Sfântul Ierarh Chiril, patriarhul Alexandriei, luptător împotriva novaţionismului şi nestorianismului (+444)

 

THEODOROS ART

Viața pe scurt a Sfântului Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei

Iar sfântul Chiril a trăit în zilele împăratului Teodosie cel Mic, fiind nepot şi urmaş în scaun al lui Teofil, arhiepiscopul Alexandriei. Sfântul Chiril a fost apărător la Sinodul al treilea Ecumenic din Efes, unde a înfruntat pe rău-credinciosul Nestorie, care a bârfit multe hule împotriva Sfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu. Deci, strălucind cu multe bunătăţi sufleteşti, sfântul Chiril a răposat întru Domnul în ce priveşte făptura lor, sfântul Atanasie era un om de statură potrivită, puţin cam spătos şi cam gârbovit, cu faţa veselă, cu culoarea feţei plăcută, pleşuv, cu nasul puţin încovoiat, barba nu lungă, dar lată, acoperindu-i obrajii, cu gura mică, nu prea cărunt, nici de tot alb, ci numai puţin gălbui.

Iar sfântul Chiril avea faţa netedă, sprâncenele groase, mari şi încercuite îi împodobeau fruntea; nasul încovoiat cu nările pleoştite; obrazul lat, buzele groase, gura largă, cam pleşuv la tâmple, barba deasă, lungă şi cuvioasă, cu părul des şi gălbui amestecat cu cărunteţe. 

Viața pe lung a Sfântului Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei

Sfântul Chiril, marele între dascalii Bisericii, era din Alexan­dria, nascut din parinti dreptcredinciosi si de neam bun, nepot de sora al lui Teofil, patriarhul Alexandriei. Si fiind crescut cu îngrijire, s-a facut foarte iscusit în filosofie si în fapte bune. El era desavârsit învatat si deprins cu cartile elinesti si latinesti, atât în întelepciunea cea dinafara, cât si în cea dinauntru si duhovniceasca. El se îndelet­nicea totdeauna cu citirea si cugetarea dumnezeiestilor Scripturi.

    Pentru aceea si Teofil, unchiul lui, vazând în el atâta întelepciu­ne si fapte bune, l-a numarat în rândul clericilor Bisericii, hirotonindu-l arhidiacon. De atunci Sfântul Chirii era sadit în gradina Bisericii lui Hristos întocmai ca un crin binemirositor si frumos, care înflorea cu curatia si cu faptele bune, si care umplea pe credinciosi cu mirosul dumnezeiestii lui întelepciuni.

    Iar dupa ce a murit Teofil, toti clericii de obste si mirenii au ales ca patriarh al Alexandriei pe dumnezeiescul Chirii, care, îndata ce s-a suit pe scaun, a izgonit din Alexandria pe eretici si pe dez­binatii cei care se numeau novatieni. Iar novatienii acestia asema-nându-se cu fariseii, se numeau pe sine curati si drepti; si purtau haine albe, poate ca sa se arate prin aceasta curatia petrecerii lor. Ei ziceau ca cel ce dupa botez va cadea în pacat de moarte, acela nu se cade sa se primeasca în biserica; caci pacatul cel de moarte nu se spala, de nu se va boteza omul a doua oara. Ei nu îngaduiau a doua nunta, numind-o pe ea preadesfrânare, si botezau a doua oara pe cei ce erau bine botezati, dupa dreapta credinta. Mai aveau înca si alte socoteli ereticesti unii ca acestia.

    Si s-au numit ei novatieni de la un oarecare Novat, începator al acestei erezii, care era preot în Roma pe vremea împaratului Decie si care dorea sa se faca papa al Romei. Dar, fiindca dupa moartea lui Favin, papa care a marturisit pentru Hristos, nu Novat a fost facut papa, dupa cum poftea si nadajduia, ci s-a facut fericitul Cornelie, pentru aceasta pricina s-a despartit de la soborniceasca Biserica si s-a facut întru toate vrajmas al dumnezeiescului Cornelie si al întregii Biserici sobornicesti. Caci episcopul Cornelie primea iarasi în Biserica pe crestinii care, de frica muncilor, se lepadasera de Hristos pe vremea tiranului Decie, iar pe urma, pocaindu-se cu lacrimi, s-au întors iarasi la credinta în Hristos; asa precum si Hristos a primit pe Apostolul Petru, care s-a lepadat de Dânsul mai înainte, dar pe urma s-a pocait cu lacrimi.

    Iar dezbinatul si trufasul Novat, nu numai ca nu primea întru pocainta pe cei ce se lepadau de Hristos, dar si pe Cornelie îl prihanea, numindu-1 pe el partas si tovaras al închinatorilor de idoli. Astfel despartindu-se de dânsul, a câstigat si pe altii de un cuget cu el, facându-se ca un alt papa în Roma. De acolo s-a întins eresul si dezbinarea aceasta pâna la Alexandria. Deci - dupa cum am zis - pe niste eretici ca acestia si pe episcopul lor, Teopempt, i-a gonit Sfântul Chirii, îndata ce s-a facut patriarh.

    Dupa aceea s-a înarmat sa goneasca si pe draci din locasul lor de acolo, caci aproape de Alexandria, ca la douasprezece stadii, se afla un loc ce se numeste Canovos si aproape de acela este un alt loc ce se numeste Manutin, în care era o capiste veche locuita de draci. Deci tot locul acela era foarte înfricosator din pricina multimii duhurilor necurate ce locuiau acolo. Iar pe când traia patriarhul Teofil, de multe ori a voit el sa curateasca acel loc de draci si sa-1 faca locas sfânt, spre a se preamari Dumnezeu; dar n-a putut, pe de o parte pentru ca a avut multe împiedicari, iar pe de alta, pentru ca i-a urmatului aproape moartea.

    Insa urmatorul lui Teofil, de trei ori fericitul Chirii, s-a îngrijit de aceasta si s-a rugat cu osârdie lui Dumnezeu, ca sa-i dea ajutor si putere sa izgoneasca din acel loc duhurile cele necurate. Deci i s-a aratat lui în vis îngerul Domnului si i-a zis sa aduca în locul acela cinstitele moaste ale sfintilor doctori fara de arginti Chir si Ioan, si astfel va fugi de acolo puterea diavolilor. Iar Sfântul Chirii a îndeplinit porunca îngerului fara de întârziere si a adus în acel loc moastele sfintilor doctori fara de arginti, zidind acolo o biserica în numele lor, dupa care, o, minune! îndata au fugit de acolo duhurile cele necurate si s-a facut locul acela izvor de tamaduiri, prin darul sfintilor fara de arginti.

    Iar dupa ce sfântul a gonit din locul Alexandriei pe necuratii si gânditii diavoli, a luat purtare de grija sa goneasca si pe vazutii si smintitii diavoli, care erau uratorii de Hristos evrei. Aceia locuiau de demult în Alexandria, din vremea în care s-a zidit cetatea aceasta de marele Alexandru, si cu vremea s-au înmultit foarte mult si nu încetau - dupa obiceiul ce-1 are acest neam iubitor de tulburare - de a bântui într-ascuns si la aratare pe crestini, pentru ura cea neîmpacata ce o au asupra lui Hristos si a crestinilor. Si pricinuiau multe amestecari, si tulburari, înca si varsari de sânge si ucideri. Deci, chemând sfântul pe cei mai de capetenie ai adunarii lor, i-a sfatuit sa opreasca pe neamul lor de la aceste fapte pângarite si sa-i întelepteasca, dar blestematii aceia nu numai ca nu s-au înteleptit, dar s-au facut si mai rai.

    In Alexandria era o biserica foarte mare si foarte frumoasa, care se numea „biserica lui Alexandru", fiind zidita de episcopul Alexandru. Deci pierzatorii evreii, voind sa faca rau crestinilor, s-au înarmat toti si, într-o noapte, au facut un zgomot mare, alergând pe drumuri si strigând printre casele crestinilor: „Arde biserica lui Alexandru". Iar crestinii, auzind, au alergat îndata cu sârguinta sa stinga focul. Deci evreii, vazând aceasta, au sarit asupra crestinilor, începând a-i taia pe unul cu sabia, pe altul cu cutitul, pe altul îl ucideau cu sulita, iar pe altul îl omorau cu orice apucau în mâna; încât au ucis mare multime de crestini în acea noapte.

    Iar Sfântul Chirii, aflând dimineata de întâmplarea aceea, s-a mâhnit foarte tare si cauta judecata asupra evreilor de la eparhul cetatii, care se numea Orest. Dar eparhul, desi era crestin, însa, fiindca avea oarecare vrajba asupra sfântului, era de partea evreilor ucigasi si îi ajuta. Atunci dumnezeiescul Chirii, umplându-se de râvna dumnezeiasca, a luat cu el multime de crestini si au gonit pe evrei din Alexandria, iar locuintele lor le-au surpat si le-au ars împreuna cu sinagoga lor. Si aflând eparhul de aceasta, s-a umplut de mânie asupra patriarhului si a început a face rau rudeniilor si prietenilor sfântului; încât si pe gramaticul Ierax, barbat renumit si cinstit, 1-a batut fara de mila si 1-a dezbracat în priveliste. De atunci se afla între sfânt si între eparh mare neîntelegere si neunire, pentru ca sfântul partinea pe crestini, iar eparhul pe evrei. De aceea au scris fiecare împaratului Teodosie cel tânar, despre pricina aceasta, pâna a venit porunca de acolo, ca sa nu mai locuiasca evreii în cetate.

    Dupa aceasta, a urmat în Alexandria si o alta întâmplare rea, care s-a facut pricina de ucideri si de mare tulburare. Iata care este:

    In cetatea Alexandria era o fecioara filosoafa care se numea Ipatia, binecredincioasa si îmbunatatita, fiica lui Teona filosoful. Ea învatase filosofia din tânara vârsta de la tatal sau, sporind atât de mult încât întrecea cu întelepciunea pe toti filosofii vremii de atunci, dupa cum scrie despre dânsa si înteleptul Sinesie, episcopul Chirinei, laudând-o cu cuvinte alese. Ea îsi pazea fecioria curata si n-a voit sa se însoteasca cu barbat; mai întâi si mai ales pentru dragostea lui Iisus Hristos, iar apoi si ca sa poata fara de tulburare sa se îndeletniceasca cu cartile filosof iei.

    Pentru aceea, barbatii cei râvnitori de întelepciune alergau în Alexandria din toate partile, ca sa auda întelepciunea filosoafei Ipatia. Si toti clericii si boierii si întreg poporul o cinsteau si ascultau cu dragoste sfaturile si dojenile ei cele folositoare de suflet. Deci aceasta filosoafa, voind sa faca pace între patriarh si eparh, se ducea cu multa blândete si smerenie, uneori la unul, alteori la celalalt si, cu cuvintele ei cele întelepte si pricepute, i-a înduplecat pe amândoi sa se împace, desi preasfintitul patriarh cauta si mai înainte de aceasta sa se împace cu eparhul; dar acela, fiind rau la narav si pomenitor de rau, nici nu voia sa auda de pace.

    Acestea fiind asa, într-una din zile, pe când Ipatia filosoafa se întorcea cu careta la casa sa, niste zurbagii, care urau pacea eparhului si a patriarhului, au navalit asupra ei fara de veste si, tragând-o cu sila afara din careta, i-au sfâsiat hainele si au batut-o fara de mila, pâna ce au omorât-o. Si nu s-au saturat numai cu acea rautate a lor, ci, cu neomenia si cu nemilostivirea lor de fiara, au navalit asupra trupului celui mort al fecioarei, l-au taiat bucati si l-au ars în locul ce se numea Chinar.

    Instiintându-se toti alexandrinii de aceasta jalnica ucidere si rea întâmplare, s-au mâhnit foarte mult, mai ales cei iubitori de învatatura si întelepti. S-au mai înstiintat înca de tulburarea aceasta si monahii care locuiau în muntele Nitriei si, umplându-se de râvna, s-au adunat ca la cinci sute. Deci, pogorându-se în Alexandria, în ajutorul si apararea patriarhului, au gasit pe drum din întâmplare pe eparhul în careta si îndata au început a striga, ocarându-1 si numindu-1 pagân si slujitor de idoli, de vreme ce fiind mai înainte pagân, luase de putina vreme botezul în cetatea lui Constantin.

    Iar unul din monahii aceia, cel mai mânios, a aruncat o piatra asupra eparhului si 1-a lovit în cap. Dupa aceea, adunându-se multime de popor, au alungat pe acel monah si au scapat pe eparh, iar slujitorii eparhului au prins pe un monah cu numele Amonie si l-au dus la eparh, care, socotind ca sfântul a pornit pe acei monahi asupra lui, s-a aprins de mânie si atât de mult a muncit pe Amonie în mijlocul cetatii, încât 1-a omorât. Iar sfântul, înstiintându-se de acest lucru, s-a mâhnit si a trimis de a luat trupul monahului si 1-a îngropat cu cinste.

    Toate acestea au dat îndrazneala evreilor, pe care îi izgonise sfântul din Alexandria, dupa cum am zis. Ei si-au facut mai întâi o noua sinagoga acolo unde se aflau, apoi ucigasii de Hristos si ucigasii de Dumnezeu au îndraznit de au facut si acest lucru prea fara de lege, spre ocara si rusinea lui Hristos si a crestinilor. Ei au facut o cruce lunga, au prins un copil al unui crestin oarecare, pe care, dezbra-cându-1, l-au rastignit pe cruce, nu cu piroane, ci cu frânghii subtiri. Apoi, dupa ce au râs mult de dânsul, au scuipat în fata lui si l-au batjocorit întocmai cum parintii lor au batjocorit pe Domnul; iar mai pe urma de toate l-au batut atât de mult pâna ce l-au omorât. Astfel acest copil binecuvântat s-a facut partas si urmator al patimilor Domnului.

    De toate acestea înstiintându-se dumnezeiescul Chirii, s-a plâns împaratului; care, desi cu întârziere, însa a judecat cu dreptate si a poruncit ca pe cei mai mari ai evreilor sa-i munceasca foarte tare, iar pe eparhul Orest 1-a scos din dregatoria sa. Deci scapându-se sfântul de tulburarile cele mai de sus si de smintelile acestea, îsi pastorea turma lui cea cuvântatoare cu sârguinta si cu placere de Dumnezeu, ca un pastor adevarat, având pace câtava vreme.

    Insa diavolul, vrajmasul pacii si al adevarului si izvorul tuturor rautatilor, n-a lasat pe Sfântul Chirii si pe ceilalti crestini sa se bucure multa vreme de aceasta pace, ci a pornit razboi mare si tulburare în toata Sfânta Biserica a lui Hristos, cu hulitorul eres al raucredincio-sului Nestorie, asupra caruia se cuvenea sa se nevoiasca dumneze­iescul Chirii, aparatorul dreptei credinte. Acest raucredincios Nestorie, dupa ce a fost adus din Antiohia la Constantinopol si ales patriarh dupa Sisinie, la începutul patriarhiei lui se arata pe dinafara dreptcredincios în credinta si nimic nu zicea împotriva acesteia; însa ticalosul era eretic în inima sa, numind pe Stapânul Hristos „numai om, nu si Dumnezeu", iar pe Nascatoarea de Dumnezeu numind-o nu Nascatoare de Dumnezeu, ci „Nascatoare de Hristos".

    Iar cei de un cuget cu Nestorie, adica episcopul Dorotei, cel care locuia împreuna cu el, si preotul Anastasie, acestia au început mai întâi sa semene eresul acesta ca niste neghina printre grâu. Episcopul Dorotei, învatând pe popor la un praznic în biserica soborniceasca a cetatii lui Constantin, a strigat si a zis acest cuvânt hulitor: „Care va numi pe Maria, Nascatoare de Dumnezeu, sa fie anatema". Iar Anastasie iarasi, propovaduind în popor, a zis: „Sa nu numeasca cineva pe Maria Nascatoare de Dumnezeu, pentru ca Maria era om de parte femeiasca. Si cum este cu putinta sa se nasca Dumnezeu din trupul omului?" Aceste cuvinte hulitoare daca le-a auzit poporul, a început sa se tulbure; si, pentru ca sa se încredinteze mai bine, au întrebat si pe patriarhul Nestorie despre acestea. Atunci spurcatul acela si cel de un cuget cu iudeii n-a mai putut sa ascunda în inima sa otrava eresului si a început a aduce la aratare hulele acestea împotriva lui Hristos si a Nascatoarei de Dumnezeu, zicând: „Eu nu voi numi Dumnezeu pe Acela care s-a zamislit în pântece de femeie si a asteptat un numar de zile si de luni, pâna sa se nasca; nici nu voi numi Nascatoare de Dumnezeu pe femeia care a nascut om cu trup din firea sa".

    De atunci înainte au început sa se nasca prigoniri si certuri pentru aceasta în popor, caci unii se împotriveau eresului lui Nestorie si-1 urau, iar altii se împartaseau cu el si primeau pagânatatea lui. Aceste certuri se faceau nu numai în cetatea lui Constantin, ci mai în toata lumea si la fiecare adunare a dreptcredinciosilor, fiindca acel eretic, Nestorie, împreuna cu urmatorii lui, au scris carti si le-au trimis pretutindeni, chiar si pâna în pustiuri, pe unde locuiau monahii. Deci acel blestemat a atras la ratacirea lui atât de multi clerici, monahi si mireni, încât dupa cum mai înainte Arie a sfâsiat haina lui Hristos cea tesuta de sus, tot asa si Nestorie a sfâsiat toata plinirea Bisericii în multe parti.

    Instiintându-se de toate acestea, Sfântul Chirii al Alexandriei s-a mâhnit foarte tare, si ca un rob credincios al lui Hristos si al Nascatoarei de Dumnezeu ce era, s-a înarmat ca sa dea razboi pentru cinstea lor si s-a pregatit, ca un pastor adevarat, sa izgoneasca lupul cel gândit din staulul oilor celor cuvântatoare. Iar mai întâi Sfântul Chirii a scris scrisori sfatuitoare catre Nestorie, în care îl sfatuia, cu dragoste frateasca, sa lepede niste socoteli ereticesti ca acestea si, cu schimbarea lui în dreapta credinta, sa îndrepteze pe aceia pe care i-a atras mai înainte la reaua credinta. Iar raucredinciosul Nestorie, luând scrisorile Sfântului Chirii, nu numai ca nu s-a îndreptat, ci mai rau s-a facut, sârguindu-se sa întinda si mai mult eresul sau. Deci pe cei ce se împotriveau ratacirii lui, clerici si monahi, îi muncea cu felurite munci. Iar asupra dumnezeiescului Chirii se mânia cu multa mândrie, numindu-1 eretic, si graia asupra lui multe clevetiri minci­noase si nedrepte, pe care le semana în popor.

    Deci Sfântul Chirii, vazând pe Nestorie neîndreptat, i-a scris cu asprime, vadind eresul lui. El a mai scris înca si clerului din Constantinopol si împaratului; apoi a mai scris si lui Celestin, papa Romei, si celorlalti patriarhi; de asemenea, a scris si la felurite cetati si laturi, catre episcopi, la dregatori si la boieri. Chiar si la multi pustnici si monahi nu s-a lenevit de trei ori fericitul a scrie, aratându-le din dumnezeiestile Scripturi cât este de pierzatoare si vatamatoare de suflete ratacirea lui Nestorie si îndemnându-i pe toti sa se pazeasca de eresul acela ca de niste otravuri aducatoare de moarte. Mai pe urma de tot, fiindca eresul lui Nestorie crestea din zi în zi tot mai mult si sporea din ce în ce mai rau, iar dezbinarea Bisericii se facea mai mare si multi din episcopi se vatamau de eres; pentru aceasta, Teodosie cel Tânar, dreptcredinciosul împarat, vrând sa îndrepteze aceste sminteli si sa curete Biserica lui Hristos si grâul credintei de maracinii si neghinele ratacirii lui Nestorie, a poruncit sa se adune la Efes al treilea Sinod a toata lumea, în anul 431.

    Deci s-au adunat doua sute si mai bine de episcopi din toata lumea; iar câti nu puteau sa mearga singuri pentru vreo împiedicare de nevoie, acestia si-au trimis înlocuitorii lor. De aceea si Celestin, papa de atunci al Romei, fiindca nu putea sa mearga la Efes de batrânete si slabiciune, a scris Sfântului Chirii sa tina locul lui în sinod. Deci cei mai mari ai acestui Sfânt Sinod erau: întâi, Sfântul Chirii, ca un pazitor de loc al papei si ca un patriarh al Alexandriei; al doilea, Iuvenalie al Ierusalimului, si al treilea, Memnon al Efesului. Deci fericitul Chirii, aflându-se cel dintâi sezator pe scaun în sinodul acesta a toata lumea, a propovaduit împreuna cu ceilalti parinti si a dogmatisit ca Domnul nostru Iisus Hristos este unul dupa ipostas, Dumnezeu desavârsit si Om desavârsit, iar Preacurata Fecioara Maria, care L-a nascut pe El cu trup, este cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu. Pentru aceea s-a facut mare bucurie la toti dreptcredinciosii si tot poporul cetatii batea din palme de bucurie si zicea într-un glas: „Nu este mare Artemida efesenilor, dupa cum s-a zis de demult, ci este mare Preasfânta Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu". Iar pe spurcatul Nestorie, Sfintii Parintii ai acestui sinod l-au anatemizat si l-au caterisit ca pe un eretic si hulitor. Dar fiindca el nici asa nu se linistea, ci propovaduia eresul mai departe, pentru aceea l-au surghiunit întâi în Tason - dupa cum zice Sfântul Teofan -, apoi în Oasinul Arabiei, caruia pe turceste îi zice Iprim.

    Si acolo aflându-se pierzatorul Nestorie, si-a luat dumnezeiestile pedepse, pentru ca limba lui cea hulitoare a putrezit si a fost mâncata de viermi, tot asemenea a putrezit tot trupul lui - dupa cum scriu Chedrinos, Nichifor si Evagrie. Iar în Tebaida cea de sus, ticalosul Nestorie a suferit moarte înfricosata si prea dureroasa, asemenea cu a lui Arie; fiindca, mergând la umblatoare, a început a huli împotriva lui Hristos si împotriva Nascatoarei de Dumnezeu. Pentru aceasta, îngerul Domnului 1-a lovit si s-au varsat toate maruntaiele lui tocmai în vasul necurateniei lui; si acolo si-a dat sufletul acel om rau, dupa cum povesteste Sfântul Gherman al cetatii lui Constantin.

    O necinste si o pedeapsa ca aceasta a luat ereticul Nestorie, cel de un gând cu iudeii; iar Sfântul Chirii a luat mare cinste de la Sfântul al treilea Sinod a toata lumea, pentru ca, dupa cum povesteste Ioan Zonara în cuvântul de lauda pe care îl împleteste Sfântului Chirii si care se gaseste în cartile cele scrise cu mâna, parintii celui de-al treilea Sinod au daruit dumnezeiescului Chirii aceste privilegii: sa se numeasca judecator al lumii si sa poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subtire ca o basma. Iar numele de judecator al lumii arata judecata cea minunata a toata lumea pe care a facut-o sfântul, unind prin dreapta credinta toata lumea, care era în acel timp împartita de eresul lui Nestorie. Giulgiul cel subtire arata subtiratatea mintii si a socotelilor sfântului cu care a întarit si a dogmatisit unirea cea dupa ipostas; fiindca prin hotarul acesta, se arata împreuna si o fata a lui Hristos si doua firi ale Lui. Dumnezeiescul Chirii s-a numit înca si papa, poate pentru ca avea locul lui Celestin papa la cel de-al treilea sinod, macar ca altii tâlcuiesc într-alt fel privilegiile de mai sus. Pentru care si toti patriarhii Alexandriei, urmasii Sfântului Chirii, au apucat si ei sa se numeasca papi si judecatori ai lumii, si sa poarte, când slujesc Sfânta Liturghie, doua coroane si doua epitrahile, poate pentru aratarea acelui giulgiu subtire, pe care sinodul 1-a daruit Sfântului Chirii.

    Acestea le-am povestit pe scurt si cu putine cuvinte, dar n-a fost numai asa; pentru ca, pâna sa adune sinodul cel mai sus zis, ca prin el sa întareasca si sa întemeieze adevarata credinta, Sfântul Chirii a patimit multa necinste si osteneala. Caci a luat multe clevetiri nedrepte si prigoniri de la ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru ca ei, fiind ajutati de dregatorii cei lumesti, au facut adunarea lor si au propovaduit cu minciuna ca dumnezeiescul Chirii este eretic si de un gând cu Apolinarie, cel care se lepadase de adevarata înomenire a lui Hristos si zicea ca Hristos nu are minte, ci dumnezeirea a împlinit locul mintii. Deci ei au osândit pe Chirii ca pe un eretic, clevetindu-1 la împarat cu scrisorile lor. Si atât de mult au putut pârele si prihanirile lor, încât au întarâtat si pe împarat cu urgie asupra sfântului, din care pricina a fost aruncat în temnita din Efes si a purtat fiare, nevoindu-se pentru adevar împreuna cu Memnon al Efesului.

    Dupa aceea împaratul, cercetând cu de-amanuntul si gasind ca toate acele pâri au fost mincinoase si aflând nevinovatia Sfântului, i-a smerit pe eretici si i-a izgonit, iar pe Sfântul Chirii împreuna cu cei de un gând cu dânsul i-a pus iarasi în scaunele lor si a fericit cu laude rabdarea si blândetea lor.

    Si pentru ca sa înteleaga fiecare cât de urât a fost Maicii lui Dumnezeu eresul lui Nestorie, împotriva caruia s-a luptat atât de mult dumnezeiescul Chirii, este bine sa spunem aici si istoria pe care o povestesc parintii Limonariului, Sofronie si Ioan, care scriu astfel: „Am mers la avva Chiriac, preotul lavrei Calamonului, care este lânga Iordan, si ne-a spus noua acestea: Ťîntr-una din zile am vazut în somn pe Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, cu fata luminata si stralucita, îmbracata cu haina rosie, si împreuna cu dânsa doi barbati cu sfintita cuviinta, care stateau afara de chilia mea. Iar eu am cunoscut ca este Stapâna Nascatoare de Dumnezeu si ca cei doi barbati care erau cu dânsa erau Sfântul Ioan Botezatorul si Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu. De aceea, am iesit din chilia mea si, închinându-ma Nascatoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea sa intre înauntru, ca sa-mi binecuvânteze chilia. Iar Nascatoarea de Dumnezeu n-a voit nicidecum si, fiindca eu am rugat-o cu staruinta, zicând: „Sa nu se întoarca robul tau rusinat si defaimat de la tine", si alte asemenea; ea, cautând spre mine, mi-a spus: „Cum ma rogi sa intru în chilia ta, când tu ai pe vrajmasul meu într-însa?-"

    Acestea zicând, s-a facut nevazuta; iar eu, desteptându-ma, am început a plânge si a ma mâhni pentru cuvântul acesta al Nascatoarei de Dumnezeu. Deci, nefiind altcineva în chilia mea, afara de mine singur, ma gândeam ca nu cumva sa fi gresit cu vreun lucru oarecare sau cu gândul catre Nascatoarea de Dumnezeu si de aceea s-a întors de la mine; însa nu gaseam nimic cu care sa-i fi gresit întru ceva. Deci, aflându-ma întru nedumerire si mâhnire, am luat o carte ca sa citesc si sa ma mai mângâi în supararea aceea. Iar acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ierusalimului, pe care o cerusem odata de la dânsul. Si citind în ea, am aflat la sfârsitul cartii doua cuvinte hulitoare ale raucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut ca el este vrajmasul Nascatoarei de Dumnezeu, pe care îl aveam în chilia mea.

    Si îndata am dat cartea înapoi la acela care mi-o daduse, zicându-i: „Ia-ti cartea ta, frate, ca din ea mai mult m-am pagubit decât m-am folosit". Iar acela, întrebându-ma si aflând pricina acelei pagube - fiindca i-am povestit eu vedenia -, s-a umplut de râvna dumnezeiasca si îndata a taiat din carte acele doua cuvinte hulitoare si le-a ars în foc, ca sa nu se mai afle în chilia lui vrajmasul Stapânei noastre Nascatoare de Dumnezeuť".

    Nu se cuvine sa tacem si aceasta: Sfântul Chirii, cel atât de desavârsit prieten al lui Hristos si atât de mare întru sfintenie, avea înca si o oarecare prihana într-însul, nu din rautate si cunostinta, ci din oarecare prindere în minte si din necunostinta adevarului. Ca numai unul Dumnezeu este fara de pacat si singur este cu totul neprins de orice patima, precum zice Grigorie Cuvântatorul de Dumnezeu. Iar sfintii, oricât de sfinti ar fi ei, cu toate acestea sunt supusi, ca niste oameni, sub neputinta omeneasca, si cad sub oarecare patimi omenesti. Caci se apuca prihana nu numai de cei multi, ci si de cei prea buni, încât numai Dumnezeu este cu totul fara de greseala si neprins de patimi. De aceea si Sfântul Chirii, ca un om ce era, avea oarecare patima omeneasca, însa a îndreptat-o pe aceasta într-un chip minunat.

    Si care era patima si care a fost îndreptarea ei? Ascultati: Marele Chirii, având rudenie si unchi pe patriarhul Teofil, vrajmasul Sfântului Ioan Hrisostom, credea de adevarate mincinoasele prihaniri pe care le graia Teofil împotriva lui Hrisostom, vrajmasul sau, nu din rautate, precum s-a zis mai sus, ci din nestiinta si din nerautate, precum este scris: Barbatul cel fara de rautate crede tot cuvântul. Deci din aceste doua pricini a luat dumnezeiescul Chirii prepus rau asupra preasfintitului si dumnezeiescului parintelui nostru Ioan Hrisostom, de unde se mânia asupra lui, nu numai când traia acesta, ci si dupa ce s-a savârsit. Pentru aceasta, nici numele lui nu voia sa-1 pomeneasca în pomelnice împreuna cu ale celorlalti binecredinciosi patriarhi, precum era obiceiul.

    Deci Apotic, cel ce a fost dupa Arsachie patriarh al Constanti -nopolului, a scris catre dumnezeiescul Chirii aratând ca si el a fost unul din vrajmasii lui Hrisostom; dar mai pe urma, socotind nevino­vatia si curatia acestui sfânt barbat, s-a pocait de greseala sa de mai înainte si a numarat si a pomenit numele Sfântului Ioan Hrisostom, împreuna cu ale celorlalti sfinti; deci, sfatuindu-1 pe Sfântul Chirii frateste, 1-a rugat sa faca si el asemenea, sa scrie numele lui Hrisos­tom în pomelnice si sa-1 pomeneasca. însa dumnezeiescul Chirii nu 1-a ascultat, poate nevoind sa prihaneasca sinodul ce s-a tinut împotriva lui Hrisostom pe vremea lui Teofil.

    A mai scris dupa aceasta catre dumnezeiescul Chirii si Sfântul Isidor Pelusiotul, ca unul ce era ruda cu el si mai batrân cu vârsta. Acela îl sfatuia cu îndrazneala si cu multa cutezare, cum ca nedrept si fara de socoteala se mânie împotriva Sfântului Ioan Hrisostom si cum ca nu se cuvine sa judece pe cineva din oameni, mai înainte de a nu fi cercetat pricina si greseala omului cu de-amanuntul. Caci si Dumnezeu, cu toate ca stie toate mai înainte de a se face si vede mai înainte cele ce au sa fie ca si cum ar fi de fata, însa Sfânta Scriptura zice ca S-a pogorât din cer El însusi la cetatile dimprejurul Sodomei, ca sa vada daca sodomitenii cu adevarat au pacatuit asa dupa cum strigarea Sodomei se suie înaintea Lui; iar de nu, sa stie: Strigarea Sodomei si a Gomorei s-a înmultit catre Mine si pacatele lor sunt foarte mari. Deci, pogorându-Ma, voi vedea de se savârsesc dupa strigarea lor care vine catre Mine; iar de nu, sa stiu. Aceasta a facut-o Domnul Cel a toate vazator ca sa ne dea pilda sa nu credem îndata cuvintele prihanitorilor, ci noi însine sa cercetam mai înainte pâna ce ne vom încredinta desavârsit de este adevarat, asa dupa cum auzim.

    „Deci si tie - zicea catre dumnezeiescul Chirii -, ti se cuvine sa socotesti mai întâi si apoi sa te mânii, dupa ce vei afla pricina binecuvântata de mânie, ca multi din cei ce au fost împreuna cu tine la sinodul din Efes te spun pe fata cum ca te mânii cu nedreptate asupra nevinovatului Ioan si, fiindca esti nepot al lui Teofil, urmezi în toate asezarii aceluia. Deci precum acela si-a aratat nebunia pe fata, izgonind din scaunul sau pe Ioan cel fara de greseala, sfânt si iubit al lui Dumnezeu, asa faci si tu, prihanind si gonind slava celui gonit, cu toate ca acum el este mort".

    Si iarasi acelasi Sfânt Isidor a scris alta epistola, catre acelasi dumnezeiesc Chirii, în care zicea acestea: „Ma înfricoseaza pildele care se afla în dumnezeiasca Scriptura si ma silesc sa-ti scriu cele ce îti sunt de trebuinta. Daca eu îti sunt parintele tau - precum ma numesti -, ma tem de osânda pe care a luat-o preotul Eli, cel din Legea Veche, ca nu a pedepsit precum se cadea pe fiii sai care au pacatuit. Iar daca eu sunt fiul tau, precum o stiu eu însumi, ma înfricosez sa nu ma ajunga pedeapsa aceea pe care a luat-o Ionatan, fiul lui Saul; caci, putând sa opreasca pe tatal sau sa nu caute vraji, nu 1-a împiedicat de la pacat; pentru aceasta, el a fost ucis cel dintâi în razboi. Deci, ca sa nu fiu eu osândit, îti zic tie acelea care îti sunt spre folosul tau. Asculta-ma pe mine, ca sa nu te osândesti si tu de la Dreptul Judecator si Cel necautator în fata. Leapada-ti mânia care o ai asupra celui mort si sa nu tulburi Biserica celor vii, pricinuindu-i neliniste".

    Apoi iarasi, în alt loc al epistolei sale zice: „Ma întrebi pentru ce si cum s-a izgonit Ioan? însa eu nu voiesc sa-ti raspund cu de-a­manuntul, ca sa nu ma arat ca osândesc si prihanesc pe ceilalti. Aceasta numai îti zic tie, cum ca multi din cei fara de lege si-au savârsit rautatea lor cu nedreptate asupra dreptului acela. Deci, în putine cuvinte, îti arat starea Egiptului cu care te învecinezi. Egiptul s-a lepadat de Moise si a slujit lui Faraon. Pe cei smeriti i-a batut cu bice; pe israilitenii care se osteneau i-a muncit. Ei zideau cetati Egiptului si el n-a platit plata lucratorilor. în niste lucruri ca acestea Egiptul îndeletnicindu-se, a odraslit pe Teofil, care cinstea aurul ca pe Dumnezeu. împreuna cu cei de un gând cu dânsul, el a urât si a mâhnit pe Ioan, omul cel iubit al lui Dumnezeu si propovaduitorul Domnului. Dar casa lui David creste si se întareste mai mult; iar casa lui Saul se micsoreaza si se împutineaza precum vezi".

    Dumnezeiescul Chirii, citind scrisorile acestea ale Sfântului Isidor, a început a-si cunoaste greseala si a se îndrepta, însa atunci a cunoscut adevarul si atunci s-a îndreptat desavârsit, când a vazut vedenia care urmeaza: Sfântului Chirii i s-a aratat odata într-un vis, ca se afla într-un loc foarte frumos, plin de bucurie negraita. Acolo vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov si pe alti minunati si slaviti barbati ai Vechiului Testament. Asemenea vedea într-însul si pe multi sfinti ai darului celui nou al Sfintei Evanghelii. în locul acela vedea si o biserica minunata, a carei frumusete era neîntrecuta; iar înauntrul bisericii se auzea o multime multa de popor, care cânta o cântare cu viersuire prea dulce. Si intrând si sfântul în biserica, cu totul s-a înspaimântat cu mintea de vederea celor de acolo si s-a umplut cu totul de bucurie si de dulceata în inima sa. Caci vedea acolo si pe Doamna noastra Nascatoare de Dumnezeu înconjurata de multime de sfinti îngeri si stralucita cu slava negraita de jur împrejur. Mai vedea si pe Sfântul Ioan Hrisostom stând aproape de Nascatoarea de Dumnezeu cu mare cinste si stralucind cu lumina minunata, ca un înger al lui Dumnezeu, tinând în mâini cartea învataturilor sale. împreuna cu Sfântul Ioan Hrisostom mai erau si multi alti barbati slaviti, care stateau lânga dânsul ca niste slujitori, toti înarmati si ca si cum ar fi fost pregatiti sa faca o izbânda oarecare.

    Acestea vazând Dumnezeiescul Chirii, dorea a merge sa se închine Stapânei noastre Nascatoarei de Dumnezeu. Chiar a si alergat la ea ca sa i se închine, dar îndata Sfântul Ioan, împreuna cu purtatorii sai de sulite, au alergat împotriva lui cu mânie si nu numai ca l-au oprit de a se apropia de Nascatoarea de Dumnezeu, dar si din biserica aceea l-au izgonit. Iar Sfântul Chirii, în vremea când statea cutremurat si se socotea în sine cum se mânia Sfântul Ioan Hrisostom împotriva lui si cum 1-a izgonit din biserica, iata a auzit pe Stapâna noastra, Nascatoarea de Dumnezeu, mijlocind si zicând catre Sfântul Ioan sa-1 ierte si sa nu-1 goneasca din biserica aceea; caci nu din rautate, ci din nestiinta a luat prepus rau împotriva lui: „Iarta pe Chirii - a zis Nascatoarea de Dumnezeu catre Sfântul loan -, caci din necunostinta a luat prepusul cel rau pentru tine si va arata ca din nestiinta a câstigat acest prepus rau, dupa ce îl va cunoaste". Dar Ioan se arata ca nu primea sa-l ierte.

    Atunci Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu a zis catre Sfântul Ioan: „Iarta-1 pentru dragostea mea, caci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, rusinând si înfruntând pe Nestorie, ocarâtorul meu; iar pe mine, Nascatoarea de Dumnezeu, propovaduindu-ma oamenilor! Iarta-1 pentru mine, caci mult s-a ostenit pentru mine, pe ocarâtorul Nestorie rusinându-i si pe mine, Nascatoarea de Dumnezeu, propova­duindu-ma!" Acestea auzindu-le Hrisostom de la Nascatoarea de Dumnezeu, îndata s-a îmblânzit si, chemându-1 înauntru pe Sfântul Chirii, 1-a îmbratisat ca un prieten pe prietenul sau, si de dragoste îl saruta cu iubire frateasca si cu mare bucurie. Astfel s-au împacat si s-au împrietenit amândoi sfintii între ei, în vedenia aceea, prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu.

    Deci desteptându-se Sfântul Chirii si socotind cu de-amanuntul aceasta vedenie, s-a pocait foarte mult si singur se prihanea pe sine; caci atâta vreme a avut patima desarta si nesocotita împotriva unui barbat preasfânt si bineplacut lui Dumnezeu. Pentru aceea, adunând îndata pe toti episcopii Egiptului, a facut praznic si sarbatoare mare Sfântului loan Hrisostom, a scris numele lui în diptice si-1 pomenea împreuna cu sfintii cei mari, iar în fiecare an îl fericea pe el cu cuvinte de lauda. Apoi i-a scris viata lui, din care Gheorghe, patriarhul Alexandriei, a scris si a alcatuit mai pe urma Viata Sfântului loan de Aur, care se afla în tomurile Hrisostomului. Astfel s-a ridicat prihana aceasta de pe sfintenia dumnezeiescului Chirii.

    De atunci, fericitul Chirii si-a petrecut cealalta vreme a vietii sale cu petrecere minunata, pastorind turma sa cea cuvântatoare la pasunea cea aducatoare de viata, povatuindu-i pe toti la calea mântu­irii cu mare întelepciune si cu stiinta duhovniceasca, întorcând din ratacirea diavolului pe cei rataciti. Dovada învederata a întelepciunii si a stiintei sale este povestirea care urmeaza, pe care voim sa o adaugim aici ca pe o îndulcire a ascultatorilor si astfel vom da sfârsit povestirii.

    Avva Daniil ne spune în Pateric, cum ca în partile cele mai de jos ale Egiptului era un batrân cuvios, adica cu petrecerea sfânt, dar simplu si greoi la minte. Pentru aceea, din simplitatea lui, socotea si zicea ca Melchisedec este fiul lui Dumnezeu. Aceasta au vestit-o unii Sfântului Chirii, care, chemând la sine pe barbatul acela si înstiintându-se ca face semne si minuni si orice va cere de la Dumnezeu îi arata lui, a uneltit o întelepciune ca aceasta. El a zis cu blândete catre batrân: „Parinte, un gând îmi zice mie ca Melchisedec este fiul lui Dumnezeu si alt gând iarasi îmi zice ca nu este fiul lui Dumnezeu, ci este om si arhiereu al lui Dumnezeu; deci am îndoiala pentru aceasta. Pentru aceea te-am chemat, ca sa-ti spun ca sa te rogi lui Dumnezeu, sa-ti descopere adevarul, ca sa mi-1 arati si mie". Iar batrânul, auzind aceasta si bizuindu-se pe nevointa sa, a raspuns cu cutezare si cu îndrazneala: „Lasa-ma, stapâne, sa ma rog lui Dumnezeu trei zile pentru aceasta, si orice-mi va descoperi, voi arata-o si marii tale sfintenii".

    Deci, ducându-se batrânul în chilia lui, s-a închis trei zile si a rugat cu caldura pe Dumnezeu ca sa-i arate cele pentru Melchisedec. Si descoperindu-i-se adevarul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfântul Chirii si i-a zis: „Stapâne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu". Iar sfântul i-a zis: „Si de unde stii, parinte?" Batrânul i-a raspuns: „Dumnezeu mi-a aratat pe toti patriarhii, unul dupa altul, de la Adam pâna la Melchisedec. Pe toti aceia i-am vazut trecând pe dinaintea mea si când a venit sa treaca Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: ŤIata, acesta este Melchisedec!ť Deci m-am încredintat cu adevarat, stapâne, ca desavârsit este asa". Atunci Sfântul Chirii, multumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte tare ca a izbavit pe acel batrân din ratacire si 1-a eliberat cu pace. Deci batrânul, ducându-se, a marturisit tuturor ca Melchisedec este om, iar nu Fiul lui Dumnezeu. Cu o întelepciune ca aceasta si cu astfel de mestesug duhovnicesc al sfântului, a fost povatuit batrânul cel simplu la cunostinta adevarului.

    Sfântul Chirii a trait pe scaunul Alexandriei 32 de ani, scriind multe carti folositoare de suflet si dreptcredincioase, dintre care cele mai alese sunt: Comorile si Glafira la Sfânta Scriptura cea Veche. Si curatind în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, si-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie, zi în care se praznuieste adevarata lui pomenire, caci în 18 zile ale lunii lui ianuarie nu este pomenirea sfârsitului sau, ci pomenirea fugii lui, adica a suirii lui din Alexandria la Efes. Aceasta fuga a lui a fost socotita vrednica de praznic; caci a fost pricina de multe bunatati pentru Biserica lui Hristos, fiindca prin ea s-a adunat Sfântul Sinod al treilea a toata lumea, a fost izgonit eresul cel hulitor al lui Nestorie si dreapta credinta a fost propovaduita lumii. Astfel, Sfântul Chirii nevoindu-se cu buna nevointa, credinta cea prea dreapta întarind-o la sinod, împacând lumea si linistind-o de tulburari, curatind turma sa de eresuri si viata sa împodobind-o cu mari fapte bune, s-a dus sa-si ia cununa pregatita lui de puitorul de nevointe Hristos si plata pentru osteneli.

    Iar la moartea Sfântului Chirii, a stat lânga el însasi Doamna si Stapâna Nascatoare de Dumnezeu si a cercetat pe robul sau cu sârguinta; caci si el, în viata sa, a slujit ei cu credinta si mult s-a nevoit de trei ori fericitul pentru cinstea ei. Si acum se afla în ceruri si se bucura împreuna cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proorocii si cu apostolii, cu ierarhii si cu toti sfintii cei din veac, iar mai ales cu cel desavârsit si iubit prieten al sau, cu dumnezeiescul Ioan Gura de Aur; si sta fara mijlocire înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru si înaintea Preacuratei Maicii Sale, pentru care s-a luptat si a patimit rau. Si neîncetat roaga pe Preasfânta si cea de o fiinta Treime pentru toti crestinii, ca sa dobândeasca si ei împaratia cerurilor. Pe care, dea Dumnezeu ca sa o dobândim si noi toti, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine toata slava împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Vietile Sfintilor Iunie

Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare, luptător împotriva arianismului (+373)

 

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Atanasie Mărturisitorul, Arhiepiscopul Alexandriei
(18 ianuarie)

Viața pe scurt a Sfântului Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei 

Sfântul Atanasie a trăit în zilele marelui împărat Constantin şi ale urmaşilor săi. A luat parte la Sinodul întâi ecumenic de la Niceea, unde, diacon fiind, a ruşinat pe Arie prin înţelepciunea şi dovezile aduse din Sfânta Scriptură. După moartea lui Alexandru a ajuns arhiepiscop al Alexandriei, dar a fost alungat de împăratul Constantin prin multe locuri şi multe a pătimit, fiind continuu prigonit timp de patruzeci şi doi de ani. Mântuitorul Hristos, a Cărui Dumnezeire a apărat-o cu îndârjire, l-a aşezat la bătrâneţe iarăşi în scaunul arhiepiscopiei sale, de unde s-a mutat către Domnul.

***

Atanasie s-a născut la Alexandria în anul 296 d. Hr. şi din frageda lui copilărie a iubit viaţa duhovnicească. El a fost diaconul Arhiepiscopului Alexandru, pe care l-a însoţit la Sinodul întîi Ecumenic de la Niceea (325). La acest sinod s-a arătat cunoscut Atanasie pentru învăţătura lui, pentru dragostea şi rîvna lui pentru ortodoxie. El a scris Simbolul Credinţei cel care a fost adoptat la acel Sinod. După moartea lui Alexandru, Atanasie a fost înscăunat episcop al Alexandriei. În această stare el a rămas timp de patruzeci de ani, deşi nu pe toţi i-a petrecut pe tronul arhiepiscopal. Cu puţine răgazuri, el a fost prigonit de eretici toată viaţa lui. Dintre împăraţi, cel mai mult 1-au prigonit Constanţius, Iulian şi Valens; dintre episcopi, Eusebius al Nicomidiei şi mulţi alţii, iar dintre eretici, Arie şi următorii lui. Atanasie a fost forţat să se ascundă de la faţa prigonitorilor lui, chiar şi într-o fîntînă, într-un mormînt, prin casele unor oameni şi în pustie. De două ori a fost forţat să scape la Roma. Numai cu puţin înaintea morţii a aflat liniştea un timp, şi şi-a putut păstori ca un bun păstor turma lui cea bună care 1-a iubit cu adevărat. Puţini sînt sfinţii care au fost prigoniţi cu atîta sălbăticie şi duh de ucidere ca Sfîntul Atanasie. Dar sufletul lui măreţ le-a îndurat pe toate cu răbdare pentru dragostea lui Hristos iar la sfîrşit a ieşit biruitor din toate chinurile lui îndelungate şi teribile. Pentru sfat, mîngîiere şi liniştire Sf. Atanasie îl cerceta adesea pe Sf. Antonie, pe care îl respecta ca pe un părinte duhovnicesc. Ca om care a pus în cuvinte cel mai mare adevăr al lumii şi vieţii, Sfîntul Atanasie a trebuit să sufere pînă la sînge pentru acel adevăr, pînă în anul 373 după Hristos, cînd Domnul i-a dăruit odihna în Împărăţia Sa, ca unui rob iubit al Său. 

Viața pe lung a Sfântului Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei 

Chipul cel viu şi fără de moarte al faptelor bune care s-a ridicat spre plăcerea lui Dumnezeu, adică Sfîntul Atanasie cel Mare, avea patrie cetatea Alexandria cea preaslăvită din Egipt şi părinţi creştini drept-credincioşi care vieţuiau după Dumnezeu. Dar ce fel avea să fie cu dînsul mai pe urmă, s-a arătat chiar în copilăria sa.

    Pentru că, jucîndu-se cu alţi copii de o vîrstă cu el pe malul mării, făcea cele ce văzuse în biserică, urmînd cu obiceiul copilăresc acelor sfinţiţi slujitori ai lui Dumnezeu şi asemănîndu-se lor. Căci copiii cei ce erau cu dînsul l-au hirotonisit episcop, iar el pe unii dintr-înşii i-a făcut prezbiteri, iar pe alţii diaconi, şi aduceau la dînsul şi pe alţi copii elini, care erau încă nebotezaţi. Atunci el îi boteza cu apă din mare, zicînd asupra lor cuvintele de la Taina Sfîntului Botez, precum auzise de la prezbiterul din biserică; apoi adăuga şi oarecare învăţătură pentru dînşii, pe cît putea înţelegerea copilărească.

    În acea vreme, era patriarh în Alexandria cel întru sfinţi părintele nostru Alexandru; acesta din întîmplare privind de la un loc înalt spre malul mării şi văzînd jucăriile copilăreşti, se mira de cele ce se făceau de dînşii; apoi văzînd botezul ce se făcea de Atanasie, îndată a poruncit ca să prindă pe toţi copiii cu episcopul lor şi să-i aducă la sine. Deci, i-a întrebat ce făceau în jocurile lor? Iar ei, ca copiii, întîi se temeau, iar după aceea au spus toate, cum pe Atanasie l-au pus episcop şi cum acela a botezat pe copiii cei elini. Iar patriarhul, cercetîndu-i cu dinadinsul, se sîrguia să ştie pe care i-a botezat, cum îi întreba el înaintea botezului şi ce răspundeau aceia; şi a cunoscut că se săvîrşiseră toate după legea credinţei noastre. Deci, sfătuindu-se cu clerul său, patriarhul a socotit ca bun Botezul copiilor şi adevărat, apoi l-a întărit prin ungerea cu sfîntul mir.

    După aceea, chemînd pe părinţii lui Atanasie, l-a încredinţat lor, ca întru bună învăţătura cărţii crescîndu-şi copilul lor, să-l aducă iarăşi la dînsul, şi mai ales la Sfînta Biserică a lui Dumnezeu, după ce va creşte. Pentru că mai dinainte vedea în el darul lui Dumnezeu şi aşa s-a şi făcut.

    După ce Atanasie a învăţat carte din destul şi la toată filosofia cea din afară s-a deprins, l-au dus părinţii la Preasfinţitul Patriarh Alexandru, ca şi Ana pe Samuil, şi în dar l-au dăruit lui Dumnezeu. Atunci patriarhul l-a făcut cleric, în care rînduială s-a luptat cu ereticii, din tinereţe, ca un viteaz ostaş, şi a răbdat multe de la dînşii, încît nu se pot spune toate; dar nici nu se cade a trece sub tăcere cîteva nevoinţe mai alese şi fapte ale lui.

    În acea vreme, Arie tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul său, care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, zicînd că: "A fost o vreme, cînd Fiul n-a fost şi cum că dintru fiinţă s-a făcut". Pentru care pricină s-a adunat soborul cel dintîi, în cetatea Niceei (325), din porunca marelui Constantin; la care a venit şi Sfîntul Atanasie, fiind diacon atunci al Bisericii Alexandrenilor, împreună cu Alexandru, episcopul lui. Şi ca un fierbinte apărător al sfintei şi dreptei credinţe, Atanasie s-a nevoit mult împotriva lui Arie, împreună cu soborul sfinţilor părinţi, care a blestemat pe Arie şi l-a osîndit.

    Însă meşteşugăreţul acela de eretic, deşi a fost biruit şi a fost abia viu, dar nici aşa din răutate n-a încetat; căci prin ucenici şi prin cei de un gînd cu el îşi vărsa veninul eresurilor sale pretutindeni; căci avînd mulţi mijlocitori pentru sine la împărat şi, mai ales pe Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu alţi episcopi de acelaşi eres, prin aceştia îşi mijlocea milă la marele Constantin, ca adică să fie iertat de surghiun şi să se întoarcă în Alexandria. Pentru că Eusebiu încredinţa pe împărat, cu înşelăciune, cum că Arie nu are nici o învăţătură potrivnică, nici nu propovăduieşte ceva neunit cu Biserica, ci spunea că din zavistie răbda nevoi de la episcopi şi cum că cearta este numai pentru cuvintele cele scolastice, iar nu pentru credinţă.

    Împăratul fiind bun cu inima şi fără răutate, neştiind meşteşugirile şi vicleşugurile lor cele eretice, a crezut minciuna şi a poruncit să nu mai fie întrebare prin cuvinte, ca să nu fie bisericilor dezbinare; deci cu milă a poruncit să se întoarcă Arie la locul său în Alexandria.

    Acest rău eretic a ajuns să tulbure de obşte Biserica din Alexandria. Greu lucru era acela şi dureros drept-credincioşilor, iar mai ales Sfîntului Atanasie, ca unui înarmat ostaş al lui Hristos şi apărător tare al învăţăturilor celor drepte ale bunei credinţe, căci acesta, şi cu limba cea de Dumnezeu înţelepţită şi cu mîna cea bine scriitoare, gonea lupul acela, prin scrisorile sale şi prin propovăduire, văzînd răutatea lui; apoi îndemna pe Preasfinţitul său arhiepiscop Alexandru ca să scrie la împăratul, arătînd că slăbiciunea împăratului este pricinuitoare basmelor eretice, fiindcă crede pe Arie, cel ce s-a lepădat de dreapta credinţă şi chiar de Dumnezeu; deci, uitînd împăratul că Arie este lepădat de toţi sfinţii părinţi, îl primeşte şi îl lasă ca să tulbure învăţăturile părinţilor cele neclătinate.

    Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu ereticul, a scris către dînşii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin scoaterea din cinstea lor, de nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o dreptcredinciosul şi bunul împărat nu slujind mîniei, nici pe arieni iubind, ci avînd rîvnă, deşi nu după judecată, că adică bisericile să fie fără dezbinare, cu dreaptă inimă iubind pacea acolo unde nicidecum nu se putea să fie pace; căci cum putea fi erezia cu dreapta credinţă la un loc?

    După aceasta, preasfinţitul Alexandru a răposat, iar după dînsul Sfîntul Atanasie a luat scaunul, alegîndu-se de toţi cei drept- credincioşi cu un glas, ca un vrednic vas păstrător de mir. Atunci semănătorii de neghină cei ascunşi, adică arienii, au tăcut pînă la o vreme, nefăcînd război pe faţă cu Atanasie. Apoi, îndemnîndu-i diavolul, şi-au descoperit vicleşugul şi otrava răutăţii, care se încuibase înăuntrul lor, de vreme ce Preasfinţitul Atanasie nu primea la împărtăşire bisericească pe Arie cel fără de lege, deşi avea scrisori împărăteşti ca să fie primit.

    Drept aceea, a început pretutindeni a ridica învrăjbiri asupra celui nevinovat şi a face zavistii cumplite, sîrguindu-se ca să-l gonească nu numai de pe scaun, ci şi din cetate, pe cel ce era vrednic de cereştile locuinţe. Dar el era nemişcat, cîntînd ca David: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Iar începător al sfatului celui viclean era Eusebiu, cel mai sus pomenit, care numai numele de drept-credincios purta, iar cu lucrul era rău credincios şi vas al necurăţeniei.

    Acela, cu cei de un gînd cu sine, intrînd la împăratul, şi găsind vreme potrivită, tulbura toate, ca să dea jos pe Atanasie de pe scaun. Căci socotea ereticul că de îl va supăra pe Atanasie, lesne îi va birui şi pe ceilalţi credincioşi, iar învăţătura lui Arie o va întări. Drept aceea, a adus asupra dreptului clevetiri nedrepte şi a alcătuit pricini mincinoase, precum ereticilor se părea că este de crezut. Apoi a cumpărat cu bani pe următorul eresului lui Meletie, adică pe Ision şi pe Evdemon cel bogat în vicleşug, cum şi pe Calinic, prea renumitul în răutate.

    Iată greşelile ce se puneau asupra lui Atanasie: Mai întîi zicea că sileşte pe egipteni ca să dea odăjdii Bisericii Alexandriei, spre îmbrăcarea preoţilor, adică veşminte de in, catapetesme de altar, perdele şi alte podoabe bisericeşti. Al doilea, că nu este voitor de bine al împăratului şi că scrisorile împărăteşti le defaimă. Al treilea, că este iubitor de argint şi că a trimis spre pază un sicriu plin cu aur la unul din prietenii săi. La acestea s-a adăugat a patra pricină, aceea adusă de Ishiran, mincinosul preot al Mariotului; pentru că acel viclean şi înşelător, meşter întru răutate, luînd nume de preot fără de obişnuita sfinţenie asupra sa şi lucrînd multe lucruri de ruşine şi cumplite, nu numai s-a arătat vrednic de lepădare şi de ocară, ci şi de nemilostivă pedeapsă.

    Fericitul Atanasie, înştiinţîndu-se de cele spuse despre dînsul, fiind sîrguitor cercetător al acestora, şi ca o piatră de Lidia, precum se zice, a trimis pe Macarie, prezbiterul, la Mariot; ca, cercetînd cu dinadinsul, să ştie toate lucrurile cele rele ale lui Ishiran. Iar acesta, temîndu-se de cercetare şi de mustrare, a fugit de acolo şi mergînd în Nicomidia, la Eusebiu, episcopul, s-a apropiat de Atanasie, strigînd fără ruşine asupra lui, clevetindu-l şi amar ocărîndu-l; pentru că într-acest fel este răutatea vrăjmaşului şi cînd nu are adevărată făţărnicie, atunci se ţine de minciună şi pe faţă se într-armează asupra adevărului. Iar Eusebiu şi cei cu dînsul au socotit pe Ishiran ca pe un preot adevărat, deşi era depărtat de Dumnezeu şi călcător de sfinţitele pravile; apoi îl cinstea pe acela foarte mult, pentru că este firesc ca fiecare să iubească pe cel asemenea cu sine, sau în răutate sau în bunătate.

    Drept aceea, ei arzînd de mînie asupra lui Atanasie, din multă urîciune, o! ce plin de mare bucurie au văzut pe Ishiran! Pe acest suflet plin de îndrăzneală îl înteţeau cu nădejdea bunătăţilor şi cu treaptă de episcopie făgăduiau a-l cinsti, numai de ar putea ca să alcătuiască vreo năpăstuire şi clevetire asupra dreptului, dîndu-i ca plată începătoria peste multe suflete şi treapta episcopiei, pentru clevetire şi grăire de rău.

    El fiind meşter la un lucru ca acela, se încuraja, aruncînd minciuni asupra lui Atanasie, celui nevinovat şi zicînd că Macarie prezbiterul, după porunca lui, năvălind tîlhăreşte asupra bisericii lui Ishiran, l-a scos cu mare mînie din altar, apoi Sfinţita Masă a răsturnat-o şi a prăvălit-o la pămînt, iar paharul dumnezeieştilor Taine l-a sfărîmat şi sfintele cărţi cu foc le-a ars. Această clevetire a lui Ishiran primind-o ca un adevăr urîtorii lui Atanasie, şi alte clevetiri aruncînd, s-au apropiat de împăratul Constantin, clevetind asupra Sfîntului Atanasie, şi prin aceea mai ales întărîtau pe împăratul spre mînie, căci ziceau: "Atanasie defaimă scrisorile stăpînirii voastre, nu ascultă poruncile împărăteşti, neprimind pe Arie la împărtăşirea bisericească". Împăratul la început s-a tulburat puţin, apoi, socotind lucrul acela, era întru nepricepere; pentru că ştia faptele bune ale lui Atanasie, dar şi cuvintele celor ce cleveteau asupra lui le socotea că sînt vrednice de credinţă.

    Drept aceea, el ţinea calea de mijloc, încît nici pe Atanasie nu-l osîndea, nici nu nesocotea cercetările cele pentru dînsul. De vreme ce atunci erau sărbători în Ierusalim şi din toate părţile se adunau episcopi, a poruncit acestora ca, adunîndu-se în Tir, să facă cercetare despre marele Atanasie; la fel şi despre Arie, să judece dacă este cu adevărat precum învaţă acela în hotarele sfintei credinţe şi dacă se ţine de învăţăturile cele drepte ale adevărului; şi dacă a suferit surghiun din zavistie, apoi iarăşi să fie primit de cler şi de sobor, după aceea să se unească cu celălalt corp bisericesc; iar de vedeau împotrivire şi că învaţă cele îndărătnice, apoi să fie judecat după sfintele legi şi să-şi ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.

    Sosind atunci al 30-lea an al împărăţiei lui Constantin, în care se adunaseră din diferite cetăţi episcopii în Tir, Macarie, prezbiterul, fu adus de ostaşi cu mîinile legate; iar între ei era şi voievodul, vrînd să judece împreună cu episcopii, la fel şi alţii din alte stăpîniri mireneşti; atunci au stat de faţă şi clevetitorii şi judecata a început.

    Deci, chemară pe Atanasie, pîrît mai întîi pentru îmbrăcăminţile cele bisericeşti şi pentru perdele, apoi pentru iubirea de averi cu nedreptate; dar îndată acea clevetire s-a văzut că e mincinoasă şi cu încredinţare s-a arătat neomenia lor. Deci, aceasta astfel fiind, a venit în ceasul acela de la împărat o scrisoare la judecată, prin care defăima mult pe clevetitori, iar pe Atanasie îl apăra de pricinile cele nedrepte.

    Apoi cu blîndeţe şi cu prieteşug îl chema la împărat, căci doi prezbiteri din Biserica Alexandriei, Apis şi Macarie (nu acesta care se adusese legat la judecată, ci altul cu acelaşi nume), venind în Nicomidia, au spus împăratului toate cele despre Atanasie: cum învrăjbitorii au scornit lucruri mincinoase asupra sfîntului bărbat şi au făcut sfat viclean. Iar împăratul cunoscînd adevărul şi clevetirea care ieşise din zavistie, a trimis o scrisoare către episcopii care se aflau la judecată în Tir; deci, cînd s-a citit scrisoarea la judecata aceea, îndată pe eusebieni i-a cuprins frica şi nu ştiau ce să facă; însă de multă zavistie pornindu-se, nu încetau din sălbăticia lor, nici nu s-au socotit că au fost biruiţi şi ruşinaţi, ci întorcîndu-se la alte minciuni, cleveteau asupra prezbiterului Macarie, cel adus la judecată şi de faţă se punea şi Ishiran; iar martori erau eusebienii, pe care Atanasie mai înainte i-a îndepărtat ca pe nişte mincinoşi şi nevrednici de credinţă. Apoi, Atanasie vrea ca să se dovedească cu încredinţare de este Ishiran preot cu adevărat şi pentru pricina aceasta singur făgăduia să răspundă.

    Acestea grăindu-le el, judecătorii n-au voit astfel, ci făceau judecata asupra lui Macarie. Şi slăbind clevetitorii cu minciuni, era trebuinţă ca să se facă cercetare la locul acela unde ziceau că s-a făcut de către Macarie risipirea altarului, adică în Mariot. Dar văzînd Atanasie că sînt trimişi în Mariot clevetitorii care erau blestemaţi, şi nesuferind nedreptatea ce se făcea, a zis: "S-a stins dreptatea, adevărul s-a călcat, a pierit dreapta judecată, a fugit de la judecători legiuita cercetare şi privirea cu de-amănuntul a lucrurilor; căci nu este cu cuviinţă ca acel ce voieşte să se îndrepte să fie în legături, iar clevetitorilor şi vrăjmaşilor să se dea dreptate şi tot ei să judece pe cel ce-l clevetesc".

    Acestea le spunea marele Atanasie pe faţă şi la tot soborul le mărturisea. Deci, văzînd că nimic nu sporeşte, înmulţindu-se învrăjbitorii şi zavistnicii asupra lui, s-au dus în taină la împărat; atunci soborul acela, sau mai bine aş zice acea vicleană adunare, a judecat pe Atanasie în lipsă.

    Şi făcîndu-se în Mariot cercetare nedreaptă pentru faptul cel spus înainte şi făcîndu-se toate după voia şi pofta vrăjmaşilor, a judecat ca Atanasie să fie scos cu desăvîrşire din scaun, cînd ei înşişi erau vrednici de îndepărtare. Apoi au mers la Ierusalim, unde pe Arie, luptătorul de Dumnezeu, l-au primit la împărtăşirea bisericească, aceia care numai cu limba se numeau dreptcredincioşi, iar la soborul care a fost în Niceea, cu prefacere au iscălit că primesc cuvintele "de-o fiinţă".

    Dar cei ce ţineau credinţa cea dreaptă cu inima şi cu gura, aceia luînd aminte la cuvintele şi povestirile lui Arie şi cu dinadinsul pe acelea judecîndu-le, au cunoscut înşelăciunea care se tăinuia sub ascunderea cuvintelor celor multe şi vînînd pe acela, ca pe o vulpe, l-au văzut ca pe un vrăjmaş al adevărului. Apoi o altă scrisoare a venit de la împăratul, spunînd lui Atanasie să vină la dînsul (căci Atanasie nu ajunsese la împărat); la fel şi tuturor clevetitorilor şi judecătorilor le poruncea ca degrabă să vină înaintea lui.

    Această veste a adus multă frică soborului, pentru că se temeau învrăjbitorii, care făcuseră judecată nedreaptă, ca să nu se vădească nedreptatea lor; de aceea cei mai mulţi s-au dus la locul lor. Iar Eusebiu şi Teognis, episcopul Niceei şi ceilalţi, pentru unele pricini găsite cu meşteşug, au voit să zăbovească în acel loc nu puţină vreme, iar împăratului i-au răspuns prin scrisori. În acea vreme Atanasie fiind înaintea împăratului, în Nicomidia, s-a apărat cu dreptate şi curaj de clevetirea cea privitoare la aur. Dar Eusebiu zăbovind mult, şi la împărat voind să vină, împăratul a trimis pe Atanasie cu scrisorile sale în Alexandria, la scaunul lui, dovedind toate clevetirile cele asupra lui uşoare şi nedrepte.

    Deci, şezînd Sfîntul Atanasie pe scaunul său, fiind şi Arie în Alexandria, multă tulburare şi gîlceavă se făcea de arieni în popor. Iar fericitul Atanasie, nesuferind să vadă nu numai Alexandria, ci şi Egiptul tulburat de Arie, a înştiinţat despre toate prin scrisoare pe împărat, îndemnîndu-l să facă izbîndire luptătorului de Dumnezeu şi tulburătorului de popor. Atunci a venit în Alexandria fără întîrziere poruncă de la împărat ca să ducă pe Arie legat la judecata împărătească.

    Arie fiind dus din Alexandria la împărat, cînd era în Cezareea, s-a întîlnit cu Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu Teognis al Niceei şi cu Maris, episcopul Calcedonului, cei de un gînd cu el, şi, sfătuindu-se împreună, alte clevetiri au alcătuit asupra lui Atanasie, netemîndu-se de Dumnezeu, nici cruţînd pe bărbatul cel nevinovat, ci o dorire avînd, să acopere adevărul cu minciuna, precum zice dumnezeiescul Isaia: Zămislesc osteneală şi nasc fărădelege, cei ce şi-au pus nădejdea lor în minciună. Deci, aceia au zis:" Să ne acoperim cu minciuna". Acea sîrguinţă aveau acei eretici fărădelege, adică să dea jos pe fericitul Atanasie de pe scaunul său, ca mai mare putere să aibă asupra credincioşilor.

    Drept aceea, Arie a mers la împărat, vrînd ca să se justifice, iar Eusebiu şi cei cu dînsul să ajute nedreptăţii lui Arie; iar asupra lui Atanasie şi asupra adevărului să mărturisească minciună pe faţă. Deci, cînd au stat înaintea împăratului, îndată au fost întrebaţi de sobor ce au făcut în Tir şi ce au lucrat acolo, ce fel de judecată au făcut pentru Atanasie.

    Iar ei au răspuns, zicînd: "Pentru celelalte greşeli ale lui Atanasie, o! împărate, nu ne mîhnim, ci numai pentru Sfîntul Altar, pe care el l-a risipit şi pentru paharul cel cu Sfintele Taine pe care l-a sfărîmat în bucăţi; apoi pentru că grîul ce se trimitea după obicei din Alexandria la Constantinopol l-a oprit a se trimite şi l-a ţinut la sine, de această mîhnire sîntem cuprinşi; acestea ne întristează, ele rănesc sufletul nostru. Martor la aceste fapte rele ale lui sînt: Adamatie, Anuvion şi Arvestion; iar pentru toate acestea fiind vădit de către episcopi, a fugit de judecata cea vrednică după faptele sale, însă de scoaterea din scaun n-a putut fugi, ci de obşte s-a lepădat de tot soborul, ca unul ce a îndrăznit nişte lucruri rele ca acestea".

    Acestea grăindu-se, împăratul mai întîi tăcînd, se tulbura în sine, apoi neputînd să îmblînzească pe clevetitori, a zis ca Atanasie să fie trimis o vreme în Galia; dar nu pentru că a crezut clevetirea şi nici de mînie nu era cuprins, ci ca Biserica să aibă pace, precum cu dovadă mărturisesc cei ce ştiu rînduiala împărătească. Pentru că vedea împăratul cîţi episcopi s-au sculat împotriva lui Atanasie şi cîtă gîlceavă era pentru dînsul în poporul Alexandriei şi al Egiptului. Deci, vrînd să aline o furtună ca aceea şi să potolească tulburarea pricinuită de atîţia episcopi, a zis sfîntului să se îndepărteze din cetate cîtăva vreme.

    După aceasta, împăratul s-a dus din viaţă, după 30 de ani de domnie, iar de la naştere avînd 65 de ani. El după moarte a lăsat moştenitori ai împărăţiei sale pe cei trei fii: Constantin, Constanţiu şi Constans, cărora le-a împărţit împărăţia; iar celui mai mare fiu, Constantin, i-a dat cea mai mare parte din împărăţie. Şi pentru că nu era nici unul din fii la sfîrşitul lui, testamentul lui l-a încredinţat unui prezbiter, care avea sufletul în taină vătămat de reaua credinţă a lui Arie.

    Şi precum ascundea eresul, aşa şi testamentul împărătesc l-a tăinuit; apoi, fiind de mulţi întrebat, dacă împăratul la moartea lui a făcut vreun testament, el n-a spus. Şi avea pe ascuns părtaşi la acest lucru pe oarecare din famenii împărăteşti. Întîrziind cel mai mare fiu, Constantin, să vină la tatăl său care murise, Constanţiu din Antiohia s-a grăbit şi a venit mai înainte de toţi. Aceluia preotul i-a dat în ascuns testamentul împărătesc, iar pentru aceasta cerea un dar de la dînsul, ca şi el să se apropie de arieni şi să le ajute; apoi să mărturisească precum că Hristos nu este Dumnezeu, nici Stăpîn a toate, ci făptură, iar nu făcător.

    O! neînţelegere şi nebunie! Cel mai sus zis Eusebiu şi ceilalţi cu dînsul aşteptau ca să alcătuiască şi să întărească învăţătura credinţei lui Arie; însă numai dacă noul împărat ar întări surghiunirea lui Atanasie, care, după ei, cu dreptate şi foarte bine s-ar fi făcut.

    În acea vreme au atras la credinţa lor pe cel ce era mai mare în palatele împărăteşti, şi de la acela şi pînă la ceilalţi fameni a intrat boala ereziei lui Arie, care prin firea lor erau lesnicioşi spre primirea răului. Apoi şi soţia împăratului îndărătnicindu-se, s-a umplut de acea vătămare eretică. După aceea, la sfîrşit, chiar împăratul se înşelă de socoteala ariană şi s-a ridicat asupra Domnului Hristos, Stăpînul său; încît s-a împlinit cuvîntul dumnezeiescului Ieremia: Păstorii au făcut păgînătate asupra Mea; deci, la arătare a poruncit ca să fie primită învăţătura lui Arie şi aşa toţi episcopii ca dînsul înţelegeau, iar pe cei ce nu se vor supune, să-i silească a o primi.

    În acea mare furtună şi tulburare, cîrmacii bisericeşti (patriarhii) erau aceştia: Maxim al Ierusalimului (333-350), Alexandru al Constantinopolului (327-337), şi acesta de care vorbim, adică Atanasie al Alexandriei (328-373), care deşi era în surghiun, însă nu lăsase cîrma bisericii, cu cuvîntul şi cu scrisul îndreptînd dreapta credinţă. Iar Eusebiu al Nicomidiei, cu cei ce erau cu dînsul, pentru a sa rea credinţă, cu osîrdie se nevoia ridicînd război asupra celor dreptcredincioşi, pentru că nu era acolo cineva ca să stea împotriva lui Arie; căci mulţi dintre stăpînitori se alipiseră de dînsul, iar Atanasie era în surghiun.

    Dar Atotînţeleptul Dumnezeu a risipit sfaturile lor, tăind răutatea şi viaţa lui Arie, a cărui limbă hulitoare cu cît scotea cuvinte asupra dreptei credinţe, cu atît mai mult cele dinăuntru s-au vărsat şi zăcea ticălosul aruncat în locurile cele murdare; apoi, cu judecată dreaptă, limba cea neînfrînată a tăcut şi vasul cel rău, plin de gunoiul vicleanului, după vrednicie s-a deşertat. Astfel, acel începător de eres lepădîndu-şi sufletul şi trupul pierind cu ticăloşie, Eusebiu şi cei de o răutate cu dînsul au luat singuri toată osteneala pentru apărarea şi lăţirea eresului, avînd pe famenii împărăteşti ca pe nişte mîini, care le ajutau foarte mult.

    Şi multă sîrguinţă aveau, cum ar putea să astupe gura lui Atanasie, ca să nu înveţe dreapta credinţă; însă Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a înduplecat inima celui mai mare fiu al marelui împărat Constantin, care avea acelaşi nume de Constantin, şi precum cu anii şi cu întîietatea era cel mai mare dintre fraţi, aşa şi cu stăpînirea împărătească mai întîi, avînd stăpînirea cea de sus a Galiei (337-340).

    Acela a eliberat pe Sfîntul Atanasie din surghiun şi l-a trimis la scaunul Alexandriei, cu scrierile acestea: "Biruitorul Constantin scrie Bisericii Alexandriei şi poporului să se bucure; socotesc că nici unul nu este între voi, care să nu ştie faptele marelui propovăduitor al dreptei credinţe şi învăţătorul legii lui Dumnezeu, adică Atanasie, căruia nu de mult i s-a întîmplat ca să vină asupra lui război de obşte de la vrăjmaşii adevărului şi cum i s-a poruncit să petreacă în Galia cu mine, ca să poată o vreme scăpa de nevoia ce se afla asupra capului lui, iar el n-a fost osîndit cu totul la izgonire; dar i-au dat pace, nelăsînd să vină asupră-i nimic din cele fără de voie, deşi este răbdător cu adevărat ca nimeni altul, căci cu dumnezeiască rîvnă aprinzîndu-se, orice fel de greutate cu înlesnire putea suferi; chiar fericitul Constantin, tatăl nostru, voia să-l întoarcă degrabă la scaun, însă venind la sfîrşitul vieţii lui şi neajungînd ca să-şi îndeplinească gîndul pentru dînsul, mie, moştenitorul său, mi-a lăsat lucrul acesta, dîndu-mi desăvîrşită poruncă pentru bărbatul acesta; deci, vă poruncesc ca acum, cu toată cinstea şi cu luminate întîmpinări, să-l primiţi".

    Cu o scrisoare împărătească ca aceasta Sfîntul Atanasie a ajuns la Alexandria şi l-a primit cu bucurie soborul credincioşilor. Iar cîţi erau de credinţa cea arienească, adunîndu-se între dînşii, iarăşi au ridicat asupra lui războaie şi tulburări, iar pricinile clevetirii asupra sfîntului le dădeau eusebienii, zicînd că fără judecata soborului s-a întors la scaun şi numai după voia sa a intrat în biserică; apoi cleveteau pe fericitul despre o mînă moartă, ca şi cum prin aceea ar face farmece şi vrăji, fiind singuri ticăloşii cu adevărat vrăjitori şi fermecători.

    Iar mîna aceea ziceau că ar fi a lui Arsenie, un cleric, ca şi cum cu un meşteşug oarecare al lui Atanasie ar fi fost mîna aceea tăiată; şi aceasta au adus-o vrăjmaşii la auzul împăratului Constanţiu, şi cu osîrdie îl rugau ca îndată să osîndească pe Atanasie la veşnicul surghiun; însă împăratul a poruncit ca mai întîi să se facă cercetare pentru acesta: şi, de se va afla Atanasie vinovat de păcatul ce s-a zis, atunci după lege să primească judecată.

    A trimis pe un bărbat Arhelau, unul din casnicii săi, împreună cu Non, cîrmuitorul din Fenicia, spre încredinţată cercetare a lucrului acestuia. Aceia cînd au ajuns în Tir, unde aştepta Atanasie, au amînat cercetarea puţină vreme, pînă ce vor veni din Alexandria clevetitorii cei aşteptaţi, care ziceau că acea fărădelege a lui Atanasie, adică tăierea mîinii lui Arsenie şi farmecele, ei înşişi cu ochii lor le-au văzut; însă această amînare a cercetării s-a făcut prin dumnezeiasca rînduială, precum şi sfîrşitul va arăta.

    Căci Dumnezeu de sus privind pe toţi şi izbăvind pe cel năpăstuit de cei ce îi făceau strîmbătate, a îndelungat vremea pînă ce Arsenie, despre care potrivnicii cleveteau asupra lui Atanasie, avea să fie în Tir; iar Arsenie acela era unul din clevetitorii Bisericii Alexandriei, citeţ cu rînduiala, care făcînd o fărădelege mare, avea să aibă judecată nemilostivă şi pedeapsă, de care temîndu-se, a fugit, nefiind ştiut de nimeni multă vreme; iar viclenii potrivnici ai lui Atanasie, fiind isteţi întru răutate şi neaşteptînd ca Arsenie să se mai arate de ruşine pentru păcatul cel făcut cu îndrăzneală, au spus că este a lui mîna cea moartă, iar pe Atanasie pretutindeni îl propovăduiau că a făcut o fărădelege urîtă; însă străbătînd vestea prin toate părţile, cum că Atanasie pentru mîna cea tăiată a lui Arsenie suferă judecată, a auzit şi acel Arsenie,care se ascundea în locuri neştiute; iar el, milostivindu-se spre părintele şi făcătorul său de bine, apoi durîndu-l inima pentru adevărul cel ce cu nedreptate se biruia de minciună, a ieşit din locurile cele ascunse, în care se ascundea şi, pe ascuns venind în Tir, lui Atanasie singur s-a arătat deosebit, căzînd la sfintele lui picioare.

    Deci, fericitul Atanasie bucurîndu-se de venirea lui, i-a poruncit ca să nu se arate înainte de judecată. Iar urîciunea potrivnicilor prea înrăutăţită nu se alina, ci ei nu se săturau de mincinoase clevetiri asupra lui Atanasie, adăugînd mai multă răutate şi minciună; căci au momit ticăloşii eretici pe o femeie fără ruşine, ca să zică despre Atanasie cum că el, găzduind la dînsa, a silit-o şi a făcut fărădelege.

    Deci, cînd judecătorii şi clevetitorii au stat de faţă, s-a adus înăuntru femeia aceea plîngînd şi jeluindu-se asupra lui Atanasie, pe care niciodată nu-l văzuse, nici nu ştia ce fel este la chip; iar ea zicea:" L-am primit pe el în casa mea, pentru Dumnezeu, ca pe un bărbat cinstit şi sfînt, dorind să dea casei mele binecuvîntare şi iată că cele ruşinoase am primit de la dînsul; pentru că fiind miezul nopţii, a venit la mine pe cînd dormeam şi cu sila m-a batjocorit, nescoţîndu-mă nimeni din mîinile lui, căci toţi cei din casa mea dormeau cu somn greu".

    Astfel, pe cînd ea fără ruşine bîrfea şi clevetea, un prieten al lui Atanasie, anume Timotei, prezbiterul, stînd cu dînsul dinafară de uşă şi auzind clevetirea aceea, s-a pornit cu duhul şi fără de veste intrînd înăuntru, a stat înaintea clevetitoarei aceleia, ca şi cum era Atanasie, şi zicea către dînsa cu îndrăzneală: "Femeie, eu te-am silit întru această noapte, precum tu grăieşti? Eu?". Iar ea fără ruşine a strigat către judecători, zicînd: "Acesta este nelegiuitul, acesta este vrăjmaşul curăţiei mele, acesta, iar nu altul este cel ce a găzduit la mine; care pentru facerea de bine a mea, cu batjocură mi-a răsplătit".

    Acestea auzindu-le judecătorii, au rîs, iar potrivnicii s-au ruşinat foarte mult, pentru că s-a descoperit minciuna lor şi li s-a făcut ruşine şi ocară; deci toţi mirîndu-se de acea nedreaptă clevetire, n-au socotit lui Atanasie acel păcat. Dar ce au făcut potrivnicii? Pe cea dintîi ruşine vrînd s-o acopere, cu a doua clevetire au început a mustra pe sfîntul bărbat pentru farmece, şi au adus la mijloc o mînă moartă, lucru urît şi de spaimă la vedere şi cu acea mînă fără ruşine arătau asupra sfîntului, zicînd: "Aceasta o! Atanasie te vădeşte pe tine, aceasta te prinde şi te ţine tare, ca să nu scapi de judecată; de aceasta nici cu cuvintele, nici cu meşteşugul, nici cu alt vicleşug nu vei putea să scapi.

    Ştiu toţi pe Arsenie, căruia tu cu nedreptate şi cu nemilostivire i-ai tăiat mîna aceasta. Deci, spune acum la ce lucru aveai trebuinţă de aceasta? Şi pentru care pricină ai tăiat-o?". Iar el cu glas blînd, precum se cădea unui bărbat următor lui Hristos, Domnul său, Celui judecat oarecînd de iudei, Care nu s-a împotrivit nici nu a strigat, ci ca o oaie spre înjunghiere S-a dus, pe de o parte tăcînd, iar pe de alta cu blîndeţe răspunzînd, zicea: "Cine este dintre voi care ştie pe Arsenie bine? Sau cine este ca să spună cu adeverire că această mînă este a lui?"

    Deci, pe cînd mulţi se sculau de pe scaunele lor şi ziceau că ştiu bine pe Arsenie şi că aceasta este mîna lui, îndată Atanasie luînd perdeaua, a poruncit lui Arsenie ca să stea în mijloc. Deci, Arsenie a stat în mijlocul judecăţii aceleia viu şi sănătos, avînd amîndouă mîinile întregi. Iar fericitul căutînd spre clevetitori, le-a zis:" Nu este acesta cel cunoscut tuturor alexandrinilor, nu este acesta Arsenie? Nu este acesta căruia voi ziceţi că îi este mîna tăiată?". Şi a poruncit lui Arsenie ca mai întîi mîna dreaptă, apoi mîna stîngă să-şi întindă şi Atanasie a strigat, ca şi cum chemînd pe cei ce erau departe de adevăr: "Iată, o! bărbaţilor şi Arsenie, iată şi mîinile lui care nicidecum nu au cunoscut tăiere; arătaţi voi pe Arsenie al vostru de-l aveţi şi spuneţi a cui este acea mînă tăiată, care pe voi singuri, ca pe cei ce aţi făcut acea tăiere vă osîndiţi".

    Atunci toţi s-au umplut de negrăită ruşine şi acoperindu-şi feţele, au ieşit de la judecată şi au rămas numai purtătorii de arme. Iar poporul cel plin de amăgire arienească, văzînd pe episcopi şi pe judecători ieşind cu mîhnire, a înconjurat pe Atanasie, dosădindu-l cu cuvinte aspre; numindu-l vrăjitor şi fermecător mincinos şi multe alte cuvinte scoţînd asupra lui şi ocărîndu-l şi mîinile ridicîndu-le ca să-l sfîşie şi să-l ucidă.

    Şi cu adevărat o făceau şi aceea de nu i-ar fi îmblînzit Arhelau, omul cel împărătesc, şi de n-ar fi răpit pe Atanasie din mijlocul lor. Arhelau, bun cu obiceiul, văzînd nevinovăţia lui Atanasie, cum şi mulţimea învrăjbitorilor şi răutatea lor cea neîmblînzită, l-a sfătuit ca, tăinuindu-se, să fugă şi să se ascundă acolo, unde n-ar putea nimeni să-l afle. Deci, luînd pe Atanasie, l-a scos afară din cetate, prin ieşiri ascunse, ferindu-se de poporul care se tulbura. Drept aceea, sfîntul a fugit, iar judecătorii cei nedrepţi în altă zi adunîndu-se iar fără Arhelau, omul cel împărătesc, au judecat pe dreptul Atanasie, ca pe un desfrînat, vrăjitor şi fermecător. Şi scriind pricinile osîndirii acestuia, le-au împrăştiat pretutindeni, închizînd cetăţile şi bisericile prin toate părţile; apoi au ridicat şi au mîniat asupra lui şi pe împăratul Constanţiu atît de mult, încît acesta făgăduia averi şi cinste acelora care i-ar spune lui unde se află Atanasie, viu sau mort, şi să-i aducă capul.

    Iar el izgonindu-se, nu ca din hotarele stăpînirii greceşti, ci ca din toată lumea, şi tăinuindu-se într-o groapă adîncă, care altădată a fost fîntînă şi acum se pustiise, fiind fără apă şi uscată, multă vreme a stat ascuns, neştiind nimeni despre dînsul, decît numai un iubitor de Dumnezeu care-l hrănea acolo. Apoi, începînd unii a-l afla şi a doua zi vrînd să-l prindă, căci era urmărit pretutindeni cu multă sîrguinţă, el prin dumnezeiasca purtare de grijă, ieşind noaptea din groapă s-a dus aiurea; apoi temîndu-se ca să nu-l afle şi să-l prindă, s-a dus în locuri necunoscute.

    Atunci împărăţea la Apus cel mai mic frate, Constans, după moartea celui mai mare frate Constantin, care a fost ucis de ostaşi în Acvileea, lîngă rîul Alsa. Apoi fericitul Atanasie, mergînd în Europa, la Iuliu, papa al Romei şi de însuşi împăratul Constans apropiindu-se, toate cele despre sine le-a spus cu deamănuntul.

    În acea vreme a fost în Antiohia sinodul episcopilor Răsă-ritului, care se adunaseră pentru sfinţirea bisericii pe care marele Constantin a început a o zidi şi a săvîrşit-o Constanţiu, fiul lui, iar atunci se făcea sfinţirea; pentru care pricină s-au adunat acolo toţi episcopii de la Răsărit, între care erau mulţi arieni; aceia cu ajutorul împăratului, adunînd vicleanul lor sobor, iarăşi au judecat pe Sfîntul Atanasie, care atunci era în Apus, şi au trimis la papa Iuliu, în Roma, scrisori cu clevetiri asupra lui Atanasie şi pornind pe papa ca să-l judece şi el; iar la Alexandria, în locul lui Atanasie, mai întîi au ales pe Eusebiu din Emesa, bărbat învăţat, dar acela n-a voit, ştiind ce fel de rîvnă are poporul Alexandriei pentru păstorul său Atanasie.

    Apoi au pus în scaunul acela pe Grigorie din Capadocia, arian răucredincios, care neajungînd în Alexandria, l-a întîmpinat Atanasie; pentru că papa Iuliu cercetînd cu de-amănuntul clevetirile cele puse asupra lui Atanasie şi cunoscînd că sînt mincinoase, a lăsat pe Atanasie la scaunul lui, cu scrisorile sale, prin care ameninţa foarte tare pe cei care au îndrăznit a-l alunga. Deci a fost primit sfîntul cu bucurie mare de credincioşii Alexandriei.

    Potrivnicii înştiinţîndu-se despre aceea, fiindcă acum murise povăţuitorul lor, Eusebiu al Nicomidiei, s-au tulburat foarte şi îndată au îndemnat pe împărat să trimită oaste cu Grigorie din Capadocia, ca să-l pună în scaun. Deci împăratul a trimis cu acel eretic Grigorie, ales de eretici, pe un voievod anume Sirian, şi mulţime de soldaţi înarmaţi, poruncindu-i să omoare pe Atanasie, iar lui Grigorie să-i dea episcopia.

    Pe cînd în soborniceasca biserică din Alexandria se săvîrşea slujba cea de toată noaptea, fiind praznic şi tot credinciosul popor cu păstorul său Atanasie priveghea în biserică, cîntînd, a venit Sirian voievodul, cu ostaşi înarmaţi ca la război; şi înconjurînd biserica, a cruţat pe popor, vrînd numai pe Atanasie a-l căuta spre ucidere, dar Dumnezeu acoperindu-l, s-a tăinuit de popor şi a ieşit din biserică; a scăpat ca peştele din mijlocul mrejei şi s-a întors iarăşi la Roma. Iar răucredinciosul Grigorie, luînd scaunul Alexandriei ca un răpitor, s-a făcut tulburare cumplită în popor, care a ars o biserică ce se numea a lui Dionisie.

    Sfîntul Atanasie a petrecut în Roma trei ani, cinstindu-se foarte mult de împărat şi de către papa Iuliu. Şi acolo avea prieten pe Sfîntul Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului, care la fel era izgonit de pe scaun de către păgîni. Apoi, prin sfatul împăraţilor Constanţiu şi Constans, s-a făcut sobor de către episcoii Răsăritului şi ai Apusului în Sardica (Sofia, anul 343), despre mărturisirea credinţei, cum şi despre Atanasie şi Pavel; şi erau acolo episcopi din Apus mai mult de trei sute, iar din Răsărit mai mulţi de şapte zeci, între care se afla şi cel mai înainte pomenit, adică Ishiran, care în acea vreme era episcop al Mariotului.

    Drept aceea, episcopii care se adunaseră din Asia, nici nu voiau să se vadă cu cei din Apus, pînă nu vor goni din soborul lor pe Atanasie şi pe Pavel iar cei din Apus nici nu voiau să audă de cuvintele lor. Deci, s-au dus îndată cei din Răsărit în ţara lor; dar ajungînd la Filipopol, cetatea Traciei, acolo adunînd soborul lor, sau mai bine zis vicleana adunare, au dat anatemii pe faţă cuvîntul "deofiinţă". O, răbdarea Ta, Hristoase, Împărate! Adică au blestemat mărturisirea celor ce zic că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Apoi acea păgînătate a lor au trimis-o pretutindeni, celor care erau sub ascultarea lor.

    Despre acestea înştiinţîndu-se sfinţii părinţi, care erau în Sardica, mai întîi au dat anatemei acel sobor ereticesc şi de Dumnezeu hulitor, cum şi rău slăvitoarea lor mărturisire; apoi pe clevetitorii lui Atanasie i-au scos din treptele lor, iar hotărîrea sfintei credinţe făcută în Niceea întărind-o mai bine, au propovăduit pe Dumnezeu Fiul, că este deofiinţă cu Dumnezeu Tatăl, în putere şi în dumnezeire.

    După toate acestea, Constans, împăratul Apusului, prin scrisorile sale, a rugat pe fratele său Constanţiu, împăratul Răsăritului, ca să poruncească lui Atanasie şi Pavel să se întoarcă la scaunele lor. Iar Constanţiu neprimind întoarcerea lor, împăratul Constans i-a scris înapoi cu cuvinte mai aspre, zicînd: "De nu mă vei asculta de voie, atunci chiar şi nevrînd tu, voi pune pe fiecare dintr-înşii în scaunul lor, pentru că cu putere şi cu arme voi veni asupra ta".

    Atunci împăratul Constanţiu, temîndu-se de îngrozirea fratelui său, a primit pe Sfîntul Pavel, care venise mai înainte, şi la scaunul său cu cinste l-a trimis; iar pe Sfîntul Atanasie cu scrisorile sale, l-a chemat la sine de la Roma, şi vorbind cu dînsul, l-a văzut că este bărbat foarte înţelept şi de Dumnezeu insuflat şi s-a mirat de înţelepciunea lui cea mare; apoi a făcut multă cinste, întorcîndu-l la scaunul lui cu slavă, şi chiar el însuşi l-a petrecut şi a scris către poporul Alexandriei şi către toţi episcopii şi boierii care erau în Egipt, către Nestorie, Augustalie şi către stăpînitorii care erau în Tebaida şi în Libia, ca să primească pe Atanasie cu multă cinste şi cucernicie.

    Fericitul întărindu-se cu acele scrisori împărăteşti, s-a dus prin Siria, prin Palestina şi apoi în Sfînta Cetate a Ierusalimului, unde a fost primit cu dragoste de Preasfinţitul Maxim Mărturisitorul, episcopul Ierusalimului; şi şi-au spus unul altuia primejdiile şi ispitele care le-au pătimit pentru Hristos; apoi prea sfinţitul patriarh, chemînd pe episcopii Răsăritului, aceia care de frica arienilor s-au învoit la alungarea lui Atanasie, i-a făcut prieteni cu Atanasie şi care i-au dat lui vrednica cinste; iar el cu bucurie le-a iertat toate greşelile.

    A venit apoi în Alexandria, la scaunul său, cu multă cinstire, întîmpinîndu-l tot poporul cu negrăită bucurie; şi adunîndu-se toţi episcopii şi boierii, la primirea lui, l-au dus înăuntru cu cinste. Aceasta a fost a treia izgonire a Sfîntului Atanasie, după celelalte două şi astfel a fost întoarcerea lui la scaun.

    După nenumărate osteneli şi dureri, răsuflînd puţin, apoi socotind că cealaltă viaţă a sa o va petrece în odihnă, s-au ridicat asupra lui iarăşi învăluirile primejdiilor cumplite; căci, cînd păgînul Magnenţiu, voievodul oştilor Romei, s-au sfătuit cu cei de un gînd ai săi şi au ucis pe dreptcredinciosul împărat Constans, stăpînul său (anul 350), atunci arienii au ridicat iarăşi cornul lor şi au pornit război cumplit asupra Bisericii lui Hristos. Deci, iarăşi au început asupra lui Atanasie a porni bîntuielile, prigonirile şi răutatea cea veche; iarăşi au ieşit împărăteştile porunci şi îngrozirile lui Atanasie, înfricoşările pe uscat şi pe mare. Pentru că cel mai sus pomenit Grigorie din Capadocia, care mai înainte se alesese de arieni la scaun în locul lui Atanasie, venind în Alexandria, a cutremurat Egiptul, a mişcat Palestina şi a umplut tot Răsăritul de tulburări; apoi au fost alungaţi luminătorii lumii de la scaunele lor: Sfîntul Maxim din Ierusalim şi Sfîntul Pavel din Constantinopol.

    În Alexandria, cele ce s-au făcut, singur Sfîntul Atanasie le spune astfel: "Au venit unii din Alexandria, căutînd să ne ucidă şi cele de acum au fost mai amare decît cele dintîi; pentru că oastea a înconjurat biserica deodată şi, în loc de rugăciuni, erau strigări, răcnete şi tulburări"; acestea au fost în sfintele 40 de zile.

    Apoi, intrînd Grigorie din Capadocia, pe care-l trimiseseră macedonienii şi arienii şi-a împlinit răutatea cu care se deprinsese de la cei ce l-au trimis; pentru că după săptămîna Sfintelor Paşti, fecioarele erau aruncate în închisori, episcopii erau legaţi şi purtaţi de ostaşi, casele sărmanilor şi ale văduvelor se jefuiau şi se făcea în cetate război desăvîrşit: creştinii ieşeau noaptea din cetate, bisericile se pecetluiau şi clericii se primejduiau pentru fraţii lor; toate acestea erau cu adevărat cumplite, dar după aceea, s-au făcut altele şi mai cumplite.

    Pentru că, după sfintele 50 de zile, poporul postind, a ieşit la mormîntul Sfîntului Mucenic Petru, ca să se roage, căci toţi fugeau de Grigorie şi de împărtăşirea lui. Deci, înştiinţîndu-se prea vicleanul acela despre aceasta, a îndemnat asupra lor pe generalul Sebastian, care era maniheu cu credinţa; iar el cu mulţime de ostaşi, purtînd săbii, arce şi săgeţi, s-a repezit în biserică, năvălind asupra poporului; dar a găsit puţini rugîndu-se, căci cei mai mulţi se duseseră, fiindcă se întîrziase vremea.

    Iar celor ce erau în biserică, acelora le-a făcut mai cumplită muncire: că aprinzînd un foc mare şi punînd pe fecioare lîngă foc, le silea să mărturisească că sînt de credinţa lui Arie şi după ce n-a putut să le silească pe acestea, căci le-a văzut cu totul nebăgătoare de seamă de foc şi de îngroziri - şi fiind nebiruite în dreapta lor credinţă, le-a dezbrăcat; apoi a poruncit să le bată fără cruţare, iar feţele lor le-au zdrobit cu rănile, încît după multă vreme, abia au putut fi cunoscute de ai lor. Iar pe nişte bărbaţi, 40 la număr, i-a chinuit cu o chinuire nouă, pentru că, tăind toiege de finic, cu ghimpi ascuţiţi, le-a jupuit spatele; aşa încît trupurile unora le tăiau cu ghimpii cei înfipţi, iar alţii nesuferind durerile, au murit de răni. Apoi pe toate fecioarele, mai ales pe cele ce le-au chinuit, le-au trimis la surghiun în marele Oasim, iar trupurile cele moarte ale ucişilor creştini drept-credincioşi n-au lăsat să le ia ai lor, ci ostaşii le-au ascuns într-un loc, socotind în acest chip să se ascundă sălbăticia lor atît de mare. Aşa au făcut cei înşelaţi cu mintea şi nebuni; iar cei drept-credincioşi bucurîndu-se de pătimitorii lor şi de mărturisirea lor cea tare, dar tînguindu-se de trupurile lor cele neştiute, s-a vădit mai mult păgînătatea şi sălbăticia chinuitorilor.

    După aceasta au trimis în surghiun pe episcopii din Egipt şi din Libia: pe Amonie, Mon, Gaie, Filon, Ermi, Paulin, Psinosir, Nilamon, Agaton, Agamfon, Marcu şi alt Amonie şi Marcu, Dracontie, Adelfie, Agatinodor; iar pe preoţii Ierax, Dioscor şi alţii, atît de mult îi chinuiau cu amar, încît unii au murit pe drumuri, alţii în surghiun. Deci, au osîndit la veşnic surghiun mai mult de 30 de episcopi; - căci sîrguinţa lor era ca a lui Ahab, de ar fi putut din tot pămîntul să scoată şi să piardă adevărul. Scriind acestea însuşi marele Atanasie singur, a înştiinţat despre fugirea sa; iar celelalte le va spune povestirea care va urma.

    Constanţiu împăratul, după moartea fratelui său, împăratul Constans, biruind pe Magnenţiu, stăpînea Răsăritul şi Apusul; şi precum în Răsărit aşa şi în Apus răspîndea erezia arienească, silind pe episcopii apuseni, în toate chipurile, pe unii cu frica, iar pe alţii cu îmbunări, cu daruri şi cu alte înşelăciuni, spre a se învoi cu erezia lui Arie şi să fie părtaşi la credinţa lor cea rea. Apoi a poruncit ca să se adune sobor în Mediolan, cetatea Italiei, pentru alungarea lui Atanasie, pentru că aşa credeau, că se va întări erezia, cînd Atanasie va fi cu totul lepădat şi pierdut dintre cei vii.

    Drept aceea, mulţi au ajuns la un gînd cu împăratul, unii de frică, alţii de cinstea împărătească fiind atraşi; iar cei ce erau tari în dreapta credinţă, s-au ferit de soborul acelora; unul ca acela era Eusebiu, episcopul Vercellaei, Dionisie al Mediolanului, Rodan al Tolosaei, Paulin al Treverului şi Lucifer al Calavritei; aceştia n-au iscălit alungarea lui Atanasie, socotind că aceasta este lepădarea dreptei credinţe. Pentru aceasta ei au fost trimişi la Arimini, în surghiun; iar toţi ceilalţi episcopi s-au adunat în Mediolan (355) şi au judecat pe Atanasie ca să fie alungat.

    Nu este cu necuviinţă ca să povestim aici despre neiscălirea lui Eusebiu şi Dionisie, la soborul cel nedrept. Adunîndu-se în Mediolan vreo 30 de episcopi şi neaşteptînd să vie alţi drept- credincioşi, au alcătuit singuri soborul, iscălindu-şi numele lor, iar Dionisie al Mediolanului, care nu era de mult ridicat la rînduiala episcopiei, şi tînăr fiind de ani, a fost silit ca să iscălească la acel sobor pentru că s-a ruşinat de episcopii cei vechi şi cinstiţi, de aceea a iscălit împreună cu dînşii. După aceasta, dreptcredinciosul Eusebiu al Vercelaei, bătrîn de ani, a venit în Mediolan - după ce se săvîrşise acel sinod numai cu iscăliturile acelora - şi-l întrebă pe Dionisie: "Ce se face în acest sinod?" Iar Dionisie spunînd că acum s-a săvîrşit nedreapta judecată asupra lui Atanasie, a mărturisit cu multă jale şi căinţă greşeala sa, că fiind înşelat, a iscălit alungarea lui Atanasie; deci, l-a mustrat pentru aceasta fericitul Eusebiu, ca un părinte pe fiu, căci Dionisie îl avea pe Eusebiu ca părinte duhovnicesc, întîi pentru bătrîneţile lui şi al doilea pentru că era de mai mulţi ani episcop al Vercelaei şi era mai presus decît al Mediolanului.

    Însă văzînd Eusebiu pocăinţa lui Dionisie, nu-l lăsa să se mîhnească şi zicea: "Eu ştiu ce să fac pentru ca să se şteargă numele tău din mijlocul lor". Atunci, înştiinţîndu-se episcopii arieni de venirea lui Eusebiu, l-au chemat în adunarea lor şi i-au arătat judecata cea alcătuită despre lepădarea lui Atanasie cu iscăliturile lor; deci, ei voiau, ca şi el să-şi pună numele acolo, iar Eusebiu făcîndu-se ca şi cum s-ar învoi şi ar iscăli la soborul lor, a luat hîrtia şi citea numele episcopilor care se iscăliseră, şi ajungînd la numele lui Dionisie, a strigat ca şi cum se mîhnise, zicînd: "Unde voi pune eu numele meu, sub Dionisie? Nicidecum Dionisie mai sus decît mine să fie! Voi ziceţi că Fiul lui Dumnezeu nu poate să fie asemenea cu Dumnezeu Tatăl, atunci de ce aţi cinstit pe fiul meu mai mult decît pe mine?"

    Deci, nu voia să se iscălească pînă ce numele lui Dionisie nu se va şterge din locul cel mai de sus. Deci episcopii arieni dorind foarte mult să aibă iscălitura lui Eusebiu şi vrînd ca să-l mîngîie, au poruncit ca să fie şters numele lui Dionisie. Şi chiar Dionisie şi-a şters numele de pe hîrtie, cu mîna sa, ca şi cum locul cel mai de sus l-ar da bătrînului Eusebiu al Vercelaei, iar el să se iscălească sub dînsul.

    Fiind şters numele lui Dionisie, încît nici urmă de literă nu se mai vedea, fericitul Eusebiu s-a lepădat de învoirea cea prefăcută a soborului lor şi a mărturisit adevărul, rîzînd de arieni şi zicînd:

    "Nici eu nu mă voi întina cu fărădelegile voastre, nici pe fiul meu Dionisie nu-l voi lăsa să fie părtaş la răutatea voastră, că nu este cu dreptate a iscăli judecată nedreaptă, spre alungarea nevi-novatului arhiereu, oprind aceasta legea lui Dumnezeu şi bisericeasca pravilă. Deci, să vă fie tuturor în ştire că Eusebiu şi Dionisie nu vor mai iscăli judecata voastră cea plină de răutate şi de fărădelege. Şi mulţumim lui Dumnezeu, care a izbăvit pe Dionisie din cursa voastră, şi care ne-a dat o pricepere ca aceasta, ca numele lui care era scris rău, în mijlocul numelor voastre, să fie şters".

    Văzînd arienii cum au rîs de ei Eusebiu şi Dionisie, şi ca să le facă rău, au pus mîna pe ei şi, ocărîndu-i, i-au trimis în surghiun pe amîndoi; şi atîta rău i-au făcut în surghiun fericitului Eusebiu, încît a murit muceniceşte. Auzind Sfîntul Atanasie de toate acestea şi cum că ostaşii eparhului cu porunca împărătească vin ca să-l prindă, el, înştiinţîndu-se printr-o arătare dumnezeiască, a ieşit din episcopie în miezul nopţii şi s-a ascuns la o oarecare fecioară îmbunătăţită, care era sfinţită lui Dumnezeu şi adevărată roabă a lui Hristos.

    Deci, s-a tăinuit pînă la sfîrşitul împăratului Constanţiu şi nu ştia nimeni de dînsul decît numai Dumnezeu şi acea sfîntă fecioară, iar cărţile ce-i trebuiau lui împrumutîndu-le de la alţii i le aducea ea, despre care unii spun că ar fi fost Sfînta Sinclitichia. Acolo petrecînd sfîntul, a scris multe scrisori contra ereticilor. Iar poporul Alexandriei căuta pe Sfîntul Atanasie, păstorul lor, bătînd pretutindeni locurile, pentru că se mîhneau de dînsul şi cu atîta nevoinţă îl căutau, încît fiecare şi-ar fi pus sufletul pentru a-l afla.

    Sfînta Biserică era cuprinsă de multă tînguire, pentru că eresul lui Arie se întărise nu numai la Răsărit, ci şi la Apus. Deci, cu împărăteasca poruncă în Italia şi în tot Apusul episcopii erau izgoniţi de pe scaunele lor, adică aceia care nu au voit să iscălească cum că Fiul nu este deofiinţă cu Tatăl. În acea vreme a fost izgonit şi cel între sfinţi Liberiu, care luase scaunul Romei, după fericitul Iuliu, moştenitorul Sfîntului Silvestru, pentru dreaptă credinţă; iar în locul lui s-a ridicat dintre eretici unul oarecare Felix.

    Astfel, o vreme îndelungată strîmtorîndu-se şi chinuindu-se pretutindeni Sfînta Biserică de către eretici, a sosit sfîrşitul împăratului Constanţiu, care fiind între Capadocia şi Cilicia, în locul ce se numea izvoarele Mopsiei, acolo s-a lipsit de viaţă şi de împărăţie. La fel a ajuns judecata lui Dumnezeu şi pe Grigore, acel mincinos episcop al Alexandriei, pus de eretici, şi a pierit ticălosul cu mare vîlvă, fiind ucis de poporul elinesc, făcîndu-se tulburare pentru un loc oarecare elinesc, care era în Alexandria, şi pe care el a vrut să-l ia.

    Venind la împărăţie Iulian, după Constanţiu, şi toate rînduielile şi legile lui Constanţiu sîrguindu-se să le răstoarne şi scăpînd de izgonire pe toţi, s-a înştiinţat despre aceasta Atanasie, care se temea ca nu şi pe Iulian să-l înşele arienii cu păgînătatea lor; pentru că încă nu se arătase depărtarea lui Iulian şi cea desăvîrşită lepădare a lui Hristos. Deci, fiind noapte, a ieşit Sfîntul Atanasie din casa fecioarei, în care se ascunsese, şi s-a dus în mijlocul Bisericii Alexandriei. Atunci mare bucurie s-a pricinuit celor dreptcredincioşi, căci s-au adunat de pretutindeni ca să-l vadă, clericii şi cetăţenii, iar tot poporul privea la dînsul cu mulţumire şi cu dragoste îl cuprindea. Apoi, prin venirea lui, umplîndu-se de îndrăzneală, îndată pe toţi arienii i-au izgonit din Alexandria; iar cetatea s-a încredinţat lui Atanasie, păstorul şi învăţătorul lor.

    După aceasta, Iulian cel fără de lege, care mai înainte în taină s-a lepădat de Hristos, acum s-a arătat pe faţă, pentru că întărindu-se la împărăţie, s-a lepădat de Hristos şi înaintea tuturor a hulit sfîntul Lui nume, apoi s-a închinat idolilor, şi deschizînd pretutindeni templele, a poruncit să se aducă jertfe necurate zeilor; atunci erau pretutindeni temple şi fum, ardere de animale şi sînge.

    Pentru care lucru fiind mustrat de stîlpii cei mari şi învăţătorii bisericeşti, a ridicat asupra Bisericii cumplită prigonire, iar la început asupra Sfîntului Atanasie, pentru că Iulian sfătuindu-se cu cei de un gînd cu sine şi întrebînd pe înţelepţii vrăjitori, fermecătorii şi descîntătorii lui, cum le-ar fi cu putinţă ca să piardă lumea creştinătatea, s-a hotărît de toţi ca Atanasie să fie ridicat şi pierdut de pe pămînt. Pentru că ei ziceau: "De se va dărîma temelia, apoi cu înlesnire şi cealaltă parte a credinţei creştineşti se va risipi".

    De aceea, s-a făcut iarăşi judecată nedreaptă asupra lui Atanasie, iarăşi s-a trimis oaste în Alexandria, iarăşi s-a tulburat cetatea şi era înconjurată Biserica de mîna celor înarmaţi, iar pe Atanasie îl căutau spre ucidere. Atunci sfîntul iarăşi acoperindu-se de Dumnezeu şi trecînd prin mijlocul lor, a scăpat din mîinile celor ce-l căutau; apoi noaptea s-a dus la rîul Nil şi urcîndu-se într-o corabie ce mergea în Tebaida, l-au ajuns tovarăşii lui şi cu lacrimi îi ziceau: "Unde te duci iarăşi de la noi, părinte? Cui ne laşi pe noi, ca pe nişte oi ce n-au păstor?". Iar sfîntul a răspuns către dînşii: "Nu plîngeţi, fiilor, căci această tulburare pe care o vedem degrabă va înceta". Acestea zicîndu-le, s-a dus în calea sa.

    Atunci venea degrabă în urma lui un voievod, căruia i se poruncise de tiranul că unde va ajunge pe Atanasie, acolo să-l ucidă. Unul din cei ce erau cu Atanasie văzînd de departe pe voievodul acela în urma lor, plutind cu corabia, şi cunoscîndu-l bine, îndemna pe vîslaşii săi să vîslească repede, ca să scape de cei ce-i prigoneau. Iar Sfîntul Atanasie aşteptînd puţin şi cunoscînd ceea ce era să fie, a poruncit vîslaşilor să întoarcă corabia iarăşi spre Alexandria. Dar ei îndoindu-se, le-a poruncit din nou să îndrăz-nească; deci, întorcînd cîrma şi corabia drept spre Alexandria, plu-tea în preajma prigonitorilor. Şi cînd voievodul era aproape, barbarii avînd ochii întunecaţi ca o ceaţă, nu vedeau şi pluteau alături. Iar Atanasie întrebă: "Pe cine căutaţi?" Ei răspunseră: "Pe Atanasie căutăm; nu l-aţi văzut pe el undeva?". Iar el le-a zis: "Puţin mai înainte de voi a apucat plutind cu o corabie, şi părea că fuge de un prigonitor al lui; goniţi şi-l veţi ajunge". Şi aşa sfîntul a scăpat din mîinile ucigaşilor şi intrînd în Alexandria, pe toţi credincioşii i-a umplut de bucurie, însă s-a ascuns pînă la moartea lui Iulian.

    Pierind degrabă acel împărat urît de Dumnezeu, a venit după dînsul Iovian (363-364), creştin dreptcredincios; şi atunci Sfîntul Atanasie fără temere a şezut pe scaunul său, cîrmuind Biserica. Dar şi Iovian la împărăţie n-a zăbovit, pentru că numai şapte luni împărăţind, a murit în Galatia şi s-a suit pe tron Valens (364-378), care era vătămat cu păgînătatea, deci au început iarăşi primejdiile asupra Bisericii. Pentru că acel răucredincios împărat, luînd stăpînirea, nu se îngrijea pentru pacea cea de obşte, nici de rînduiala oştilor, nici de biruirea vrăjmaşilor, ci îndată a început a se sîrgui cum ar înmulţi şi ar întări eresul arian; deci, gonea pe arhiereii cei credincioşi de pe scaunele lor, cei care nu se învoiau cu păgînătatea lui.

    Atunci a izgonit mai întîi pe Sfîntul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, apoi şi pe acest mare între pătimitori, adică pe Atanasie, căuta să-l prindă. Deci, cînd acel război, care prigonea şi surpa Biserica lui Hristos pretutindeni, a venit în Alexandria şi cu porunca eparhului voiau să prindă pe Sfîntul Atanasie, fericitul acesta a ieşit în taină din cetate şi ascunzîndu-se într-un mormînt, 4 luni a şezut acolo, neştiind nimeni despre dînsul; atunci toată Alexandria mîhnindu-se şi tînguindu-se după Sfîntul Atanasie, s-a umplut de multă tulburare de aceasta; căci cu atît de multe şi atît de mari necazuri creştinii erau necăjiţi de împăraţii lor, încît ei voiau să ridice armele ca să pornească război.

    Înştiinţîndu-se de aceasta împăratul şi temîndu-se de a lor îndrăzneală şi de războiul cel dintre dînşii, a poruncit, chiar şi nevrînd, ca Atanasie să-şi aibă fără frică scaunul său. Astfel bătrînul Atanasie, bătrînul ostaş al lui Hristos, după ostenelile cele lungi şi după nevoinţele cele multe pentru dreapta credinţă şi după atîtea izgoniri, acum vieţuind puţină vreme în linişte şi pace pe scaunul său, s-a odihnit întru Domnul şi s-a dus către părinţii săi, către patriarhi, către prooroci, către apostoli, către mucenici şi către mărturisitori; căci s-a nevoit ca ei pe pămînt.

    El a fost episcop 46 de ani şi a lăsat după sine moştenitor al scaunului pe fericitul Petru, prietenul său şi părtaşul tuturor primejdiilor sale. Iar el s-a dus ca să ia luminatele cununi şi negrăitele răsplătiri ale bunătăţilor de la Hristos, Domnul său, Căruia împre-ună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slavă şi stăpînire şi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

    NOTĂ. În această viaţă a Sfîntului Atanasie se pomeneşte de Ision, care a continuat eresul lui Meletie. De aceea, trebuie să se ştie cine era acel Meletie. Ca nu cineva să-l socotească că este Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381), care a fost dreptcredincios şi sfînt. Căci Sfîntul Meletie, patriarhul Antiohiei, cu mulţi ani mai pe urmă a fost după acel eretic Meletie, care a fost episcop la Licopolis, în Egipt, şi în vremea prigonirii a jertfit idolilor. Pentru aceasta a fost scos mai pe urmă de Sfîntul Petru, arhiepiscopul Alexandriei din rînduiala sa, pentru că el, alcătuind dogme potrivnice credinţei celei drepte, pe mulţi i-a atras după sine. Ucenicii lui, în loc de creştini, se numeau "meletieni", căci ereticul Meletie cu ucenicii săi ajuta arienilor. Pentru acel Meletie scrie Socrate Scolasticul, în cartea I, cap. III.

Vietile Sfintilor Ianuarie

IMUNOLOG EXPLICĂ MECANISMUL CARE DUCE LA MOARTEA CELOR CARE SE VACCINEAZĂ - ,,LUMEA PARTICIPĂ LA UN EXPERIMENT GIGANT"!

IMUNOLOG EXPLICĂ MECANISMUL CARE DUCE LA MOARTEA CELOR CARE SE VACCINEAZĂ - ,,LUMEA PARTICIPĂ LA UN EXPERIMENT GIGANT"! 

Profesorul de biologie moleculară, imunologul irlandez Dolores Cahill, explică mecanismul care duce la moartea celor care se vaccinează cu serul purtător de mARN (ARN mesager) și rolul pe care îl joacă acesta în „trișarea” sistemului imunitar. Ea susține că pericolul vine atunci când organismul e expus unui alt virus de tip SARS, iar sistemul imunitar modificat genetic pentru a elimina virusul Covid, va declanșa o furtună de citokine care duce la distrugerea organelor interne. Aceasta nu se întâmplă celor nevaccinați, care au sistemele de apărare nealterate „la purtător”. Practic, vaccinul crește imens șansele ca următoarea răceală să fie fatală.

E bine de înțeles că lumea întreagă participă la un experiment gigantic acum între Ianuarie – Aprilie, când guvernele își îndeamnă și obligă cetățenii (a nu avea dovada vaccinării va duce la pierderea locului de muncă, inabilitatea de a călători etc. – deci suntem obligați să acceptăm serul), experiment al căror rezultate vor apărea din nefericire la scurt timp după vaccinare. Totuși, o așteptare de 1-2 ani, nu va face nici un rău, nimănui, chiar dacă nu vom mai păși într-un supermarket gigant. Între timp, morții vor fi puși în seama altor cauze, exact așa cum anul trecut, orice mort era din cauza Covid, dar noi vom știi de ce.

Deja cunoaștem cazuri de medici/asistenți medicali care au murit după vaccin, sau au fost grav vătămați. Acestea doar se vor înmulți exponențial, pe măsură ce tot mai mulți oameni acceptă să fie modificați genetic.

Cu mult mai bine ar fi ca guvernele să spună oamenilor care sunt lucrurile ce trebuie făcute pentru a întări sistemul imunitar, astfel încât nici o gripă sau răceală să nu aibă efecte devastatoare. Sau tratamentele ieftine și dovedite vindecătoare, curent interzise prin retragerea lor de pe piață. Dar de când pot fi guvernele acuzate că ar fi în slujba popoarelor pe care le conduc?

Professor Dolores Cahill: Why People Will Start DYING A Few Months After The First mRNA Vaccination

Video - INTERZIS DE YOUTUBE - PLANETA ÎNCHISĂ - PLANET LOCKDOWN - TRADUS ÎN ROMÂNĂ

Preot Claudiu Buză