şi tăcerea precum le-a iubit şi el. Să cugetăm la moarte şi la înfricoşata judecată, aşa cum cugeta şi el. Să citim cu evlavie cărţile sfinte şi, mai ales, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilo şi Învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cum le citea şi Sfântul Ioan. Să ne păzim mintea şi simţurile curate, aşa cum făcea şi el. Apoi să nu uitam că de tot cuvântul rău din vom da socoteală în ziua judecăţii, atât mirenii, cât, mai ales, noi calugării.

Acestea de le vom face şi de vom ajuta şi noi la mântuirea altora, prin sfaturi, prin cărţi sfinte şi prin exemplul vieţii noastre, avem nădejde că Bunul Dumnezeu ne va face parte de cereasca Sa împăraţie, cu rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu ale Sfântului Ioan de la Neamţ şi cu ale tuturor sfinţilor Lui. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Sfinţii şapte tineri din Efes (4 august)

Sfinţii şapte tineri din Efes
(4 august)

Cînd Deciu avea în stăpînirea sa sceptrul împărăţiei Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, cu mare mînie împotriva creştinilor de acolo. Atunci toate ţările dimprejur, din porunca lui, s-au adunat în cetatea Efesului să aducă jertfe deşerţilor zei. Iar Biserica credincioşilor era în prigonire, încît mulţi robi ai lui Hristos, preoţi, clerici şi ceilalţi credincioşi se ascundeau fiecare pe unde puteau, temîndu-se de cumplitul prigonitor. Împăratul, înălţîndu-se cu inima, a pus idoli în mijlocul cetăţii, aducîndu-le jertfe necurate.

Mai întîi a poruncit celor mai mari ai cetăţii ca, împreună cu dînsul, să aducă jertfe zeilor şi să stropească pămîntul cu sîngele dobitoacelor înjunghiate; iar fumul şi duhoarea celor jertfite umpleau văzduhul, săvîrşindu-se de tot poporul necredincios praznicul păgînilor cel urît de Dumnezeu. A treia zi împăratul a poruncit să prindă pe toţi creştinii şi să-i silească la jertfele idoleşti. Deci, credincioşii erau căutaţi pretutindeni. Ei erau traşi din case şi din peşteri, şi închişi, ducîndu-i cu necinste la poporul cel adunat, care se închina cu jertfe idolilor. Toţi creştinii care erau fricoşi şi mici la suflet, temîndu-se de munci, cădeau din credinţă şi se închinau idolilor înaintea poporului. Auzind şi văzînd acest lucru, ceilalţi creştini se tînguiau cu sufletele şi plîngeau pentru cei ce cădeau de la Hristos şi alunecau la închinare de idoli. Iar cei ce erau tari în credinţă şi mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind diferite morţi, punîndu-şi astfel cu bărbăţie sufletele pentru Domnul şi Mîntuitorul lumii. Atît de mulţi erau cei munciţi, încît din trupurile lor cele chinuite şi zdrobite, sîngele curgea ca apa, adăpînd pămîntul; iar trupurile celor ucişi, chinuitorii le aruncau pe unele în gunoi, pe altele, pe lîngă drumuri, pe altele le spînzurau pe ziduri împrejurul cetăţii, iar capetele lor le puneau înfipte în pari înaintea porţilor cetăţii. Corbii şi celelalte păsări mîncătoare de carne, zburînd peste zidurile cetăţii, mîncau trupurile muceniceşti. Multă mîhnire le era creştinilor celor ascunşi, căci nu puteau să ia şi să îngroape trupurile fraţilor lor, care erau mîncate de păsări. Ei se rugau tînguindu-se şi îşi ridicau mîinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire.

În vremea aceea erau în rînduiala ostăşească din Efes şapte tineri. Ei erau fii de cetăţeni cinstiţi şi mari, numele lor fiind: Maxi-milian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin. Aceştia, deşi erau născuţi din diferiţi părinţi, cu sufletul erau într-o credinţă şi întru aceeaşi dragoste, a lui Hristos. Ei petreceau împreună în rugăciune şi în postiri, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorîrea trupurilor lor şi prin păzirea curăţiei cea neîntinată. Văzînd în toate zilele răutăţile ce se făceau creştinilor şi uciderile cele cumplite, îşi zdrobeau inimile lor, suspinînd şi plîngînd. Pe cînd împăratul cu toţi păgînii mergeau la jertfe, ei se abăteau şi, intrînd în biserica creştinească, se aruncau la pămînt înaintea lui Dumnezeu şi, presărîndu-şi ţărînă pe cap, se rugau cu tînguire.

Făcînd ei astfel, au aflat oarecare pînditori, pentru că în vremea aceea fiecare pîndea pe prietenul său, să vadă care se ruga lui Dumnezeu. Deci, se dădeau la moarte frate pe frate, tată pe fiu, fiul pe tată, şi fiecare nu-l tăinuia pe aproapele lui, dacă se afla rugîndu-se lui Hristos. Deci, mergînd pînditorii la asupritor, i-au zis: "Împărate, în veci să trăieşti! Tu chemi pe cei ce sînt departe şi îi sileşti la jertfe, iar cei ce sînt aproape de tine aceia nu bagă în seamă stăpînirea ta cea împărătească şi poruncile tale nu le ascultă, ci le hulesc şi se ţin de creştineasca credinţă".

Împăratul, umplîndu-se de mînie, întreba: "Cine este acela, care ar fi potrivnic stăpînirii mele?" Clevetitorii au zis: "Maximilian, fiul eparhului cetăţii Efesului, şi alţi şase fii de boieri cinstiţi în rînduielile ostăşeşti. Deci, îndată împăratul a dat poruncă să-i prindă şi să-i aducă înaintea sa legaţi cu lanţuri de fier. Astfel au fost puşi sfinţii înaintea lui, fiindu-le încă lacrimile în ochi şi ţărîna pe capetele lor. Tiranul, căutînd la ei, le-a zis: "Pentru ce nu aţi fost cu noi la praznicul zeilor? Căci pe toată lumea am chemat la închinarea lor. Acum, apropiindu-se jertfa cea datornică, să le aduceţi şi voi lor, precum le-au adus toţi". Răspuns-a Sfîntul Maxi-milian: "Noi avem de împărat pe Unul Dumnezeu. Acela vieţuieşte în cer şi de a Sa slavă este plin cerul şi pămîntul. Aceluia îi aducem jertfă de mărturisire şi rugăciunile noastre în tot ceasul; iar ardere şi jertfe necurate nu vom aduce idolilor voştri, ca să nu ne întinăm sufletele noastre".

Auzind împăratul acestea, a poruncit să ia de la ei cingătorile ostăşeşti, care erau semn de cinstită boierie, zicînd că sînt nevrednici a fi între ostaşii împărăteşti, deoarece s-au făcut potrivnici zeilor şi împăratului. Privind frumuseţea tinereţilor lor s-a umilit de ei şi a zis: "Nu este drept ca tinereţea acestora să o pierdem aşa iute cu munci; deci, iată, frumoşilor tineri, vă dau vreme să vă gîndiţi, ca, înţelepţindu-vă, să vă apropiaţi de zei şi astfel să fiţi vii". Zicînd acestea, a poruncit să-i dezlege din lanţurile de fier şi să-i lase liberi pînă la vremea hotărîtă lor; iar el s-a dus la altă cetate, vrînd să se întoarcă după aceea iar în Efes.

Sfinţii tineri, avînd vreme liberă, făceau lucrurile cele drepte ale credinţei lor şi, luînd aur şi argint din casele părinţilor, împărţeau la săraci în taină şi la arătare. După aceea au făcut sfat între ei, zicînd: "Să plecăm din cetate pînă ce împăratul se va întoarce, şi să intrăm în peştera cea mare din munte, care este în partea răsăritului. Acolo, în linişte, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfîntului Său nume, ca astfel să putem fără temere să stăm înaintea tiranului şi, bărbăteşte pătimind, să cîştigăm de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea nevestejită a slavei, pregătită credincioşilor lui".

Astfel sfătuindu-se, au luat cu dînşii arginţi ca să le ajungă cîteva zile pentru hrană şi, ducîndu-se în partea de răsărit, care se numea Ohlon, au intrat în peşteră. Ei au petrecut acolo multe zile, lăudînd neîncetat pe Dumnezeu şi rugîndu-se pentru mîntuirea sufletelor lor. Pe Iamvlih, ca cel mai tînăr cu anii, l-au rînduit spre slujire, adică să umble prin cetate şi să aducă cele de trebuinţă. Deci, Sfîntul Iamvlih, tînărul cel înţelept, umblînd prin cetate, îşi schimba hainele sale şi se îmbrăca în haine proaste ca să nu fie cunoscut; iar din arginţii pe care îi lua, o parte îi împărţea săracilor, iar cu cealaltă care rămînea cumpăra hrană. Fiind în acea slujbă, cerceta în taină despre venirea împăratului în cetate.

