(19 decembrie)
Pămîntul Italiei, stăpînirea Tuschiei, era patria acestui Sfînt Bonifatie, care încă din vîrstă tînără s-a arătat iubitor de săraci. Căci, de i se întîmpla să vadă pe cineva gol, se dezbrăca de haina sa şi-l îmbrăca pe acel om şi se întorcea acasă, uneori fără cămaşă, alteori fără dulamă, încît adeseori se mînia maica sa asupra lui, fiind văduvă săracă şi zicea: "Nu este cu dreptate fiule, ca fiind însuţi sărac, a îmbrăca pe cei săraci". Odată, intrînd maică-sa în magazia sa, în care pregătise hrană pentru tot anul, a aflat-o deşartă, căci fiul ei, Bonifatie, dăduse toate săracilor în taină; şi a început maică-sa a plînge, bătîndu-se peste faţa sa şi zicînd: "Vai mie, de unde voi lua hrană peste tot anul? Cu ce mă voi hrăni pe mine şi toată casa?" Iar el, venind la dînsa şi văzînd că nu poate să o mîngîie cu cuvîntul, a rugat-o să iasă puţin de acolo. Şi ieşind ea, Bonifatie a închis uşile magaziei după dînsul şi a căzut la pămînt rugîndu-se lui Dumnezeu; îndată s-a umplut magazia de grîu, iar Bonifatie, mulţumind lui Dumnezeu, a chemat pe maică-sa. Iar ea, văzînd magazia plină cu grîu, s-a mîngîiat foarte şi a preamărit pe Dumnezeu. Dintr-acea vreme n-a mai oprit pe fiul său ca să dea săracilor, văzînd credinţa lui cea mare, căci nu se împuţina ce dădea el, ci, orice cerea de la Dumnezeu, aceea primea.
Apoi, avea maică-sa găini, din care o vulpe, dintr-un munte ce era acolo aproape, venind adeseori, lua cîte una şi făcea văduvei mare supărare. Odată, copilul Bonifatie stînd în uşă, a văzut venind vulpea, ca de obicei şi, răpind o găină, a fugit în munte. Lui, fiindu-i jale de supărarea mamei sale, a alergat la biserică, a căzut la pămînt şi se jeluia în rugăciune asupra vulpii înaintea lui Dumnezeu: "Dumnezeul meu, eu nu pot gusta din osteneala maicii mele, iar vulpea venind, răpeşte şi înghite hrana noastră". După rugăciune, întorcîndu-se acasă, a văzut aceeaşi vulpe venind în goana mare în ograda lor, aducînd în gură găina pe care o răpise. Apoi, slobozind-o vie, înaintea lui Bonifatie, a căzut vulpea şi a murit. Astfel ascultă Dumnezeu, chiar în lucrurile cele mici, pe cei ce nădăjduiesc într-însul, avînd mare purtare de grijă pentru noi, ca primind de la El pe cele mici, să aşteptăm a primi cu înlesnire şi cele mari.
Sfîntul Bonifatie a fost ales episcop al cetăţii Ferentiei, iar Gavdentie, preotul care a fost sluga sfîntului, spunea de minunile lui multe, că el a văzut cu ochii săi cele ce se făceau de dînsul. Biserica Ferentiei era în mare sărăcie (care celor cu minte bună li se făcea pildă de smerenie), pentru că episcopul nu avea pentru hrana sa mai mult venit bisericesc decît numai o vie.
Într-un an, căzînd din cer grindină mare, toată via a bătut-o, încît au rămas foarte puţini struguri mici. Apoi, intrînd în vie Sfîntul Bonifatie şi văzînd nenorocirea, a dat mulţumire lui Dumnezeu, că într-o lipsă ca aceea a început a cunoaşte mai multă sărăcie. Cînd a venit vremea ca să se coacă strugurii, a pus pîndari la vie după obicei, poruncind să păzească acei puţini struguri care mai rămăseseră. Apoi, într-una din zile a poruncit lui Constandie preotul, nepotul său, ca să spele şi să smolească vasele după obicei şi buţile cu vin, cîte se află în episcopie. Preotul, auzind aceasta, s-a mirat foarte mult că, neavînd struguri mulţi, porunceşte ca să se pregătească toate vasele. Dar n-a îndrăznit să întrebe pentru ce să pregătească toate vasele ci, ascultînd, le-a pregătit pe toate, după obicei.
Atunci omul lui Dumnezeu, Bonifatie, intrînd în vie şi adunînd strugurii cîţi se aflau, i-au adus în călcătoare şi, poruncind tuturor să iasă de acolo, a rămas înăuntru numai el singur, cu un copil, căruia i-a poruncit să calce acei puţini struguri. Începînd a curge din călcătoare puţin vin, arhiereul, luîndu-l într-un vas, a turnat prin toate vasele ce se pregătiseră, cîte o mică măsură, pentru binecuvîntare. Şi astfel, toate vasele, binecuvîntîndu-le, a chemat pe preot şi i-a poruncit să adune pe săraci ca să vină după obicei să ia din vinul cel nou şi care acum rămăsese în buţi. Atunci a început a se înmulţi vinul în călcătoare, iar pivniţa încuind-o şi punînd pecetea sa , a lăsat-o aşa încuiată cu tărie şi s-a dus în biserică.
După trei zile, chemînd pe preotul cel mai sus pomenit, pe Constandie şi făcînd rugăciune, a deschis pivniţa şi a aflat toate vasele şi buţile în care a turnat puţin vin pentru binecuvîntare, pline cu vin fierbînd, dînd pe deasupra, adăpînd şi pămîntul cu vin. Şi de-ar mai fi zăbovit puţin şi nu intrau în pivniţă, apoi toată faţa pivniţei s-ar fi acoperit cu tot vinul care se vărsa. Preotul, mirîndu-se mult şi spăimîntîndu-se de aceasta, sfîntul i-a poruncit să nu spună nimănui despre ceea ce văzuse, căci se temea de slava deşartă a lumii. Odată, sosind pomenirea Sfîntului Mucenic Proclu, un bărbat de bun neam din aceeaşi cetate, cu numele Furtunat, a rugat pe arhiereul lui Dumnezeu, Bonifatie, ca, după ce va fi săvîrşit slujba sfîntului mucenic, să vină în casa lui ca să-i dea binecuvîntare. Şi nu s-a îndoit arhiereul, de vreme ce cu credinţă şi cu adevărată dragoste îl ruga Furtunat pentru aceasta. Deci, săvîrşind dumnezeiasca slujbă întru pomenirea sfîntului mucenic, a venit către Furtunat la masă. Şi mai înainte, pînă a nu face el rugăciunea înaintea mesei, iată, un oarecare din aceia ce-şi cîştigau hrana prin comedii, cu cîntări şi scripcă şi cu deşertăciuni, a stat înaintea uşii cu maimuţa şi a glăsuit din chimvale.
Sfîntul, auzind glasul chimvalelor, s-a mîniat şi a zis: "Vai, nenorocit este ticălosul acesta. Eu am venit să ospătez şi încă n-am deschis gura mea spre lauda lui Dumnezeu, iar el, apucînd mai înainte cu maimuţa, a lovit în chimvale". Apoi a adăugat acestea: "Mergeţi şi daţi lui să mănînce şi să bea şi vedeţi că este nenorocit". Iar ticălosul acela de om, luînd pîine şi vin, voia să iasă pe poartă, dar îndată a căzut o piatră mare din dos, care l-a lovit în cap şi a căzut pe jumătate mort, ducîndu-l pe mîini în coliba sa. A doua zi a murit, după judecata omului lui Dumnezeu. Pentru că înfricoşaţi sînt sfinţii lui Dumnezeu şi cu temere se cuvine a-i cinsti pe dînşii, de vreme ce ei sînt lăcaşuri ale lui Dumnezeu şi Dumnezeu vieţuieşte într-înşii. Deci cînd se mînie sfîntul, atunci se mînie şi Dumnezeu care vieţuieşte într-însul; şi atunci sfîntul este puternic, numai cu un cuvînt să aducă mare pedeapsă asupra celui ce l-a amărît pe el.
Altă dată, acelaşi preot, Constandie, nepotul sfîntului, vînzînd un cal al său cu doisprezece galbeni, a pus preţul într-un sicriaş şi s-a dus la lucrul său. Şi s-a întîmplat a veni fără veste o mulţime de săraci la episcop, care fără de ruşine cereau ca să-i mîngîie cu orice în sărăcia lor. Sfîntul, neavînd ce să le dea, se tulbura cu cugetul. Nevrînd a lăsa mîhniţi pe săraci şi aducîndu-şi aminte de galbenii lui Constandie, ce-i luase pe cal, intrînd în camera lui, unde era sicriaşul şi pentru această nevoie sfărîmînd încuietorile, a luat galbenii şi i-a împărţit săracilor.
Întorcîndu-se preotul de la treburile lui, văzînd sicriaşul deschis şi neaflînd galbenii într-însul, s-a mîhnit foarte mult şi, făcînd gîlceavă mare, cu multă mînie a strigat: "Nu-mi este cu putinţă a trăi aici". Şi s-au adunat toţi cei ce erau în episcopie, venind şi episcopul care-l mîngîia cu blîndeţe, învăţîndu-l. Iar el cu dosădire a răspuns sfîntului: "Toţi vieţuiesc bine la tine, numai eu singur nu am loc şi nu pot vieţui în odihnă; dă-mi galbenii mei ca să mă duc de la tine". Iar sfîntul episcop s-a dus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, îmbrăcîndu-se cu felonul său, şi-a întins mîinile în sus şi ridicîndu-şi ochii se ruga ca să-i trimită lui Domnul, de unde ştie, atîţia galbeni cîţi luase de la preot, ca să-i dea şi să-i potolească mînia lui.
Aşa rugîndu-se preotul, şi-a întors ochii deodată şi a văzut galbenii, în număr de doisprezece, în mîinile sale, pe care le avea ridicate în sus; iar galbenii luminau ca şi cum ar fi fost acum scoşi din foc. Deci îndată mulţumind lui Dumnezeu şi ieşind din biserică, i-a aruncat pe haina preotului, zicînd: "Iată ai galbenii de care te-ai întristat, dar aceasta să-ţi fie întru ştiinţă cum că, după moartea mea, nu vei fi episcopul bisericii acesteia, pentru zgîrcenia ta". Căci era adevărat că preotul acela, pentru aceea strîngea galbenii ca să dobîndească episcopia.
Cuvîntul care s-a grăit prin gura omului lui Dumnezeu n-a trecut; pentru că acel Constandie, fiind în rînduiala preoţiei, a primit sfîrşitul vieţii sale.
Odată, doi goţi, mergînd în cetatea Ravenei, au fost primiţi cu iubire de străini în episcopie de către acest sfînt bărbat, apoi, petrecîndu-i cînd ieşeau, le-a dat cu mîna sa pentru drum spre binecuvîntare un văscior de lemn plin cu vin. Şi era văsciorul acela aşa de mic, încît abia putea să le ajungă vin numai pentru o masă. Iar ei, luîndu-l, s-au dus şi în tot drumul au băut vin din vasul acela; dar vinul nu s-a împuţinat din vas nicidecum, ci totdeauna era plin. Mergînd în Ravena şi zăbovind acolo cîteva zile, întorcîndu-se, au trecut iarăşi pe la sfînt mulţumindu-i pentru acea binecuvîntare, că i-a îndestulat cu vin. Iar vasul acela, cu acelaşi vin, l-au adus sfîntului înapoi, spunîndu-i că în drum n-au gustat vin de nicăieri numai din vasul acela şi vasul nu a scăzut.
Nu se cuvine a nu arăta şi aceasta pe care a spus-o unul din clericii părţii aceleia, bărbat cinstit: "Intrînd odată Sfîntul Bonifatie în grădina sa, a văzut mulţime de omizi, care acoperiseră toată grădina, mîncînd toate verdeţurile şi a zis sfîntul către omizi: Vă jur cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă duceţi de aici şi să nu îndrăzniţi mai mult a mînca verdeţurile acestea. Şi îndată, cu cuvîntul omului lui Dumnezeu, toată mulţimea omizilor a ieşit din grădină, nerămînînd niciuna". Astfel preamăreşte Domnul Dumnezeu pe sfinţii Săi, făcînd voia celor ce se tem de El, ca să fie şi El slăvit întru dînşii, în veci. Amin.
