Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a XX-a după Rusalii ( Despre mila lui Dumnezeu )

 

Predică la Duminica a XX-a după Rusalii

( Despre mila lui Dumnezeu )

Şi văzînd-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu mai plînge! (Luca 7, 13)

Iubiţi credincioşi,

Nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulţi care duceau la mormînt pe fiul ei, nu au rugat pe Mîntuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei şi a-l da mamei sale. Ci Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, văzînd-o plîngînd, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: Şi văzînd-o Domnul, I s-a făcut milă de ea (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însuşirile înţelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17).

Toate însuşirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire şi nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca şi celelalte însuşiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea şi Duhul Sfînt ne încredinţează, zicînd: Că mai mare decît cerul, este mila Ta (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).

Ştim cu toţii, că cea mai mare milă şi milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pămînt, ca să mîntuiască neamul omenesc, din robia cea amară şi grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice şi Tatăl îndurărilor şi Dumnezeu a toată mîngîierea (II Corinteni 1, 3).

Toate neamurile sînt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dînsul (Psalm 102, 17).

Iubiţi credincioşi,

Cînd Mîntuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie şi spaimă, atît mamei copilului înviat, cît şi tuturor celor ce erau de faţă, încît toţi au dat slavă lui Dumnezeu, zicînd: Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc şi într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum.

Oceanul cel fără de fund şi fără de margini al milei şi milostivirii lui Dumnezeu a lucrat şi lucrează în tot locul şi în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune şi dumnezeiasca Scriptură: Îndurările Lui sînt peste toate lucrurile Lui (Psalm 144, 9). Cine nu a văzut vreodată, vara cînd seceta mare şi arşita ameninţă pe oameni şi animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii cerul, de mare secetă, se face ca fierul şi pămîntul ca arama (Levitic 26, 19) şi încep toate vieţuitoarele de pe pămînt a simţi lipsa de apă şi de hrană, că îndată ce preoţii adună poporul şi fac rugăciuni de ploaie şi Sfîntul Maslu în biserici, pe cîmp şi prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunîndu-se şi îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit pînă la apus şi încep a cădea stropi de apă şi îndată vine ploaie mare şi curată, care adapă ţarinile, cîmpiile şi grădinile şi aduc mare bucurie oamenilor, plantelor şi tuturor vieţuitoarelor pămîntului.

Cine nu cunoaşte atunci şi nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea şi dragostea Lui faţă de oameni? Cine din cei credincioşi, care au frică de Dumnezeu, nu mulţumesc din inimă Preaînduratului şi Atotputernicului Dumnezeu pentru mila şi milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? Ba uneori, şi înainte de a se aduna credincioşii la rugăciune în biserică, numai uitîndu-se la cer şi suspinînd din adîncul inimii pentru lipsa de apă şi de hrană, Dumnezeu, ca un ştiutor de inimi, privind la inimile lor, care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie şi vreme bună spre rodirea pămîntului, aducînd mîngîiere şi bucurie tuturor, şi celor buni, şi celor răi. Şi aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45).

Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste oameni boli grele, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar îndată ce se fac slujbe, rugăciuni şi Sfîntul Maslu la biserici şi prin casele creştinilor, bolile se vindecă prin credinţă şi oamenii se fac sănătoşi ca mai înainte, şi aduc mulţumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar morţii nu I-a dat.

Uneori se ridică mari tulburări şi războaie între popoarele lumii care aduc moartea a mii şi milioane de oameni. Însă, dacă oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu şi aleargă la El cu rugăciuni şi zile de post din toată inima, atunci Preabunul şi Atotputernicul Dumnezeu, potoleşte tulburările, stinge războaiele şi aduce pace şi înţelegere între oameni. Căci Domnul se milostiveşte spre noi şi ascultă pe toţi care se roagă pentru pacea lumii şi unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) şi fericeşte pe cei ce iubesc pacea, zicînd: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9).

Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură şi grindină, aducînd mari stricăciuni livezilor, grădinilor şi recoltelor, cu mari inundaţii şi alunecări de teren, sau sînt cutremure grele de pămînt. Însă, dacă oamenii se căiesc de păcatele lor şi aleargă cu lacrimi la post şi rugăciune, ploile încetează şi cutremurele se liniştesc cu mila şi cu puterea cea negrăită a Preabunului Dumnezeu, Care le stăpîneşte pe toate. Cine nu cunoaşte, atunci, mila şi îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor şi purtarea Lui de grijă pe care o are spre toate făpturile Sale?

Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pămînt boli grele şi fără leac şi mulţime de lăcuste, gîndaci, viermi, omizi şi alte insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor şi tuturor semănăturilor. Însă dacă preoţii şi credincioşii se adună în biserici şi fac rugăciuni, Sfîntul Maslu, aghiasmă şi alte slujbe rînduite, îndată suferinţele omeneşti se uşurează şi insectele stricătoare dispar prin mila şi purtarea de grijă a Preabunului şi mult Milostivului Dumnezeu faţă de neamul omenesc.

Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cît de mare şi nemăsurată este îndurarea şi mila lui Dumnezeu, care pururea şi în tot locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale?

Aşadar, fraţii mei, cugetînd noi la mila şi îndurarea lui Dumnezeu, să ne silim a fi milostivi faţă de fraţii noştri loviţi de atîtea suferinţe, care sînt tot oameni ca şi noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care zice: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Să ne aducem aminte că, făcînd noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, după mărturia care zice: Omul cel milostiv face bine sufletului său; iar cel nemilostiv, pierde trupul său (Pilde 11, 17).

Cînd vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună şi cu bucurie, să dăm celor săraci şi necăjiţi, aducîndu-ne aminte că roada omului drept este "milostenia" (Pilde 19, 22) şi dacă cineva miluieşte să miluiască cu voie bună (Romani 12, 8). Deasemenea, trebuie să ştim că în toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăşi mila lui Dumnezeu se arată în cruţarea celor răi, datorită celor drepţi.

Cine vrea să înţeleagă clar acest lucru, să citească în Sfînta Scriptură despre convorbirea fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăşi vedem luminat din mărturia Sfintei Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele rele şi se căiesc de păcatele lor.

Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: Să-şi lase cel necredincios căile sale şi omul fărădelegii sfaturile sale şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi va fi miluit (Isaia 55, 7). Şi prin marele prooroc Ieremia, acelaşi lucru se arată: Cel fărădelege, se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut şi va păzi toate poruncile Mele şi va face dreptate şi milă, cu viaţa va trăi şi nu va muri (Ieremia 18, 7). Dumnezeu ameninţă pe poporul Său, Israel, cu pierzare, pentru că nu face milă şi zice prin proorocul Osea: Ascultaţi cuvîntul Domnului, fii ai lui Israel, că va să judece Domnul pe cei ce locuiesc pe pămînt, fiindcă nu este credinţă, nici milă şi nici cunoştinţa lui Dumnezeu pe pămînt (Osea 4, 1-2). Tot aşa şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cu datornicul cu zece mii de talanţi, ne arată pedeapsa celui ce nu a voit să facă milă cu fratele său, căruia îi zice: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o fiindcă M-ai rugat, nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine? (Matei 18, 23-34).

Cu adevărat, fraţii mei, Dumnezeu este bun şi blînd şi mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă pe Dînsul (Psalm 85, 4), dar voieşte ca şi noi să facem milă cu cei ce ne greşesc nouă: Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 15; Marcu 11, 25). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voieşte de la noi milă, decît jertfă: Mergînd, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am arătat cu mărturii din dumnezeiasca Scriptură, despre mila şi milostivirea lui Dumnezeu şi în ce fel lucrează ea asupra noastră. Acum voi spune o istorie sfîntă despre mila, milostivirea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pe care o are pururea El asupra celor răi, spre a-i întoarce la pocăinţă. Cine a citit în Sfînta Scriptură istoria împăratului Manase, a înţeles cîte răutăţi şi fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, în amîndouă curţile templului Domnului, cum a trecut pe fiii săi prin foc şi a făcut idol cioplit şi l-a aşezat în templul lui Dumnezeu şi cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda şi pe toţi locuitorii Ierusalimului la atîta rătăcire, încît ei au săvîrşit mai mult rău decît alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stîrpit din faţa fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9).