Iar după multe zile, Sfîntul Iamvlih, plecînd spre cetate în chip de sărac, a văzut venirea împăratului şi a auzit şi porunca lui dată, ca toţi mai-marii cetăţenilor şi ai oştilor să fie gata a doua zi spre a aduce jertfă zeilor lor; pentru că necuratul acela mult se silea la slujba idolilor. Iamvlih a mai auzit că împăratul a dat poruncă să fie căutaţi şi cei şapte tineri, eliberaţi pentru o vreme, ca şi aceştia, împreună cu ceilalţi cetăţeni, să jertfească idolilor înaintea lui. Atunci Iamvlih s-a temut foarte mult, şi îndată a alergat în peşteră la fraţi, aducîndu-le şi puţină pîine; deci, le-a spus lor toate cele ce a văzut şi a auzit şi cum că ei sînt căutaţi spre jertfă.

Aceasta auzind-o toţi, s-au umplut de frică şi, căzînd cu feţele la pămînt, cu plîngere şi cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, şi s-au încredinţat pe ei spre ajutorul şi mila Lui. Deci, Iamvlih, sculîndu-se, a pregătit masa, punînd înaintea lor acea puţină pîine pe care o adusese.

Fiind seară, soarele apusese; deci, şezînd ei, au mîncat, întărindu-şi trupurile lor pentru primirea chinuitorilor. După ce au mîncat, au stat vorbind între dînşii şi, mîngîindu-se unul pe altul şi îndemnîndu-se spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos cu cuvinte lăudătoare de Dumnezeu, au adormit; pentru că de mîhnirea care era în inimile lor li se îngreuiaseră ochii.

Dar milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale şi se îngrijeşte de robii Săi, a poruncit acestor şapte tineri să doarmă cu oarecare străin şi minunat somn. Acela, Care voia să facă printr-înşii în vremea viitoare o minune preaslăvită, a făcut aceasta, ca să încredinţeze pe cei care se îndoiau de învierea morţilor. De aceea, sfinţii au adormit un somn de moarte, căci sufletele lor erau păzite în mîinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca şi cum ar fi dormit, zăceau în peşteră, nestricate şi neschimbate.

A doua zi, însă, împăratul a poruncit să caute pe aceşti şapte tineri de neam bun şi, neaflîndu-i pe ei, a zis către boieri: "Mi-e milă de aceşti tineri, deoarece sînt de neam bun şi frumoşi la chip; deci, socotesc că, temîndu-se de mînia noastră, au fugit undeva şi s-au ascuns; dar bunătatea noastră cea împărătească este gata a-i milui pe ei, dacă se vor căi şi se vor întoarce spre zeii noştri". Dar boierii i-au răspuns lui: "Nu jeli, împărate, pentru tinerii aceia potrivnici ţie şi zeilor, pentru că am auzit că nu s-au căit, ci mai răi hulitori s-au făcut! Ei, după ce au împărţit mult aur şi argint săracilor de pe uliţele cetăţilor, s-au făcut nevăzuţi; însă de vei voi, să se cheme părinţii lor şi cu chinuri să se muncească, ca să spună unde sînt fiii lor".

Atunci împăratul a poruncit ca îndată să cheme pe părinţi şi a zis către dînşii: "Unde sînt fiii voştri, ocărîtorii împărăţiei mele? Spuneţi adevărul, pentru că în locul lor voi porunci să vă piardă pe voi, deoarece voi, dîndu-le lor aur şi argint, i-aţi trimis undeva să nu se arate înaintea feţei noastre". Părinţii au răspuns: "O, împărate, ne rugăm bunătăţii tale, ascultă-ne şi pe noi fără de mînie. Noi nu sîntem împotriva împărăţiei tale, poruncile tale nu le încălcăm, nici nu încetăm să aducem jertfe zeilor; deci, pentru ce să murim? Dar, dacă fiii noştri s-au răzvrătit, la acestea nu i-am învăţat noi, nici nu le-am dat aur şi argint, ci ei singuri, luîndu-l tîlhăreşte de la noi, l-au împărţit la cei neputincioşi şi, fugind, s-au ascuns, după cum am auzit, în peştera cea mare care este în muntele Ohon. Multe zile au trecut de cînd nu s-au arătat de acolo şi nu ştim dacă mai sînt vii sau au murit".

Împăratul, auzind acestea, a eliberat pe părinţii aceia şi a poruncit să astupe uşile peşterii aceleia cu pietre mari, zicînd: "Deoarece nu s-au căit şi nu s-au întors la zei şi s-au ascuns dinaintea feţei noastre, să nu mai vadă de acum lumina zilei, şi în întunericul peşterii să piară de foame şi de sete".

Împăratul şi cetăţenii nu ştiau că acei tineri adormiseră întru Domnul, ci toţi îi socoteau pe ei că sînt vii. Deci, astupîndu-se peştera, doi din postelnicii împărăteşti, Teodor şi Rufin, creştini tăinuiţi, au scris pătimirea şi numele acestor şapte sfinţi tineri pe două tăbliţe de plumb şi, pecetluindu-le într-un sicriaş de aramă, l-au pus între pietre la uşa peşterii, zicînd între dînşii: "Cînd va voi Dumnezeu să cerceteze pe robii Săi, mai înainte de venirea Sa, şi cînd va deschide peştera şi la arătare vor cunoaşte numele şi faptele lor din scrisoarea aceasta, atunci va fi arătat celor mai de pe urmă despre dînşii că sînt mucenici, deoarece au murit pentru Hristos, astupîndu-se în peşteră". Astfel peştera aceea s-a astupat şi s-a întărit cu peceţi.

După aceasta, nu după multă vreme, păgînul împărat Deciu a pierit şi după dînsul alţi împăraţi păgîni şi prigonitori ai Biserici lui Dumnezeu au pierit fiecare întru a sa vreme. Venind la împărăţie Constantin, marele împărat al creştinilor şi, după mulţi ani, ajungînd sceptrul în mîinile împăratului Teodosie cel Tînăr, în zilele lui s-au sculat nişte eretici care ziceau că nu este învierea morţilor, despre care Însuşi Hristos a vorbit Bisericii Sale. De aceas-ta se îndoiau mulţi, nu numai mirenii, dar şi oarecare episcopi au căzut în eresul acela. Deci, se ridicase prigonire asupra dreptcredincioşilor, de la cei mai mari boieri ai palatelor împărăteşti şi de la arhiereii cei rătăciţi din calea cea dreaptă, între care era la toată răutate mergător înainte, Teodor, episcopul Eginei.

De aceea, unii din eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mîngîiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor şi cu sufletul, şi amîndouă se nimicesc. Iar alţii ziceau că numai singure trupurile, în mormînt stricîndu-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplatirea lor, afară de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că socoteau că nu vor putea să învieze şi să se scoale după atîtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găseşte. Aceasta era o socoteală eretică, căci ei nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia... Nici cele ce sînt scrise în proorocia lui Daniil: Că cei ce dorm în ţărîna pămîntului, se vor scula, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi spre înfruntare veşnică. Nici cele ce grăieşte Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Poporul meu, Eu vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate dintr-însele...

Neaducîndu-şi aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Împăratul Teodosie era în mare mîhnire, văzînd tulburarea Bisericii, şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul cu post şi multe lacrimi, ca singur cel Atoatefăcător să fie tuturor sprijinitor asupra vătămării adusă Bisericii Lui. Dar Domnul cel multmilostiv, Care nu voieşte să rătăcească şi să piară cineva de la credinţa cea adevărată, a auzit rugăciunea împăratului şi suspinele cu lacrimi ale multor credincioşi. Deci, a descoperit tuturor la arătare taina cea aşteptată a învierii morţilor şi a vieţii veşnice. Aceasta a descoperit-o în acest chip: era un bărbat oarecare, anume Adolie, care era stăpînul muntelui, ce se numea Ohlon, unde era peştera cea astupată cu tinerii cei adormiţi. El, avînd acolo locuinţa sa, a voit, după rînduiala lui Dumnezeu, să zidească un staul pentru oile sale. Începînd să-l zidească, slugile lui luau pietre pentru zidărie din acelea cu care de demult se astupase peştera, însă nu ştiau că acolo este peşteră, ci socoteau că aşa sînt pietrele în munte. Ei, trăgîndu-le din munte, au făcut o gaură cît putea să intre omul.

Într-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpîneşte viaţa şi moartea, Care înviase pe Lazăr mort de patru zile, a înviat şi pe aceşti şapte tineri, care adormiseră de mulţi ani. Aceşti sfinţi mucenici au înviat după porunca Lui cea dumnezeiască, ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn şi, sculîndu-se, au dat lui Dumnezeu rugăciunea cea de dimineaţă. Apoi, după binecuvîntarea lui Dumnezeu, s-au sărutat unul cu altul, după obicei, pentru că ei credeau că se deşteptaseră din somnul cel de noapte şi nici un semn de moarte nu era într-înşii. Hainele le erau întregi, trupurile neschimbate, ba chiar înflorite cu sănătate şi cu frumuseţile tinereţilor, şi toate erau în aşa chip, ca şi cum erau adormiţi de seara. Ei parcă se sculaseră de dimineaţă şi şedeau de vorbă, mîhnindu-se de slujirea idolilor care le stătea asupră-le şi de prigonirea ce era împotriva creştinilor, şi socoteau că Deciu îi caută spre chinuire. Deci, căutînd spre Iamvlih, l-au întrebat ce a auzit în cetate, să le spună şi lor. Iamvlih le-a răspuns: "Cele ce v-am spus aseară, acelea vă spun şi acum: împăratul a poruncit ca astăzi toţi cetăţenii să fie gata la jertfe, iar pe noi a poruncit să ne caute, ca, împreună cu toţi, să ne închinăm idolilor înaintea feţei lui, iar de nu vom face acest lucru, apoi are să ne chinuie".

Atunci Maximilian a zis către toţi: "Fraţilor, să fim gata a ieşi şi a ne arăta cu îndrăzneală înaintea lui Deciu. Pînă cînd să şedem aici ca nişte fricoşi? Să ieşim şi fără temere să mărturisim înaintea împăratului pămîntesc pe Împăratul cerului, pe Dumnezeu cel adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru cinstea lui să răbdăm pînă la sînge! Să ne punem sufletele pentru El, să nu ne înfricoşăm de asupritorul cel muritor şi de muncile cele vremelnice, ca să nu cădem din viaţa cea veşnică, pe care o aşteptăm prin credinţa în Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sîrguieşte-te să ne găteşti hrană la ceasul obişnuit. Ia şi un ban de argint şi du-te în cetate să ne cumperi pîine mai multă decît ieri, pentru că ieri ai adus puţină şi acum sîntem flămînzi. Vezi de află ce a mai poruncit Deciu împotriva noastră şi întoarce-te degrabă, ca să ne întărim cu hrană, să ieşim de aici de bunăvoie şi să ne dăm la muncire pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Iamvlih a luat un ban de argint şi a ieşit foarte de dimineaţă, cînd începea să se lumineze de ziuă.

Sfîntul Iamvlih, ieşind din peşteră, a văzut pietrele zăcînd lîngă uşă şi s-a mirat foarte. El se gîndea în sine, zicînd: "Ce sînt acestea şi cînd s-au pus? Că aseară nu erau! Apoi, coborîndu-se din munte, mergea cu frică şi se temea să intre în cetate, ca nu cumva să-l recunoască şi să-l ducă la împărat. Apropiindu-se el de porţile cetăţii şi ridicîndu-şi ochii, a văzut o cinstită cruce deasupra, foarte frumos făcută şi s-a minunat mult. Apoi, ori unde îşi întorcea ochii, pretutindeni vedea alte zidiri şi alte case şi se minuna. După aceea s-a dus la altă poartă a cetăţii şi acolo a văzut chipul crucii pus pe zid şi nu pricepea. Deci, înconjurînd toate porţile cetăţii şi văzînd pretutindeni Sfinte Cruci, s-a mirat foarte în sine. Apoi, venind iar la poarta dintîi, zicea în sine: "Ce este aceasta? Aseară nu se vedea nicăieri semnul Sfintei Cruci, decît numai în taină, unde era păzit de credincioşi, iar acum este văzut peste tot locul, chiar şi pe zidurile cetăţii! Văd adevărul sau vreo nălucire? Nu este aceasta vreo nălucire din vis?" Apoi, întărindu-se cu duhul, a intrat în cetate şi, mergînd puţin, a auzit pe mulţi jurîndu-se cu numele lui Hristos şi mai mult s-a înspăimîntat, gîndind în sine: "Ieri nimeni nu îndrăznea să cheme pe faţă numele lui Hristos, iar acum se preamăreşte Hristos prin atîtea guri multe! Socotesc că nu aceasta este cetatea Efes, ci alta, căci şi zidurile sînt altele şi oamenii îmbrăcaţi cu alte haine!"

Mergînd mai departe, a întrebat pe un om, zicînd: "Cum se numeşte cetatea aceasta?" Acela a răspuns: "Efes". Sfîntul Iamvlih nu l-a crezut, ci se gîndea în sine: "Cu adevărat m-am rătăcit în altă cetate; deci, mi se cade să cumpăr pîine şi să ies de aici degrab, ca să nu mă rătăcesc cu desăvîrşire". Apoi, apropiindu-se de un vînzător de pîine, a scos banul de argint şi i l-a dat, ca, oprindu-şi preţul cuvenit pentru pîini, de celălalt preţ al banului să-i dea bani de aramă. Banul acela de argint era mare, avînd pe el chipul şi numele împăraţilor cei mai vechi. Vînzătorul de pîine, luînd banul de argint, l-a arătat altuia; acela, luîndu-l, l-a dat la altul şi apoi s-au apropiat şi ceilalţi care erau acolo, şi, uitîndu-se la banul acela de argint, se mirau de vechimea lui, şi, privind şi la Iamvlih, îşi şopteau unul altuia la ureche: "Cu adevărat tînărul acesta a găsit vreo comoară ascunsă de demult!"

Sfîntul Iamvlih, văzîndu-i că-şi şoptesc, s-a temut, fiindcă socotea că este cunoscut de dînşii şi vor să-l prindă şi să-l dea împăratului Deciu. Deci, a zis către dînşii: "Rogu-mă vouă, luaţi-vă banul acesta de argint, pentru că eu nimic nu voiesc". Dar ei, prinzîndu-l, îl ţineau, zicîndu-i: "Spune-ne nouă de unde eşti şi cum ai aflat de comoara împăraţilor de mai înainte? Dă-ne şi nouă o parte ca să nu te spunem; iar de nu vei voi să ne ai şi pe noi părtaşi la comoară, apoi te vom da judecătorului".

Auzind aceasta, Sfîntul Iamvlih se mira şi tăcea, nepricepîn-du-se. Însă bărbaţii aceia îi ziceau: "Comoara aceasta nu se poate tăinui, deci spune de voie ca să nu fii muncit". Însă el nu ştia ce să le răspundă lor, şi stătea ca un mut. Atunci bărbaţii aceia au luat de la dînsul brîul şi, punîndu-l pe grumajii lui, îl ţineau în mijlocul tîrgului. Deci, a străbătut această veste în popor, aceea că un tînăr oarecare, aflînd o comoară, este prins, şi s-au adunat la dînsul mulţi, care, uitîndu-se la faţa lui, ziceau: "Acest om este străin, nici că l-am văzut pe el cîndva". Iar Sfîntul Iamvlih voia să spună ceva despre dînsul, dar nu putea să grăiască de multă mirare.

Uitîndu-se prin popor, voia să vadă pe cineva din cei care îl cunoşteau sau din cei ai casei sale, tată, mamă, ori pe cineva din slugi, dar pe nimeni nu afla sau cunoştea. Din această pricină el mai mult se mira, că ieri la toţi a fost cunoscut, fiindcă era fiu de tată slăvit, iar a doua zi nici pe el, nici el pe altcineva n-a cunoscut. Deci, despre prinderea lui vestindu-se prin toată cetatea, a ajuns pînă la auzul antipatului cetăţii şi al episcopului Ştefan, care, în acel ceas, după rînduiala lui Dumnezeu, erau împreună, vorbind între dînşii. Deci, amîndoi au poruncit să aducă la dînşii pe tînărul prins împreună cu banul de argint.

Sfîntul Iamvlih, fiind dus, socotea că îl duc la împăratul Deciu, dar mai cu dinadinsul privea spre popor, vrînd să vadă pe cei ştiuţi; însă nimeni nu-i era lui cunoscut. Deci, fiind dus la antipat şi la episcop, care tocmai şedeau împreună şi luînd ei banul cel de argint şi uitîndu-se la el, se mirau că era foarte vechi. Apoi antipatul a zis către Iamvlih: "Unde este comoara pe care ai găsit-o, că acest ban de argint este din comoara aceea?" Sfîntul Iamvlih a răspuns: "Nu ştiu nici un fel de comoară. Aceasta numai ştiu, că din averile părinţilor mei am acest ban de argint de acest fel, precum după obicei în această cetate umblă banii de argint la negustori. Însă, mă minunez şi nu pricep de unde mi-a venit mie năpasta aceasta". Antipatul a zis: "De unde eşti tu?" Sfîntul a răspuns: "Mi se pare că din această cetate". Antipatul a zis: "Al cui fiu eşti tu? Oare este cineva care te ştie, să vină să mărturisească pentru tine şi apoi te vom crede?" Deci, Sfîntul Iamvlih a spus numele tatălui, al mamei, ale moşilor, ale fraţilor săi şi ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i ştia pe dînşii. Atunci antipatul a zis: "Nu spui adevărul, ci minţi; pentru că ne spui nume străine şi neobişnuite, de care niciodată nu am auzit".

Sfîntul, nepricepîndu-se, tăcea, căutînd în jos. Unii ziceau că este nebun, iar alţii ziceau că nu este, dar se face nebun, pentru ca să scape de primejdie. Deci, antipatul a început cu cuvinte mai aspre a-l îngrozi pe el, zicîndu-i: "Cum putem să te credem pe tine, cînd zici că banul acesta de argint este averea părinţilor tăi, cînd pe el este chipul şi numele lui Deciu, împăratul cel de demult, şi de la moartea lui au trecut aproape 200 de ani. Argintul tău nu este asemenea cu argintul de acum. Oare părinţii tăi sînt atît de bătrîni, încît să-şi aducă aminte de împăratul Deciu, care a fost de demult şi să aibă banii lui? Tu eşti tînăr, nu ai nici treizeci de ani, şi voieşti să amăgeşti cu meşteşugul tău pe bătrînii şi înţelepţii Efesului? Te voi arunca în temniţă, îţi voi da bătăi multe, şi nu te voi lăsa, pînă ce nu vei spune adevărul, dacă este comoara găsită de tine!"

