Arhimandrit Ilie Cleopa Predică la Naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul ( 24 iunie )

Predică la Naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul
( 24 iunie )

Amin zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei, unul mai mare ca Ioan Botezătorul (Matei 11, 11)

Iubiţi credincioşi,

Apropiindu-se zorile mîntuirii neamului omenesc şi Hristos, Soarele dreptăţii, voind a veni pe pămînt pentru mîntuirea neamului omenesc din robia diavolului, mai înainte de lumină a răsărit luceafărul cel înaintemergător, dumnezeiescul şi marele Prooroc Ioan Botezătorul.

Minunată şi binevestită de Arhanghelul Gavriil i-a fost naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul, după cum şi trăirea lui pe pămînt i-a fost îngerească şi mai presus de om. Dumnezeiasca Scriptură ne arată luminat în ce fel a fost naşterea lui Ioan, zicînd: "Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia, din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Şi erau amîndoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblînd fără de prihană în toate poruncile şi rînduielile Domnului. Dar nu aveau copii, deoarece Elisabeta era stearpă şi amîndoi erau înaintaţi în zilele lor. Şi, pe cînd Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu în rîndul săptămînii sale, după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să tămîieze, intrînd în altarul Domnului, iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămîierii, era afară şi se ruga.

Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stînd de-a dreapta altarului tămîierii. Şi, văzîndu-l Zaharia, s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului; vin şi sicheră nu va bea şi încă din pîntecele maicii sale se va umple de Duhul Sfînt şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre fii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnul un popor desăvîrşit" (Luca 1, 13-17).

Acestea sînt cuvintele Sfintei Scripturi în legătură cu naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul. Sînt încă şi alte cuvinte ce urmează în această privinţă în Sfînta Evanghelie de la Luca, dar noi, oprindu-ne aici, vom pune o întrebare la mărturia Arhanghelului Gavriil, marele binevestitor şi trimis al Preaînaltului Dumnezeu, care zice despre Ioan că va fi mare înaintea Domnului (Luca 1, 15).

Cu adevărat, fraţii mei, mulţi din sfinţii lui Dumnezeu au fost mari şi slăviţi de Domnul. Mare a fost fericitul patriarh Avraam, căci a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit aceasta ca dreptate (Facere 15, 6). El s-a învrednicit a primi pe Sfînta Treime în chip de trei oameni, la stejarul Mamvri (Facere 18, 2). El a adus jertfă lui Dumnezeu pe singurul său fiu, Isaac, şi atît de mult a plăcut lui Dumnezeu, încît a auzit de la El aceste cuvinte: Juratu-M-am pe Mine Însumi, zice Domnul, că de vreme ce ai făcut aceasta şi nu ai cruţat nici pe singurul tău fiu pentru Mine, de aceea te voi binecuvînta cu binecuvîntarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe malul mării, şi va stăpîni neamul tău cetăţile duşmanilor tăi şi se vor binecuvînta prin neamul tău toate popoarele pămîntului pentru că ai ascultat glasul Meu (Facere 22, 16-18).

Mare a fost patriarhul Isaac, căci prin mijlocirea îngerului Domnului şi-a luat femeie din neamul lui Avraam (Facere 24, 4, 7, 40, 51). Mare a fost şi patriarhul Iacob, că a fost binecuvîntat întîi de tatăl său Isaac (Facere 27, 28-30). El a fost tatăl celor doisprezece patriarhi (Matei 1, 2) şi împreună cu Avraam, strămoş după trup al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.

Mare a fost Moise, căci cu el vorbea Dumnezeu gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vedea faţa Domnului (Numerii 12, 8). Acest mare şi slăvit prooroc al lui Dumnezeu era cel mai blînd om de pe faţa pămîntului (Numerii 12, 3). Prin el Dumnezeu a făcut mari, înfricoşate şi preamărite minuni, prin care a bătut Egiptul cu atîtea feluri de pedepse (Ieşire 4, 11) şi a scos din robia egiptenilor pe poporul Său, Israel (Ieşire 12, 30-33). Mare a fost şi Isus al lui Navi, urmaşul lui Moise la conducerea poporului lui Israel (Iosua 1, 1-17), căci prin el a uscat Dumnezeu Iordanul şi a adus în pămîntul făgăduinţei pe poporul ales (Iosua 3, 13-17).

Mare a fost şi Samuil, cel născut prin rugăciune şi post, care a uns la împărăţie pe Saul şi pe David (I Regi 1, 10-13; 10, 1-2). Mare a fost Ilie, cel ce sufla cu foc şi care de trei ori a pogorît foc din cer (III Regi 18, 38; IV Regi 1, 10) şi a încuiat cerul să nu plouă pe pămînt trei ani şi şase luni, apoi, prin rugăciunea lui, iar s-a deschis cerul şi a dat Dumnezeu ploaie pe pămînt (III Regi 18, 44-45). Mare a fost şi sfîntul prooroc şi împărat David, cel după inima lui Dumnezeu (I Regi 16, 7) şi strămoş după trup al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.

Dar ce vom zice de ceilalţi sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu care au fost împodobiţi de Dumnezeu cu felurite daruri şi puteri? Însă pe toţi i-a întrecut în sfinţenie şi cinste Sfîntul şi dumnezeiescul Prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi botezătorul Domnului. Acest adevăr l-a arătat nu numai Arhanghelul Gavriil, cînd a zis către Zaharia, tatăl Sfîntului Ioan, "căci va fi mare înaintea lui Dumnezeu", ci şi Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos cînd a zis: Amin zic vouă, nu s-a ridicat între cei născuţi din femei, unul mai mare ca Ioan Botezătorul (Matei 11, 11).

Acestea le-am spus pentru slava şi cinstea cea mare pe care i-a dat-o Dumnezeu Sfîntului Ioan Botezătorul. Acum se cuvine să arătăm ce s-a întîmplat după bunăvestirea Arhanghelului Gavriil, la naşterea Sfîntului Ioan. Iată ce ne spune Sfînta Evanghelie: Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte acestea? Căci eu sînt bătrîn şi femeia înaintată în zilele ei. Şi îngerul, răspunzînd, i-a zis: Eu sînt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu, şi sînt trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. Şi iată vei fi mut şi nu vei putea vorbi pînă în ziua cînd vor fi acestea, pentru că nu ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor (Luca 1, 18-20).

Iubiţi credincioşi,

Dacă cercetăm Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură, aflăm că, chiar unii dintre cei mai mari sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu au avut cîte o greşală. Dar Preabunul Dumnezeu nu a voit pentru o greşală sau două săi piardă, ci le-a dat oarecare canon pentru greşala lor în lumea aceasta, spre a nu-i pedepsi împreună cu cei răi în osîndă veşnică. Astfel vedem pe patriarhul Avraam, cînd i s-a arătat Dumnezeu şi i-a zis: Eu sînt Domnul care te-a scos din Urul Caldeei, ca să-ţi dau pămîntul acesta de moştenire (Facere 15, 7). Iar Avraam a zis: Stăpîne, Doamne, după ce voi cunoaşte că-l voi moşteni? (Facere 15, 8). Acest cuvînt al lui Avraam este îndoială şi, pentru această îndoială, Dumnezeu îi arătă că neamul lui va fi robit în Egipt patru sute de ani (Facere 15, 13).

La fel au greşit Moise şi Aaron, după cum Însuşi Dumnezeu arată, zicînd: Pentru că aţi greşit înaintea Mea în mijlocul fiilor lui Israel, la apele Meribei, la Cadeş, în pustiul Sim şi pentru că nu aţi arătat sfinţenia Mea întru fiii lui Israel, numai de departe veţi vedea pămîntul pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel, dar de intrat nu veţi intra în pămîntul acela (Deuteronom 32, 51-52).

A greşit şi marele împărat David şi a numărat poporul. Pentru aceasta trei pedepse i s-au vestit de la Dumnezeu prin Proorocul Gad (II Regi 24, 13) şi i s-a poruncit lui să-şi aleagă una din trei.

S-a îndoit Petru apostolul, cînd Mîntuitorul i-a poruncit să vină la El pe apă. Pentru această îndoială a început a se scufunda şi a strigat, zicînd: Doamne, scapă-mă!, iar Mîntuitorul l-a mustrat pentru greşala lui şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 26-31).

La fel s-a îndoit de cuvintele îngerului şi Proorocul Zaharia, tatăl Sfîntului Ioan, cînd a zis către el: După ce voi cunoaşte aceasta, căci eu sînt bătrîn şi femeia mea înaintată în zilele ei? (Luca 1, 18).

După aceste cuvinte de îndoială îndată i s-a dat canon prin îngerul Domnului, care i-a zis: Iată, vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti, pînă în ziua cînd vor fi acestea, pentru că nu ai crezut în cuvintele mele care se vor împlini la timpul lor (Luca 1, 20).

În acele zile, Elisabeta, femeia Sfîntului Zaharia, a rămas însărcinată şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicînd: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice ocara mea dintre oameni (Luca 1, 25). Altă minune preaslăvită în legătură cu naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul s-a arătat cînd el, încă fiind în pîntecele mamei sale, Elisabeta, a săltat de bucurie, cînd Preasfînta Fecioară Maria a venit să salute pe Elisabeta, rudenia ei. (Luca 1, 41).

Cînd s-a împlinit vremea să nască Elisabeta, s-a făcut altă preaslăvită minune. În ziua a opta după naştere se tăia împrejur pruncul după porunca Legii. Cei ce erau de faţă au voit să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său, iar Sfînta Elisabeta, fiind soţie de prooroc şi avînd în ea pe Duhul Sfînt, a zis: Nu! Ci se va chema Ioan! (Luca 1, 60). Iar cei de faţă au zis: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta (Luca 1, 61). Au făcut semn tatălui său, care era mut şi nu putea vorbi tocmai de la vestirea naşterii de către Gavriil. Deci Zaharia, neputînd să vorbească, a făcut semn să-i dea o tăbliţă şi, dîndu-i-se o tăbliţă, a scris pe ea: Ioan este numele lui! (Luca 1, 63). Şi toţi s-au mirat. În clipa aceea încă o minune s-a făcut. S-a dezlegat gura şi limba Proorocului Zaharia, şi vorbea binecuvîntînd pe Dumnezeu şi frică mare a cuprins pe toţi cei ce locuiau împrejurul lor şi în tot ţinutul muntos al Iudeei s-au vestit toate aceste cuvinte şi cei care le auzeau le puneau la inimă, zicînd: Ce va fi oare acest copil? (Luca 1, 66).

Vestea naşterii dumnezeiescului Ioan Botezătorul a ajuns pînă la regele Irod care stăpînea atunci pe iudei şi, auzind, se mira şi zicea: Ce va fi cu pruncul acesta? Iar cînd S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeii şi au venit magii de la răsărit, întrebînd de împăratul cel de curînd născut, atunci Irod, trimiţînd ostaşi în Betleem să ucidă pe toţi pruncii de acolo, şi-a adus aminte şi de Ioan, fiul lui Zaharia, despre care auzise aceste minuni şi a zis către sine: Oare acela va fi împăratul Iudeii?

Deci, gîndind să ucidă pruncul, a trimis ostaşi la Hebron, în casa lui Zaharia, dar trimişii n-au găsit pe Sfîntul Ioan căci, auzind Sfînta Elisabeta de mînia lui Irod, a luat pruncul şi a fugit în munţii Iudeii din apropiere. Iar Sfîntul Zaharia, cum se scrie în viaţa lui, a rămas la Ierusalim, slujind după obicei la templu, în rînduiala săptămînii sale, care se întîmplase tocmai atunci.

Ascunzîndu-se Elisabeta cu fiul ei Ioan în acel munte, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i apere copilul de ucigaşi. Dar, cînd a văzut că ostaşii care căutau mame cu copii ascunşi în munţi s-au apropiat de ea, a strigat către un munte de piatră din faţa ei: "Munte al lui Dumnezeu, primeşte pe maica cu fiul său". Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela cu voia lui Dumnezeu şi, primind-o înlăuntrul lui, a ascuns-o de cei ce o căutau. Aşa a izbăvit Dumnezeu de moarte pe Elisabeta şi pe fiul ei Ioan.

Atunci Irod s-a mîniat şi mai mult şi a trimis ostaşi la Zaharia în biserică, zicînd: "Dă-mi pe fiul tău!" Sfîntul Zaharia i-a răspuns: "Eu acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar despre fiul meu nu ştiu unde este". Irod, mîniindu-se, a trimis la dînsul a doua oară şi a poruncit că dacă nu-i va da copilul, să-l ucidă pe el. Deci s-au dus acolo nişte ucigaşi sălbatici ca nişte fiare şi au zis cu mînie către preotul lui Dumnezeu: "Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă că aşa a poruncit împăratul. Iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!" Sfîntul Zaharia a răspuns: "Voi îmi veţi ucide trupul, dar Domnul îmi va primi sufletul!"

Atunci ucigaşii, la porunca lui Irod, l-au ucis pe Sfîntul Zaharia între biserică şi altar, iar sîngele lui s-a vărsat pe marmură, s-a închegat şi s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod şi spre veşnica lui osîndă. Aşa s-a făcut martir Sfîntul Zaharia, şi n-a dat la moarte pe fiul său. Iar soţia lui, Elisabeta, împreună cu Ioan, erau ascunşi în muntele ce se desfăcuse, prin poruncă dumnezeiască, căci li se făcuse acolo o mică peşteră. Lîngă munte curgea un izvor de apă şi un finic plin de roade crescuse înaintea peşterii. Cînd era vremea mîncării, acel pom se pleca în jos şi îşi dădea roadele sale spre mîncare, apoi iar se ridica în sus.

După patruzeci de zile de la uciderea Sfîntului Zaharia, Elisabeta, mama Înaintemergătorului Ioan, a murit în peştera aceea, iar Sfîntul Ioan, rămînînd singur, a fost hrănit de îngeri şi păzit în pustie pînă în ziua arătării sale către Israel. Astfel acoperea mîna Domnului pe Sfîntul Ioan, ca să meargă înaintea lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, spre a-l găti pentru calea venirii lui Hristos în lume.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi s-a născut pe pămînt cel mai mare om din femeie. Astăzi s-a născut apostolul pocăinţei, cel mai mare sihastru şi postitor din cîţi au fost vreodată. Astăzi prăznuim naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul.

Aţi văzut ce naştere minunată şi ce părinţi sfinţi a avut? Aţi văzut ce viaţă îngerească a dus în munţii Iudeei pînă la vîrsta de 30 de ani, cînd este trimis de Dumnezeu în pustiul Iordanului să propovăduiască botezul pocăinţei şi să arate oamenilor pe Hristos, Mesia cel mult aşteptat, pe Mielul şi Fiul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii?

Naşterea Sfîntului Ioan s-a pus la 24 iunie, după solstiţiul de vară, cînd ziua începe să scadă şi noaptea se măreşte. Naşterea Domnului s-a pus la 25 decembrie, după solstiţiul de iarnă, cînd ziua se măreşte şi noaptea scade. De ce au rînduit aşa Sfinţii Părinţi? Pentru că naşterea Sfîntului Ioan a avut loc la sfîrşitul Legii Vechi, cînd învăţătura ei scade şi în locul ei vine în lume lumina lui Hristos care biruieşte întunericul necredinţei şi aruncă noaptea neştiinţei şi a păcatului şi aduce pe pămînt o lege nouă, Legea Harului. Aceasta o spune chiar Sfîntul Ioan Botezătorul: Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (Ioan 3, 30).

Apoi vedeţi ce naştere aleasă a avut Sfîntul Ioan? El nu s-a născut la vreme, cînd oamenii pot naşte copii; ci s-a născut la bătrîneţe, prin minune şi rînduială dumnezeiască. Cît au plîns, cît s-au rugat şi au postit părinţii lui ca să nască un copil! Sfîntul Ioan este rod al credinţei, al rugăciunii şi al postirii părinţilor săi. Apoi, la zămislirea şi la naşterea sa a luat parte Însuşi Dumnezeu, Care, primind lacrimile părinţilor, le-a vestit naşterea lui prin Arhanghelul Gavriil. Nu un înger oarecare a trimis Dumnezeu, ci pe un arhanghel, care va vesti şi Fecioarei Maria că va naşte pe Hristos.

Cîţi dintre creştinii noştri se mai roagă să le dea Dumnezeu copii? Cîţi dintre ei postesc şi se roagă pentru a le da Domnul fii buni, credincioşi şi sănătoşi? Cîţi copii nu se zămislesc cînd părinţii sînt în stare de beţie şi robiţi de păcate? Tocmai de aceea copii se nasc greu şi unii sînt suferinzi. Însă, dacă facem totul în viaţă cu rugăciune şi cu post, nu se poate să nu ne audă şi să nu ne împlinească Dumnezeu cererea după inimă. Învăţaţi de la părinţii Sfîntului Ioan cum trebuie să vă rugaţi şi cum să naşteţi copii; copiii buni se nasc de obicei din părinţi buni şi credincioşi.

Copii sfinţi se nasc din părinţi cu viaţă sfîntă şi neîntinată. Căci în majoritatea cazurilor, cum sînt părinţii, aşa sînt şi copiii, care sînt copia părinţilor. Zămislirea copiilor nu este un act iraţional, de păcat, de plăcere, spre osîndă. Acest act este rînduit de Dumnezeu pentru înmulţirea neamului omenesc, dar trebuie şi el stăpînit de credinţă şi de voinţă. Zămislirea copiilor trebuie să fie un act creştin, adică făcut cu înfrînare, spre naşterea de fii, iar nu un act animalic, spre ucidere de copii, spre plăcere şi osîndă. Tot ce este făcut în numele lui Dumnezeu, cu rugăciune şi bună rînduială, este bun, binecuvîntat, folositor şi ne aduce pace în conştiinţă. Iar cel ce-şi bate joc de căsnicie, de soţie, de legea morală dată de Dumnezeu şi trăieşte în desfrînare şi în ucideri de copii, acela nu va scăpa de osînda dreptului Judecător.

Să fugim de desfrînare şi de ucidere şi să nu facem trupul nostru casă de ucidere şi de desfrînare. Aici este taina divină a familiei creştine. Să nu vă stăpînească desfrînarea şi uciderea de copii, că aceste două grele păcate macină familia, slăbeşte societatea, degenerează omul, această fiinţă dumnezeiască zidită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Păstraţi cinstea casei, onoarea de creştini şi fii ai lui Dumnezeu. Păziţi-vă trupul curat şi patul neîntinat de fărădelegea desfrînării şi a uciderii. Că dacă Zaharia numai puţin a greşit lui Dumnezeu şi a amuţit nouă luni de zile, ce răspuns vor da creştinii vinovaţi de desfrînare şi de uciderea copiilor? Cum nu vor amuţi veşnic asemenea părinţi şi mame în ceasul întrebărilor şi al dării de răspuns, că pentru toate vom fi judecaţi?!

Luaţi aminte şi la numele pe care le puneţi copiilor. Nu le puneţi nume străine, neortodoxe şi neromâneşti. Puneţi-le nume de sfinţi care au zi de sărbătoare în calendar, ca să aibă în cer cine se ruga pentru dînşii. Să ştiţi că numele copiilor la creştini, ca şi în Legea Veche, se pune de către preoţi la biserică, cu sfătuire, iar nu cum vrea fiecare. Numele Sfîntului Ioan a fost pus de Dumnezeu, prin Arhanghelul Gavriil, şi înseamnă "plin de har".

Dar de părinţii Sfîntului Ioan Botezătorul ce vom putea spune noi? Căci ce tată şi ce mamă duc o viaţă mai curată ca părinţii lui Ioan? Sau ce părinţi creştini de astăzi îşi mai dau viaţa ca nişte martiri, pentru copiii lor, cum au făcut sfinţii Zaharia şi Elisabeta? Fericiţi sînt acei părinţi care nasc copii şi nu-i ucid, nici înainte de naştere, prin avort, nici după naştere, prin sminteală şi lipsă de educaţie creştină! Fericite sînt acele mame care se jertfesc şi-şi riscă sănătatea şi viaţa pentru copii, căci nu li se iartă numai păcatele, dar şi asemenea cu mucenicii se vor număra! Ne bucurăm că mai avem nu puţine asemenea mame martire prin satele noastre, care nu ucid viaţa, nu ucid copiii pe care i-a creat Dumnezeu şi le poartă de grijă Dumnezeu. Aceste mame bune înnoiesc familia, împlinesc Evanghelia şi sînt o cunună de pietre preţioase a Bisericii şi a neamului.

Au fost şi vor fi mulţi Irozi ucigaşi de prunci, fie trupeşte, fie sufleteşte. Dar nu vă temeţi de ei, nici nu sacrificaţi copiii din frică, din nevoie, din lipsă sau din comoditate, pentru a trăi dumneavoastră mai mult şi mai bine. Fugiţi de Irod cel nevăzut şi de slugile lui! Fugiţi de păcat şi iubiţi-vă copiii, singura şi cea mai sigură cale de mîntuire a celor căsătoriţi. Iar cei necăsătoriţi, fugiţi de desfrînare şi iubiţi rugăciunea, postul şi curăţia, cea mai preţioasă cale de mîntuire a creştinilor fără familie.

Nu sacrificaţi copiii pentru mîncare şi bani, pentru nimic pe lume, că ei sînt ca nişte îngeri şi cele mai nevinovate fiinţe omeneşti. Pe aceştia i-a iubit Hristos. Pe aceştia i-a chemat la Sine şi i-a luat în braţe, dînd poruncă tuturor şi pentru toate secolele, zicînd: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor! (Marcu 10, 14). Deci să lăsăm copiii să vină la viaţă, să se bucure de viaţă, să guste şi ei din bucuriile şi necazurile vieţii. Că nu noi, ci Dumnezeu i-a creat, i-a născut şi-i va hrăni. Iar cine nu vrea copii, să nu se căsătorească, ca să nu profaneze Taina căsătoriei şi să-şi agonisească o grea osîndă.

Fraţilor, nu uitaţi că sîntem în postul Sfinţilor Apostoli şi avem datoria toţi să ne spovedim la duhovnici, iar care au dezlegare, să se şi împărtăşească cu Trupul şi Sîngele Domnului. La fel, aduceţi la biserică şi la spovedanie pe toţi membrii familiei, că fără dezlegarea păcatelor şi fără Sfînta Împărtăşanie nu este mîntuire, nu putem avea viaţă în Hristos.

Vă reamintesc că astăzi, 24 iunie, are loc hramul Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava, cînd vin în pelerinaj mii de credincioşi din toate colţurile ţării. Să rugăm pe Sfîntul Ioan Botezătorul, pe Sfinţii Zaharia şi Elisabeta, şi pe toţi sfinţii, să ne fie rugători şi călăuze spre Hristos. Amin!

Arhimandrit Ilie Cleopa

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a II-a după Rusalii ( Despre chemarea lui Dumnezeu)

Predică la Duminica a II-a după Rusalii
( Despre chemarea lui Dumnezeu )

Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 19)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie vorbeşte de chemarea celor dintîi ucenici ai lui Hristos, am socotit de cuviinţă să vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor.

Să ştiţi că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi cu multe planuri dumnezeieşti. Uneori Dumnezeu cheamă la sine pe toţi cînd zice: Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mîntuiţi, voi cei ce locuiţi cele mai îndepărtate meleaguri ale pămîntului. Eu sînt Dumnezeu tare şi nu este altul (Isaia 45, 22). În alt loc zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Iarăşi vedem că chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoşi, după cuvîntul care zice: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Marcu 2, 17; Luca 5, 32).

Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mîntuire sînt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare şi mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicînd: Neamurile care nu Te ştiau pe Tine Te vor chema şi popoarele care nu Te cunoşteau la Tine vor alerga (Isaia 55, 5). Sau cînd zice: Iar Eu, cînd Mă voi înălţa de pe pămînt, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan 12, 32). Zice şi marele Apostol Pavel: Prin Care am luat har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile, între care sînteţi chemaţi şi voi ai lui Iisus Hristos (Romani 1, 5-6). Chemarea oamenilor la mîntuire se face prin Duhul Sfînt cu multă răbdare, după mărturia care zice: Şi Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulţi şi le-ai deşteptat luarea-aminte prin Duhul Tău şi prin proorocii Tăi, dar ei nu şi-au plecat urechea (Neemia 9, 30).

Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă şi prin prezenţa zidirilor Sale căci zice: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria (Psalm 18, 1).

Mulţi oameni înţelepţiţi de Dumnezeu, văzînd frumuseţea şi armonia minunată a zidirilor, au ajuns la cunoaşterea Ziditorului a toate, căci întreaga creaţie mărturiseşte că este opera mîinilor lui. Aceasta o spune şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvînt de apărare (Romani 1, 20). Iar Solomon zice: Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit (Înţelepciunea lui Solomon 13, 5).

Este încă o chemare a lui Dumnezeu după alegere, cum spune Sfîntul Pavel: Pe care i-a hotărît mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi preaslăvit (Romani 8, 30). Dar să nu înţelegem greşit, că Dumnezeu pe care mai înainte i-a hotărît pe aceştia i-a chemat şi i-a îndreptat. Această chemare după alegere nu o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotştiutor şi cunoscător de inimi, cheamă pe aceia care sînt vrednici de chemare, adică pe acei pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze şi să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mîntuieşte pe om fără de om, fără voinţa lui. Dumnezeu voieşte, ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Harul lui Dumnezeu nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu Harul sau să-l respingă. Cei dintîi se mîntuiesc, ceilalţi nu. Auzi ce zice: Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20). Aşadar, să înţelegem că deşi oamenii nu se pot mîntui singuri, ci prin Har, totuşi mîntuirea lor atîrnă de libertatea lor, ca să lase să pătrundă Harul lui Dumnezeu întru ei sau nu, şi să se mîntuiască sau nu. Deci, să se ştie clar că Dumnezeu mîntuieşte sau osîndeşte pe oameni, după faptele lor (Psalm 61, 11; Înţelepciunea lui Isus Sirah 35, 22; II Regi 3, 39; Iona 4, 11; Pilde 24, 12; Ieremia 32, 19; Iezechiel 33, 20; Romani 2, 6). Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrîureşte libertatea oamenilor.

Am însemnat aceasta aici pentru a şti că chemarea şi alegerea oamenilor spre mîntuire, nu se face de Dumnezeu fără voia lor, după cum afirmă unii. Marele Apostol Pavel ne spune: Rugaţi-vă să fiţi vrednici de chemarea voastră (II Tesaloniceni 1, 11) Cu alte cuvinte ne spune să nu fim nepăsători faţă de chemarea lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui şi să lucrăm cu frică şi cutremur la mîntuirea noastră, precum ne învaţă acelaşi mare Apostol (Filipeni 2, 12; I Corinteni 15, 10; Matei 5, 17).

Dar la ce cheamă Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi. Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32); Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru 1, 15); Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9); Dumnezeu ne cheamă din moarte la viaţă (Ioan 5, 24); Dumnezeu ne cheamă la pace (I Corinteni 7, 15; Coloseni 3, 15); Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9); Dumnezeu ne cheamă la slava cea veşnică a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni 2, 14); Dumnezeu ne cheamă la mîntuirea de veci (Evrei 9, 15) Dumnezeu ne cheamă la Împărăţia şi slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12); Dumnezeu ne cheamă la viaţa cea veşnică (I Timotei 6, 12).

Iată, iubiţi credincioşi, la cîte fericiri şi bunătăţi veşnice ne cheamă pe noi Bunul nostru Dumnezeu. Oare cîtă datorie avem noi păcătoşii, a-L iubi şi a-L asculta pentru a dobîndi atîtea nenumărate bunătăţi şi fericiri, la care El ne cheamă din a lui nemărginită milă şi bunătate fără de asemănare!

În cele ce urmează să vedem ce rele îi aşteaptă pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu. Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se depărtează de harul Lui (Iezechiel 3, 27; 12, 2-5; Matei 10, 14; Luca 9, 5; 10, 10-14). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovnicească (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10). Cei ce nu ascultă şi resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rătăcire (Isaia 66, 4; II Tesaloniceni 2, 10-11). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu se vor pedepsi vremelnic (Isaia 65, 12; Ieremia 6, 16); cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la depărtare de El (Romani 1, 24; 1, 32).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am vorbit despre chemarea, în general, pe care o face Dumnezeu către tot omul, căci nu este om care să nu aibă pe pămînt o chemare dumnezeiască. Însăşi naşterea noastră trupească, adică chemarea din neexistenţă la viaţă este o chemare a lui Dumnezeu, căci nimeni nu se naşte fără voia şi pronia Lui. Apoi fiecare om este chemat sau rînduit de sus să aibă un rol, o menire în viaţa aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este chemat să lucreze cu mîinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să înveţe şi să educe pe oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care trăieşte.

Pe lîngă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mîntuirea sau osînda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credinţă, la pocăinţă, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o adevărată trăire în Hristos, adică la sfinţenie şi desăvîrşire, după cuvîntul Sfîntului Duh care zice: Fiţi sfinţi, precum şi Eu sînt sfînt! Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sînt sfînt (Levitic 19, 2; 11, 44).

Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viaţă sfîntă la împlinirea unei misiuni dumnezeieşti speciale, mult mai înalte pe pămînt. Aşa au fost chemaţi şi aleşi în Vechiul Testament regii şi profeţii, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoţii, mucenicii şi toţi sfinţii.

În Sfînta Evanghelie de astăzi ni se vorbeşte despre chemarea primilor patru apostoli. Pe cînd umbla Iisus pe lîngă Marea Galileei a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsînd mrejele au mers după El. De acolo mergînd mai departe, a văzut alţi doi fraţi pe Iacob al lui Zevedeu, şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregîndu-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 18-22).

Erau multe corăbii cu pescari galileeni pe mare, dar Hristos Mîntuitorul lumii numai pe unii i-a chemat la Sine, pentru această chemare şi misiune dumnezeiască, de a-I fi martori ai Învierii, apostoli şi propovăduitori ai Sfintei Evanghelii pînă la marginile pămîntului.

I-a chemat dintr-o corabie pescărească în altă corabie, duhovnicească. Din corabia grijilor pămînteşti, în corabia Duhului Sfînt, care este Biserica pe care avea s-o întemeieze Hristos. Pînă la această chemare, cei patru ucenici îşi împlineau chemarea cea dintîi, lucrînd cu mîinile lor ca să trăiască. Acum însă au fost chemaţi şi aleşi de Fiul lui Dumnezeu ca să fie pescari ai lumii, "vînători de oameni", vestitori ai Sfintei Evanghelii, întemeitori ai Bisericii lui Hristos pe pămînt. Aceasta este o chemare cu totul dumnezeiască, rînduită la anumite vremi şi adresată numai celor sfinţi şi aleşi, pentru a conlucra prin harul Duhului Sfînt la descoperirea voii lui Dumnezeu şi la mîntuirea oamenilor.

N-a chemat Hristos la apostolat, nici oameni bogaţi, nici învăţaţi, nici cunoscuţi şi cinstiţi. A chemat pescari, oameni săraci şi fără învăţătură, oameni smeriţi şi curaţi la suflet, ca să smerească pe cei mîndri, să mustre pe cei necredincioşi şi să ridice pe cei căzuţi în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu. I-a chemat Hristos la sine goi, cerîndu-le să se lepede de cele pămînteşti, de avere, de rude, de prieteni, de trufia acestei vieţi şi să-I fie ucenici, apostoli, mărturisitori şi împreună lucrători la înnoirea lumii. A chemat Hristos pe cei mai smeriţi şi curaţi la suflet, dezbrăcaţi de toate grijile trecătoare, ca să-i poată fi ucenici credincioşi gata să-şi dea viaţa pentru El.

Vedeţi pe cine cheamă şi alege Hristos? Vedeţi ce fel de chemare le face şi ce le promite? Vă voi face vînători de oameni! Nu le promite averi şi cinste pe pămînt. Ci, dimpotrivă, le spune cu alt prilej că veţi fi urîţi de toţi oamenii pentru numele Meu. Iar cei patru ucenici galileeni nu se tem, nu se împotrivesc Duhului Sfînt, nici nu se duc mai întîi la ai lor să-şi ia rămas bun, ci îndată, lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 22). Vedeţi ascultare fără condiţii? Vedeţi credinţă simplă şi curată la cei de jos? Vedeţi lepădare de sine la apostoli? Părăsesc hotărîţi toate şi intră cu curaj în şcoala lui Hristos, cea mai înaltă şcoală din toată lumea şi din toate timpurile.

Aici aveau să înveţe Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan şi ceilalţi ucenici, episcopi şi preoţi, tainele credinţei în Dumnezeu, puterea rugăciunii, adîncul smereniei, tăria blîndeţii, înţelepciunea Duhului, rîvna apostoliei şi îndrăzneala mărturisirii evangheliei lui Hristos. Aici aveau să înveţe cea mai înaltă teologie a Duhului Sfînt şi meşteşugul vînării sufletelor omeneşti. Căci nimic nu este mai greu decît să cîştigi suflete pentru împărăţia cerurilor. Nimic nu este mai greu pentru slujitorii Bisericii lui Hristos, decît să transforme sufletele oamenilor. Adică să facă din răi, buni; din necredincioşi creştini adevăraţi; din desfrînaţi şi beţivi, oameni pocăiţi; din pescari, ucenici şi din fricoşi, mărturisitori şi mucenici.

Apoi vedeţi că apostolii şi slujitorii Evangheliei nu se cheamă şi nu se aleg singuri. Ci Domnul îi cheamă, îi alege, îi învaţă, îi întăreşte suflă peste ei Duhul Sfînt şi numai după aceea îi trimite să vestească cuvîntul mîntuirii în toată lumea. Fără o asemenea chemare, fără vocaţie pentru preoţie, fără o viaţă sfîntă, curată şi plăcută lui Dumnezeu, nimeni să nu îndrăznească să intre în preoţie şi să slujească cele sfinte în biserică, cu nevrednicie, ca nu cumva şi pe sine să se osîndească şi pe credincioşi să-i smintească şi să-i piardă. Iar chemarea pentru preoţie o poate descoperi numai duhovnicul în scaunul de spovedanie.

Din Evanghelia de astăzi vedem că nici predicatorii sectelor şi a tot felul de grupări religioase nu au chemare şi o alegere specială. Căci nimeni nu i-a chemat, nimeni nu i-a sfinţit suflînd peste ei harul Duhului Sfînt, nimeni nu i-a trimis în lume să predice după mintea lor Evanghelia mîntuirii. De aceea, nu trebuie să ascultăm decît de adevăraţii preoţi şi slujitori ai Bisericii lui Hristos, care sînt urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli, prin hirotonie canonică, adică prin punerea mîinilor episcopilor şi rînduiţi ca preoţi în satele şi bisericile ortodoxe.

Iubiţi credincioşi,

Dacă toţi avem o chemare şi o misiune de la Dumnezeu pe pămînt, să vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi şi dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Cei mai mulţi credincioşi sînteţi căsătoriţi şi aveţi familie şi copii. Vă împliniţi cum se cuvine datoria de creştini ortodocşi şi cea de părinţi? Veniţi regulat în sărbători la biserică? Vă rugaţi acasă cu copiii dumneavoastră? Vă spovediţi regulat în sfintele posturi? Iertaţi pe cei ce v-au supărat? Aveţi smerenie, credinţă tare în Dumnezeu şi răbdare în necazurile vieţii? Vă împliniţi datoria de soţi, născînd copii, aşa cum aţi făgăduit-o la cununie, nu îi ucideţi? Vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu, sau îi lăsaţi de capul lor?

Iată cîte întrebări se pun celor căsătoriţi, de la care Dumnezeu aşteaptă tot atîtea răspunsuri. La fel şi cei necăsătoriţi, văduvele şi bătrînii sînt întrebaţi de Hristos dacă merg regulat la biserică, dacă duc viaţă curată, dacă se roagă şi citesc cărţi sfinte, dacă se spovedesc şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sîngele Domnului.

Astăzi, mai mult ca oricînd, ne cheamă Hristos la pocăinţă, la biserică, la faptele bune care ne aduc bucuria mîntuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o viaţă creştinească mai înaltă, mai curată, cît mai sfîntă. Apoi să ne cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creştineşti, dacă ne-am împlinit menirea pentru care am fost creaţi.

Să rugăm pe Mîntuitorul să ne lumineze şi să ne ajute a ne împlini cu sfinţenie marea noastră chemare de creştini şi fii ai Bisericii lui Hristos. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Sfîntul Prooroc Amos (15 iunie)

 

Sfîntul Prooroc Amos
(15 iunie)

Troparul Sfântului Prooroc Amos, glasul al 2-lea

Prăznuind pomenirea proorocului Tău, Amos, Doamne, printr-însul Te rugăm, mântuieşte sufletele noastre.

Condacul Sfântului Prooroc Amos, glasul al 4-lea

Curăţindu-ţi prin Duhul inima cea strălucitoare de lumină, mărite proorocule Amos, ai primit de sus harul proorociei, şi la margini cu mare glas ai strigat : Acesta este Dumnezeul nostru şi nu se va adăuga altul către Dânsul.  

Sfîntul Prooroc Amos s-a născut în cetatea Tecui, care era aşezată în pămîntul Iudeei, nu departe de Betleem. El era de neam prost şi sărac petrecîndu-şi vremea cu păstoria turmelor de dobitoace. Domnul, Care nu priveşte spre cei bogaţi şi slăviţi, ci spre cei smeriţi şi săraci, l-a chemat pe el de la turmele oilor, la proorocie, ca şi pe Moise şi pe David, şi i-a poruncit să meargă din pămîntul Iudeei în pămîntul lui Israel, ca acolo cu cuvintele cele prooroceşti să îndemne popoarele la pocăinţă, de vreme ce se abătuseră la închinarea de idoli. Astfel, în zilele lui Ieroboam, împăratul lui Israel, care a împărăţit în Ierusalim după moartea împăratului Solomon, împărăţia lui Israel s-a despărţit de stăpînirea împăratului Iudeei şi a făcut altă împărăţie peste zece seminţii ale lui Israel. Dintr-acea zi, popoarele israelite au căzut de la dreapta cinstire a lui Dumnezeu şi se închinau idolilor.

Deci, acel împărat, vrînd ca sub stăpînirea sa să întărească pe israeliteni, se temea ca nu cumva, mergînd în Ierusalim la praznice spre închinăciune, supuşii săi să se lipească iarăşi de biserica Ierusalimului, să se rupă de el şi să-l ucidă. De aceea, a făcut două junci cioplite în aur, pentru că ştia obiceiul poporului său, că era lesne de plecat la închinarea de idoli, ca şi strămoşii lui, cînd au trecut Marea Roşie din pustia Egiptului şi au turnat un viţel de aur din salbele cele de aur. Deci, pe acele două junci turnîndu-le Ieroboam, una a pus-o în Dan, iar cealaltă în Betel, cetăţi ale stăpînirii sale, poruncind tuturor israelitenilor ca, ducîndu-se la Ierusalim să se închine cu jertfe juncilor de aur, să le prăznuiască pe acelea cu dănţuire pentru că acel ticălos împărat zicea către popoare: "Iată zeii tăi, Israele, cei care te-au scos din Egipt". Astfel Ieroboam a îndărătnicit pe Israel.

Deci, din acea vreme, deşi Dumnezeu trimitea pe sfinţii Săi prooroci la israeliteni, ca să le arate rătăcirea lor şi să-i povăţuiască la calea cea dreaptă, puţini dintre ei se îndreptau şi se întorceau la adevăratul Dumnezeu. Unii însă se închinau şi Dumnezeului celui adevărat şi idolilor, adică juncilor de aur. Deci, între alţi prooroci, Dumnezeu a trimis la ei şi pe acest rob al Său, pe Sfîntul Prooroc Amos, cu înfricoşate îngroziri. Acest prooroc al lui Dumnezeu era simplu şi neiscusit la vorbă, dar nu şi la înţelegere; pentru că acelaşi Duh Sfînt, care lucra în toţi proorocii, lucra şi într-însul şi grăia prin gura lui. Vremea şi începutul proorocirii lui a fost pe vremea împăratului Iudeei, Ozia, cel din Ierusalim, şi în vremea împăratului Ieroboam al lui Israel, cel din Samaria - nu acel împărat, care rupîndu-se de la Scriptura Iudeei, a făcut juncile de aur, ci alt Ieroboam, mai în urmă cu anii, care, de asemenea ca şi cel dintîi Ieroboam, a fost închinător de idoli şi slujitor al juncilor de aur.

Deci, Proorocul Amos a început a prooroci în vremea acelor împăraţi, cu doi ani mai înainte de cutremurul cel înfricoşat ce era să fie în Palestina. Cutremurul cel mare, după adeverirea scriitorilor celor vechi, a fost astfel: Ozia, împăratul Iudeei, care s-a numit şi Azarie, mîndrindu-se, a îndrăznit a tămîia cu cădelniţa în Sfînta Sfintelor, după rînduiala preoţească. Preoţii oprindu-l, îl îngrozeau cu moarte şi îndată, chiar în ceasul acela, s-a cutremurat pămîntul cu cutremur mare în Ierusalim şi în toată Palestina şi au căzut nu numai ziduri multe, ci şi unii munţi s-au pornit din locurile lor. Templul s-a despicat din vîrf şi din acea deschizătură a venit raza soarelui în faţa împăratului şi s-a umplut fruntea lui de lepră, care s-a întins pe tot corpul. Astfel, Domnul n-a suferit întinăciunea făcută altarului Său şi necinstea adusă preoţilor Lui.

Sfîntul Amos a proorocit, îngrozindu-i cu cele mai înfricoşate pedepse ale lui Dumnezeu, ce erau să vină nu numai asupra lui Israel, ci şi asupra părţilor celor dimprejur. Asupra Siriei, a Filisteniei, asupra Tirului şi a Idumeii, asupra amonitenilor şi asupra moabitenilor, precum se scrie pe larg în cartea lui. Dar a proorocit mai ales asupra israelitenilor, că după cunoaşterea lui Dumnezeu, se depărtaseră de la El; pentru că Dumnezeu nu se mînie şi nu se răzbună atît de păcatele păgînilor, care nu-L ştiu pe El, pe cît de păcatele poporului care L-a cunoscut pe El şi s-a îndulcit de facerile Lui de bine. Căci ce fel de faceri de bine n-a făcut Dumnezeu neamului celui nemulţumitor al lui Israel? L-a eliberat din robia Egiptului, l-a trecut prin mare ca pe uscat, l-a hrănit cu mană în pustie, i-a izvorît apă din piatră şi l-a dus în pămîntul făgăduinţei, unde curge lapte şi miere. Însă ei, făcînd prăznuiri idolilor de aur turnaţi în chip de junci, strigau cu dănţuire: "Iată zeii tăi, Israele".

Nişte praznice ca acestea urîte de Dumnezeu, se săvîrşeau mai ales în cetatea Betel, la un munte înalt, unde era o juncă de aur. Deci, acolo mai ales mergînd Sfîntul Amos, striga poporului cu glas mare rugîndu-l, îndemnîndu-l şi înfricoşîndu-l cu pedepsele cele cumplite, care din mînia lui Dumnezeu vin asupra lor, să înceteze de la o prăznuire ca aceea; dar foarte puţini îl ascultau. Atunci era în Betel un slujitor al acelei junci, cu numele Amasia. Acel slujitor, văzînd pe proorocul lui Dumnezeu hulind pe idolul lor - junca cea de aur -, că scuipă jertfele lor şi depărtează poporul de la spurcata lor prăznuire, spunîndu-le încă şi îngrozirile şi pedepsele cele viitoare asupra celor ce nu se pocăiau, îl pîra pe Amos lui Ieroboam, împăratul poporului lui Israel, zicînd: "Amos face întărîtări contra ta în mijlocul casei lui Israel. Pămîntul nu poate să sufere toate cuvintele lui; pentru că tulbură şi ridică poporul contra ta şi încă prooroceşte rău de tine, zicînd: "Ieroboam de sabie se va sfîrşi, iar poporul lui Israel va fi robit şi dus din pămîntul său".

Astfel pîra slujitorul Amasie pe proorocul Amos, vrînd să pornească pe împărat spre mînie contra lui; dar împăratul nimic nu lua în seamă la cuvintele aceluia, nici nu voia să facă rău proorocului lui Dumnezeu, pe care îl cinstea; deşi el era închinător de idoli. Văzînd slujitorul că nu poate să pornească pe împărat contra proorocului lui Dumnezeu, a început a-l goni pe el, muncindu-l; pentru că de multe ori, prinzîndu-l, îl bătea cumplit şi-l gonea din Betel, îngrozindu-l să nu vină la praznicul lor, nici să întoarcă pe popor de la jertfele şi de la ospăţurile lor. Însă sfîntul prooroc nu lua în seamă îngrozirile şi bătăile ce-i veneau de la dînsul, ci mai mult îi spunea şi proorocea cuvintele cele învăţătoare şi îndemnătoare către popor. Dar pentru aceasta era prins de acel slujitor şi muncit cu bătăi.????????????????????????????

Altă dată vicleanul acela a zis cu rugăminte către Amos: "Proorocule, du-te de aici şi mergi în patria ta, în pămîntul Iudeei. Acolo să vieţuieşti şi să prooroceşti, iar în Betel să nu te mai în-torci, deoarece este sfinţire a împăratului şi casa împărăţiei lui. Proorocul Amos a răspuns, zicînd: "Eu n-am fost prooroc nici nu sînt fiu de prooroc, ci am fost păstor al dobitoacelor; fiind sărac, mă hrăneam cu poame din pustie pînă m-a luat Domnul de la oi şi mi-a zis: Mergi şi prooroceşte la poporul meu Israel. Iar tu îmi zici să nu proorocesc în Israel, nici să supăr casa lui Iacov? Pentru aceasta, Domnul zice despre tine: Cînd vor veni asirienii în pămîntul lui Israel şi-l vor robi, atunci vor pustii cetăţile lui şi le vor strica; iar cetatea aceasta o vor lua. Atunci vor răpi pe femeia ta, ostaşii asirienilor cei fără de ruşine şi înaintea ochilor tăi, cu desfrînare o vor batjocori. Deoarece şi tu ai făcut pe Israel să rătăcească înaintea ochilor lui Dumnezeu cei atotvăzători şi ai învăţat popoarele acestea să facă lucruri necurate, în întinata capişte a juncei celei de aur, iar fiii şi fiicele tale de sabie vor cădea. Tu în pămînt necurat te vei sfîrşi, iar poporul lui Israel se va duce în robie din pămîntul său".

Nişte cuvinte prooroceşti ca acestea pornindu-l pe acel slujitor spre mînie, l-a bătut pe Sfîntul Amos fără cruţare; iar la sfîrşit, un fiu al lui, anume Ozia, fiind plin de mînie şi iuţime, l-a lovit pe el foarte tare peste sprîncene, lovindu-l de moarte. Însă n-a murit îndată, ci a fost dus la pămîntul său din patria sa, în cetatea Tecui, mai mult mort, unde după cîteva zile din rănile cele dureroase şi-a dat sufletul său şi a fost îngropat cu părinţii săi. Iar ce fel au fost proorociile lui, să se citească cartea proorociei lui. Noi însă, pe Dumnezeul Cel ce l-a înţelepţit pe el, Îl slăvim, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă - Să se ştie că altul a fost Amos, tatăl lui Isaia, şi altul proorocul acesta. Amos, tatăl lui Isaia, a fost din seminţia împăraţilor Iudeei, care s-a născut şi a petrecut în Ierusalim. Însă acest prooroc a fost de neam de jos şi nu din Ierusalim, ci din cetatea Tecui, locuinţa păstorilor. Pentru că acolo păşunile erau bune, şi mulţi ierusalimeni bogaţi îşi ţineau dobitoacele lor. Amos, tatăl lui Isaia, nu era din numărul proorocilor şi nici nu s-a trimis undeva de Dumnezeu. El a murit de moarte ca toţi oamenii, iar nu de moarte mucenicească.

Sfîntul Amos, pentru darul lui cel proorocesc, a fost numărat cu proorocii, a fost trimis în Israel şi a murit muceniceşte, măcar că alţii scriu altfel despre aceasta; însă nu este fără de greşeală istoria lor.

Viețile Sfinților pe luna Iunie 

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica I după Rusalii ( a Tuturor Sfinţilor ) ( Despre cinstirea sfinţilor şi a îngerilor )

Predică la Duminica I după Rusalii ( a Tuturor Sfinţilor )
( Despre cinstirea sfinţilor şi a îngerilor )

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel

 (Psalm 67, 36)

Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură zicîndu-se: Prin sfinţii care sînt pe pămîntul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dînşii (Psalm 15, 3). Tocmai de aceea, noi, creştinii ortodocşi, cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu săvîrşeşte în chip minunat voile Sale cu dînşii. Trebuie de la început să vă spun că Biserica Ortodoxă face deosebire între adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, şi venerare sau cinstire, pe care o dăm sfinţilor şi îngerilor Lui, care slujesc la mîntuirea sufletelor noastre. La aceasta ne învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Îngerii nu sînt oare toţi duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfinţilor este de a lăuda pe Dumnezeu prin ei, după mărturia Sfintei Scripturi care ne îndeamnă la aceasta zicînd: Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui (Psalmi 150, 1).

Aşadar, noi cinstim pe sfinţi şi aducem laudă lui Dumnezeu direct şi indirect. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne arată că cine cinsteşte pe sfinţi, pe El Îl cinsteşte, căci a zis: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte (Matei 10, 40).

Noi venerăm pe sfinţi, pentru că ei sînt prieteni ai lui Dumnezeu, după mărturia Mîntuitorului care a zis către sfinţii Săi ucenici: Voi sînteţi prietenii Mei (Ioan 15, 14). Şi în alt loc al dumnezeieştii Scripturi ni se arată că sfinţii sînt prietenii lui Dumnezeu, zicînd: A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8).

Noi cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu şi cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, căci: Sfinţii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinţi nu înţelegem pe cei ce se numesc creştini doar cu numele; ci pe cei care s-au desăvîrşit prin fapte bune şi au urmat întru totul lui Hristos. Căci Mîntuitorul numai Apostolilor şi celor asemenea lor a zis: Adevărat grăiesc vouă, că voi cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii al lui Israel (Matei 19, 28).

Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.

Cinstim pe sfinţi şi le cerem ajutor în necazuri căci ei se roagă pentru noi şi rugăciunea lor este primită de Dumnezeu. Ascultă ce zice Dumnezeu lui Abimelec, regele Gherarei, cînd acesta, din neştiinţă, voia să ia de soţie pe soţia lui Avraam: Dă înapoi femeia omului aceluia, că este prooroc şi se va ruga pentru tine, şi vei fi viu. Iar de nu o vei da înapoi, să ştii bine că ai să mori şi tu şi toţi ai tăi (Facere 20, 7).

Auzi ce zice Dumnezeu către Elifaz Temaniteanul şi cei doi prieteni ai lui, care supăraseră pe sfîntul şi dreptul Iov: Acum luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi-le pentru voi ardere de tot; iar robul Meu Iov să se roage pentru voi. Din dragoste pentru el voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucît n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov. Şi au făcut cum le spusese Domnul, şi Domnul a primit rugăciunea lui Iov (Iov 42, 8-9).

Iată ce zice Sfîntul Apostol Pavel: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de cîte ori îmi amintesc de voi, căci pururea în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filipeni 1, 3-4). Altă dată zice: Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducîndu-ne aminte neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru de lucrul credinţei voastre (I Tesaloniceni 1, 2-3). În alt loc iarăşi zice: Pentru aceasta ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa (II Tesaloniceni 1, 11). Şi iarăşi: Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele ca Dumnezeu... să vă dea vouă duhul înţelepciunii... (Efeseni 1, 16-17). Sau: Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvîrşirea voastră (II Corinteni 13, 9). Acelaşi Apostol Pavel îi scrie şi lui Timotei: Mulţumesc lui Dumnezeu, pe Care Îl slujesc, ca şi strămoşii mei, într-un cuget curat că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele (II Timotei 1, 3).

Deci, fraţii mei, cîtă datorie avem noi de a cinsti şi a ne ruga sfinţilor şi îngerilor, dacă ei sînt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), cetăţeni ai casei lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), slugi ale lui Dumnezeu (II Timoteni 1, 3); Psalmi 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7) şi au putere de la Dumnezeu ca să facă mari şi înfricoşate minuni (Ieşire 7, 10; Evrei 11, 29; 11, 35; Luca 9, 1-2). Îngerii au vestit oamenilor zămislirea şi naşterea Mîntuitorului (Matei 1, 20-21; Luca 1, 30); Învierea Domnului (Matei 28, 5-7); Înălţarea la cer şi a doua venire (Fapte 1, 11); zămislirea Sfîntului Ioan Botezătorul (Luca 1, 13-17) şi alte nenumărate taine ale lui Dumnezeu către neamul omenesc.

Sfinţii şi îngerii, se roagă pentru noi (Ieşire 32, 31-32); aud rugăciunile noastre (II Petru 1, 15; Daniel 10, 11; Luca 16, 27); duc rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu pentru noi (Apoc. 5, 8-14).

Sfinţii au posibilitatea în cer de a sluji la Dumnezeu pentru oameni şi a contribui la mîntuirea acestora. Acest lucru ni-l arată luminat dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Şi cînd a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrîni au căzut înaintea Mielului, avînd fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor (Apocalipsă 5, 8).

Aşadar, fraţii mei, prea întunecat la minte şi prea orbit la înţelegere să fie cineva ca să nu înţeleagă cît de mare este datoria noastră, a creştinilor, de a ne ruga, de a cinsti şi de a chema în ajutor pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre care le facem zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu.

Să punem o întrebare. Este cunoscut numărul sfinţilor? Dar al îngerilor? Nimeni nu ştie numărul sfinţilor şi al îngerilor. Despre numărul lor spune Sfînta Scriptură: Număra-voi pe ei şi mai mult decît nisipul se vor înmulţi (Psalm 138, 18). Arătînd şi stăpînirea lor asupra diavolilor şi a patimilor zice: Foarte s-a întărit stăpînirea lor". Necunoscut este şi numărul îngerilor lui Dumnezeu cum ne arată Sfînta Scriptură: Cine poate să numere oştile sale? (Iov 25, 3; Psalm 67, 18; Daniel 7, 10).

Dacă poate mult rugăciunea stăruitoare a unui drept care se lucrează (Iacob 5, 16), oare cît poate rugăciunea milioanelor de sfinţi înaintea lui Dumnezeu, care L-au mărturisit înaintea oamenilor şi şi-au pus sufletul pentru El? Dacă numai un prieten al lui Dumnezeu, Avraam, a avut atîta trecere la Dumnezeu, ca să mijlocească pentru Lot, nepotul său, împreună cu cei din Sodoma şi Gomora (Facere 18, 30-33; 19, 1-28) apoi cîtă trecere au înaintea lui Dumnezeu toţi sfinţii care L-au iubit, I-au slujit şi şi-au pus sufletul pentru dragostea Lui?

De aceea, fericiţi şi de trei ori fericiţi sînt acei creştini care cinstesc pe sfinţii lui Dumnezeu, le cer ajutor în rugăciuni şi îi pun mijlocitori către Dumnezeu în această viaţă de pe pămînt. De asemenea, amar de acei creştini rătăciţi de la adevărata credinţă, care nu cinstesc şi nu pun rugători pe sfinţi şi pe îngeri către prea veşnicul şi înduratul Dumnezeu. Unii ca aceştia vor avea multă ruşine şi amară durere cînd va veni Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, înconjurat de toţi îngerii şi sfinţii Lui, ca să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale (Zaharia 14, 5; Matei 16, 27; Psalmi 61, 11; 27, 6; Proverbe 24, 12; Romani 2, 6; Ieremia 17, 10; 32, 19; Înţelepciunea lui Sirah 17, 18; Matei 25, 31).

Iubiţi credincioşi,

Biserica Ortodoxă cinsteşte în chip deosebit pe sfinţi şi îngeri, rînduindu-le în calendar cîte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni şi icoane pictate cu chipul şi numele lor. Celor mai renumiţi dintre sfinţi, precum: Maica Domnului, Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Spiridon, mari făcători de minuni, Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, Varvara şi Ecaterina şi mulţi alţii se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată, cu priveghere, cu litie şi acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinţilor mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor locaşuri şi localităţi. De asemenea, majoritatea credincioşilor noştri poartă nume de sfinţi, pe care le primesc din botez şi sînt încredinţaţi de mici în grija sfinţilor respectivi, cărora le cer ajutor în toate încercările vieţii.

Dar, întrucît o mare parte din sfinţi şi cuvioşi au rămas necunoscuţi, nefiind trecuţi în vechile sinaxare şi martirologii creştine, Biserica Ortodoxă a rînduit ca o dată pe an, prima Duminică după Rusalii să fie închinată în cinstea tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, de la Hristos pînă astăzi. Această cinstire comună a tuturor sfinţilor o săvîrşim în Duminica de astăzi, denumită "Duminica Tuturor Sfinţilor". Între aceştia, se cinstesc mai multe sute de sfinţi şi cuvioşi români, cei mai mulţi necunoscuţi.

După ce am arătat la început de ce trebuie să cinstim pe sfinţi, să vedem acum cine poate fi cinstit ca sfînt? Sfinţii fiind creştini desăvîrşiţi în rugăciune, în smerenie, în înfrînare şi mai ales în dumnezeiasca dragoste, mulţi dintre ei primeau daruri duhovniceşti deosebite încă din viaţă. Astfel unii aveau darul rugăciunii inimii, cea mai înaltă rugăciune creştină. Alţii aveau darul lacrimilor, al înfrînării, al tăcerii duhovniceşti, al smereniei şi al desăvîrşitei iubiri pentru toată zidirea. Alţi sfinţi se învredniceau de daruri miraculoase, văzute, ca: vindecarea bolilor, cunoaşterea celor viitoare, înţelegerea gîndurilor, izgonirea duhurilor necurate. Încă şi după mutarea din trup moaştele lor rămîn întregi, nestricate şi fac vindecări miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moaştele sfinţilor sînt venerate de credincioşi, care primesc sănătate, binecuvîntare şi ajutor.

Deci sfinţi pot fi cei care au dreapta credinţă, care duc pe pămînt viaţă cu totul sfîntă, cei care iubesc desăvîrşit pe Dumnezeu şi pe oameni, cei care se roagă neîncetat cu adînc de smerenie şi sînt gata să-şi dea şi viaţa pentru Biserică. Semne ale sfinţeniei sînt darurile facerii de minuni.

De aceeaşi cinstire se bucură în Biserică şi în casele credincioşilor noştri Sfinţii Îngeri. Mai ales Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sînt deosebit de cinstiţi, iar prin sate şi oraşe se află numeroşi creştini care le poartă numele şi biserici înălţate în cinstea lor.

Sfinţii în Biserica Ortodoxă se împart în mai multe cete, şi anume: Ceata apostolilor care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pămînt; ceata proorocilor şi a drepţilor Vechiului Testament; ceata ierarhilor şi a învăţătorilor a toată lumea, care au apărat Biserica şi dogmele credinţei ortodoxe; ceata mucenicilor, adică a celor ce şi-au vărsat sîngele pentru dreapta credinţă în Hristos; ceata Cuvioşilor Părinţi, adică a sfinţilor călugări şi sihaştri purtători de Dumnezeu, care s-au nevoit prin mînăstiri prin peşteri şi pustietăţi, în post şi neîncetată rugăciune. Ultima ceată este ceata fericiţilor şi a tuturor drepţilor, care au bineplăcut lui Dumnezeu pe pămînt, ca orfani, văduve, copii nevinovaţi, călugări şi preoţi evlavioşi, credincioşi dreptmăritori, care au răbdat cu bărbăţie necazurile, bolile şi ispitele vieţii pămînteşti.

Dar cei mai sfinţi în împărăţia lui Dumnezeu sînt: Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, care se bucură de un cult deosebit de supravenerare, şi Sfîntul Ioan Botezătorul. După învăţătura şi iconografia ortodoxă, Maica Domnului şi Sfîntul Ioan Botezătorul stau înaintea Preasfintei Treimi, de-a dreapta şi de-a stînga Mîntuitorului şi se roagă neîncetat pentru mîntuirea lumii.

Toţi sfinţii din cer cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor cereşti, formează în cer biserica biruitoare. Iar totalitatea credincioşilor dreptmăritori de pe pămînt, care se luptă cu ispitele de tot felul ce vin de la diavolul, de la lume şi de la trup, formează aşa numita biserică luptătoare.

Sfinţii şi îngerii din cer au misiunea de a slăvi neîncetat pe Dumnezeu şi de a se ruga pentru biruinţa bisericii luptătoare de pe pămînt, ajutînd cel mai mult la mîntuirea sufletelor omeneşti. După cuvîntul Mîntuitorului: Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte! (Luca 15, 10), trebuie să înţelegem cît de mult se bucură sfinţii toţi şi îngerii pentru fiecare păcătos care se pocăieşte.

Dar să vorbim cîteva cuvinte şi despre sfinţii români care au odrăslit pe pămîntul ţării noastre din primele secole creştine şi pînă în zilele noastre.

Deşi se afirmă că Biserica Ortodoxă Română nu a canonizat oficial, de-a lungul istoriei sale, decît foarte puţini sfinţi locali, din cauza vitregiei veacurilor, reamintim că la noi, mai întîi poporul şi credincioşii canonizau pe sfinţi şi îi cinsteau după cuviinţă, iar Biserica îi recunoştea mai tîrziu de la sine. Însă trebuie să ştim că avem şi noi, din mila lui Dumnezeu, destui sfinţi, preoţi aleşi, ierarhi purtători de Hristos, voievozi apărători ai creştinismului, în frunte cu Ştefan cel Mare, şi mulţi oşteni martiri, care s-au jertfit pentru a apăra credinţa ortodoxă pe pămîntul ţării noastre.

De la primii episcopi sfinţi ai Tomisului din secolul al IV-lea, pînă la Sfinţii Ierarhi Calinic de la Cernica († 1868), şi Iosif cel Nou de la Partoş († 1656), canonizaţi în anii 1955-1956; de la sfinţii mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, din secolul IV, descoperiţi în anul 1971 la Niculiţel-Dobrogea, pînă la marele domn martir Constantin Brîncoveanu cu cei patru fii ai săi, tăiaţi cu sabia pentru Hristos la 15 august 1714; de la primii cuvioşi călugări din Dobrogea şi Munţii Buzăului, începînd cu Sfîntul Ioan Cassian (c. 360 - c. 435), pînă la Cuviosul Iacob Hozevitul († 1960) şi cuviosul sihastru anonim descoperit în mai 1968 în incinta Mînăstirii Neamţ şi Cuviosul Paisie de la Neamţ († 1794), recent canonizat, constatăm că avem sute şi sute de sfinţi autohtoni, mulţi necunoscuţi de noi, care sînt scrişi în calendarul sfinţilor din cer şi se roagă lui Dumnezeu pentru noi toţi.

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cît mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă.

Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim "următori lui Hristos", să trăim duhovniceşte pe pămînt, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor.

Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blîndeţea mamelor care ne-au crescut.

Să rîvnim cu stăruinţă acestor mîntuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mîndria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămîn nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.

Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: "Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!"

Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Rugaciunea Zilei Rugăciunea de sâmbătă

                                               

Iconographer Daniel Neculae

                      Rugaciunea Zilei

Rugăciunea de sâmbătă

Doamne lisuse Hristoase, Judecătorul meu Prea drept! Cunosc că păcatele mele sânt fără de număr. De aceea Te rog în această zi, în care de Iosif şi de Nicodim pus fiind în Mormânt, Te-ai pogorât în iad cu Sfântul şi Îndumnezeitul Tău suflet şi de acolo ai depărtat întunericul cu lumina Dumnezeirii Tale şi ai adus bucurie nespus de mare strămoşilor noştri, căci i-ai mântuit de sclavia cea cumplită şi i-ai suit în rai.

Îngroapă păcatele mele şi cugetele mele cele rele şi viclene, ca să piară din mintea mea şi să nu se mai lupte cu sufletul meu. Luminează întunecatul iad al inimii mele, alungă întunericul păcatelor mele, şi suie mintea mea la cer, ca sa mă bucur de Faţa Ta. Aşa Doamne, primeşte umilita mea rugăciune ca o tămâie mirositoare, pentru rugăciunile iubitei Tale Maici, care Te-a văzut pe Cruce pironit între doi tâlhari, şi de durerile Tale cumplite i s-a rănit inima; care împreună cu ucenicii şi cu mironosiţele Te-au pus în mormânt, care a treia zi Te-au văzut înviat din morţi şi la înălţarea Ta Te-a văzut suindu-Te de la pământ la cer, însoţit de Sfinţii Tăi Îngeri.

Îndură-Te, Doamne, şi de cei vii şi de cei răposaţi, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, către care zic şi eu, nevrednicul: O, fericiţi servitori ai lui Dumnezeu! Nu încetaţi a vă ruga Lui, ziua şi noaptea pentru noi, nevrednicii, care pururea greşim cu atâtea nenumărate păcate! Mijlociţi pentru noi Darul şi ajutorul lui Dumnezeu, pe care nu ştim a-l cere după cuviinţă. Nu încetaţi a vă ruga, pentru că prin rugăciunile voastre, păcătoşii să câştige iertare, săracii ajutorul, întristaţii mângâiere, bolnavii sănătate, cei slabi la minte înţelepciune, cei tulburaţi linişte, cei asupriţi ocrotire, şi toţi împreună Darul lui Dumnezeu, spre folosul cel sufletesc, în mărirea lui Dumnezeu Celui în Treime lăudat, Căruia i se cuvine cinste şi închinăciune în veci.

Amin.

Pătimirea Sfintei Fecioare şi Muceniţe Achilina (13 iunie)

Pătimirea Sfintei Fecioare şi Muceniţe Achilina
(13 iunie)
Troparul Sfintei Muceniţei Achilina, glasul al 4-lea
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Achilina, strigă cu mare glas : Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună luă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre. 
Condacul Sfintei Muceniţei Achilina, glasul al 3-lea : 
Cu stropirile sângiuirilor tale fiind curăţită şi cu cununile chinuitorilor încununată, fecioară Achilina, Mirele tău Hristos pe tine te-a dat tămăduire şi mântuire celor din necazurile bolilor; celor ce aleargă la tine cu credinţă, izvorându-le viaţă veşnică. 

În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos, vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecînd cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvîntarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.

Cînd prunca era de patru luni, maica ei, luînd-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnînd pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfîntul Botez. Cînd era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pămînteşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cît înainta cu anii în vîrstă, cu atît mai mult se umplea de Duhul Sfînt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atît de mult, încît, în puţinii şi nesăvîrşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgînilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvîntul ce urmează:

Cînd fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decît omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvîrşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vîrstă cu ea, zicîndu-le: "Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?"

Fecioarele cele de o vîrstă cu ea o întrebau: "Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?" Achilina a răspuns: "Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dînsul, că El este puternic să facă bine pînă la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El". Atunci, cele de o vîrstă cu ea, i-au zis: "Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit". Sfînta a răspuns: "Moartea nu are stăpînire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge şi i-a înviat. El, văzînd pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mîntuitoare, pierzînd înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul".

Fecioarele acelea au întrebat-o: "Cine este Acela care a fost răstignit?" Achilina a răspuns: "Mîntuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdînd pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mîntuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pămînt, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte". Atunci, cele ce vorbeau cu dînsa au zis: "Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atîtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?" La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns: "Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, avînd sufletul orbit de răutate şi cerbicea învîrtoşată, leapădă cele ce sînt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dîndu-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce".

Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflînd acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfînta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgîneasca judecată.

Antipatul i-a zis mai întîi: "Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci". Fericita Achilina a răspuns: "O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mîntuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dînsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale".

Iar Volusian a început a o îndemna cu cuvinte înşelătoare, zicînd: "Te văd că eşti încă tînără, bineîncuviinţată şi frumoasă; deci mă milostivesc spre tine pentru că de te voi da la munci, atunci îndată toate mădularele tale cele tinere se vor zdrobi; căci muncitorii sînt nemilostivi şi, după cumplitele munciri, te vor da la amară moarte şi te vor lipsi de tînără de viaţă, şi nu-ţi va ajuta Dumnezeul creştinesc pe care Îl mărturiseşti". Sfînta a răspuns: "Nu-mi trebuie milostivirea ta, căci, dacă ţi se pare că te milostiveşti spre mine, cu aceasta mai mult voieşti să mă vatămi; deoarece te sîrguieşti să mă depărtezi de adevăratul Dumnezeu. Deci, te rog să nu ai milă de mine, ci te arată mai aspru, ca, din răbdarea mea, să ştii că cei ce nădăjduiesc pentru Hristos rămîn nebiruiţi".

Antipatul, văzînd că nu poate nicidecum să întoarcă de la mărturisirea ei pe roaba lui Hristos, a poruncit să o bată peste faţă, zicîndu-i: "Iată începutul muncilor! Îţi sînt dulci şi bine primite?" Achilina a răspuns: "O, muncitorule fără de omenie, de vreme ce ai îndrăznit a bate faţa cea zidită după chipul lui Dumnezeu, apoi să ştii că Acela, al Cărui chip îl porţi, nu te va ierta în ziua judecăţii Sale". Judecătorul a spus: "Eu socotesc că marii noştri zei ţin în mîinile lor mîntuirea a toată lumea; deci, în veacul ce va veni vor avea asemenea în stăpînirea lor mîntuirea tuturor". Zicînd aceasta, a poruncit la doi ostaşi a dezbrăca pe fecioara de hainele ei, să o întindă pe pămînt şi să o bată fără de milă, zicînd şi aceste cuvinte: "Achilino, unde este Dumnezeul tău de care ai zis că nu mă va ierta la judecata Sa, să vină aici şi să te scoată din mîinile mele?".

După aceasta, a poruncit celor ce o băteau să înceteze, şi a zis către fericita: "Achilino, ascultă-mă pe mine cel ce te sfătuiesc de bine, lasă-ţi sălbăticia aceasta şi te depărtează de la creştinescul eres, dacă voieşti să scapi de munci; pentru că cine a ieşit izbăvit din mîinile mele, nădăjduiesc spre Acela, Care singur nu S-a izbăvit, fiind răstignit şi pe cine din cei ce-L cinstesc l-au lăsat împăraţii noştri să trăiască?" Sfînta Achilina a răspuns la acestea: "O, prea cumplitule muncitor, socoteşti oare că simt muncile cele puse de tine asupra mea? Să ştii aceasta cu adevărat, că pe cît tatăl tău, diavolul, îţi dă meşteşugiri asupra mea, pe atît şi mai mult Dumnezeul meu îmi dă putere şi răbdare!"

Volusian s-a mirat, văzînd o vitejească mărime de suflet ca aceea a fericitei fecioare, apoi a zis: "Te las cîteva zile să te gîndeşti şi să te înţelepţeşti a te închina zeilor, pentru care vei dobîndi viaţa pe pămînt şi de la împărat cinste vrednică". Sfînta l-a întrebat: "Cîte zile îmi vei lăsa pentru aceasta?" Volusian a răspuns: "Atîtea cîte vei voi tu". Achilina a zis: "Te rog pentru aceea, să nu-mi laşi să mă socotesc nici o zi şi nici chiar un ceas, pentru că eu din copilărie am învăţat a mă închina la Unul Dumnezeu şi a alerga la El, Care, petrecînd în cer, caută spre cei de pe pămînt!"

Volusian, văzînd pe fecioară neschimbată în dragostea adevăratului Dumnezeu, a zis într-însul: "În zadar sînt sfaturile şi ostenelile mele". Şi astfel, mîniindu-se, a poruncit să găurească capul prin urechi cu ţepuşi de fier înroşite în foc. După ce muncitorii au făcut aceasta, fierbinţeala focului a străbătut-o prin creier, încît curgea pe nările nasului creier cu sînge amestecat. Iar fericita, aflîndu-se într-o pătimire ca aceea, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai hrănit din pruncie şi mi-ai luminat gîndurile cele ascunse ale inimii cu razele dreptăţii şi m-ai întărit pe mine cu puterea ta cea tare şi bărbătească, ca să pot sta împotriva vrăjmaşului diavol; Tu, Cel ce ai descoperit adîncurile înţelepciunii celei adevărate şi mari celor ce cred în Tine, săvîrşeşte alergarea nevoinţei mele şi-mi fereşte nestinsă făclia fecioriei mele ca şi eu să intru împreună cu cele cinci fecioare înţelepte, în neîntinata Ta cămară, ca acolo să mă învrednicesc a Te slăvi pe Tine, Împlinitorul durerilor mele".

Acestea grăindu-le, Sfînta Muceniţă Achilina a căzut ca moartă, din pricina cumplitelor dureri. Antipatul, socotind-o că a murit, a poruncit ca, tîrînd-o de acolo, să o arunce afară din cetate spre mîncarea cîinilor, judecînd-o pe dînsa nevrednică de îngroparea omenească, deoarece, defăimînd poruncile împărăteşti, s-a lepădat de zeii romanilor. Şi astfel muceniţa a zăcut toată ziua aruncată în drum. Deci, sosind miezul nopţii, îngerul Domnului a venit la fericita şi, atingîndu-se de dînsa, a zis: "Scoală-te şi fii sănătoasă şi, ducîndu-te, ceartă pe Volusian că el şi sfaturile lui sînt de nimic!" Atunci, Sfînta Achilina îndată s-a sculat sănătoasă, şi, lăudînd pe Dumnezeu, zicea: "Mulţumescu-Ţi Ţie, Făcătorule al vieţii mele, Cel ce mi-ai dat sănătate şi din necurăţie ai izbăvit pe roaba Ta; că Tu, Doamne, mai înainte de veci ai fost, în veci vei petrece şi nu este alt Dumnezeu afară de tine. Deci, cu smerenie mă rog Ţie, ca, după ce voi săvîrşi nevoinţa pătimirii, la Tine să mă învrednicesc de cununa slavei Tale şi, îndulcindu-mă de adevăratele Tale făgăduinţe, să Te laud pe Tine împreună cu cetele sfinţilor Tăi, care au pătimit pentru Tine". Iar Domnul de sus i-a răspuns ei: "Vino, că îţi va fi ţie precum ai cerut!"

Auzind fericita aceasta, s-a veselit foarte mult şi a mers în cetate, unde, ajungînd la porţile ei, îndată s-au deschis singure. Deci, fericita a mers la palatele lui Volusian, precum o povăţuise pe ea îngerul Domnului; şi, intrînd acolo fără să fie oprită de cineva, a stat înaintea antipatului pe cînd el dormea. Antipatul, deşteptîndu-se din somn şi văzînd-o pe ea stînd înaintea sa, s-a înspăimîntat, şi chemînd pe servitorii săi le-a zis: "Cine este aceasta care stă înaintea mea?" Iar ei, aducînd lumînări, au zis: "Aceasta este cu adevărat Achilina, care, după bătăile cele multe fiind moartă, ai poruncit să o aruncăm afară din cetate spre mîncarea cîinilor". Acestea auzindu-le antipatul, mai mult s-a înspăimîntat şi a poruncit ca, luînd-o pe ea, să o păzească pînă dimineaţa. Deci, după ce s-a făcut ziuă, a adus-o pe ea înaintea judecăţii sale şi a întrebat-o: "Tu eşti Achilina?"

Sfînta a răspuns: "O, fărădelege om, văd că şi cu ochii inimii tale eşti orbit de tatăl tău diavolul; oare nici cu ochii cei trupeşti nu vezi? Eu sînt Achilina, roaba Domnului, şi stau în faţa ta". Iar antipatul, ştergîndu-şi ochii cu mîna, a rămas întru nepricepere şi zicea întru sine: "Dacă n-a murit cînd i-am găurit capul şi cînd i-am scos creierii, ce fel de munci poate să o vatăme pe ea?"

Spunînd aceasta, a poruncit să o taie, zicînd: "Pe Achilina, apărătoarea necuratului eres creştin, cea de ani tînără şi mare fermecătoare, care a necinstit pe zeii cei fără de moarte şi nici nu s-a supus împărăteştilor porunci, măcar că ne-am ostenit mult a o pleca pe ea de la o nebunie ca aceea, dar n-am putut să o întoarcem; de aceea, după multe munci, care nu s-au atins cîtuşi de puţin de acea fermecătoare, poruncim ca, scoţînd-o afară din cetate, să i se taie capul".

Fericita fecioară, auzind acest răspuns de moarte, a mers de voie afară din cetate, la locul cel de tăiere, la care ajungînd a cerut voie un ceas să se roage lui Dumnezeu. Deci, ridicîndu-şi ochii spre cer, zicea: "Doamne Dumnezeul meu, Atotputernice, mulţumesc Ţie că mi-ai arătat sfîrşitul pătimirii mele. Pe Tine Te slăvesc, Dumnezeul şi făcătorul meu, că nu în deşert mi-am săvîrşit măsura alergării mele. Te binecuvintez pe Tine, Ziditorul a toate, că pe muncitor l-ai ruşinat, iar pe mine mă învredniceşti cununii celei nestricăcioase. Deci, primeşte în pace sufletul meu, ca, lăsînd aici pe cele pămînteşti, să cîştig acolo pe cele cereşti". Astfel rugîndu-se fericita, s-a auzit glas din cer, zicînd: "Vino, fecioară aleasă, ceea ce ai călcat mînia muncitorului şi boldul diavolului prin nevoinţa ta l-ai sfărîmat, primeşte răsplătirea cea gătită ţie".

Acest glas, venind de sus spre dînsa mai înainte să-şi ridice călăul sabia spre grumazul său, sfînta muceniţă a lui Hristos a adormit desăvîrşit cu somn de moarte. Călăul, văzînd că muceniţa îşi dăduse sufletul său chiar nesăvîrşind porunca antipatului, a tăiat cu sabia capul cel mort al fericitei fecioare şi atunci a curs din tăietură lapte în loc de sînge. Creştinii care erau acolo, luînd moaştele ei cele mai scumpe decît mărgăritarul, ungîndu-le cu aromate de mult preţ şi, învelindu-le cu pînze subţiri şi noi, le-au îngropat în mormînt, cu cinste, în cetatea Vivlos; iar de la mormîntul ei li se dădeau bolnavilor multe tămăduiri întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vietile sfintilor pe iunie