FRICA de moarte - opusul nădejdii în Hristos, armă a diavolilor, ușă a secularizării și a apostaziei!…
Ce nu a reușit comunismul a reușit corporatismul, care este un revers al primului, adică „urăciunea pustiiriiˮ a intrat în „locul cel sfântˮ al Bisericii, cea care este „stâlpul și temelia adevăruluiˮ, învățând-o cum să împărtășească pe membrii ei, cum să stea în fața lui Dumnezeu și cum să se închine la sfinții din icoane. Apropo de miile de sfinți, a văzut cineva pe vreunul în icoane purtând vreo mască, ascunzându-şi chipul cel oglinditor al personalității? Deși și dintre ei, au întâmpinat la vremea lor epidemii și molime sau au legat rănile la mulți ciumaţi! De secole întregi icoanele se ating şi se sărută, chiar şi pe timp de molimă, de milenii Sf. Împărtăşanie se acordă colectiv, cu aceeaşi linguriţă. Sfinţenia este și ea „contaminantă”, dar cu viață veșnică şi impune o neîncetată utilizare. Ceea ce este ȋnsă cu totul nou ȋn această criză este preocuparea igienică şi raţională cu privire la caracterul posibil contaminant (!) al gestului ȋn sine, inducând în mentalul colectiv maxima lui „de-sacralizareˮ. Acum, prin contestare violentă, cu argumente ştiinţifice, sacrul nemafiind sacru, ci o „banală” sursă de contaminare ca oricare alta, frontiera dintre cele două lumi a devenit mobilă, relativă. Nimic nu mai este sacru ȋn sine, totul a devenit inteligibil şi predictibil cu mijloace raţionale. Modernitatea a ȋnvins!…În crize majore de felul celei care o traversăm, Biserica era invocată, adulată, chemată să ajute, „spiritualul” fiind la fel de important ca şi „materialul” aruncat ȋn luptă. Acum, din soluţie, Biserica şi principiile religioase pe care le reprezintă, au devenit una dintre „cauzeleˮ crizei. Biserica trebuie să facă ce ştie ea mai bine, cu mijloacele ce-i stau la dispoziţie de veacuri, doar că omul modern nu le mai ȋnţelege, nu mai poate accepta ideea că şi sacrul şi simbolurile sale pot contribui la rezolvarea crizei, fie şi prin reconfortul spiritual pe care-l oferă unei părţi dintre semenii noştri. Mai mult, astfel de gesturi se ȋntorc ca un bumerang asupra Bisericii, pentru că ele sunt interpretate diferit de contestatari, ca radical antimoderne, complet defazate, învechite!…
Nu poți să fii un lider de opinie, mai ales unul al lui Dumnezeu, și să te lași dez-„informatˮ de un cezar hoț și mincinos, când de fapt, masca te apără de „carcalaciˮ precum gardul te apără de polen! Aceasta arată o închinare grabnică, fără argumente solide, în fața idolului știință (degenerat în pseudo-știință) și dezertare din armata lui Hristos, ale cărui arme sunt infinit mai tari decât moartea. Iar dacă unii vor spune că „peștele de la cap se împuteˮ, să ia seama că proverbul spune mai departe: „dar de la coadă se curăţăˮ!…Iar pe de altă parte, un alt proverb spune și el: „capul ce se pleacă sabia nu-l taie, dar cu umilinţă lanţu-l încovoaie”. Cei mai mulți și-au plecat capul de frica morții sau pentru interese vremelnice, și-au lăsat chipul feţei îmbotniţat dar nu văd încă cum lanțul obedienței îi încovoaie, îi apleacă până ajung să mănânce iarbă! Biserica nu este numai cler, ci și popor drept-credincios, adunați toți la un loc în același duh și Adevăr. Clerul nu este o entitate deasupra poporului, ci toate „mădulareleˮ Bisericii sunt egale în fața lui Dumnezeu, diferența fiind doar de slujire, după cum spune Scriptura: „şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşteˮ. Deci, dacă unii sunt capul peștelui, restul, până