Acestea auzindu-le Sfîntul Iamvlih, s-a temut de îngrozirea antipatului, şi s-a minunat cînd a auzit despre Deciu că a fost în anii de demult. Deci, căzînd cu faţa la pămînt, a zis: "Rogu-mă vouă, domnii mei, spuneţi-mi ceea ce vă voi întreba pe voi, şi eu pe toate le voi spune vouă de bună voie: "Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta sau nu?" Iar episcopul i-a zis lui: "Nu este, fiule, în vremea de acum şi în ţările acestea un împărat care să se numească Deciu; decît numai la neamurile cele de demult a fost, în anii cei vechi; iar acum împărăţeşte dreptcredinciosul împărat Teodosie". Atunci Iamvlih a zis: "Rogu-mă vouă, domnilor, să mergeţi cu mine şi vă voi arăta în peştera din muntele Ohlon pe prietenii mei; ca să ştiţi de la dînşii că este adevărat ceea ce grăiesc; căci noi, fugind de aici cu adevărat din faţa lui Deciu, mai înainte cu cîteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea; iar pe Deciu l-am văzut ieri intrînd în cetatea Efesului; însă acum nu ştiu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?"

Atunci episcopul s-a gîndit în sine, zicînd: "Dumnezeu voieşte ca prin trimisul acesta să ne descopere vreo oarecare taină!" Apoi a zis către antipat: "Să mergem cu dînsul, ca să vedem ce lucru minunat are să ne arate". Atunci episcopul şi antipatul, sculîndu-se, au mers cu tînărul, cu mai-marii cetăţii şi mulţime mare de popor venea după dînşii. Ajungînd la muntele acela şi la peşteră, a intrat Iamvlih întîi în peşteră, iar episcopul şi ceilalţi oameni, urmîndu-i lui, au găsit în gura peşterii, între două pietre, sicriaşul de aramă pecetluit cu două peceţi de argint. Episcopul şi antipatul, deschizînd sicriaşul acela înaintea tuturor, au găsit în el acele două tăbliţe de plumb pe care era scris: "Aceşti şapte sfinţi tineri au fugit din faţa asupritorului Deciu. Ei se numesc astfel: Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin. Ei s-au ascuns în peştera aceasta, care din porunca lui Deciu astupîndu-se, s-au sfîrşit în ea muceniceşte aceşti sfinţi tineri, căci pentru Hristos au murit!" Aceasta citind-o, toţi s-au minunat şi cu glas mare au preamărit pe Dumnezeu.

Apoi, intrînd în peşteră, au găsit pe sfinţi şezînd plini de bucurie, cu feţele lor strălucite cu lumina darului lui Dumnezeu şi înflorind cu frumuseţile ca nişte flori. Deci, văzîndu-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetăţii şi poporul s-au închinat pînă la picioarele lor şi au dat slavă lui Dumnezeu, care i-a învrednicit pe ei a vedea o minune preaslăvită ca aceea. Apoi sfinţii tineri le-au spus lor toate cele despre dînşii şi despre Deciu tiranul, şi ce fel de prigonire era pe vremea lui împotriva creştinilor. Atunci îndată episcopul şi antipatul au trimis o scrisoare la împăratul Teodosie, zicînd: "Să porunceşti stăpînirea ta, ca degrabă să vină nişte bărbaţi cinstiţi, ca să vadă minunea care a arătat-o Dumnezeu întru a ta împărăţie; că în zilele noastre s-a arătat chipul învierii ce are să fie, în trupurile sfinţilor celor ce au înviat acum".

Auzind împăratul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare şi îndată s-a sîrguit să meargă singur la dînşii. Deci, plecînd cu boieri şi cu mult popor din Constantinopol la Efes, a fost întîmpinat de efeseni cu cinste, precum se cădea. Episcopul, antipatul şi ceilalţi mai mari ai cetăţi l-au dus în peşteră, în care, intrînd şi văzînd pe sfinţi ca pe îngerii lui Dumnezeu, au căzut la picioarele lor, închinîndu-se; iar ei, întinzîndu-şi mîinile, l-au ridicat de la pămînt. Sculîndu-se, împăratul i-a cuprins cu dragoste, i-a sărutat şi a plîns pe grumajii lor. După cinstita sărutare, împăratul a stat pe pămînt în dreptul lor şi, privind spre dînşii, slăvea pe Dumnezeu, iar inima lui se bucura foarte mult într-însul. Deci, a grăit către ei: "Stăpînii mei, în faţa voastră mi se pare că văd pe Hristos, singur Împăratul şi Stăpînul meu, Care a strigat pe Lazăr din mormînt şi care acum v-a înviat pe voi cu Cuvîntul Lui cel Atotputernic. El a voit să ne arate şi să ne adeverească pe noi, pentru învierea morţilor ce va să fie; că cei ce sînt în morminte, auzind glasul lui Dumnezeu, vor învia şi vor ieşi din mormînt nestricaţi".

Sfîntul Maximilian a zis către împărat: "De acum împărăţia va fi a ta, pentru credinţa ta cea puternică, şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va păzi nevătămată de tot răul întru numele Său cel sfînt. Deci, să crezi că pentru tine ne-a înviat pe noi Dumnezeu şi ca dovadă de învierea cea de obşte". Sfinţii au zis către împărat şi alte multe cuvinte folositoare de suflet, la care împăratul împreună cu arhiereul, cu boierii şi tot poporul ascultau cu dulceaţă cuvintele lor.

Scriitorul grec al faptelor bisericeşti, Nichifor al lui Calist, adaugă şi aceasta: "Că împăratul s-a împărtăşit şapte zile la masă împreună cu dînşii şi le slujea lor". După multe vorbiri, privind spre dînşii cu dinadinsul şi îndulcindu-se de vederea feţei lor, i-a văzut plecîndu-şi iar capetele la pămînt şi adormind cu somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Deci, împăratul, stînd lîngă dînşii, a plîns împreună cu cei ce erau cu el. El a poruncit să se facă şapte racle de argint şi de aur, în care să se pună trupurile sfinţilor.

În noaptea aceea, sfinţii s-au arătat împăratului în vedenia visului, poruncindu-i să-i lase să se odihnească pe pămînt, precum s-au odihnit şi mai înainte. După aceasta s-a adunat acolo sobor de mulţi episcopi, făcînd praznic luminos, şi cinstind cu vrednicie pe sfinţii mucenici. Împăratul, făcînd multe milostenii săracilor, scăpătaţilor şi ţării aceleia, şi pe cei ce erau în legături eliberîndu-i, s-a întors la Constantinopol, bucurîndu-se şi slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Căruia şi de la noi, păcătoşii, să-i fie cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin.

Notă - Cîţi ani au dormit sfinţii tineri, adică de la Deciu pînă la învierea lor, nu s-a spus în istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful şi Sinaxarul lunilor spun de 192 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, în Sinopsisul istoriilor sale, întru împărăţia lui Teodosie cel Mic, a scris că sfinţii au dormit 170 de ani şi au înviat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie. Iar cel ce va voi să ştie adevărul, să caute anii lui Deciu şi ai lui Teodosie, care aici de faţă s-au pus astfel:

Deciu, după adormirea celor şapte tineri, a pierit în anul 254, după întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul; iar Teodosie cel Tînăr a luat împărăţia în anul 408. Sfinţii şapte tineri, după mărturisirea lui Gheorghe Chedrinos şi a noului Hronograf care este tălmăcit din cel grecesc, s-au sculat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr. Prologul pe Octombrie, în 22 de zile, povesteşte că în anul 38 al împărăţiei lui s-au sculat sfinţi şapte tineri. Deci, tot cel ce va voi să numere anii de la împărăţia lui Deciu pînă la împărăţia lui Teodosie cel Mic, pînă la 23 de ani, şi pînă la 38 de ani ai împărăţiei lui, şi vor vedea cu adevărat, cîţi ani au dormit sfinţii şapte tineri.

Viețile Sfinților pe luna August

Aducerea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (2 august)

Aducerea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan
(2 august)

Sfîntul Arhidiacon Ştefan fiind ucis cu pietre de către evrei, cinstitul lui trup a stat neîngropat două zile şi o noapte, fiind aruncat spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi a păsărilor; însă nimic nu s-a atins de dînsul, pentru că Domnul îl păzea pe el. În a doua noapte, Gamaliel, slăvitul învăţător de lege al Ierusalimului, cel ce se pomeneşte în Faptele Apostolilor, începuse a se îndupleca spre dreapta credinţă în Hristos. El se arătase în taină prieten al Sfinţilor Apostoli, şi a trimis bărbaţi cucernici ca să ia pe ascuns trupul întîiului mucenic, şi l-au dus în satul său, care, după numele lui, se chema Cafargamala, adică satul lui Gamaliel.

