Am susținut necesitatea introducerii unor mecanisme prin care să putem evalua mai bine traseul profesional al absolvenților noștri și modul în care sistemul de educație răspunde nevoilor reale ale pieței muncii.
Consider că este normal să știm câți absolvenți se angajează, în ce domenii activează, dacă lucrează în specializarea pentru care s-au pregătit și în ce măsură programele educaționale produc competențele de care economia are nevoie. Un astfel de feedback este util pentru școli, universități, angajatori și autorități. El permite o ajustare continuă și inteligentă între cererea și oferta de pe piața muncii.
Totuși, există un risc major: să evaluăm valoarea unei specializări exclusiv prin prisma angajării imediate sau a câștigului financiar pe termen scurt.
Statul are obligația să privească dincolo de ciclurile economice de moment și să susțină acele domenii strategice care construiesc viitorul unei națiuni. Cercetarea fundamentală, fizica, matematica, chimia, biologia, geologia, domeniile aerospațiale, energia, patrimoniul cultural, istoria, diplomația sau alte specializări de vârf nu produc întotdeauna rezultate financiare rapide. Însă ele generează cunoaștere, inovație, securitate și dezvoltare pe termen lung.
Niciun stat puternic nu s-a dezvoltat exclusiv urmărind meseriile cele mai căutate ale momentului. Marile puteri au investit constant în educație, cercetare și domenii strategice, chiar și atunci când beneficiile nu erau imediat vizibile.
De aceea, susțin ideea unei evaluări obiective a impactului educației asupra pieței muncii. Avem nevoie de date, de analiză și de corecții acolo unde este necesar. Dar avem nevoie și de viziune. Educația nu trebuie să pregătească doar angajații de mâine. Educația trebuie să formeze oamenii care vor crea România de peste 20, 30 sau 50 de ani.
Piața muncii trebuie să influențeze educația, dar nu trebuie să o conducă integral. Dacă urmărim doar nevoile prezentului, riscăm să pierdem exact domeniile care vor defini viitorul.