Dar mila, îndurarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de margini, s-au arătat şi asupra acestui împărat depărtat de la El şi, cu judecăţile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăinţă şi la dreapta credinţă pe Manase. Căci a trimis asupra sa cu război, pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul şi l-au dus legat cu cătuşe de fier, în Babilon. Acolo, fiind în mare necaz şi strîmtorare, şi-a adus aminte de Dumnezeu şi de adîncul răutăţilor şi al fărădelegilor lui, pe care le-a făcut înaintea Domnului în Ierusalim. Acolo a început cu mare durere din adîncul inimii sale a se ruga şi a cere milă şi îndurare de la Preabunul Dumnezeu, făgăduind îndreptare din toată inima şi, rugîndu-se, zicea:

Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov şi al seminţiei lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul şi pămîntul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvîntul poruncii Tale; Care ai încuiat adîncul şi L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel înfricoşat şi slăvit, înaintea Căruia toate se tem şi se cutremură din pricina Atotputerniciei Tale, pentru că nimenea nu poate să stea înaintea strălucirei slavei Tale şi nesuferită este mînia urgiei Tale asupra celor păcătoşi! Însă nemăsurată şi neajunsă este mila făgăduinţei Tale...

Iar fiindcă era legat în lanţuri de fier şi nu putea să-şi plece genunchii săi la rugăciune a zis: Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugînd bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugîndu-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osîndi la întuneric sub pămînt, căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mîntuieşte-mă şi pe mine nevrednicul după mare mila Ta şi Te voi proslăvi în toate zilele vieţii mele...

După această rugăciune plină de umilinţă, Manase a fost ascultat de Dumnezeu şi nu numai că a fost miluit şi iertat de păcatele lui, cele mai multe ca nisipul mării, ci şi din robie l-a scos Preamilostivul Dumnezeu şi l-a întors în Ierusalim unde i s-a dat împărăţia pierdută şi pînă la sfîrşitul său a împărăţit peste Israel, neîncetînd a se pocăi şi a face tot felul de fapte bune spre slava lui Dumnezeu.

Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă şi pe noi la pocăinţă, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila şi milostivirea lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească la duhovnic cu mare căinţă cu durere de inimă, cu hotărîrea de a nu mai păcătui şi a-şi plini canonul dat. Aşa să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobîndi iertare de toate păcatele şi mîntuirea sufletului său.

Poziţia cea mai dreaptă şi mai ortodoxă a noastră faţă de mila lui Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în vreme de căderi în păcate, să nu ne deznă-dăjduim de mila Lui care pururea ne ajută pe calea mîntuirii.

Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, sîntem şi noi datori să facem milă cu semenii noştri. Sînt atîţia oameni săraci, să-i ajutăm după puterea noastră cu cele de trebuinţă vieţii: un ban, o haină, o pîine dăruite, cu dragoste. Sînt atîţia oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mîngîiem, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea şi alinarea suferinţelor lor. Sînt atîţia creştini robiţi de păcate, căzuţi din dreapta credinţă, bolnavi la suflet. Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune, la un preot să-şi mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mîntuirii şi de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască şi să urmeze cu dreaptă credinţă lui Hristos. Numai aşa ne putem mîntui, că zice Domnul: Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7).

Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, şi să ne ajute a face milă ca să dobîndim iertare şi Cerească Împărăţie care nu va mai avea sfîrşit. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Viaţa Sfîntului Apostol şi Evanghelist Luca (18 octombrie)

 

Viaţa Sfîntului Apostol şi Evanghelist Luca

(18 octombrie)

Sfîntul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcîndu-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzîndu-se desăvîrşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.

În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecînd pe pămînt cu oamenii, semăna sămînţa cuvîntului mîntuirii, care, crescînd şi în inima lui Luca, fiind un pămînt bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decît din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicînd: "A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, cîte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul". Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfîntă, gătind calea Lui şi încredinţînd popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume.

În vremea mîntuitoarelor patimi, cînd fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tînguindu-se şi plîngînd pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe cînd Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mîngîiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dînşii, le-a zis: "Ce sînt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergînd şi de ce sînteţi trişti?" Şi a fost atunci călător Sfîntul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: "Eu sînt calea, adevărul şi viaţa". Deci, mergînd şi vorbind cu El, a rostit adînc negrăit de înţelepciune.

Cît de scumpă îi era Sfîntului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cînd Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începînd de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tîlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dînsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţînd tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfînta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întîi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmînd să mănînce cu El prînz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frîngerea pîinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.

Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfîntului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: "Oare nu era inima noastră arzînd întru noi, cînd ne grăia nouă pe cale şi cînd ne tîlcuia Scripturile?" Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dînsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: "Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvîntului".

Sfîntul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urma lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dînsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: "Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit". La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicînd: "Dar nu numai atît, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, avînd darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osîrdia noastră" (II Corinteni 8, 19). Aici Sfîntul Ieronim înţelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca.

Apoi Luca, plecînd din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfînt numele Lui. Străbătînd toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rînduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, avînd mai mult de optzeci de ani.

Pe locul unde s-a pus sfîntul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru aceasta era ştiut de credincioşi mormîntul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfîntului Apostol. Apoi aflînd Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cîrmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfîntului Apostol şi evanghelist Luca.

Cînd s-au adus cu cîntări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcînd de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutînd tămăduirea pe care n-o putuse dobîndi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfîntului Apostol Luca s-a rugat cu toată osîrdia către sfîntul şi, pe cît îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Cînd a ajuns şi s-a atins de ea cu credinţă, închinîndu-se moaştelor sfîntului, s-a vindecat îndată de boală şi, cîştigînd desăvîrşită sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sfîntului Apostol Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale sfîntului Luca.

Se spune despre dînsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtînd în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzînd acele chipuri ale sale, a grăit astfel: "Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea". Sfîntul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi marilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dînsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mîntuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin.

În această zi se prăznuieşte şi pomenirea Sfîntului Mucenic Marin bătrînul, cel din Anazarvi, cetatea Ciliciei, care a pătimit pentru Hristos pe vremea împăratului Diocleţian, de la Lisie ighemonul. Tot în această zi se mai face pomenirea cuviosului părintelui nostru Iulian Pustnicul, care a vieţuit în Mesopotamia, lîngă rîul Eufrat, şi a zidit biserică în Muntele Sinai, pe piatra pe care proorocul Moise a văzut pe Dumnezeu, care piatră există pînă acum. Acesta, în vremea prigoanei celei cumplite ce se făcea asupra Bisericii de către Iulian Paravatul, rugîndu-se către Dumnezeu, a auzit un glas de sus, zicîndu-i: "Nu numai pentru ale tale rugăciuni, ci şi pentru rugăciunile şi lacrimile celor mulţi, păgînul Iulian a fost ucis şi acum este mort, spurcatul şi nelegiuitul acela". Şi cu puterea lui Dumnezeu, făcînd multe minuni, cuviosul acesta, Iulian, s-a mutat către Domnul.

Vietile sfintilor - octombrie

România, trezește-te! “Exercițiu de unitate prin credință”

 

România, trezește-te!

Pentru înmulțirea lucrării duhovnicești “Exercițiu de unitate prin credință”, vă rog  să vă alegeți 3 persoane, pe care să le conștientizați în fiecare seară să aprindă o lumânare la fereastră (ca și formă de catehizare). 

Și zi de zi, înainte de ora 21:00, trimiteți un mesaj text sau dați un bip  persoanei respective pentru a-i reaminti să aprindă lumânarea. 

Să umplem casele inimilor noastre de lumină și de rugăciune, căci "unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor"! (Matei 18:20).

Să fiți binecuvântați!

Părintele Macarie - Mănăstirea Oituz

Pătimirea Sfinţilor fără de arginţi şi fraţi buni, Cosma şi Damian, şi a celor împreună cu dînşii (17 octombrie)

 sfinteleicoane.ro

Pătimirea Sfinţilor fără de arginţi şi fraţi buni, Cosma şi Damian, şi a celor împreună cu dînşii

(17 octombrie)

Trei sînt perechile de sfinţi fără de arginţi, cu acelaşi nume Cosma şi Damian, avînd meşteşugul de doctori. Unii au fost fiii Teodotiei, femeia cea dreptcredincioasă, care cu pace au adormit şi au fost aşezaţi la locul Feriman; alţii petreceau în Roma, avînd un dascăl războinic, care cu vicleşug i-a suit în munte ca să adune ierburi şi i-a ucis cu pietre; apoi sînt aceştia a căror pomenire se cinsteşte astăzi. Ei erau din părţile Arabiei şi cunoşteau meşteşugul doctoricesc. Iar după ce au crezut în Hristos, tămăduiau fără plată mulţime de bolnavi, nu cu ierburi, nici cu doctorii, ci cu puterea lui Hristos. Trecînd prin cetăţi şi prin sate, propovăduiau pe Hristos şi în numele Lui dădeau tuturor tămăduiri.

După ce s-au preamărit prin învăţătura şi prin minunile lor pretutindeni, au fost prinşi de ighemonul din vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximilian, împăraţi păgîni, chinuitorii şi prigonitorii creştinilor. Sfinţii mucenici doctori Cosma şi Damian, fiind duşi în cetatea Ciliciei, au stat înaintea ighemonului Lisie, care i-a întrebat pe ei ce nume au, ce patrie au şi de ce credinţă sînt. Aflîndu-le pe toate, i-a silit să aducă jertfă idolilor. Fiindcă ei nu au vrut şi au mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, judecătorul a poruncit mai întîi ca să-i bată fără milă, apoi i-a legat şi i-a aruncat în fundul mării. Iar ei, cu ajutorul puterii dumnezeieşti, au scăpat de la înec, pentru că îngerul Domnului a dezlegat legăturile lor şi i-a scos sănătoşi la uscat.

Văzînd judecătorul acest lucru, a poruncit să-i aducă la dînsul şi i-a întrebat, zicînd: "Spuneţi-mi mie care sînt acele farmece ale voastre cu care v-aţi mîntuit din mare, pentru că şi eu vreau să urmez învăţăturii voastre". Iar ei au răspuns: "Sîntem creştini şi nici un fel de farmece nu ştim şi nici nu ne trebuiesc acestea, pentru că avem puterea lui Hristos, Care ne izbăveşte pe noi din toate primejdiile şi mîntuieşte tot omul care cheamă numele Lui cel preasfînt". Şi au dus atunci pe sfinţi în temniţă, iar a doua zi, scoţîndu-i, chinuitorul a poruncit ca să-i arunce într-un foc mare. Dar şi din foc au ieşit întregi, căci focul şi-a pierdut puterea sa firească şi nu s-a atins de ei, nici nu i-a vătămat. Mîniindu-se foarte tare, ighemonul a poruncit să-i spînzure şi să-i chinuiască. Slujitorii, după porunca judecătorului, au aruncat cu pietre asupra lor ca să-i ucidă, dar pietrele, sărind de pe trupurile lor ca de pe nişte ziduri, zburau asupra celor ce le aruncau şi pe aceia îi ucideau. După aceasta au aruncat cu săgeţi asupra sfinţilor, dar şi săgeţile, la fel ca şi pietrele, nu au vătămat trupurile lor, ci îi răneau numai pe săgetători.

La sfîrşit, ighemonul văzîndu-i nebiruiţi pe pătimitori, i-a condamnat la tăiere de sabie. Au fost tăiaţi pentru Hristos Sfinţii fără de arginţi Cosma şi Damian, împreună cu alţi trei credincioşi: Leontie, Antim şi Eutropie şi i-au îngropat împreună. Dar nu numai în viaţa lor, ci şi după moarte li s-a dat lor darul de a face multe minuni, arătîndu-se bolnavilor şi dîndu-le tămăduire. Cu ale căror rugăciuni să cîştigăm şi noi tămăduirea de bolile noastre cele sufleteşti şi trupeşti. Amin.

În această zi mai pomenim şi mutarea cinstitelor moaşte ale Sfîntului şi dreptului Lazăr, prietenul lui Hristos, cel mort de patru zile şi înviat, episcopul Chitiei, ale cărui moaşte au fost mutate din insula Cipru în Constantinopol.

Vietile sfintilor - octombrie

Armata română în Al Doilea Război Mondial (1941-1945)

Armata română în Al Doilea Război Mondial (1941-1945).Dicţionar.
ARMATA 1 ROMÂNĂ (I).

ARMATA 1 ROMÂNĂ (I).

♦ Comandanți: generalii Gheorghe Florescu (22 mart. 1939 – 5 iun. 1940), Grigore Cornicioiu (5 iun. – 10 sept. 1940), Gheorghe Leventi (11 sept. – 24 nov. 1940; provizoriu), Petre Dumitrescu (24 nov. 1940 – 25 mart. 1941), Dobre Paraschiv (25 mart. – 1 nov. 1941), Dumitru Popescu (1 – 8 nov. 1941), Nicolae Macici (8 nov. 1941 – 12 febr. 1945), Vasile Atanasiu (13 febr. 1945 – 20 mai 1946). 

♦ Înființată la 22 martie 1939 prin transformarea Inspectoratului general de armată nr. 2. 

♦ Dislocată în partea de V a teritoriului național a primit misiunea de a opri pătrunderea inamicului în „defileele ce conduceau în podişul transilvan”. 

• La 12 sept. 1939, când a fost înființată şi Armata 4, fâşia de acțiune a A. l a fost limitată, pentru puțin timp, între munții Rodnei şi munții Bihor, extinzându-se apoi, din nou, după deplasarea Armatei 4 în Moldova, în V-ul şi NV-ul României. 

• Hotărârea militarilor români de a apăra până la ultimul sacrificiu hotarele țării a fost exprimată astfel de generalul Grigore Comicioiu: „Crezul tuturor să fie: Nimănui vreo brazdă din pământul scumpei noastre Transilvanii. Murim mai bine decât să vedem ştirbită această scumpă moştenire plătită cu sângele înaintaşilor noştri”. 

♦ În toamna anului 1940,  militarii Armatei 1 au fost nevoiți să se supună ordinelor şi să se retragă la S de linia de demarcație pe care au considerat-o vremelnică. 

• Hotărârea de a acționa la momentul potrivit pentru refacerea integrității teritoriale a țării a rămas neclintită, fiind exprimată în cuvinte emoționante de noul comandant al armatei, generalul Petre Dumitrescu, la 24 nov. 1940: „Acum mai mult ca oricând trebuie să fim stăpâni pe noi, să păstrăm încrederea în puterile noastre şi în virtuțile Neamului nostru, care în toate vremurile a ştiut să iasă biruitor din toate încercările grele prin care a trecut. Acum mai mult ca oricând suntem datori să ne încordăm cât mai mult mințile şi să ținem trează în sufletul nostru iubirea de Ţară şi Neam cu credința în Dumnezeu şi în steaua Neamului nostru, să muncim cu râvnă şi fără preget pe toate tărâmurile şi să fim una cu toți într-un singur cuget, o singură simțire şi o singură voință, în jurul conducătorilor noştri. Numai aşa vom putea birui şi vom putea reclădi România noastră Mare, scumpă tuturor”. 

♦ In perioada următoare, A. 1 a preluat apărarea graniței de V a țării şi a liniei vremelnice de demarcație impusă prin dictatul de la Viena din 30 aug. 1940, paza şi siguranța întregului teritoriu de la N de munți, din Oltenia şi chiar din partea de E a Munteniei. 

♦ La 23 aug. 1944 având în compunere corpurile 6, 7 teritoriale şi Corpul de munte, cu cinci divizii operative şi cinci divizii de instrucție, precum şi numeroase şcoli şi centre de instrucție, grănicerii din zonă şi alte formațiuni, totalizând 129 661 de militari, A. 1 a primit misiunea să lichideze prezența militară germană în S Transilvaniei, în Crişana şi Banat, şi să execute operația de acoperire a frontierei de stat şi a liniei de demarcație, barând direcțiile de pătrundere spre zonele Reşița, Deva şi Hațeg şi spre trecătorile Carpaților Meridionali şi Occidentali. • În acel moment, comandamentul armatei aprecia că inamicul dispunea de 50 – 52 de batalioane de infanterie, 18 – 21 baterii de artilerie, 70 – 80 de tancuri, la ultima categorie fiind mult superior. 

♦ Intrând rapid în dispozitivul de luptă, unitățile şi marile unități din subordine şi-au îndeplinit misiunile încredințate, cele mai grele lupte desfăşurându-se în zonele Braşov, Arad, Orşova, Vârciorova, Baziaş etc. • O importanță strategică deosebită a avut şi păstrarea la N de Carpații Meridionali şi la V de cei Occidentali a unui important cap de pod la adăpostul căruia s-au putut concentra nestingherite armatele sovietice pentru a relua luptele la circa 900 km de unde se aflaseră la 23 aug. 1944. 

• Concomitent, comandamentul armatei a luat măsurile necesare şi pentru întărirea apărării pe linia Dunării, unde se aflau şapte divizii de instrucție, pentru a interzice eventualele atacuri ale trupelor germane din Bulgaria, şi a cerut controlarea, şi chiar închiderea dinspre S, acolo unde s-a putut, a defileelor Carpaților Meridionali spre a nu se periclita spatele unităților şi marilor unități române, care luptau la N de munți. 

♦ La 30 aug. 1944, prin Directiva operativă nr. 51 emisă de Marele Stat Major român, A. 1 a primit ordin să-şi regrupeze forțele la V de linia Sibiu – Alba Iulia – Zalău – Săcuieni, să interzică „orice încercare de pătrundere spre trecătorile Carpaților Meridionali şi Apuseni”, să apere îndeosebi zonele Beiuş, Arad şi Timişoara, să execute „recunoaşteri ofensive şi acțiuni locale” pentru a culege informațiile necesare declanşării „acțiunilor ofensive mai importante” în vederea eliberării părții de V a țării. 

♦ La 7 sept. 1944 a fost subordonată Frontului 2 ucrainean, constituind împreună cu Armata 53 sovietică, comandată de generalul I.M. Managarov, un grup de armate. Grupându-şi forțele pe direcțiile probabile de acțiune ale inamicului, unitățile şi marile unități din subordine au respins până la 12 sept. toate acțiunile ofensive locale executate de trupele germane şi ungare pe valea Arieşului şi în zona de frontieră, la Vărşand, Peregu Mare, Peregu Mic şi în alte locuri, la S de Timişoara, în S Banatului, după care, între 13 şi 18 sept., au oprit puternica ofensivă a trupelor germane şi ungare, declanşată cu forțe importante pe mai multe direcții, între Munții Bihor şi Dunăre, menținând frontul şi permițând altor forțe române şi celor sovietice să se concentreze fără efort în zona de luptă din V țării. 

•  Relevând modul în care acționase A. 1, generalul I.M. Managarov arăta, în ordinul de zi nr. 0346 din 23 sept. 1944 că unitățile române „au demonstrat în aceste lupte o bărbăție şi fermitate exemplară şi au îndeplinit cu cinste misiunea importantă ce le-a fost trasată”. 

♦ Între 19 şi 23 oct. 1944, diviziile armatei au continuat să lupte, în cooperare cu armatele sovietice sosite în zonă. Corpul de cavalerie (două divizii) şi Divizia 3 munte au acționat pe văile Crişului Negru şi Crişului Alb, iar Corpul 7 armată (cu trei divizii) la S de Timişoara. 

•  La 24 oct. 1944, Divizia 1 infanterie-instrucție a depăşit pentru scurt timp frontiera româno-ungară. 

♦ Desfăşurate pe un front de 350 km, operațiile duse de A. 1, între 1 sept. şi 12 oct. 1944 (când a fost eliberată Oradea), au avut o importanță deosebită, făcând să eşueze planurile comandamentului inamic de a împinge frontul pe Carpații Occidentali şi Meridionali. Ofensiva viguroasă declanşată în ultima decadă a lunii sept. 1944 a avut ca rezultat principal respingerea definitivă a trupelor germane şi ungare dincolo de frontieră şi slăbirea rezistenței opuse de inamic în podişul transilvan, în fața Armatei 4 române şi a trupelor sovietice. 

Pe larg: Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al doilea război mondial, 1941 – 1945, Editura Encicopedică, Bucureşti, 2017.

Părintele Macarie - Mănăstirea Oituz - Hristos a Înviat!

Hristos a Înviat!

Haideți să fim împreună, căci "unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor"! (Matei 18:20).

Zilele trecute v-am îndemnat la un exercițiu de unitate prin credință: să aprindeți în fiecare seară o lumânare la fereastră, să așezați alături icoana Sfintei Cuvioase Parascheva și să vă rugați ei, pentru a mijloci pentru noi către Bunul Dumnezeu.

Dacă din motive binecuvântate nu puteți aprinde o lumânare în geam sau nu aveți icoana Sfintei Cuvioase Parascheva, vă îndemnăm la cel mai simplu și banal gest de comuniune: aprindeți la fereastră lanterna telefonului, însemnați-vă cu semnul Sfintei Cruci și rugați-vă!

De ce? Pentru că mii de oameni se adună în piețile marilor orașe cu lumânări sau lanterne aprinse pentru drepturi pământești, dar nu stau acasă pentru a aprinde lumânări sau lanternele telefoanelor la ferestre pentru libertatea spirituală. 

Ieșiți din temnița sufletului vostru, căci frica, panica, imaginația exagerată, egoismul, izolarea sunt zăbrele psihice mai crunte decât barele de fier ale temnițelor comuniste. E dreptul nostru de creștini ortodocși să fim liberi, să ne rugăm, să mergem să ne închinăm la Sfânta Cuvioasă Parascheva! 

Și nu uitați: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33)

Părintele Macarie - Mănăstirea Oituz

Mutarea mainii Sfântului Ioan Botezatorul, din insula Malta In Gatchina (Rusia), împreuna cu o parte din lemnul Sfintei Cruci si cu Icoana „Filermian” a Maicii Domnului (1799)

 

Mutarea mainii Sfântului Ioan Botezatorul, din insula Malta In Gatchina (Rusia), împreuna cu o parte din lemnul Sfintei Cruci si cu Icoana „Filermian” a Maicii Domnului (1799)

 Sfintele moaste ale Sfantului Ioan s-au pastrat o vreme In Sevasta Samariei, In Intregime. Sfantul Evanghelist Luca a dorit sa le mute In Antiohia, locul unde mergea el sa predice. Cum localnicii nu s-au Invoit cu mutarea, i-au daruit Sfantului Luca mana dreapta a Sfantului Ioan. Aceasta a ramas In Antiohia pana In 959, cand zona a fost cucerita de musulmani. Diaconul Iov a mutat atunci relicva la Constantinopol, chiar In Ajunul Bobotezei.

   Periplul mainii Sfantului Ioan a continuat, de-a lungul timpului. Este confirmat faptul ca a stat In Constantinopol pana la caderea acestuia sub turci, prin consemnarile unor pelerini. Spre exemplu: episcopul Antonie de Novgorod (sec. XIII), Stefan Novgorodet, diaconul Ignatie, cantaretul Alexandru si diaconul Zosima (sec. XIV-XV) au sarutat mana Sfantului Ioan In Constantinopol.
 

   In momentul cuceririi Constantinopolului (1453), mana Sfantului Ioan Botezatorul, Impreuna cu alte obiecte sfinte, au fost confiscate de turci si pastrate In trezoreria imperiala. In 1484 mana a fost data de turci cavalerilor de pe insula Rhodos, pentru a le castiga bunavointa. Acestia au dus-o In insula Malta, unde si-au stabilit sediul.

   A urmat transferul mainii sfinte din insula Malta In Gatchina (Rusia), care s-a Intamplat In 1799, Impreuna cu o parte din lemnul Sfintei Cruci si cu Icoana „Filermian” a Maicii Domnului. Mutarea s-a datorat faptului ca Imparatul rus Paul I (1796-1801) devenise marele maestru al ordinului maltez In cinstea Sfantului Profet Ioan, dar si amenintarii razboiului lui Napoleon. Evenimentul e pomenit In sinaxarele ruse la 12/25 octombrie.

   Tot In anul 1799, sfintele relicve au fost amplasate In biserica Icoanei Mantuitorului cea nefacuta de mana omului, din cadrul Palatului de Iarna din St. Petersburg, unde se afla pana In prezent.

28 octombrie 1959 – decretul nr. 410 de desfiinţarea a mănăstirilor

 

28 octombrie 1959 – decretul nr. 410 de desfiinţarea a mănăstirilor

Dacă instituţia Bisericii a fost supusă tuturor restriştilor politice, au existat locuri în care spiritualitatea ortodoxă se păstra neatinsă: mănăstirile, schiturile şi refugiile schimnicilor.

Spre acestea şi-au îndreptat comuniştii cele mai furibunde atacuri.

Încă în 1956 Securitatea evacua prin forţa armelor mănăstirea Vladimireşti, iar la 28 octombrie 1959 autorităţile comuniste au emis decretul 410, realizat în baza unui raport al ministrului de interne Alexandru Drăghici, decret care ordona desfiinţarea a mai mult de două treimi din totalitatea mănăstirilor. Aplicat direct de Securitate, fără concursul Patriarhiei, Decretul a dus la închiderea manu militari a unor mănăstiri şi la alungarea a mai mult de jumătate din călugări.

Decretul a putut fi însă aplicat doar parţial datorită împotrivirii patriarhului şi spiritului de solidaritate al mărturisitorilor credinţei din lăcaşurile monahiceşti, care în felul acesta au salvat continuitatea şi demnitatea Bisericii.

Prezentăm un referat al Securităţii din 27 martie 1959, aprobat de minisitrul Alexandru Drăghici, având ca obiect preconizata desfiinţarea a mănăstirilor. Printre motivele invocate pentru desfiinţarea mănăstirilor „era şi activitatea contrarevoluţionară” desfăşurată în mediul monastic

www.memorialsighet.ro

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii ( Despre semănătorii cuvîntului lui Dumnezeu )

 

Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii

( Despre semănătorii cuvîntului lui Dumnezeu )

Ieşit-a semănătorul să semene sămînţa Sa (Luca 8, 5)

Iubiţi credincioşi,

Semănătorul din pilda Evangheliei de astăzi este Însuşi Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. El a ieşit din sînurile Tatălui, după cum Însuşi a zis: Eu de la Dumnezeu am ieşit (Ioan 17, 8), şi a venit pe pămînt să semene sămînţa cuvîntului Său. Iar ţarina în care a semănat sămînţa Sfintei Evanghelii este lumea aceasta pe care El a făcut-o, după cum în altă pildă a zis: Iar ţarina este lumea (Matei 13, 38).

Din această pildă vedem că numai a patra parte din ţarină, adică din lume, a fost pămînt bun, care, primind sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, a crescut şi a adus rod însutit (Matei 13, 23). Celelalte trei părţi din ţarină au fost drum călcat de oameni (Matei 13, 4), pietriş şi pămînt cu spini (Matei 13, 22), în care căzînd sămînţa cea bună a cuvîntului, nu a rodit, ci s-a pierdut.

Deşi Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), a cui este vina că numai o pătrime din lume se va mîntui, primind sămînţa cuvîntului vieţii şi aducînd roadă însutită? Toată vina acestei nerodiri, nu este a lui Dumnezeu, ci a omului care, prin aşezarea rea a sufletului său, împiedică creşterea şi rodirea seminţei cuvîntului dumnezeiesc. Trebuie să ştim că Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă. El nu forţează uşa inimilor omeneşti, numai bate la uşa inimilor, precum scrie: Iată, stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20).

Dumnezeu este preadrept şi preasfînt şi nu voieşte a mîntui pe cineva cu sila, ci de bunăvoie. De la zidire El l-a încununat pe om cu voie liberă, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Doamne, căci cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12); la fel Sfîntul Apostol Pavel spune că Dumnezeu l-a lăsat pe om în mîna sfatului său (Efeseni 1, 11), adică liber să aleagă. Şi dacă omul de bunăvoia sa lucrează faptele bune, atunci este iubit de Dumnezeu, după cum este scris: Pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu (II Corinteni 9, 7). Altfel nu ar fi plată veşnică, nici muncă veşnică pentru păcate, dacă Dumnezeu ar sili voinţa omului spre bine, sau ar îngădui pe diavolul să ispitească pe om mai presus de puterea sa. Sfîntul Apostol Pavel ne-a arătat acest adevăr, zicînd: Credincios este Dumnezeu să nu vă lase pe voi să fiţi ispitiţi mai presus de puterile voastre, ci odată cu ispita vă trimite şi scăparea din ea (I Corinteni 10, 13).

Aşadar, fraţii mei, toată vina nerodirii cuvîntului lui Dumnezeu în inima omului, care de bună voia sa, din cauza necredinţei sale, se face cale călcată de oameni, pietriş sau pămînt cu spini. Omul, de bunăvoia sa, îşi alege viaţa sau moartea, iadul sau raiul. Cuvîntul lui Dumnezeu se închipuie cu sămînţa; pentru că precum sămînţa este aruncată în pămînt ca să rodească, tot aşa şi cuvîntul lui Dumnezeu este semănat în inimile oamenilor, spre a aduce roadă. Şi precum din sămînţă, crescînd, se face roadă pentru hrana trupească, cum ar fi grîul, orzul, porumbul şi alte plante şi arbori, tot aşa şi sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, semănîndu-se în pămînt bun, rodeşte hrana cea sufletească şi nepieritoare. Şi precum sămînţa nu rodeşte în orice loc s-ar semăna, ci numai în cel bun, la fel şi cuvîntul lui Dumnezeu nu rodeşte în inima fiecărui om, ci numai a celui ce este pămînt bun, adică acel ce primeşte cu credinţă cuvîntul vieţii şi îl lucrează, cum zice şi marele Apostol Pavel: credinţa este lucrătoare prin dragoste (Galateni 5, 6).

Numai această ţarină duhovnicească poate aduce lui Dumnezeu rod însutit.

Iubiţi credincioşi,

V-am arătat că adevăratul semănător al cuvîntului lui Dumnezeu este Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Dar trebuie să ştim că Dumnezeu, de la începutul zidirii a trimis mulţi semănători ai cuvîntului Său în lume. Aşa au fost Patriarhii, Apostolii, Evangheliştii, Ierarhii, Mărturisitorii, Mucenicii şi o mare mulţime de propovăduitori şi dascăli, care au vestit şi au semănat cuvîntul lui Dumnezeu în inimile oamenilor.

Dar oare toţi propovăduitorii cuvîntului lui Dumnezeu au avut aceeaşi putere de convingere în sufletele oamenilor? La aceasta răspundem că toţi au avut darul şi puterea de a trezi minţile şi inimile oamenilor la credinţa cea dreaptă în Dumnezeu, însă unii vesteau mai ales prin cuvînt; alţii întăreau predica lor cu multe şi mari minuni. Aşa de exemplu, au crezut ca la trei mii de suflete cînd a predicat Apostolul Petru, pentru că s-au minunat, auzind pe Apostol predicînd în diferite limbi. Au crezut ca la cinci mii de oameni, cînd acelaşi Apostol Petru a predicat pentru a doua oară, pentru că au văzut pe un olog din pîntecele mamei sale vindecat, umblînd pe picioarele sale.

Au crezut în Samaria bărbaţi şi femei, cînd a propovăduit Apostolul Filip, pentru că mulţi din cei ce aveau duhuri necurate şi slăbănogii se vindecau. A crezut proconsulul Sergius Paulus din Insula Cipru, cînd propovăduia Apostolul Pavel, pentru că a văzut cum l-a orbit îndată pe Elima vrăjitorul. Cu adevărat semnele şi minunile ajutau şi întăreau propovăduirea Apostolilor, cum aceasta mărturiseşte şi Marcu Evanghelistul, zicînd: Iar ei ieşind, au propovăduit pretutindenea şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvîntul prin semnele care urmau (Marcu 16, 20).

Vedem, însă, că mulţi au crezut şi fără să vadă minuni. Oare ce minune a văzut famenul arap, dregător al puternicei Candachii, împărăteasa Etiopienilor, cînd Apostolul Filip i-a tălmăcit graiul proorocului Isaia, binevestindu-i pe Iisus Hristos? Nici o minune nu a văzut, însă auzind tîlcuirea Apostolului Filip, a crezut îndată şi s-a botezat. Ce minune au văzut cei din Antiohia Pisidiei, cînd Apostolii Pavel şi Varnava s-au arătat şi i-au învăţat credinţa în Hristos? Nici una. Însă neamurile de acolo, auzind propovăduirea, se bucurau şi primeau cuvîntul Domnului şi au crezut cîţi erau rînduiţi pentru viaţa veşnică. Nici o minune nu au văzut cei din Iconia, cînd iarăşi aceiaşi Apostoli Pavel şi Varnava, intrînd în sinagoga lor, au grăit cuvîntul lui Dumnezeu şi mare mulţime de iudei şi elini au crezut. Nici o minune nu au văzut atenienii, dar au crezut la propovăduirea lui Pavel, Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei. Ce minune făcea Sfîntul Ioan Botezătorul, cînd propovăduia şi zicea: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2)? Nici una, dar mergea către tot Ierusalimul şi toată latura cea dimprejurul Iordanului şi se botezau în Iordan de la dînsul, mărturisindu-şi păcatele (Matei 3, 5-6).

Să ne punem întrebarea: prin ce mijloace şi cu ce putere atrăgea acest dumnezeiesc prooroc, atîta mulţime de oameni la pocăinţă? Căci nici minuni nu făcea, cum am mai zis, nici mare retorică şi filosofie nu întrebuinţa la convertirea celor ce veneau către el. Ci cu cuvinte scurte le zicea: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Atunci care era puterea şi magnetul duhovnicesc ce atrăgea la el în pustie tot Ierusalimul şi toată latura cea dimprejurul Iordanului? Era viaţa îngerească şi cu totul sfîntă a Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul. Cu vieţuirea cea mai presus de om el a pus în uimire şi mirare mulţimea poporului.

Toţi auzind de minunata lui viaţă, spuneau unii către alţii: "Veniţi să vedeţi un mare prooroc care s-a arătat în pustiu! Veniţi să vedeţi un om mai presus de om, cum nu s-a mai arătat pînă acum între oameni. Veniţi să vedeţi un om sfînt, îmbrăcat cu peri de cămilă şi încins cu brîu de curea, care se hrăneşte numai cu muguri de copaci şi cu mierea amară pe care o fac albinele sălbatice prin peşterile pustiului" (Marcu 1, 6). "Veniţi să vedeţi şi să auziţi de la acest preaminunat prooroc, cum cheamă pe toţi la pocăinţă şi spune, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!" (Matei 3, 2).

Aşa, auzind unii de la alţii, se grăbeau şi alergau către Iordan să vadă un asemenea om sfînt şi mare prooroc. Veneau cei îmbrăcaţi în haine de mătase şi de mare preţ să vadă pe cel îmbrăcat în peri de cămilă. Veneau cei ce aveau palate şi dormeau pe paturi moi şi scumpe să petreacă în aer liber sub cerul senin al nopţii şi sub arşiţa soarelui de ziuă şi să doarmă pe rogojini şi chiar pe nisipurile şi prundurile Iordanului şi primeau de bună voie cele neobişnuite lor, cu mare dragoste şi evlavie, numai să vadă viaţa cea prea aspră şi minunată a dumnezeiescului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. Căci minunea vederii lui depărta de la dînşii osteneala călătoriei obositoare. Bine a zis unul din Sfinţii Părinţi, că: "Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decît bogăţia şi viaţa cea liniştită, mai slăvită decît mulţimea aurului!" (Filocalia, vol.I, p. 172).

Cu adevărat, fraţii mei, de la semănătorii cuvîntului lui Dumnezeu, adică de la preoţi, pe lîngă meşteşugul bunei vorbiri şi cunoştinţa Sfintei Scripturi, se cere şi filosofia cea practică, adică trăirea lor potrivit cu învăţătura Evangheliei. Şi chiar de nu putem pune în practică cele ce învaţă. Căci acest lucru este cu anevoie celor neputincioşi, măcar cîtuşi de cît să ne rugăm la bunul Dumnezeu, să ne dea şi nouă o fărămitură din lucrarea celor ce se silesc spre mîntuire.

Unii din dumnezeieştii părinţi, voind a ne învăţa că se cade şi prin trăire să predicăm altora, au zis: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Nil Ascetul, Cap. 28). Altul a zis: "Mustră şi învaţă pe alţii, prin puterea faptelor şi nu prin multă vorbire" (Filocalia, vol. X, 1981).

Sfîntul părinte Isaac Sirul, arătîndu-ne că a predica prin trăire este lucru mult mai înalt decît a vorbi fără de lucrare, zice: "Altul este cuvîntul din lucrare şi altul este cuvîntul cel frumos şi fără iscusinţa lucrului".

Se cuvine ca păstorii Bisericii, preoţii şi episcopii, în trei feluri să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu: cu gura să predice, cu mîna să scrie cele spre învăţătură şi zidire sufletească, iar al treilea, păstorii trebuie să predice pe Hristos cu viaţa lor proprie prin lucrarea faptelor bune.

Acestea sînt pe scurt datoriile păstorilor Bisericii lui Hristos. Să amintesc acum şi datoriile celor ce ascultă şi primesc cuvîntul lui Dumnezeu, prin gura arhiereilor şi a preoţilor care au binecuvîntarea Bisericii de a predica cuvîntul lui Dumnezeu în lume.

Prima datorie a credincioşilor noştri este să nu judece pe preoţii Bisericii, care sînt sfinţiţi şi numiţi canonici de Episcopul locului, să fie slujitori şi predicatori ai cuvîntului lui Dumnezeu, cît timp aceştia predică dreapta credinţă şi adevărul Sfintelor Scripturi, chiar dacă unii au ca oameni unele neputinţe şi slăbiciuni. Cine nu cunoaşte din Sfînta Evanghelie, cît de vicleni, de mincinoşi, zavistnici, mîndri şi făţarnici erau cărturarii, arhiereii şi fariseii de pe vremea Mîntuitorului, pentru care Însuşi Dumnezeu-Cuvîntul, de atîtea ori cu vaiul i-a ameninţat (Matei 23, 13-29)? Dar poporului nu i-a dat voie să-i judece ci le zicea: Toate cîte vor zice vouă făceţi-le şi păziţi-le (Matei 23, 3).

Însă trebuie să ştim că nici sfinţenia preotului nu este pricina rodirii cuvîntului lui Dumnezeu, nici răutatea sau păcatele lui nu sînt împiedicarea rodirii cuvîntului său. De exemplu dacă un plugar are în sacul său sămînţă bună, fie de grîu, de porumb, de orz, sau de alte plante şi dacă el ar fi un beţiv sau alte păcate ar avea, ce piedică are sămînţa lui de a rodi, cînd ea ar fi semănată în pămînt bun?

La fel şi cuvîntul Domnului nu are nici o piedică de a rodi, de va fi semănat în pămînt bun, deşi preotul ar avea unele păcate sau neputinţe omeneşti. Cine are o aşezare sufletească bună şi primeşte cu credinţă cuvîntul lui Dumnezeu, acela aduce roade însutite, măcar de ar primi cuvîntul Domnului chiar de la un păstor păcătos. De aceea a zis unul din sfinţii părinţi: "Cuvîntul folositor auzind, nu judeca pe cel ce îl vorbeşte, ca să nu pierzi pe lîngă folosul cuvîntului şi roada cea din credinţă".

Iubiţi credincioşi,

Deci, dacă învăţătorul seamănă sămînţa cea bună a cuvîntului lui Dumnezeu şi învaţă dogmele dreptei credinţe şi legile cele dumnezeieşti rînduite de Biserica Ortodoxă, cu mare credinţă şi evlavie să-l ascultaţi că mare folos veţi avea. Nu este nevoie ca să se caute numaidecît la viaţa lui. Iar dacă vom înţelege că cel ce predică este sectant şi seamănă neghinele cele vătămătoare de suflet ale ereziilor şi sectarilor, rătăciţi de la dreapta credinţă, atunci să ne astupăm urechile şi să fugim din faţa acestor predicatori, ca din faţa unor lupi îmbrăcaţi în piei de oi şi ca nişte şerpi veninoşi, care prin predica lor seamănă neghina în ţarina lui Hristos şi otravă pentru sufletele cele neîntemeiate în adevărul dreptei credinţe.

După cum vedem cu toţii, astăzi în ţarina lui Dumnezeu, care este lumea aceasta, au ieşit fel de fel de semănători şi predicatori, dar nu toţi seamănă sămînţa cea curată şi adevărată a cuvîntului lui Dumnezeu. Ci unii dintre ei seamănă neghinile vrăjmaşului (Matei 13, 39), alţii seamănă erezii, amestecînd cuvîntul Domnului cu seminţele blestemate ale înşelăciunilor şi ale rătăcirilor sectare. De aceea, fraţii mei, vă rog să fiţi cu mare grijă şi să nu primiţi sfaturi şi învăţături de la oricine vorbeşte, ci numai de la slujitorii Bisericii lui Hristos.

Aduceţi-vă aminte de învăţătura Sfîntului Apostol Ioan Evanghelistul, mare cuvîntător de Dumnezeu care ne sfătuieşte, zicînd: Nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile dacă sînt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 1). Iar dacă se întîmplă să auziţi asemenea predicatori şi prooroci mincinoşi, adică sectanţi, nu-i ascultaţi, ci părăsiţi-i şi alergaţi la preoţii dumneavoastră şi la toţi cei ce au iscusinţă în Sfintele Scripturi şi care sînt fii adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe şi de către aceştia vă lămuriţi şi vă luminaţi şi vă călăuziţi spre Hristos. Cereţi sfatul preoţilor care au învăţat şi cunosc Sfînta Scriptură, ca să nu cădeţi pradă lupilor celor îmbrăcaţi în piei de oi şi mincinoşi prooroci, care, după cuvîntul Domnului, pe mulţi vor înşela (Matei 24, 11).

Luaţi aminte şi la cuvintele Sfintei Scripturi, care ne învaţă zicînd: Sfatul bun te va păzi şi cuvîntul drept te va apăra (Pilde 2, 11). Şi iarăşi, de cele scrise: Cei ce n-au cîrmuitori cad ca frunzele, iar mîntuirea stă întru mult sfat (Pilde 11, 14).

Să cerem sfatul preoţilor şi călugărilor, ori de cîte ori avem vreo nedumerire şi nu înţelegem cele ce citim sau auzim. Este un semn de mare mîndrie a nu cere sfat cînd sîntem în nedumerire şi nu putem înţelege Sfînta Scriptură. Aduceţi-vă aminte de cele întîmplate cu famenul, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care se întorcea de la Ierusalim acasă, şi şezînd în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar duhul a zis lui Filip Apostolul: Apropie-te şi te lipeşte de carul acesta. Şi alergînd Filip, l-a auzit citind pe proorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi cele ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el în car şi să-i explice cele ce nu înţelegea (Fapte 8, 27-31). Aşadar, fraţii mei, să ştiţi că în Sfînta Scriptură sînt locuri tainice, acoperite şi cu anevoie de înţeles, şi dacă cineva citeşte sau ascultă din ea şi n-are călăuză spre a-l face să înţeleagă, uşor cade în rătăcire şi se depărtează din sînul Bisericii lui Hristos.

Sfînta Scriptură, fraţii mei, este ca o mare fără fund a înţelepciunii lui Dumnezeu şi oricine voieşte să străbată această mare fără să ştie a înota, se încurcă în ea, şi în loc de folos poate să-şi piardă mîntuirea sufletului său. De aceea faceţi ceea ce a făcut famenul Candachiei, de care am amintit mai sus, şi întrebaţi pe preoţi, ori unde nu înţelegeţi adîncimea Sfintelor Scripturi.

Tocmai acest lucru a fost pricina rătăcirii de la adevăr a atîtor mii de suflete, care au căzut în erezii şi în diferite secte, că au voit să se conducă după capul lor şi să explice liber Sfînta Scriptură. Sfîntul Casian Romanul, zice: "Cine vrea să se mîntuiască, cu întrebarea să călătorească" (Filocalia, vol. IV, p. 135).

Deci, rugaţi-vă cu credinţă Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Păstorul cel mare al Bisericii creştine, să rînduiască preoţi şi ierarhi buni în fruntea Bisericii Sale. Apoi să dea sămînţă bună, adică cuvinte înţelepte, pline de har, tuturor preoţilor care vă păstoresc. Iar dumneavoastră să vă dea Dumnezeu darul înţelepciunii, al blîndeţii şi smereniei, al dreptei credinţe şi al ascultării ca să împliniţi cu fapta ceea ce vă învaţă Hristos prin preoţi, prin Sfinţii Părinţi şi prin Sfînta Scriptură. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa 

Jeffrey A. Tucker: Lockdown-ul, noul totalitarism

 Jeffrey A. Tucker: Lockdown-ul, noul totalitarism

Fiecare ideologie politică conţine trei elemente: o imagine a iadului cu un duşman care trebuie zdrobit, o viziune a unei lumi “mai perfecte” şi un plan de trecere de la una la alta. Mijloacele de tranziție implică, de obicei, preluarea şi instalarea celui mai puternic instrument al societății: statul. Din acest motiv ideologiile au tendinţa să fie totalitare. Acestea depind în mod fundamental de posibilitatea de a trece cu vederea peste preferințele şi alegerile oamenilor şi de a le înlocui cu sisteme de credință şi comportamente înregistrate şi planificate sub forma legilor scrise. (…)

Anul acesta ne-a adus o nouă ideologie cu tendințe totalitare. Are o viziune a iadului, una a raiului şi o modalitate de trecere de la unul la altul. Are un sistem lingvistic unic. Are un centru al atenţiei minţii. Are sisteme de semnalizare pentru a scoate la iveală şi a recruta susţinătorii.

Această ideologie se numeşte blocare (lockdown). Am putea foarte bine să adăugăm sufixul -ism la cuvânt: lockdownism.

Viziunea sa despre iad este o societate în care agenții patogeni aleargă liberi. Raiul său este o societate administrată în întregime de tehnocrați medicali a căror treabă principală este suprimarea tuturor bolilor. Punctul central al gândirii îl constituie viruşii şi alţi microbi. Vizuunea antropologică e de a considera toate ființele umane ca fiind doar puțin mai mult decât nişte saci de agenți patogeni mortali. Persoanele permeabile la ideologie sunt cele cu diverse grade de germofobie, considerate cândva ca având o problemă mentală înălţată acum la rangul de conştientizare socială.

Anul acesta a fost primul test de lockdownism. A inclus cele mai intruzive, cuprinzătoare şi aproape globale controale ale ființelor umane şi ale mişcărilor lor din istoria înregistrată. Chiar şi în țările în care supremaţia legii şi libertățile sunt surse de mândrie națională, oamenii au fost arestați la domiciliu. Bisericile şi afacerile lor au fost închise. Poliția a fost lăsată liberă să aplice toate ordinele prin forţă şi să-i aresteze pe cei care se opun fățiş. Pustiirea se compară cu vremea de război, cu excepția faptului că a fost un război impus de guvern asupra dreptului oamenilor de a circula şi de a face schimb liber. Tot nu putem călători încă.

Şi, uluitor, după toate acestea, ceea ce încă lipseşte este dovada palpabilă, din orice loc al lumii, că acest regim şocant şi fără precedent ar fi avut vreun efect asupra controlului şi cu atât mai puţin al opririi virusului. Şi mai uluitor, puținele locuri care au rămas complet deschise (Dakota de Sud, Suedia, Tanzania, Belarus), subliniază Will Jones, „nu au pierdut mai mult de 0,06% din populația lor din cauza virusului”, spre deosebire de New York şi Marea Britanie, zone supuse lockdown-ului, unde s-au înregistrat morţi în număr ridicat.

La început, majoritatea oamenilor au acceptat situaţia, gândindu-se că este într-un fel necesar şi că va fi ceva pe termen scurt. Două săptămâni s-au lungit la 30 de zile, care s-au lungit la 7 luni, iar acum ni se spune că nu va exista niciodată vreun moment în care să nu mai practicăm această nouă credință a politicii. Este un nou totalitarism. Şi, ca în toate aceste regimuri, există un set de reguli pentru conducători şi un altul pentru conduşi.

Instrumentele lingvistice sunt acum incredibil de familiare: aplatizarea curbei, încetinirea răspândirii, distanțarea socială, izolare stratificată ţintită, intervenție non-farmaceutică. Inamicul este virusul şi oricine nu îşi trăieşte viața doar ca să evite contaminarea. Fiiindcă virusul nu e vizibil cu ochiul liber, asta înseamnă, de obicei, că se declanşează paranoia legată de Celălalt: cineva diferit de voi are virusul. Oricine ar putea fi un super distribuitor şi îl puteți recunoaşte prin faptul că nu se supune regulilor.

Dacă Robert Glass sau Neil Ferguson merită să fie numiți fondatorii acestei mişcări, unul dintre cei mai renumiți practicanți ai acesteia este Anthony Fauci de la Institutele Naţionale de Sănătate. Viziunea sa despre viitor este categoric şocantă: include restricții cu privire la cine poți primi în casa ta, sfârşitul tuturor evenimentelor mari, sfârşitul călătoriilor, poate un atac asupra animalelor de companie şi dezmembrarea efectivă a tuturor oraşelor. Anthony Fauci explică:

    „A trăi într-o mai mare armonie cu natura va necesita schimbări în comportamentul uman, precum şi alte schimbări radicale care pot dura zeci de ani pentru a fi realizate: reconstruirea infrastructurilor existenței umane, de la oraşe la case, la locurile de muncă, la sistemele de apă şi canalizare, la locurile pentru recreere şi întâlnire. Într-o astfel de transformare va trebui să acordăm prioritate schimbărilor în acele comportamente umane care constituie riscuri pentru apariția bolilor infecțioase. Cele mai importante dintre acestea sunt reducerea aglomerării la domiciliu, la locul de muncă şi în locurile publice, precum şi reducerea la minimum a tulburărilor de mediu, cum ar fi defrişările, urbanizarea excesivă şi creşterea intensivă a animalelor.

    La fel de importante sunt încetarea sărăciei globale, îmbunătățirea igienei şi reducerea expunerii nesigure la animale, astfel încât oamenii şi potențialii agenți patogeni umani să aibă posibilități limitate de contact. Este un „experiment de gândire” folositor să observăm că până în ultimele decenii şi secole, multe boli pandemice mortale fie nu existau, fie nu ridicau probleme semnificative. Holera, de exemplu, nu a fost cunoscută în Occident până la sfârşitul anilor 1700 şi a devenit pandemică doar din cauza aglomerației umane şi a călătoriilor internaționale, care au permis un nou acces al bacteriilor din ecosistemele regionale asiatice la sistemele de apă şi canalizare insalubre care au caracterizat oraşele din întreaga lume occidentală.

    Înţelegerea acestui fapt ne face să bănuim că unele, şi probabil foarte multe, dintre îmbunătățirile nivelului de trai realizate în ultimele secole au un cost ridicat pe care îl plătim prin urgenţe legate de boli mortale. Deoarece nu ne putem întoarce la timpurile străvechi, putem cel puţin să folosim lecțiile din acele timpuri pentru a ghida modernitatea într-o direcție mai sigură? Acestea sunt întrebări la care trebuie să răspundă toate societățile şi liderii lor, filosofii, constructorii şi gânditorii şi cei implicați în aprecierea şi influențarea factorilor de mediu care determină sănătatea umană.”

Întregul eseu al lui Fauci se citeşte ca un manifest pentru lockdown, completat cu tânjirile ample legate de starea naturii şi de o imaginară purificare a vieții. Citind acestui plan utopic pentru o societate fără agenți patogeni ne ajută la explicarea uneia dintre cele mai ciudate trăsături ale lockdownismului: puritanismul lui. Observați că blocarea a atacat în mod special orice seamănă cu distracția: Broadway, filme, sport, călătorii, bowling, baruri, restaurante, hoteluri, săli de sport şi cluburi. Chiar şi acum există ore de intrare în casă pentru a împiedica oamenii să rămână afară prea târziu – fără absolut niciun motiv medical. Animalele de companie sunt şi ele pe listă.

Dacă o activitate este distractivă, este o țintă.

Există un element moral aici. Gândirea este că, cu cât oamenii se distrează mai mult, cu atât au mai multe alegeri proprii, cu atât se răspândesc mai multe boli (păcate). Este o versiune medicalizată a ideologiei religioase a lui Savoranola care a dus la Rugul deşertăciunilor.

Ceea ce este remarcabil este că Fauci a fost mereu în măsură să influențeze politica prin apropierea sa de aceasta şi, de fapt, a avut o influență puternică asupra Casei Albe, transformând o politică deschisă într-una de blocare. Doar când Casa Albă s-a prins care era agenda lui reală a fost îndepărtat din cercul interior.

Lockdownismul are toate elementele la care ne-am aştepta. Are un accent maniacal asupra unei singure preocupări de viață – prezența agenților patogeni – cu excluderea oricărei alte preocupări. Cea mai mică dintre preocupările ei este libertatea umană. A doua cea mai mică preocupare este libertatea de asociere. A treia cea mai mică preocupare este dreptul de proprietate. Toate acestea trebuie să se plece în fața disciplinei tehnocratice a atenuatorilor bolii. Constituțiile şi limitele guvernului nu contează. Şi observați şi cât de puțină terapie medicală apare aici. Nu este vorba de a face oamenii bine. Este vorba despre controlul întregii vieți.

Rețineți, de asemenea, că nu există nici cea mai mică preocupare aici pentru compromisuri sau consecințe neintenționate. În blocajele Covid-19, spitalele au fost golite din cauza restricțiilor privind operațiile opţionale şi diagnosticarea. Suferinţa cauzată de această decizie dezastruoasă ne va fi alături timp de mulți ani. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vaccinările pentru alte boli: acestea s-au prăbuşit în timpul blocajelor. Cu alte cuvinte, lockdown-urile nu au nici măcar rezultate bune pentru sănătate; fac exact invers. Dovezile timpurii indică o inflamare a numărului de supradoze de droguri, depresii şi sinucideri.

Acesta este fanatism pur, un fel de nebunie declanşată de o viziune sălbatică a unei lumi unidimensionale în care întreaga viață este organizată în jurul evitării bolilor. Şi există o presupunere suplimentară aici, cum că trupurile noastre (prin sistemul imunitar) nu ar fi evoluat alături de viruşi timp de un milion de ani. Nu e nicio recunoaştere a acelei realități. În schimb, singurul obiectiv este de a face din „distanțarea socială” crezul național. Să vorbim mai clar: acest lucru înseamnă, în fapt, separarea forțată a omului. Înseamnă dezmembrarea piețelor, oraşelor, evenimentelor sportive cu participarea în persoană şi sfârşitul dreptului dvs. de a vă deplasa liber.

Toate acestea sunt prevăzute în manifestul lui Fauci. Întreaga lui argumentare se bazează pe o greşeală simplă: credința că mai mult contact uman răspândeşte mai multe boli şi moarte. În opoziţie, eminentul epidemiolog de la Oxford, Sunetra Gupta, susține că globalismul şi mai mult contact uman au stimulat imunitățile şi au făcut viața mult mai sigură pentru toată lumea.

Susținătorii lockdown-urilor au avut un succes surprinzător în a convinge oamenii de opiniile lor fantastice. Trebuie doar să crezi că evitarea virusului este singurul obiectiv pentru toată lumea din societate şi apoi să răspândeşti implicațiile de acolo. Înainte să ştiți, v-ați alăturat unui nou cult totalitar.

Lockdown-urile arată din ce în ce mai puțin ca o eroare uriaşă şi din ce în ce mai mult ca desfăşurarea unei ideologii politice fanatice şi a unui experiment politic care atacă postulatele de bază ale civilizației chiar de la rădăcina lor. Este timpul să o luăm în serios şi să o combatem cu aceeaşi fervoare cu care un popor liber a rezistat tuturor celorlalte ideologii malefice care au intenţionat să dezbrace umanitatea de demnitate şi să înlocuiască libertatea cu visele înspăimântătoare ale intelectualilor şi ale marionetelor din guvernele lor.