Acel sat era departe de Ierusalim ca la douăzeci de stadii; deci, acolo i-au făcut Sfîntului Ştefan cinstita îngropare, punîndu-l într-o peşteră, în mormîntul lui cel nou. După aceea, Nicodim, boierul evreiesc care venise noaptea la Domnul Hristos, plîngînd deasupra mormîntului Sfîntului Ştefan, s-a mutat; şi tot acolo aproape de mormîntul mucenicului a fost îngropat de Gamaliel.

După aceasta şi Gamaliel, primind Sfîntul Botez împreună cu fiul său, Aviv, şi vieţuind cîtăva vreme cu bună plăcere în dreapta credinţă creştinească, s-a sfîrşit. Deci, în aceeaşi peşteră, lîngă mormîntul lui Ştefan şi a lui Nicodim, i-au îngropat pe amîndoi. Trecînd mulţi ani şi pierind chinuitorii care mult au prigonit Biserica lui Hristos, a sosit împărăţia creştinească, prin luminarea marelui Constantin; şi, făcîndu-se alinare Bisericii şi dreapta credinţă strălucind pretutindenea, s-au aflat prin dumnezeiască descoperire cinstitele moaşte ale Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi, lîngă dînsul, moaştele bărbaţilor celor de Dumnezeu plăcuţi, ale lui Nicodim, Gamaliel şi Aviv. Deci, le-au aflat pe ele preotul satului acela, cu numele Luchian, după o arătare ce i s-a făcut lui în acest chip:

În noaptea unei vineri, în ceasul al treilea, odihnindu-se el, i s-a arătat în vedenia visului un bărbat bătrîn, înalt la stat, bineîncuviinţat şi cu cărunteţile înfrumuseţat, avînd barbă lungă, îmbrăcat cu o haină albă, care era împestriţată cu picături în chipul aurului, închipuind asemănări de cruci prin sine, iar în mîna sa avea un toiag de aur, cu care îmboldind în coaste pe preot, l-a strigat de trei ori, chemîndu-l pe nume: "Luchiane, Luchiane, Luchiane", şi a început a grăi: "Mergi în peştera Ierusalimului şi întreabă pe Sfîntul Ioan arhiepiscopul, pînă cînd vom sta închişi şi nu ne deschide nouă? Căci în vremea arhieriei lui ni se cade nouă să fim arătaţi! Deci, deschide mormîntul nostru, nezăbovind, unde, din nebăgare de seamă, zac moaştele noastre; pe de o parte, umplîndu-se de ploi, iar pe de alta, fiind călcate de picioarele celor necredincioşi! Deci, nu mă îngrijesc atîta de mine, pe cît de acei sfinţi vrednici de mare cinste, care zac împreună cu mine. Deschide-le pe acelea, ca să deschidă Dumnezeu lumii uşile milostivirii Sale, fiindcă este cuprinsă de multe primejdii!"

Preotul Luchian, înspăimîntîndu-se, a întrebat pe bărbatul ce i se arătase lui, zicîndu-i: "Cine eşti tu şi cine sînt cei ce zici că sînt cu tine?" Iar acela a răspuns: "Eu sînt Gamaliel, învăţătorul lui Pavel, apostolul lui Hristos, şi Ştefan arhidiaconul se odihneşte împreună cu mine, cel ucis cu pietre de evrei şi de arhiereii Ierusalimului, pentru credinţa lui în Hristos. El fiind aruncat spre mîncarea cîinilor, a fiarelor şi a păsărilor, l-am luat noaptea şi, aducîndu-l în acest sat al meu, l-am pus în peştera mea în mormîntul gătit mie, vrînd să am parte cu dînsul întru învierea şi în darul lui Dumnezeu. În alt mormînt, în aceeaşi peşteră, este pus Nicodim, cel ce de Domnul Hristos singur s-a învăţat sfînta credinţă şi a primit Sfîntul Botez - după înălţarea Domnului -, de la apostoli. De al cărui botez şi de credinţa sa cea întru Hristos aflînd evreii, s-au umplut de mînie şi voiau să-l ucidă pe dînsul, ca şi pe Ştefan, însă n-au făcut aceasta pentru cinstea mea, fiindcă îmi era rudenie; ci au luat de la dînsul dregătoria, iar averea lui au adăugat-o la averile bisericeşti. Deci, blestemîndu-l, l-au izgonit din cetate cu multe ocări şi cu necinste, iar eu l-am primit pe dînsul în satul meu şi l-am hrănit pînă la sfîrşitul lui.

Murind el, l-am îngropat aproape de moaştele întîiului Mucenic Ştefan. Acolo am îngropat în al treilea mormînt şi pe Aviv, prea iubitul meu fiu care, împreună cu mine, a primit sfîntul Botez de la apostolii lui Hristos, cînd era în vîrstă de douăzeci de ani. El murind înainte de mine, l-am îngropat în mormîntul al treilea săpat în peretele peşterii, cu care împreună am pus să fie aşezat şi trupul meu cînd voi fi murit". Preotul iarăşi l-a întrebat, zicîndu-i: "Unde vă vom căuta pe voi?" Gamaliel a răspuns: "Caută-ne înaintea satului spre partea de miazăzi, la ţarina care se numeşte de la Gravi, adică ţarina bărbaţilor lui Dumnezeu".

Zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut, iar preotul, deşteptîndu-se, a lăudat pe Dumnezeu şi s-a rugat, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, de este de la Tine arătarea aceasta, iar nu o înşelăciune, porunceşte, ca şi a doua oară şi a treia oară să mi se facă aceeaşi arătare!" Luchian a început a posti cu mîncare uscată pînă la altă vineri, petrecînd în rugăciune şi nespunînd cuiva de vedenia aceea.

În noaptea celeilalte vineri, în ceasul al treilea, Gamaliel iarăşi s-a arătat lui Luchian preotul în acelaşi chip ca întîia oară, şi i-a zis: "Pentru ce n-ai luat seamă ca să mergi şi să spui Sfîntului Ioan arhiepiscopul, precum ţi-am zis?" Preotul i-a răspuns: "Iartă-mă, Domnul meu, că m-am temut să merg îndată după cea dintîi vedenie şi să-i spun, ca să nu mă aflu mincinos; ci m-am rugat Domnului să te trimită a doua oară şi a treia oară la mine, ca să mă pot încredinţa despre acest adevăr". Iar el, făcîndu-i cu mîna, i-a zis: "Pace ţie, preote, odihneşte-te!" Şi se vedea ca şi cum ieşea văpăi din ochii preotului. Apoi iarăşi, întorcîndu-se către dînsul, i-a zis: "Luchiane, de vreme ce te gîndeşti cum vei afla şi vei cunoaşte moaştele fiecăruia din noi, caută, vezi şi cunoaşte cele ce se vor arăta ţie!"

Zicînd aceasta, cel ce se arătase a adus preotului patru coşniţe: trei de aur, iar a patra de argint. Drept aceea, una dintre acele coşniţe de aur era plină de flori roşii, a doua şi a treia din cele de aur erau pline de flori albe, iar a patra coşniţă, cea de argint, era plină de şofran galben binemirositor. Coşniţa cea dintîi de aur, cu florile cele roşii, a pus-o de-a dreapta preotului, spre răsărit, pe cea de-a doua, cu florile cele albe, a pus-o în partea dinspre miazăzi, iar pe a treia şi pe a patra, le-a pus împreună în partea dinspre apus, în dreptul celei dintîi ce era spre răsărit. Preotul a întrebat pe cel ce-i arăta lui acelea, zicîndu-i: "Ce sînt acestea, domnul meu?" El i-a răspuns: "Acestea sînt mormintele noastre, în care ne odihnim noi. Coşniţa cea de aur cu flori roşii dinspre răsărit este mormîntul Sfîntului Ştefan, care s-a roşit cu sîngele mucenicesc pentru Hristos. Cealaltă coşniţă de aur, cu florile cele albe, care stă spre miazăzi, este mormîntul Sfîntului Nicodim. A treia coşniţă, asemenea cu flori albe, care stă spre apus, este mormîntul meu. Iar a patra coşniţă, cea de argint, cu şofranul cel binemirositor, care stă împreună cu a mea, este mormîntul fiului meu, Aviv, care a fost curat din pîntecele maicii sale, cu trupul şi cu sufletul, şi s-a sfîrşit în feciorie fără de prihană".

Gamaliel, zicînd acestea, s-a făcut nevăzut împreună cu coşniţele. Preotul, după acea vedenie, a mulţumit lui Dumnezeu şi se silea la rugăciune şi la postire pînă în vinerea a treia, aşteptînd ca şi a treia oară să se învrednicească de acea arătare. În noaptea vinerii a treia, Gamaliel, acelaşi bărbat cinstit şi cu sfînta podoabă, a stat înaintea preotului în vedenie, zicîndu-i cu îngrozire: "Pentru ce nu ai luat seamă pînă acum, adică să mergi la arhiepiscop şi să-i vesteşti lui cele arătate şi cele zise ţie? Oare nu vezi cîtă secetă şi mîhnire este în cele de sub cer? Dar tu nu te îngrijeşti! Oare nu sînt în pustietăţi bărbaţi sfinţi mai buni şi mai vrednici de această descoperire decît tine? Iar noi, trecîndu-i pe aceia, am voit să fim arătaţi prin tine; deci, sculîndu-te, mergi şi spune arhiepiscopului ca să deschidă locul în care ne odihnim şi să facă o rugăciune, ca Domnul, cu rugăciunile noastre, să fie milostiv spre poporul Său".

Deci, sculîndu-se preotul şi mulţumind Domnului, a mers cu sîrguinţă la Ierusalim şi i-a spus sfîntului arhiepiscop Ioan acea vedenie de trei ori. Arhiepiscopul, plîngînd de bucurie a zis: "Binecuvîntat este Dumnezeu, iubitorul de oameni, Care voieşte să ne arate nouă mila Sa, prin descoperirea sfinţilor Săi, pe care, de ne vom învrednici a-i afla, apoi mi se cade mie să aduc aici în cetate moaştele Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care s-a nevoit împotriva iudeilor şi a văzut cerurile deschise şi pe Hristos stînd în slava Sa. Iar tu, fiule - a zis către preot -, du-te la ţarina aceea, caută locul unde zac sfinţii, sapă pînă dai de mormintele lor, şi vesteşte-mă cînd îi vei găsi pe ei!"

Preotul, întorcîndu-se de la cetate în satul său, a chemat nişte bărbaţi cucernici, şi a mers cu dînşii la ţarina ce se numea "de la Gavri". În mijlocul acelei ţarine era o movilă. Deci, socotind că acolo se odihnesc moaştele sfinţilor, a voit să sape, dar mai întîi a făcut rugăciune de toată noaptea pe acea movilă. Într-acea noapte s-a arătat Sfîntul Gamaliel unui monah ce locuia acolo pe aproape, cu numele Nughetie, zicîndu-i: "Du-te şi spune preotului Luchian să nu se ostenească săpînd acea movilă, căci noi nu zăcem acolo, ci să ne caute lîngă valea din partea dinspre miazăzi, că acolo sîntem îngropaţi. Sub acea movilă ne-a pus cînd ne aducea la îngropare şi se făcea acolo deasupra noastră plîngere, după obiceiul cel vechi. De aceea s-a făcut acea movilă, întru mărturia plînsului ce s-a făcut pentru noi. Deci, monahul acela, sculîndu-se, s-a dus şi a găsit pe preotul Luchian cu mulţi oameni, săpînd la acea movilă şi i-a spus lui ceea ce a văzut şi a auzit. Atunci preotul a preamărit pe Dumnezeu, că a arătat şi pe un alt martor al descoperirii.

Mergînd spre vale, au găsit lîngă ea o piatră, pe care era scris cu slove evreieşti "Heliil", care se tîlcuieşte "Robii lui Dumnezeu". Deci, săpînd piatra aceea şi luînd-o de acolo, au găsit o intrare strîmtă în peşteră. Intrînd în ea cu lumînare, au văzut în pereţi săpate mormintele şi într-însele moaştele sfinţilor. Intrarea în peşteră era dinspre miazăzi şi în dreapta spre răsărit era mormîntul Sfîntului Arhidiacon Ştefan; în dreptul intrării dinspre miazănoapte era mormîntul Sfîntului Nicodim, iar în partea dinspre apus, în dreptul Sfîntului Ştefan, se odihnea Sfîntul Gamaliel cu fiul său, precum mai înainte se făcuse arătare preo-tului în vedenie prin coşniţe. Atunci îndată preotul a spus lui Ioan, arhiepiscopul Ierusalimului, despre aflarea sfinţilor.

Arhiepiscopul luînd pe cei doi episcopi care se întîmplaseră acolo, pe Elefterie al Sevastiei şi pe un alt Elefterie al Ierihonului, a mers cu sîrguinţă la locul acela unde erau moaştele sfinţilor şi, săpînd intrarea peşterii largă, au intrat înăuntru. Dar cînd au deschis mormîntul Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, îndată s-a cutremurat pămîntul şi s-a auzit de cei vrednici glasul îngerilor care cîntau: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace... Şi atît de bună mireasmă mirositoare a ieşit din moaştele sfîntului, încît nimeni din oameni nu a mirosit cîndva mai înainte. Tuturor li se părea că stau ca în rai, umplîndu-se văzduhul de acea bună mireasmă, încît pînă la zece stadii se simţea mirosul acela. Împreună cu arhiepiscopul venise de la Ierusalim şi din satele de primprejur mult popor, între care erau şi mulţi cuprinşi de felurite boli; unii orbi, alţii şchiopi, alţii pătimeau cu neputinţe dinlăuntru, alţii erau munciţi de diavoli, iar alţii pătimeau diferite boli. Deci, în acel ceas toţi au primit tămăduiri, iar numărul celor care se tămăduiseră era şaptezeci şi trei. Luînd moaştele acestor patru sfinţi, le-au scos cu cîntări de psalmi pe movilă, iar poporul le săruta cu cucernicie. După aceasta, arhiepiscopul a zidit degrabă pe locul acela o biserică în numele sfinţilor celor aflaţi, şi a pus într-însa pe Nicodim, pe Gamaliel şi pe Aviv, iar moaştele Sfîntului Arhidiacon Ştefan le-au dus cu cinste în Ierusalim şi le-au pus în biserica din Sfîntul Sion.

În aceeaşi vreme, un oarecare bărbat din suita împărătească, cu numele Alexandru, împreună cu femeia sa, Iuliana, au plecat de la Constantinopol la Ierusalim spre închinarea la Sfintele Locuri. Văzînd ei minunile Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan, au zidit în cetate o biserică de piatră în numele lui şi au rugat foarte mult pe arhiereu să mute moaştele Sfîntului Ştefan în biserica cea nou zidită. Arhiereul, fiind silit de rugămintea cea cu dinadinsul a femeii, a făcut ceea ce cerea. Dar, după cîtva timp, Alexandru s-a îmbolnăvit de moarte în Ierusalim şi a poruncit femeii sale cu jurămînt, să-i facă o raclă asemenea cu racla întîiului mucenic şi în ea să-l pună pe el lîngă moaştele Sfîntului Ştefan. Aceasta poruncindu-i, a murit.

Femeia, făcînd după porunca bărbatului său o raclă asemenea cu racla sfîntului, a pus în ea cu slăvită îngropare trupul bărbatului ei lîngă racla sfîntului. Ea a stat în Ierusalim lîngă biserica aceea, nevrînd să se despartă de bărbatul său, măcar că el murise, deoarece credea că el este viu întru Domnul. Dar, de vreme ce Iuliana, soţia lui Alexandru, era tînără, frumoasă şi bogată, mulţi din cei de neam bun o sileau să o ia în a doua nuntă; însă ea, fiind înţeleaptă, nicidecum nu voia să se însoţească după alt bărbat, păzind neschimbată credinţa însoţirii cu bărbatul cel dintîi, cu care aştepta să aibă parte la înviere în rînduiala drepţilor.

Însă, cînd un oarecare din puternicii stăpînitori o supăra pe ea foarte mult, vrînd să o ia de soţie, dînsa, ca să scape de el, s-a gîndit să ia trupul bărbatului său şi să se întoarcă la Constantinopol în patria sa, mai cu seamă că trecuseră opt ani de la moartea lui. Deci, a rugat pe arhiepiscopul Ierusalimului să n-o oprească să ia trupul bărbatului său, dar el n-a voit. Atunci ea a scris degrabă o scrisoare tatălui său, care trăia în Constantinopol, rugîndu-l să mijlocească pe lîngă împăratul Constantin cel Mare, care împărăţea pe atunci, ca să poată fără de oprire să ia din Ierusalim trupul bărbatului său şi să vină la Constantinopol. Astfel că nu după lungă vreme a venit poruncă de la împărat, după cum o cerea ea şi a arătat-o arhiepiscopului.

Arhiepiscopul, văzînd scrisoarea împărătească, nimic nu mai putea să răspundă împotrivă şi o binecuvîntă să fie după dorinţa ei. Atunci Iuliana, cu binecuvîntare descoperind pămîntul în care erau amîndouă raclele, a Sfîntului Mucenic Ştefan şi a bărbatului ei, Alexandru, a luat din greşeală racla cu moaştele sfîntului, în loc de aceea a bărbatului, voind Dumnezeu aşa, şi Întîiul Mucenic astfel dorind. Deci, punînd-o în carul tras de catîri, a plecat în cale. Cînd a pornit din Ierusalim era seară şi în aceeaşi noapte, deasupra moaştelor pe care le duceau, s-a auzit din văzduh glasul îngerilor care cîntau doxologia şi o bună mireasmă ieşea din raclă ca din nişte mir mult vărsat şi se auzeau de departe şi glasuri diavoleşti, strigînd: "Amar nouă, că Ştefan trece şi ne bate pe noi!" Slugile Iulianei, auzind unele ca acestea, s-au cutremurat şi au zis către dînsa: "Ce este aceasta, doamnă, că se aud felurite glasuri, care spun de numele lui Ştefan? Oare nu cumva ducem noi racla Întîiului Mucenic în loc de aceea a domnului nostru Alexandru?" Iar ea, lăcrimînd, cu bucurie a zis: "Tăceţi, fiilor, că aşa este, precum a voit Dumnezeu şi precum a dorit sfîntul, robul Său".

Ajungînd la Ascalon, cetate lîngă mare, au aflat o corabie mergînd spre Constantinopol. Dînd plată cîrmaciului, au stat în corabie cu moaştele sfîntului, şi astfel au pornit în cale. Dar cînd erau ei în mijlocul mării, s-a ridicat o furtună mare, încît şi corabia se acoperea cu valuri, iar cei din corabie se temeau de învăluirea cea cumplită. Dar iată că li s-au arătat lor în vederea ochilor Sfîntul Întîiul Mucenic Ştefan, şi le-a zis: "Eu sînt cu voi, nu vă temeţi!" Aceasta zicînd-o, s-a făcut nevăzut. Deci, îndată marea s-a schimbat într-o alinare, şi au mers de acolo fără de primejdie, iar noaptea se arăta lumină deasupra moaştelor sfîntului şi multă bună mireasmă ieşea din sicriu şi cîntări îngereşti se auzeau în văzduh.

Sosind la Calcedon, au rămas acolo cinci zile şi au făcut înştiinţare cetăţenilor despre moaştele Sfîntului Ştefan. Deci, mulţi veneau la corabie, unde aduceau pe neputincioşii lor, şi toţi cîţi erau bolnavi au cîştigat tămăduire prin vederea întîiului mucenic; iar diavolii s-au izgonit din oameni şi, fugind, strigau: "Ştefan cel ucis de evrei cu pietre a venit şi ne munceşte pe noi cumplit şi de pretutindeni ne izgoneşte şi de pe pămînt şi de pe mare".

După aceasta, corabia, plecînd de la Calcedon şi mergînd cu bine, a ajuns la Constantinopol. Dreptcredincioasa femeie Iuliana, s-a dus la tatăl său şi a spus amănunţit toate despre moaştele Sfîntului Arhidiacon Ştefan. Atunci, tatăl său împreună cu dînsa, s-au dus şi au spus împăratului şi patriarhului acestea şi s-au umplut de mare bucurie. Deci, patriarhul, clerul şi tot poporul au mers la malul mării, întru întîmpinarea moaştelor Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, şi, scoţînd din corabie racla cu moaştele sfîntului, au pus-o în carul împărătesc şi au petrecut-o cu cinste şi cu cîntări de psalmi. Apoi au dus carul în palatele împărăteşti, pentru că aşa poruncise împăratul.

Multele minuni ce s-au făcut în acea vreme de la sfintele moaşte, nu este cu putinţă a le spune. Toţi, cîţi erau cuprinşi de orice neputinţe şi de boli, primeau tămăduiri. Petrecîndu-le ei cu acest fel de cinste, au ajuns la locul care se numea "Băile lui Constantin". Acolo, catîrii, care trăgeau carul împărătesc în care erau moaştele, au stat, iar slugile îi băteau, silindu-i să meargă, dar ei nu puteau să mişte paşii din loc nicidecum. Atunci un catîr, prin dumnezeiasca poruncă, luînd glas omenesc, a grăit astfel: "Pentru ce ne bateţi în zadar, că în acest loc a voit Întîiul Sfînt Mucenic Ştefan să i se pună moaştele?"

Toţi, auzind un glas ca acesta, s-au mirat foarte mult şi s-au înspăimîntat; deci, au preamărit pe Dumnezeu cu glasuri de cîntări. Împăratul a poruncit ca îndată să se zidească o biserică de piatră în acel loc; deci, în scurtă vreme s-a zidit o biserică foarte frumoasă în numele Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi a pus în ea cinstitele lui moaşte întru slava şi lauda Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi Sfîntul Duh, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste şi slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților pe luna August

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii ( Despre datoriile păstorilor sufleteşti )

 

Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii
( Despre datoriile păstorilor sufleteşti )

Nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănînce (Matei, 14, 16)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni numai cu cinci pîini şi doi peşti. Căci mergînd prin Galileea, vestea tuturor cuvîntul mîntuirii, fiind înconjurat de o mare mulţime de oameni, bărbaţi, femei cu copii în braţe, bătrîni şi bolnavi de tot felul. Toţi căutau pe Dumnezeu şi erau însetaţi după cuvintele de învăţătură ale Mîntuitorului. Toţi suspinau după Mesia şi aveau nevoie de păstori duhovniceşti care să-i înveţe Sfînta Scriptură, să-i hrănească cu cuvinte de mîntuire, să-i scape de robia patimilor şi să-i călăuzească spre Hristos.

Văzînd Domnul popor mult, I s-a făcut milă de ei şi a tămăduit pe toţi bolnavii lor (Matei 14, 14). Iată că Fiul lui Dumnezeu are milă şi de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostiveşte şi de suferinţele noastre trupeşti şi le vindecă, uneori chiar înaintea tămăduirii sufletelor, ştiind că prin aceasta oamenii se întorc mult mai uşor la pocăinţă.

Dar făcîndu-se seară, au venit la Dînsul ucenicii Lui şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea a trecut; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă prin sate să-şi cumpere hrană (Matei 14, 15). Ucenicii, văzînd poporul obosit, flămînd şi însetat, şi soarele asfinţit, au cerut Mîntuitorului să înceteze cuvîntul de învăţătură şi să lase mulţimea să se întoarcă în satele lor ca să mănînce şi să se odihnească.

Oare au greşit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai că ei cugetau mai mult omeneşte decît duhovniceşte. De aceea Mîntuitorul a respins propunerea ucenicilor Săi prin aceste cuvinte: Nu trebuie să se ducă!, adică: Nu îndepărtaţi oamenii de la voi, că nu au unde se duce. Iată, sînt ca nişte oi fără păstori. Sînt obosiţi, bolnavi, flămînzi şi însetaţi trupeşte şi sufleteşte şi au nevoie de păstori buni, de cuvinte de mîngîiere, de hrană duhovnicească. Nu trebuie să se ducă de la voi! Daţi-le voi ca să mănînce!

Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mîntuitorului Hristos: Nu avem decît cinci pîini şi doi peşti! Iar Domnul a poruncit: Aduceţi-le pe acestea aici la Mine. Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvîntat pîinile, iar ucenicii, după ce au aşezat poporul pe iarbă, le-au împărţit mulţimilor pîinile şi peştii. După ce s-au săturat toţi cei ce mîncaseră, ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, ucenicii au strîns rămăşiţele de fărîmituri, douăsprezece coşuri pline (Matei 14, 17-21).

Această mare minune a înmulţirii pîinilor, s-a săvîrşit în Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. În amintirea ei s-a zidit aici o mănăstire mică, ce dăinuieşte pînă astăzi. Într-un chip desăvîrşit minunea înmulţirii pîinilor se repetă pe pămînt de la începutul zidirii şi pînă astăzi, ca o liturghie permanentă a creaţiei. Oare nu hrăneşte Dumnezeu astăzi cu pîine şi hrană peste cinci miliarde de oameni, cît numără tot pămîntul? Şi aceasta nu este o minune a înmulţirii pîinilor, cel puţin tot atît de mare ca cea din Galileea, de acum aproape două mii de ani?

Iubiţi credincioşi,

Omul fiind format din două părţi, adică trup şi suflet, are în viaţă şi bucurii sufleteşti şi bucurii pămînteşti, are şi ispite sufleteşti şi ispite trupeşti. Are nevoie pe pămînt de hrană sufletească pentru mîntuire şi de hrană trupească materială pentru a-şi menţine viaţa în trup. Pentru hrana materială avem părinţi care se îngrijesc de copii şi le asigură cele necesare vieţii. Iar pentru hrana duhovnicească necesară mîntuirii sufletelor, avem părinţi duhovniceşti, episcopi, preoţi şi duhovnici care se îngrijesc de mîntuirea credincioşilor încredinţaţi lor de Hristos.

Iată pentru ce a poruncit Mîntuitorul ucenicilor Săi: Nu trebuie să se ducă oamenii de la voi; daţi-le voi să mănînce! (Matei 14, 16) Şi care este hrana cu care episcopii şi preoţii hrănesc pe credincioşi?

Cea dintîi hrană cu care păstorii Bisericii sînt datori să hrănească pe credincioşi este învăţătura de credinţă ortodoxă. Credinţa dreaptă apostolică este pîinea vieţii noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvîntul viu şi neschimbat propovăduit de Fiul lui Dumnezeu şi de Sfinţii Apostoli şi scris cu litere de foc în Sfînta Evanghelie. Credinţa curată în Dumnezeu, Cel în Sfînta Treime închinat şi mărit, este cuprinsă pe scurt în Crez, este mărturisită de două mii de ani de Biserica Ortodoxă şi de sfinţii ei slujitori şi este apărată cu jertfa a milioane de martiri şi cu învăţătura tuturor Sfinţilor Părinţi şi Cuvioşi.