în vârful cozii suntem noi toți cei botezați, iar proverbul spune: „peștele de la cap se împute, dar de la coadă se curăţăˮ! Transferul responsabilităţilor şi, deci, a eventualelor vinovăţii, exclusiv asupra celor care conduc precum şi elogiul adus supravieţuirii prin laşitate, poate fi uşor detectată în afirmaţii de genul „poporul e minunat, dar conducătorii îi sunt mizerabili”. De parcă acei conducători (bisericești sau lumești) ar fi fost teleportaţi aici dintr-o lume celestă şi n-ar proveni din rândurile poporului, care se mișcă într-o lume tot mai murdară, incompetentă şi coruptă, dar vicleană până-n prăsele. Asistăm astăzi, la cea mai evidentă şi directă confruntare din istorie dintre adepţii raţionalităţii ştiinţifice şi susţinătorii religiei. Modernitatea este un proces de răspândire treptată a raţiunii ştiinţifice şi tehnice, care ȋn cele din urmă decredibilizează şi aruncă ȋn derizoriu orice formă de acţiune, de gândire şi acţiune justificată religios. Care este soluția? Este aceeași dintotdeauna: „curățareaˮ peștelui dinspre coadă, adică tot poporul, începând de jos, să se curețe de păcate și atunci vom avea și conducători vii și lucizi!
Creștinii din primele veacuri au înfruntat epidemiile stând alături, îngrijindu-se unii pe alții, nu abandonând pe cei bolnavi. Însă este important de știut ce-i mâna, ce-i anima să se comporte astfel. Ce face ca un credincios să se deosebească atât de radical față de un păgân, atunci când înfruntă moartea? Un răspuns îl găsim în scrierile Sf. Ciprian al Cartaginei. Dar pentru cei din epoca lui impactul era cu totul diferit. Aceasta deoarece credința era trăită altfel. Amenințarea și amintirea vie a prigoanelor, iminența morții prin mucenicie era o realitate cotidiană. Dar, bineînțeles, viața în Hristos era o prezență mult mai vie, Duhul lui Dumnezeu însuflețea mult mai de aproape comunitatea Bisericii. Cei care cârteau și slăbeau cu duhul în fața bolii și suferinței erau în minoritate și aveau exemple puternice lângă ei, acuma este invers! Trebuiau doar întăriți și însuflețiți. Sf. Ciprian a fost un părinte providențial, care a apărat Biserica de mai multe deviații, erezii și greșeli, așa cum și astăzi ar trebui să fie păstorii Bisericii. Printre altele, se număra și atitudinea în fața amenințării ciumei. Cu totul altfel stau lucrurile în zilele noastre. Acum predomină grija exagerată de trup, de sănătate, de lumea aceasta, nu de suflet și de judecata lui. Realitatea care ne izbește este cea prezentată la televizor, adică panica în fața virusului, nu frica și înfruntarea morții veșnice, nu grija pentru răspunsul în fața lui Dumnezeu-Judecătorul. Deși cunoaștem ca și creștini că ne așteaptă viața veșnică, presiunea lumii ne pervertește pentru că nu avem ancoră tare în Hristos. Poate că provocările „pandemiei de coronavirusˮ sunt mai degrabă legate de manipulări și distorsionări ale realității, de inducere a unei gândiri sociale și sanitare dominante, dar baza de la care trebuie să plecăm în înfruntarea oricărei boli, oricât de infecțioasă sau puțin periculoasă ar fi, este curajul în fața morții, căutarea vieții adevărate, de dincolo. Sfânta Scriptură ne îndeamnă și ea să fim foarte prudenţi, căci spune: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică, că Dumnezeu este cu neamul drepţilorˮ (Psalmul 13, 5). Iar Apocalipsa, ne avertizează: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Meaˮ (Apocalipsa 13, 15-16)…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu