"COMUNICAT DE PRESĂ
primit de la domnul deputat Silviu-Octavian Gurlui (Grupul parlamentar AUR). Tăierea cercetării înseamnă tăierea viitorului. România nu poate supravieţui fără ştiinţă. Deputat AUR Silviu-Octavian Gurlui: Stop distrugerii Programului NUCLEU! Respect pentru inteligenţa României!
Deputatul Silviu-Octavian Gurlui reacţionează ferm faţă de o propunere atribuită deputatului USR Claudiu Năsui, care vizează tăierea finanţării Programelor NUCLEU şi a proiectelor de cercetare publică din România, însoţită de ideea ca institutele de cercetare să „se autofinanţeze din servicii prestate”. „Când loveşti cercetarea, loveşti viitorul. Nu există nicio ţară care să fi progresat distrugându-şi ştiinţa.” – afirmă deputatul Gurlui, cercetător şi profesor universitar.
Programele NUCLEU nu sunt risipă bugetară – sunt firul de oxigen care ţine în viaţă laboratoarele, institutele şi mii de oameni de ştiinţă care încă mai luptă în România, deşi sunt printre cel mai prost plătiţi din Europa. Fără aceste programe, nu mai există nici cercetare fundamentală, nici generaţii noi de doctoranzi, nici infrastructură ştiinţifică funcţională.
Deputatul Gurlui atrage atenţia şi asupra demersului recent al Ministerului Educaţiei şi Cercetării de a evalua şi ierarhiza cercetarea românească, într-un context de subfinanţare cronică. Este un demers necesar, dar făcut într-un moment complet neproductiv şi profund nedrept. Majoritatea instituţiilor de cercetare din România au fost lăsate să supravieţuiască pe bugete de avarie, prin împrumuturi private, improvizaţie şi autofinanţare. În aceste condiţii, nu poţi vorbi de calitate reală şi competitivitate, pentru că nu ai avut niciodată condiţii normale. Să clasifici institutele după ani de austeritate înseamnă să pedepseşti victimele sistemului.
O evaluare naţională onestă poate fi realizată abia după ce România alocă cel puţin 1% din PIB pentru cercetare, asigură mentenanţa infrastructurii, salarii decente, formare continuă şi colaborare internaţională. Numai într-un climat de stabilitate pot fi măsurate performanţele reale.
De asemenea, trebuie subliniat că multe dintre infrastructurile de cercetare din România sunt acum la nivelul celor existente în state europene avansate, iar în unele cazuri chiar le depăşesc. În ultimii ani s-au făcut investiţii majore în echipamente, clădiri şi platforme tehnologice. Din păcate, în contrast cu aceste realizări materiale, investiţia în resursa umană şi în mentenanţa acestor echipamente a rămas precară. Nu există fonduri suficiente pentru operare, întreţinere sau formare continuă, iar lipsa unei finanţări predictibile face imposibilă dezvoltarea sustenabilă.
Tinerii cercetători sunt cei mai afectaţi: nu există programe reale de sprijin, accesul la proiecte naţionale este greoi şi incert, iar apelurile pentru finanţare apar haotic, fără termene clare, fără coerenţă de la un an la altul. Această lipsă de predictibilitate alungă generaţia tânără din cercetare, exact în momentul în care România are cea mai mare nevoie de ea.
În prezent, nu există niciun fel de motivaţie reală pentru tinerii cercetători, pentru asistenţi, pentru cei care aspiră la performanţă în România să rămână în această ţară. Sunt sufocaţi de un sistem birocratic, umiliţi în propria lor profesie, lipsiţi de predictibilitate şi de minimul sprijin instituţional. Nu există fonduri dedicate pentru dezvoltarea laboratoarelor, pentru mentenanţa echipamentelor, pentru participarea la conferinţe internaţionale, pentru publicarea rezultatelor sau pentru construirea unor infrastructuri de cercetare durabile. De la un an la altul, fiecare guvern vine cu propriile schimbări, dar bugetul cercetării rămâne plafonat. Această instabilitate face imposibilă orice strategie serioasă şi condamnă la stagnare întreaga cercetare românească.
De asemenea, parteneriatele internaţionale şi strategia României în aceste colaborări sunt profund afectate. Incertitudinea bugetară şi lipsa unui angajament real faţă de cercetare pun în pericol implicarea ţării noastre în marile proiecte ştiinţifice globale. România riscă să-şi piardă şi bruma de prestigiu şi credibilitate câştigată cu greu în cadrul reţelelor internaţionale de cercetare. Promisiunile făcute de guvernele succesive nu sunt onorate, iar imaginea cercetării româneşti este afectată ireparabil în ochii partenerilor externi.
Cum poate Ministerul Educaţiei şi Cercetării să pretindă cercetare de profunzime şi calitate în învăţământul superior sau în institutele de cercetare, când în învăţământul preuniversitar românesc noţiunea de laborator a fost aproape complet desfiinţată? În cele mai multe şcoli din România, laboratoarele de fizică, chimie, biologie sau ştiinţe aplicate au fost abandonate, sunt subdotate sau transformate în săli de clasă. Experimentele reale, observarea directă, manipularea, formarea gândirii critice şi a curiozităţii ştiinţifice – au fost eliminate din educaţia de bază. În locul lor, s-a introdus digitalizarea, informatica, codarea – domenii esenţiale, dar insuficiente dacă nu sunt completate de contactul direct cu realitatea fizică, cu fenomenele naturale, cu instrumentele ştiinţifice.
Fără laboratoare, nu ai cercetători. Fără experienţă practică în şcoală, nu poţi pretinde excelenţă în universitate. România nu va avea cercetare de vârf cât timp elevii cresc fără acces la infrastructura elementară a ştiinţei: bancuri de laborator, instrumente de măsură, materiale experimentale, ghidaj aplicat. Nu putem cere rezultate de top în cercetare, dacă sistemul nu investeşte în cultura experimentului încă de la clasele primare şi gimnaziale. Este nevoie de o revoluţie tăcută a educaţiei aplicate – o reinvestire serioasă în laboratoarele din şcoli, licee şi colegii. Este nevoie de politici clare, buget susţinut şi de respect real pentru profesori şi elevi.
Cu toţii suntem de acord că România are nevoie de rigoare, de cercetare de profunzime, de cercetare fundamentală şi aplicativă, de rezultate si de poziţii onorante in topuri valorice. Dar toate acestea nu pot exista fără implicarea directă a guvernelor, fără implicarea întregii societăţi în investiţia în oameni, în infrastructură, în proiecte de anvergură care pot ridica România pe harta ştiinţifică a lumii.
Este limpede că avem nevoie de un cadru legislativ adecvat, de o bugetare reală şi predictibilă, pentru că cercetătorii de vârf ai României aduc cinste acestei ţări şi sunt extrem de bine cotaţi în orice laborator internaţional. Asta înseamnă că nu oamenii din sistem sunt problema, ci modul în care statul îi tratează şi îi finanţează. Investind în cercetători, investim în demnitatea noastră naţională şi în viitorul nostru.
România are în prezent cel mai mic număr de cercetători la 100.000 de locuitori din Uniunea Europeană – o problemă gravă şi profundă, care nu poate fi ignorată. Dacă nu sunt luate măsuri urgente, clare şi consistente pentru a-i susţine, pentru a-i motiva să rămână, pentru a-i sprijini real, România îşi va pierde inteligenţa colectivă şi capacitatea de dezvoltare durabilă.
În marile democraţii, cercetarea este considerată un pilon strategic, protejat legislativ şi bugetat cu responsabilitate.
Franţa alocă anual peste 20 de miliarde de euro pentru cercetarea publică, prin CNRS, universităţi şi institute aplicative, cu finanţare garantată prin lege şi recunoscută ca fundament al suveranităţii naţionale. Fiecare tentativă de tăiere bugetară a fost întâmpinată cu proteste masive din partea mediului academic şi economic.
Germania investeşte peste 110 miliarde de euro anual în cercetare şi dezvoltare, cu finanţări multianuale acordate institutelor Max Planck, Fraunhofer şi universităţilor, inclusiv pentru proiecte fără aplicabilitate imediată.
Elveţia, prin Swiss National Science Foundation, oferă stabilitate pe cicluri de patru ani, considerând fiecare franc investit o garanţie de competitivitate şi prestigiu.
Statele Unite investesc anual peste 200 miliarde de dolari în cercetare prin agenţii federale precum NSF, NIH sau DARPA, tratând ştiinţa drept componentă esenţială a securităţii şi liderului global.
Marea Britanie, prin UKRI, asigură finanţări de bază consistente universităţilor şi institutelor strategice, dincolo de competiţiile de proiecte.
România, în schimb, alocă sub 0,2% din PIB cercetării publice şi menţine institutele într-un regim de improvizaţie şi incertitudine. O eventuală tăiere a Programelor NUCLEU ar însemna nu doar blocarea cercetării fundamentale, ci şi închiderea laboratoarelor, abandonarea tinerilor doctoranzi, pierderea capitalului uman şi colapsul colaborărilor internaţionale.
România nu îşi poate permite această ruptură. Cercetarea nu este un moft – este o formă de supravieţuire naţională."