Fără credinţă dreaptă, adică ortodoxă, nu putem face nici fapte bune şi deci nu ne putem mîntui. Credinţa adevărată, vie, pe care o mărturisim prin cuvînt şi prin viaţa noastră, împreună cu sîngele mucenicilor stau la temelia Bisericii şi a mîntuirii noastre. De aceea, cine caută să schimbe cu ceva dogmele credinţei ortodoxe, să răstălmăcească Sfînta Scriptură, să semene neghină în ogorul semănat şi lucrat de Hristos, acela încearcă să pună altă temelie Bisericii. După cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei şi este dat anatema, adică dat satanei, de Biserică. Printre aceştia se numără atît necredincioşii care neagă pe Dumnezeu şi urăsc Biserica Lui, cît şi toţi sectanţii rupţi din sînul Bisericii apostolice care îşi fac "bisericuţele" lor şi se leapădă de dreapta credinţă, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinţi şi răstălmăcesc Sfînta Scriptură.

Ierarhii şi preoţii, ca urmaşi direcţi ai Sfinţilor Apostoli, au marea datorie să apere dreapta credinţă şi pe credincioşii ortodocşi încredinţaţi lor, ca să nu fie amăgiţi de prozelitismul sectar şi să fie tîrîţi în orice fel de grupări sectare. Preoţii, mai ales, au datoria să facă lecţii de catehizare în Duminici şi sărbători, în cadrul sfintelor slujbe, atît la Liturghie şi la vecernie cît şi în toate ocaziile, să explice credincioşilor noştri învăţătura de credinţă ortodoxă, Crezul, Tatăl nostru, Fericirile, cele şapte Taine ale Bisericii. Apoi să combată orice fel de prozelitism sectar, adunările religioase afară de biserică, vizitele neortodoxe în casele enoriaşilor, ca şi răspîndirea şi citirea cărţilor anticreştine şi sectante, care amăgesc pe creştinii slabi şi neinformaţi duhovniceşte.

Mai ales astăzi, cînd sectele de tot felul asalteză Biserica Ortodoxă şi pe fiii ei, preoţii trebuie să fie la datorie, să cunoască bine Sfînta Scriptură, să fie modele vii în ochii tuturor, să propovăduiască Evanghelia "cu timp şi fără timp", să facă vizite misionare în casele enoriaşilor, să formeze comitete de credincioşi buni ca să-i ajute în misiune şi să hrănească poporul lui Dumnezeu cu învăţătura curată a Bisericii Ortodoxe. Oricît ar părea de greu, preoţi buni sînt destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar şi întăresc cu cuvîntul şi fapta dreapta credinţă.

A doua hrană duhovnicească, de aceeaşi valoare cu credinţa curată, este viaţa morală în rîndul credincioşilor noştri. Dumneavoastră fraţilor, ca fii adevăraţi ai Bisericii lui Hristos aveţi mari datorii să păstraţi cu sfinţenie credinţa ortodoxă pînă la moarte, chiar cu preţul vieţii. Apoi să trăiţi, adică să puneţi în practică învăţătura Sfintei Evanghelii, ştiind că, credinţa fără fapte bune este moartă (Iacob 2, 17-20). Adică să fiţi oameni de rugăciune, să trăiţi în pace cu toţii, să mergeţi regulat la biserică, de unde primiţi adevărata hrană duhovnicească; să faceţi milostenie, să fugiţi de desfrînare şi de beţie, două grele păcate care stăpînesc astăzi aproape toată lumea şi să vă creşteţi copiii în frica şi dragostea de Dumnezeu.

Aveţi grijă de tot şi mai ales de fiii şi de familia dumneavoastră să nu cadă în cursele cele de multe feluri ale diavolului. Acum s-au înmulţit avorturile, certurile în familie, desfrîul şi divorţul. Ba în ultimul timp s-au răspîndit la noi filme şi chiar cărţi şi reviste pornografice care cad în mîinile tinerilor şi copiilor noştri şi trag pe mulţi la desfrînare. Părinţii în familie, bătrînii înţelepţi şi creştinii buni împreună cu preoţii din parohii sînt datori în faţa lui Dumnezeu să ajute generaţia tînără, pe cei slabi în credinţă şi lipsiţi de educaţie creştină, ca să nu cadă în aceste cumplite patimi ce corup societatea noastră.

Credincioşii nu trebuie să lase totul în grija preotului. Ei trebuie să ajute pe preot, să-l întrebe, să colaboreze, să-i ceară sfatul ori de cîte ori este nevoie şi să asculte cu sfinţenie cuvîntul lui. Iar dacă au vreo îndoială, să meargă la preoţii bătrîni, la mînăstiri şi la nevoie, chiar la episcopul lor. Viaţa morală exemplară a preotului şi a credincioşilor, ca şi colaborarea lor la evanghelizarea parohiei, formează un puternic zid de rezistenţă împotriva tuturor ispitelor şi furtunilor.

Sfintele slujbe făcute la timp, după rînduială, cu evlavie şi fără grabă, hrănesc cel mai mult pe credincioşii din satele şi oraşele noastre. Şi dacă există coruri şi cîntări frumoase la slujbe şi predici bune, calde, inspirate din trăire, pe înţelesul tuturor, slujbele îi întăresc în credinţă pe toţi, umplu bisericile de credincioşi, atrag la ortodoxie chiar şi pe cei ce s-au rupt de Biserică şi îi apropie de Hristos pe toţi.

Fericite sînt asemenea parohii care au preoţi buni, cu slujbe şi predici frumoase, izvorîte din credinţă; cu păstori model şi mame evlavioase care se jertfesc pentru Dumnezeu şi pentru copiii lor. Acolo nu pot fi dezbinări religioase şi de familie, nici secte, nici beţii, nici alte grele păcate, ci toţi vor fi cu un cuget şi o inimă în sînul Bisericii lui Hristos.

Predica vie este ajutată în parohie şi de citirea cărţilor ortodoxe. De altfel s-au tipărit numeroase cărţi de către Biserica Ortodoxă Română. Se recomandă să funcţioneze la fiecare parohie o bibliotecă cu cele mai bune cărţi de învăţătură ortodoxă, care să se dea enoriaşilor la citit, după nevoie, cu binecuvîntarea preotului. Cele mai bune cărţi pentru întărirea credinţei sînt: Sfînta Scriptură sau Biblia, Vieţile Sfinţilor pe fiecare lună, Despre credinţa ortodoxă, Filocaliile, Catehismul, Mîntuirea Păcătoşilor, Convorbiri duhovniceşti, Pelerinaj la Locuri Sfinte, Patericul Românesc, cărţi de explicare a credinţei, precum şi multe alte scrieri ortodoxe alese. Iar din casele credincioşilor să nu lipsească sfintele icoane, Sfînta Cruce, Noul Testament, Ceaslovul, Psaltirea sau măcar o carte de rugăciuni.

Toate acestea sporesc credinţa în casă şi în inimi şi hrănesc mult pe credincioşii noştri. Iar dacă lipsesc slujbele frumoase, predica vie, cărţile sfintele şi exemplele preotului, îndată pătrund sectele şi dezbinarea în casă şi în parohie şi nimic nu este mai greu decît să îndreptezi o parohie dezbinată şi tulburată.

Credincioşii trebuie să se spovedească, pentru a se putea hrăni cu Sfînta Împărtăşanie care este Trupul şi scump Sîngele lui Hristos, mai ales în cele patru sfinte posturi, iar bolnavii, bătrînii, văduvele şi copiii să se împărtăşească mai des, după sfatul preotului. Nu trebuie să fugim de Sfintele Taine, fie de frica osîndei, fie din nepăsare, dar nici să cerem prea des Sfînta Împărtăşanie ci să ţinem regula Bisericii, calea de mijloc, ştiind că extremele, excesele, adică nepăsarea şi îndrăzneala, sînt ale vrăjmaşului.

Iubiţi credincioşi,

Iată cîteva căi prin care păstorii Bisericii lui Hristos îşi hrănesc enoriaşii, după porunca Domnului: Daţi-le voi să mănînce. Ele sînt mai multe, dar acestea sînt recomandate întîi de Sfinţii Părinţi. Însă nu este de ajuns numai să avem preoţi buni la sate şi oraşe. Dumneavoastră credincioşii sînteţi datori să colaboraţi cu preoţii la întărirea ortodoxiei în parohie, la hrănirea celor flămînzi şi însetaţi, la ajutorarea, cercetarea şi miluirea săracilor, a orfanilor, a văduvelor, a copiiilor şi a celor greu bolnavi. Să nu uităm că de multe ori credincioşii reuşesc să atragă multe suflete şi să intre acolo unde nu poate pătrunde preotul. Nu lăsaţi pe preot să lupte singur. Ajutaţi-i la biserică, la slujbe, la curăţenie, la cercetarea bolnavilor, la îndrumarea celor din jur să vină la Hristos.

Să ne rugăm cu toţii lui Dumnezeu să rînduiască păstori în buni Bisericile Sale, spre întărirea dreptei credinţe întru lauda Preasfintei Treimi şi mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa