Arhimandrit Ilie Cleopa – Cuvânt la Nașterea Domnului

 

Cuvânt la Nașterea Domnului

Fiindca ne aflam in vremea de praznuire a Nasterii lui Iisus Hristos, Mantuitorul si Dumnezeul nostru, m-am gandit sa spun cateva cuvinte in legatura cu acest prealuminat si dumnezeiesc praznic al mantuirii intregii lumi.

Ati vazut ca atunci cand vine primavara – fiecare din noi am apucat atatea primaveri cati ani avem –, mai intai incepe sa ne incalzeasca vremea, soarele incepe sa arda mai cu putere, sa strabata cu razele sale pana la noi. Apoi incepe a incolti iarba, pamantul se umple de iarba verde si de flori; neamul pasarilor incepe sa cante frumos in codri, in dumbravi, in campii si pe dealuri. Dobitoacele ies la pasune, pastorii canta din fluiere de bucuria primaverii, soarele strabate cu putere printre vii si livezi, codrii infrunzesc si toata podoaba pamantului se schimba spre innoire si se face un fel de rai pe pamant. Si fiecare are o multumire sufleteasca, ajungand sa vada aceasta impodobire si innoire a stihiilor vremii, si de bucurie si multumire da slava lui Dumnezeu.

Asa s-a intamplat si cand a ajuns la noi plinirea vremii, primavara cea duhovniceasca a nasterii Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Ea pe toate le-a bucurat, cum a zis Arhanghelul Gavriil catre pastori: Iata, va binevestesc voua bucurie mare (Luca 2, 10). S-au bucurat cerul si pamantul de aceasta primavara si innoire a neamului omenesc.

Dar oare de cand a venit la noi aceasta primavara? Inca de cand a zis Dumnezeu catre sarpe despre Eva: Aceasta iti va zdrobi capul (Facere 3, 15). Era o proorocie a lui Dumnezeu Tatal, ca prin femeie a cazut neamul omenesc, si tot prin femeie, la plinirea vremii, se va zdrobi capul sarpelui, adica al satanei.

Dar de ce se cheama Hristos samanta femeii? Apostolii spun ca Hristos din samanta femeii S-a nascut. Pentru ce? Pentru ca El nu este samanta de barbat dupa trup. Caci zice dumnezeiescul Maxim Marturisitorul in «Cuvant teologic» la intruparea lui Dumnezeu sau in capetele cunostintei: „Sufletul Mantuitorului in persoana ipostasului s-a luat de la Duhul Sfant, iar trupul din sangele Preasfintei si Preacuratei Fecioare Maria” (Filocalia 2, p. 215, intr. 15, Sibiu, 1947, trad. de Pr. dr. D. Staniloae).

Cam cu 1500 de ani inainte de venirea Domnului in trup, traia in Mesopotania, in tara acea dintre doua rauri, Tigru si Eufrat, care se mai chema pe atunci „Poarta lui Dumnezeu”, un mare vrajitor pe care-l chema Valaam. El era dintr-o regiune numita Petor (Numerii 22, 5).

Tot in vremea aceea, poporul lui Israel era in nemernicia lui cea de patruzeci de ani, in pustie, si ajunsese in pamantul amoreilor. Dupa ce l-a batut pe Sihon, imparatul amoreilor, trecuse in pamantul Vasanului. Acolo l-a batut pe Og, imparatul lor, si mare groaza a bagat in popoarele de dincolo de Iordan si din pamantul lui Moab, care era dincoace de Iordan, desi poporul inca nu trecuse Iordanul. Imparatia lui Moab, care era langa poalele Muntelui Carmel si langa Ierihon, avea pe atunci un imparat cu numele Balac.

Si acesta, cand a vazut ca poporul lui Israel – caruia ii ajuta Dumnezeu in vremea aceea, ca era singurul popor ce se inchina adevaratului Dumnezeu – ia tara dupa tara si popor dupa popor, si a ajuns langa hotarele lui, a fost cuprins de mare spaima si grija. De aceea imparatul Balac a strans boierii curtii sale din Madiam si a zis: Poporul acesta mananca acum totul imprejurul nostru, cummananca boul iarba campului (Numerii 22, 4).

Deci, sfatuindu-se ei si socotind ca nu vor putea tine piept unui popor care se arata asa de puternic, au hotarat ca nu este altceva mai bun de facut decat sa cheme in ajutor pe Valaam din Petor. Ca la popoarele pagane era mare credinta in acest vrajitor pe vremea aceea. Atata credinta aveau in acel mare vrajitor, incat il socoteau ca pe un dumnezeu.

Si a trimis Balac imparatul o delegatie peste Eufrat in Mesopotamia, cu mari daruri si cu mare cinste la Valaam din Petor, sa vina sa-i ajute cu farmecele sale, mai bine-zis cu puterea draceasca, sa bata pe poporul lui Israel, ca daca nu, tara lor va fi pierduta. Si l-a dus pe varful Muntelui Peor si acolo i-a facut jertfelnice. Dar Valaam, dupa ce i-a vorbit Dumnezeu prin gura asinei, in loc sa blesteme poporul lui Israel a inceput sa prooroceasca cele despre nasterea lui Iisus, zicand: Cat sunt de frumoase salasurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!… o stea rasare din Iacov; toiag se ridica din Israel si va lovi pe capeteniile Moabului si pe toti fiii lui Set ii va zdrobi. Din Iacov se va scula Cel ce va stapani cu putere… (Numerii 24, 5, 17- 19).

Si astfel Valaam a proorocit de trei ori bine pentru Israel, despre steaua care trebuia sa se arate in vremea nasterii Mantuitorului, si ca Acesta va da luvitura de moarte lumii pagane si idolatre si va imparati peste toate popoarele lumii, pana in veac. Apoi, sculandu-se, s-a inapoiat in tara sa. Acestea a proorocit pentru ca Duhul lui Dumnezeu a umbrit pe Valaam vrajitorul.

Bagati de seama ca acestea s-au intamplat cu 1500 de ani inainte de venirea Mantuitorului, pe vremea lui Moise, cand traia Balac, imparatul Moabului. De atunci traditia aceasta era in tot pamantul Persiei si in pamantul unde se afla astazi Irakul si Iranul.

Si asa, din traditie in traditie, a ajuns proorocia aceasta, pe care o istoriseste dumnezeiasca Scriptura, pana in vremea nasterii lui Iisus Hristos. Si s-a aratat steaua in Egipt, in Persia si in alte parti cu doi ani mai inainte.

Cand au vazut magii o stea atat de mare, care nu-si mai facea drumul ca si celelalte, de la rasarit la apus, ci venea de la miazazi la miazanoapte, stiind si proorocia lui Valaam, au putut cunoaste despre steaua care va rasari din Iacov, din Israel, din protoparintele neamului evreiesc, Imparatul care va zdrobi toate imparatiile lumii si va imparati in veac in imparatia cea duhovniceasca si fara de sfarsit (conf. Luca 1, 33).

Dar cine erau magii care au pornit sa se inchine Mantuitorului? Sa nu credeti ca erau vrajitori ca Valaam din Petor. Nu. In Persia, magi se numeau cei mai mari filozofi si astronomi, ghicitori in stele sau astrologi. Ei aveau carti vechi ramase de la Valaam si de la alti inaintasi si stiau, din traditia de un mileniu si jumatate, ca se va arata o stea neobisnuita, o stea facandu-si drumul altfel, nu asa cum i-a zis Ziditorul de la inceput, si atunci Se va naste un Imparat care va imparati toata lumea. Si pandeau, ca erau astronomi, sa vada cand va aparea steaua care sa-si faca drumul ei, nu asa ca toate celelalte.

Oare nu te-ai speria sa vezi acum o stea ca vine de la miazazi spre miazanoapte? Acum ai zice ca e satelit, ca seamana cu stelele, dar atunci nu erau sateliti. Deci se stia ca acesta este un semn minunat nemaiintalnit. „Oare ce-i cu steaua aceasta? O fi steaua despre care a spus Valaam din Petor!”

Si de ce a aparut steaua cu doi ani mai inainte de nastere? A fost o randuiala dumnezeiasca sa se arate cu doi ani mai inainte, ca sa aiba ei cand se pregati pentru o calatorie lunga, din Persia pana in Ierusalim, caci trebuiau sa mearga peste 1000 de km, si pe atunci nu era atat de usor ca acum. Si cei trei mari filozofi si magi au pornit cu camilele incarcate cu hrana si cu daruri, sa-L gaseaca pe Imparatul lumii.

Patru au pornit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei cu numele Artavan, fiind impiedicat de diavolul, n-a putut sa vina sa se inchine Mantuitorului in Betleem, ci a ajuns mai tarziu, cand Hristos era rastignit pe Cruce.

 Iubiti credinciosi,

 Dar cum s-a savarsit aceasta taina duhovniceasca? Noua ne istoriseste Evanghelistul Matei asa: Iar nasterea lui Iisus Hristos a fost: ca logodita fiind Maria, mama Lui, cu Iosif, mai inainte de a fi ei impreuna, s-a aflat avand in pantece de la Duhul Sfant (Matei 1, 18).

Dar de ce a trebuit sa se logodeasca cu barbat cea Preasfanta si Preacurata Fecioara, daca a nascut de la Duhul Sfant si a fost camara plina de toate darurile Sfantului Duh?

Dupa cum arata dumnezeistii Parinti, Maica Domnului a fost logodita pentru doua pricini. Prima, pentru ca trebuia sa fie mintit satana. Cu 700 de ani inainte de venirea Domnului, Proorocul Isaia, evanghelistul Vechiului Testament, a spus la capitolul 7, versetul 14: Iata, fecioara in pantece va lua si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel, ce se talcuieste, cu noi este Dumnezeu.

Satana a inteles, prin gura acestui prooroc, ca o fecioara va zamisli in chip negrait la plinirea vremii, prin lucrarea lui Dumnezeu, si din ceasul acela a inceput sa pandeasca pe toate fecioarele cate erau pe fata pamantului, sa afle care din ele va naste fara barbat, ca sa puna piedici planului mantuirii neamului omenesc. Caci, daca o afla poporul avand in pantece nefiind logodita, o ucidea cu pietre, dupa legea lui Moise.

Dar satana s-a inselat, ca nu poate el niciodata sa impiedice lucrarea lui Dumnezeu si sa intarzie taina mantuirii. Ca zice dreptul Iov:El (Dumnezeu) destrama planurile viclenilor… El prinde pe intelepti in istetimea lor si sfatul celor inselatori ies prost (Iov 5, 12-13).

De aceea Dumnezeu Si-a aratat intelepciunea si prudenta, cand a dat logodnic Fecioarei, ca sa creada toata lumea si insusi satana ca este femeie ca toate femeile, si el (satana) sa nu banuiasca ca ea este fecioara cea din veci asteptata si aleasa sa nasca pe Mesia.

Iar a doua pricina a fost si mai tainica. Sfantul Grigorie Teologul si Marele Vasile spun ca s- a dat logodnic fecioarei, ca nu cumva satana, cunoscand de la inceput taina mantuirii, sa nu intre in lupta cu Hristos (Marele Vasile, Talcuire la psalmul 44, si Sfantul Grigore Teologul, Cuvant la Nasterea Domnului).

Caci Hristos trebuia sa patimeasca, sa fie batjocorit, ocarat, schingiuit, rastignit si la urma sa fie omorat, si satana stia ca noi prin ranile Lui ne vom vindeca. Toate acestea erau prezise de Isaia, care a zis: Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat… si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat (53, 4-5).

Iata ce trebuia sa patimeasca El, conducatorul lumii, de la om! Si daca ar fi stiut satana ca aceasta fecioara are sa nasca pe Hristos, nu avea oare sa fuga departe de El? Ar fi luat lui Hristos orice prilej de a fi ocarat si batjocorit si omorat, ca sa nu se plineasca in felul acesta mantuirea lumii, care trebuia sa vina prin Cruce.

Atunci satana n-avea sa mai intarate pe evrei, pe farisei, pe carturari. N-avea sa-l mai faca vanzator pe Iuda; nu apela la Pilat, nici la Irod, sa-L prigoneaca. Dar de ce? Ca nu cumva sa biruie Hristos si sa ne mantuim noi! Dar asa, necunoscand taina, a inceput sa-L prigoneasca chiar dupa botez, socotind ca-i un drept sau un prooroc. Ca auzi ce-I spune satana in Muntele Carantaniei, caci nu stia sigur cine este: De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini (Matei 4, 1). Iar altadata, duhul necurat a strigat din indracitul din tinului gherghesenilor: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preainalt? (Luca 8, 28).

A spus acestea pentru ca diavolul stia scriptura care zice: Eu am zis: Dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preainalt (Psalm 81, 6). Deci satana il socotea pe Mantuitorul ca pe un fiu al lui Dumnezeu dupa cuvantul lui Dumnezeu (Ioan 10, 35), nestiind ca este Fiul lui Dumnezeu dupa fiinta, Cel care va prada iadul si va omori moartea.

Dar cu cati oameni nu se luptase el de atatea mii de ani! Cu cati patriarhi, cu cati drepti, cu cati facatori de minuni, care au inviat si mortii? El stia ca trebuia sa vina proorocul prezis de Moise, dar nu stia ca va veni in persoana lui Hristos. Iata, deci, cele doua pricini pentru care a pus Dumnezeu logodnic langa Preacurata Fecioara Maria.

 Iubiti credinciosi,

Dar sa mergem cu Evanghelia mai departe. Si Iosif, cand a vazut ca Maica Domnului are in pantece, s-a intristat. El stia ca a luat pe aceasta fecioara din mana proorocului Zaharia, sa-i pazeasca fecioria nestricata si s-o pazeasca cu totul in invatatura Sfintelor Scripturi. Si cand a vazut-o grea, a inceput a se spaimanta, a se mahni cu gandul, cum canta Biserica: „Spaimantatu-s-a Iosif…” si „Nu te mahni, Iosife..”.

S-a mahnit Iosif, gandind cum se poate ca o fecioara de 15 ani, curata si preasfanta, pe care a luat-o din Sfanta Sfintelor, pe care a hranit-o Arhanghelul Gavriil 12 ani, incredintata lui ca unui om batran si vaduv, cum se poate deci ca aceasta camara a tainelor, aceasta floare a raiului si a cerului, sa fie acum grea? Cine a inselat-o pe Maria? Cine a gresit cu dansa? Cum de s-a incumetat cineva sa se apropie de un vas al Duhului Sfant?

Acestea erau intrebarile pe care bietul si dreptul Iosif si le punea, mahnindu-se dupa dreptate. Avea dreptul sa se mahneasca, fiindca toata grija de a o pazi era asupra sa. „Ma tem – se gandea el – ca de voi spune lui Zaharia aceasta, o sa ma mustre, ca de ce n-am pazit-o; iar daca va afla poporul, pe dansa o va ucide cu pietre. Da – isi zicea el –, mai bine am s-o las in taina si ma duc”.

 Si cugetand el acestea, iata ingerul Domnului i s-a aratat in vis, graind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ceea ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant. Iar Iosif a primit aceste cuvinte ca si cum Insusi Dumnezeu i-ar fi spus: „Nu te teme ca a inselat-o cineva! Nu te teme ca de comoara aceasta a Duhului Sfant s-a atins cineva sa ti-o fure! Nu. Este preasfanta, preacurata! Pentru dansa am facut cerul si pamantul si am zidit toata faptura! Ia-o, si nu te teme!” 

Si asa, intarit de inger, Iosif a luat-o! Si zice mai incolo Scriptura: Si n-a cunoscut-o pe ea pana cand a nascut pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut, Caruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25). De la acest cuvant pana cand, pornesc neoprotestantii de tot felul si nu voiesc s-o laude si s-o cinsteasca pe Maica Domnului. Ci zic: Auzi ce spune Scriptura: Si n-a cunoscut-o pe ea pana cand…, ca si cum ar da a intelege ca dupa aceea, dupa ce a nascut pe Cel Unul-Nascut, s-o fi cunoscut Iosif!

Dar nebuni sunt si slabi la minte toti cei care cugeta asemenea cu dansii. Sa cerceteze Scriptura mai intai si sa vada ce inseamna cuvantul pana cand. Si atunci sa vada adevarul, care straluceste mai mult decat soarele in Evanghelie si in toate dumnezeiestile Scripturi.

Cuvantul „pana cand” inseamna vesnicie, se spune in Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin. Si citind in scrierile dumnezeiestilor Parinti, vedem talcuit ca, atunci cand auzim zicandu-se in psalmul 109: Sezi de-a dreapta Mea, pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale, sa nu intelegi ca de la judecata inainte, de cand va zdrobi Hristos toata vrajmasia si pe diavolul si pe cei potrivnici, nu va mai sedea de-a dreapta Tatalui, spre a imparati cu El peste toate veacurile, deoarece stim bine si este scris ca imparatia Lui nu va avea sfarsit (Luca 1, 33).

Sau cand auzim de sotia lui David, Micol, fata lui Saul cea mai mica, se zice ca n-a avut copii pana in ziua mortii ei (II Regi 6, 23). Inseamna ca a nascut dupa ce a murit? Cata nebunie ar fi sa crezi ca a nascut dupa ce a ingropat-o?! Deci a aratat vesnicia, ca niciodata nu a mai nascut. 

Sau despre corbul lui Noe ce zice? Si nu s-a mai intors corbul in corabia lui Noe pana ce a secat apa de pe pamant (Facerea 8, 7). Dar s-a intors vreodata, sau o sa se mai intoarca? Nu! Porumbelul s-a intors a doua oara, dar corbul nu s-a mai intors!

 Deci cuvantul pana cand inseamna vesnicie! Asa si despre Maica Domnului. Cand auzi ca n-a cunoscut-o pe ea pana cand inseamna ca in vecii veciilor n-a cunoscut barbat si n-a cunoscut-o nimeni.

Ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Si a luat pe Maria, logodnica sa, ca a venit porunca de la cezarul August, cand domnea in Siria Quirinius, sa mearga fiecare sa se inscrie.
Unde? In cetatea sa.

 Si a venit Iosif cu Maria in cetatea Betleem. De ce au venit in Betleem? Betleemul era cetatea lui David, caci ati auzit mai sus ce i-a spus ingerul lui Iosif, logodnicul Fecioarei: Iosife, fiul lui David… Si fiindca si Iosif si Maica Domnului se trageau din neamul si din casa lui David, dupa dreptate au venit in Betleem sa se inscrie, cu toate ca acum locuiau in alta parte.

Betleemul, numit in vechime si Efrata, se mai chema si cetatea lui David, caci intr-insa s-a nascut si s-a uns ca imparat marele stramos al Mantuitorului, dupa trup. Dar s-a mai numit si «Casa Painii», de catre fericitul patriarh Iacov, care, pascandu-si turmele oilor sale pe acele locuri, mai inainte a vazut si a proorocit ca acolo avea sa se pogoare si sa Se nasca Painea cea vie care S-a pogorat din cer, Domnul nostru Iisus Hristos. Dar unde se afla Betleemul? In Palestina. Este o cetate mica, la jumatatea caii intre Ierusalim si Hebron, unde s-a nascut Sfantul Ioan Botezatorul si unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei ingeri, mai bine-zis cu Sfanta Treime. Acolo era Betleemul!

Dar de ce S-a nascut Mantuitorul in Betleem? Era vreo proorocie ca Betleemul va fi locul de nastere al lui Iisus Hristos? Era. Proorocul Miheia a spus mai inainte cu vreo 4-500 de ani de venirea lui Hristos in lume: Si tu, Betleeme, pamantul lui Iuda, nicidecum nu esti mai mic intre miile de Iuda, caci din tine va iesi Povatuitorul, Care va paste pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1; Matei 2, 6).

Aceasta proorocie au cunoscut-o si arhiereii si carturarii, caci atunci cand i-a intrebat Irod: „Unde va sa se nasca Hristosul”, ei au raspuns: „In Betleemul Iudeii”. Si i-au spus proorocia aceasta.Deci cand a venit Iosif in Betleemul Iudeii cu Maica Domnului, implinindu-se noua luni, tocmai atunci a sosit vremea de nastere. Si atunci, aflandu-se in Betleem, cautau un loc unde sa poata naste.

Iubiti frati, poate si dumneavoastra si noi am stat intr-una din nopti afara, cand cerul era instelat si stelele asa de frumoase si de stralucitoare, ca in timpul de iarna de acum. Ce ati face daca ati vedea deodata ca stelele si cerul tot vin si vin spre pamant si se apropie? Si din ce se apropie mai tare, mai tare lumineaza; si de atata orbire si de frica, negresit, mai ca v-ar iesi sufletul! Ce s-ar intampla? Cata spaima ar fi!

Sau daca am vedea deodata in timpul zilei ca soarele incepe sa vina catre noi si tot vine si orbeste lumea si arde lumea cu razele sale si miliarde de raze strapung vazduhul, arzand toate si luminand toate! Cata frica ar fi atunci si cat cutremur sa vezi stelele si soarele venind spre pamant.

Ei, dar nici n-ar fi aceasta fata de ce s-a intamplat la nasterea lui Hristos. Ca nu cerul, nu soarele s-a coborat atunci la noi, ci Ziditorul cerului si al pamantului. Cel ce a zidit soarele si a pus lumina, razele si caldura in el, si a pus luminatori pe taria cerului. Acela a venit!

Cata spaima, cat cutremur n-ar trebui sa ne cuprinda pe noi gandind ca Cel Care a facut toate din nimic, a venit pana la firea noastra. Si n-a voit sa vina sa se nasca in palatele cezarilor Romei sau la faraonii Egiptului, unde era numai aur, ci intr-o iesle simpla, intr-o pestera. Era o pestera cu iesle pentru vite, care avea cam 20-30 de picioare latime, unde se adaposteau vitele de caldura mare. Era pestera unde David inchidea oile cand era pastor.

Deci Mantuitorul a voit sa Se nasca chiar in pestera unde David, stramosul Sau dupa trup, a trait. N-a ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci pestera lui David, ca sa-si arate smerenia chiar de la inceput, de la nastere. 

 Dar de ce S-a nascut intr-o pestera? Pentru ca ea este simbolul intunericului. El a venit sa aduca lumina si in temnita iadului si in lumea care era in noapte, ca zice marele Apostol Pavel: Intunericul veacului acestuia. Veacul de acum si mai ales cel pana la Hristos era o noapte lunga, in care lumea era oarba, statea in intuneric slujirii de idoli si al pacatului. 

 Si S-a nascut Hristos noaptea, la miezul noptii si in pestera, ca sa se arate ca El a venit sa aduca lumina, sa risipeasca intunericul. Unde? La pesterile de care a spus Isaia, caci zice: pesterile lor – vorbeste de pesterile iadului – in veci cu intuneric sunt facute. Si a venit sa risipeasca intunericul din pesterile iadului si intunericul pacatului de pe fata pamantului.

Dar de ce S-a nascut Iisus Hristos la miezul noptii? A venit sa lumineze pesterile intunericului veacului aceluia, intunecat de atatea mii de ani, pentru ca Hristos era lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul care va sa vie in lume. El de la inceput era lumina cea adevarata si a venit sa lumineze si sa straluceasca in toate partile cu razele soarelui dumnezeirii Sale. 

 Dar stiti in care zi a saptamanii S-a nascut Hristos? Poate va intreaba cineva. Adu-ti aminte din Sfanta Scriptura ziua in care a facut Dumnezeu lumina, cand a zis: «Sa se faca lumina» si a fost lumina! (Facerea 1, 3). Ziua intai a saptamanii, Duminica sau „Ziua soarelui”!

Duminica S-a nascut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arata Sfintii Parinti de la Soborul IV Ecumenic. Duminica a inviat din morti (Matei 28, 1). Duminica a turnat Hristos din Duhul Sfant peste Sfintii Sai ucenici si Apostoli. Duminica Sfintii Apostoli faceau Sfanta Liturghie. Tot Duminica s-a descoperit si Apocalipsa, ca Sfantul Evanghelist Ioan zice: Am fost in duh in zi de Duminica (1, 10). Iata, dar, cate sunt legate de ziua Duminicii!

De aceea a sfintit Dumnezeu ziua Duminicii si cu nasterea Sa, pentru ca in ziua aceasta, cum v-am spus, a facut Dumnezeu lumina. Parca ne-ar fi spus Mantuitorul: „Eu Insumi am facut lumina cea zidita atunci, si am venit sa aduc lumina cea sfintita si duhovniceasca la toata lumea. Eu am adus lumina peste tot omul si voi lumina peste tot omul care vine in lume ca lumina sfintita. Eu am facut lumina atunci cand am facut soarele si lumina zilei, si Eu am venit acum cu lumina gandita, ca lumina duhovniceasca”. Iata pentru care pricina Hristos S-a nascut Duminica si la miezul noptii.

Iubiti credinciosi,

Magii, cand au ajuns in Iudeea, s-au dus la stapanitorul Irod si au intrebat unde este Imparatul care S-a nascut. Si intelegand Irod ca in Iudeea si anume in Betleem se va naste Hristos, cu mare viclesug le-a spus magilor: Mergeti si cercetati cu de-amanuntul despre Prunc si, daca Il veti afla, vestiti-mi si mie, ca, venind si eu, sa ma inchin Lui (Matei 2, 8).

N-avea el de gand sa-L cinsteasca, ci voia numai sa afle unde este, ca sa-L piarda. Dar cum v-am mai spus, planul lui Dumnezeu nu-l poate opri nimeni. Nici dracii, nici ingerii, nici oamenii, nici popoarele, nimeni, nimeni. El inainteaza vesnic cum este randuit de Dumnezeu.

S-au dus deci magii, dupa cum stiti, si au aflat steaua deasupra pesterii din Betleem. Apoi s- au inchinat cu mare bucurie si cinste Domnului nostru Iisus Hristos, si I-au adus daruri: aur, smirna si tamaie. Aur, ca unui imparat, tamaie, ca unui Dumnezeu si smirna ca unui mort (muritor). Si luand instiintare in vis sa nu se mai intoarca la Irod, au pornit inapoi pe alta cale.

Irod, vazand ca a fost batjocorit, s-a umplut de mare furie si de mare tulburare. Si aducandu- si aminte de cele spuse de magi, ca steaua s-a aratat cu doi ani mai inainte, a trimis ostasi in Betleemul Iudeii si in jur, sa taie toti pruncii de doi ani si mai jos, ca numai asa va fi sigur de uciderea acelui Imparat, Care este Hristos.

Dar inainte de aceasta, ingerul Domnului se arata lui Iosif in vis si-i spune: Scoala-te, ia pruncul si pe mama Lui si fugi in Egipt si stai acolo pana ce-ti voi spune, fiindca Irod are sa caute Pruncul ca sa-L omoare (Matei 2, 13).

Ati vazut purtarea de grija a lui Dumnezeu pentru Fiul Sau? Dar de ce i-a zis: „Fugi”? Oare S-a temut Hristos de Irod? De ce fuge Dumnezeu de om? Se temea oare de el? Doamne fereste! De cate ori nu a trecut Hristos prin mijlocul fariseilor cand au vruts a-L prinda?

Aceasta a facut-o spre a ne da noua pilda, ca sa fugim din calea primejdiei cand vedem ca vine asupra noastra; pentru ca zice Sfantul Ioan Gura de Aur: „Daca vezi ca vine primejdia, sa n-ai cutezanta si mandria cugetului sa stai in calea primejdiei. Daca stai, va lua Dumnezeu darul de la tine, fiindca te increzi in tine. Daca Dumnezeu vrea sa patimesti martiriul si sa te incununeze, te gaseste dusmanul. Dar tu esti dator sa te pazesti, sa nu crezi ca esti mai tare decat Petru si Pavel si sa stai in calea primejdiei”. Dar cati din drepti n-au fugit si nu s-au ferit? Da cate ori n-a fugit David de furia lui Saul, care il urmarea ca sa-l piarda?

Sfantul Atanasie cel Mare a fugit de furia arienilor; Emilian al Cizicului, treizeci de ani a umblat fugar; Teofilact al Nicomidiei, douazeci si opt; Ilarion cel Nou a stat la o vaduva batrana sapte ani intr-o gradina, intr-un bordei; Sfantul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, a stat doisprezece ani pe malul marii la un pescar, fiindca il urmarea Leon, imparatul iconoclast; Sfantul Teodor Studitul douazeci de ani a fost fugar si de asemenea ucenicului sau, Nicolae Marturisitorul.

Deci, vedem din vremea prigoanelor cum s-au ferit crestinii si sfintii, ca sa nu aiba mandria sa spuna: „Ma duc la moarte!” Pentru ca nu suntem pregatiti de moarte, si Dumnezeu, cand vede ca omul se reazama pe puterile lui, ii ia darul. Este mai bine sa zicem: „Doamne, sunt pacatos, sunt neputincios si fricos, de aceea fug. Daca vrei sa ma intaresti Tu, scoate-ma; daca nu, fug!” Ce spune Proorocul Isaia in cantarea a patra? Mergi, poporul Meu, incuie usa ta, ascunde-te putin, catusi de putin, pana va trece mania Domnului (Isaia 26, 20). Auzi! Sa ne ascundem putin, catusi de putin, pana va trece mania Domnului. Nu avem porunca sa iesim in vileag, dar nici sa ne lepadam de Hristos cand suntem descoperiti.

Si Sfantul Andrei al Cezareei, in talcuirea Apocalipsei, pentru prigoana cea mare care va fi catre sfarsitul lumii pentru toata Biserica de pe fata pamantului, zice: „In vremea aceea va ajuta Bisericii lui Hristos pustia cea gandita si cea simtita”. Pustia cea gandita este atunci cand omul va tine credinta in taina si se va ruga din inima lui Dumnezeu sa se pregateasca pentru mucenicie si pentru moarte.

Iar pustia cea simtita vor fi codrii, muntii, dealurile, vaile adanci, desisurile, care vor adaposti pe robii lui Dumnezeu si ii vor acoperii. Asa trebuie sa facem. Negresit, in toata vremea si in tot locul, crestinul trebuie sa fie pilda, sa marturiseasca prin toata viata sa ca este cu adevarat lumina lumii si sarea pamatului, sa aiba mereu in minte cuvantul Apostolului: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire (Romani 10, 10).

Dar si aceasta sa o invatam din Evanghelia de azi: ca este bine, si dupa Sfintii Prooroci si dupa Sfintii Apostoli, sa te feresti din calea primejdiei cand poti. Cand nu, stam inaintea Domnului si El va intari in cele neputincioase si va plini cele cu lipsa ale noastre.

Iubiti credinciosi,

Iata ce s-a intamplat. Sculandu-se, Iosif a luat Pruncul si pe mama Lui si au fugit in Egipt. Si au stat acolo, dupa marturia unor sfinti si a unor mari istorici, sapte ani, ca Irod a domnit 13 ani, cum arata marele istoric evreu Iosif Flaviu.

Si S-a dus Mantuitorul in Egipt pentru doua pricini: prima ca sa implineasca proorocia lui Osea: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1; Matei 2, 15), precum trebuia sa plineasca la vremea si proorocia despre rastignire, hranirea cu otet, trestia si toate celelalte.

Dar si pentru alta pricina s-a facut aceasta: In secolele II-IV dupa Hristos au iesit niste erezii numite gnostice: monotanistii, arienii si altele. Si o seama dintre ei au nalucit ca Hristos S-a nascut nu dupa fire, ci dupa nalucire. Deci, daca nu S-ar fi ascuns Hristos, acesti eretici ar fi nalucit ca El nu ar fi fost si om dupa trup, ci numai Dumnezeu, care dupa nalucire S-a intrupat.

Dar daca a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca sa arate ca poarta si fire omeneasca si ca sabia l-ar fi taiat. Deci a facut aceasta ca sa se foloseaca Biserica mai tarziu. A fugit deci ca sa implineasca proorocia care spune ca din Egipt am chemat pe Fiul Meu si ca sa arate ca purta trup si S-a ferit cu firea Sa omeneasca de sabia lui Irod.

Iar dupa ce au stat ei sapte ani in Egipt, Iosif, primind porunca in vis, a luat Pruncul si pe mama Lui si a venit in partile Galileii, in pamantul lui Israel (Matei 2, 21-22).

Si ducandu-se in Galileea, s-au asezat in cetatea Nazaret? Ca sa se implineasca Scriptura, care zice: …Nazarinean se va chema. Dar de la Sfintii Parinti aflam ca cuvantul nazarinean nu exista in toata Scriptura. Atunci de ce se zice: Si a venit si a locuit in orasul Nazaret, ca sa se implineasca ceea ce s-a spus prin prooroci, ca Nazarinean Se va chema (Matei 2, 23)?

Dar cate Scripturi nu existau mai inainte, de care stim prin traditie? Iudeii au fost stramutati din locul lor si o multime de carti canonice de-ale lor s-au pierdut, cum a fost si Cartea Intelepciunii lui Isus fiul lui Sirah, a lui Tobie si altele care au intrat in canonul cartilor Scripturii. Asa se intelege proorocia aceasta de „Nazarinean”. Se banuieste ca se afla in cartile lui Enoh, care a scis 19 carti, ce se aflau in corabia lui Noe cand a venit potopul. Caci se stia si dupa potop de proorocia lui Enoh, de care aminteste Sfantul Apostol Iuda in Epistola sa soborniceasca si in cea de a doua a Sfantului Apostol Petru.

Deci cuvantul „Nazarinean” nu-l gasesti in toata Scriptura, dar s-a pastrat prin traditie, din proorociile lui Enoh. Asa spun dumnezeiestii Parinti. Dar mai avem oare si altele din prorociile care s-au pastrat numai prin traditie nu sunt scrise: Da, avem. Iata ce spune Epistola a doua a Sfantului Apostol Pavel catre Timotei: Dupa cum Iannes si Iambres s-au impotrivit lui Moise, asa si acestia stau impotriva adevarului… si celelalte (3, 8).

Ati vazut? Dar cautati la Numerii si la Levitic, sa vedeti, gasiti pe Ianes si Iambres in Scriptura?

Am avut o discutie cu adventistii de la Fundul Moldovei, care ziceau ca ei cred numai ce este scis. „Daca voi credeti numai ce este scris, va rog sa-mi aratati unde se scrie de Iannes si Iambres in Sciptura?” Au zis: „Nu este scris”. „Si de unde stie Pavel, care nu spune minciuni? Voi credeti in toate cele 14 epistole ale lui. De unde stie el ca Iannes si Iambres s-au impotrivit lui Moise?” Au raspuns: „Poate din traditie”. Nu „poate”. Eu va aduc voua si altele din Scriptura, care arata ca traditia este mai veche decat Scriptura. Si Scriptura nu este altceva decat o traditie veche intreaga, scrisa.

V-am dat pilda cu Iannes si Iambres. Unde vedeti in Scriptura ca asa i-a chemat? In ea se spune numai ca vrajitorii lui Faraon s-au impotrivit lui Moise pana la a treia plaga (Iesire 7, 11, 22; 8, 7), pana ce a dat Moise in tot pamantul musita, dar nu spune cum ii chema pe vrajitorii care s-au impotrivit lui”.

Asadar, fratii mei, din predica de azi, pe langa altele, sa va ramana cu osebire in minte, intai, ca suntem datori sa ne ferim in vreme de primejdie, dupa a noastra putere; iar al doilea, ca unele proorocii despre Mantuitorul le-au adus Sfintii Evanghelisti din Sfanta Traditie, care este mai veche decat Sfanta Scriptura. Asa este aceasta care zice ca Mantuitorul Se va chema „Nazarinean”.

Aceasta s-o stiti despre Nasterea Mantuitorului Iisus Hristos. Mai inainte de toate sa dati slava milostivirii si bunatatii celei negraite a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si Preacuratei si Preasfintei Fecioare Maria, care a slujit la Nasterea Lui, ca ne-a invrednicit pe toti sa mai ajungem inca o data Nasterea Domnului si sa praznuim innoirea neamului omenesc prin taina venirii cea in trup a lui Dumnezeu Cuvantul.

Cu aceasta inchei si rog pe Bunul Dumnezeu sa ne ajute sa nu uitam cele ce le-am spus si cele ce ati auzit. Amin!

NE VORBESTE PARINTELE CLEOPA

Sfinții 10 Mucenici din insula Creta: Teodul, Evnichian, Evarest, Saturnin, Zotic, Evpor, Agatop, Ghelasie, Vasilid și Pompie din Heracleea, care s-au săvârșit prin sabie în vremea împăratului Deciu (+250)

sfinteleicoane.ro

Troparul Sfinților Mucenici din Creta, glasul al 3-lea

Creta cea mult minunată să o cinstim, că a înflorit flori cin­stite, pe mărgăritarele lui Hristos, stâlpările mucenicilor. Că zece sunt la număr, ferici­ţii şi toată mulţimea demonilor au ruşinat. Pentru aceasta şi cununi au luat mucenicii lui Hristos, cei cu sufletul răbdător.

Condacul Sfinților Mucenici din Creta, glasul al 4-lea

Ca un Luceafăr a strălucit cinstita pătimire a mucenicilor, care mai înainte ne-a arătat, în chip luminat, pe Cel Născut în peşteră; pe Care Fecioara L-a născut fără de sămânţă.

 În luna decembrie, în ziua a douăzeci şi treia, facem pomenirea Sfinților 10 Mucenici din insula Creta: Teodul, Evnichian, Evarest, Saturnin, Zotic, Evpor, Agatop, Ghelasie, Vasilid și Pompie din Heracleea, care s-au săvârșit prin sabie în vremea împăratului Deciu (+ 250)

Ţinînd Decie sceptrul împărăţiei Romei, a pus în insula Creta pe un ighemon, asemenea cu dînsul la nume şi la obicei, căci se asemăna împăratului său cu asprimea, cu tirania şi cu prigoana creştinilor. Acesta, sosind în insula Creta, a poruncit să caute spre a munci pe toţi cei ce cred în Hristos. Deci, se aduceau la dînsul cei tari în credinţă, pe care, după multe ispitiri şi munci, cu felurite morţi îi pierdea. În acea vreme o ceată, în număr de zece bărbaţi aleşi, a fost prinsă şi adusă la cel ce-i căznea. Aceştia erau cu neamul din diferite cetăţi: Teodul, Satornic, Evpor, Ghelasie şi Evnichian erau din cetatea Gortiniei; Zotic din Hios, Pompie şi Agatopul din Epinia, Vasilid din Chidonia şi Evarest din Iracleea. Toţi se sîrguiau a merge către cetatea din cer.

Aceştia, stînd înaintea muncitorului, au răspuns cu mult curaj şi au arătat multă bărbăţie. Pe ce cale a muceniciei n-au călătorit? Ce fel de muncă n-au biruit-o cu răbdarea! Bătuţi fiind, munciţi, tîrîţi pe pămînt, cu pietre ucişi, batjocoriţi, scuipaţi şi tot felul de batjocuri răbdînd treizeci de zile. Iar în douăzeci şi trei ale lunii decembrie, pregătindu-se zi de judecată şi şezînd ighemonul în divan, s-au adus răbdătorii de chinuri la întrebarea cea mai de pe urmă, fiind plini de îndrăzneală şi de suflet. Ighemonul se îndrăcea cu iuţimea şi cu nebunia, sîrguitor fiind spre a-i tortura, ca să-i omoare cumplit, însă aceştia erau gata a răbda pînă la suflarea din urmă.

Căutînd ighemonul asupra lor cu faţa mînioasă, a zis: "Care este nebunia voastră că nici nevoia, nici vremea nu v-au putut învăţa pe voi a cunoaşte ce este de folos?" Apoi, ca şi cum i-ar fi înfricoşat cu mînia, a zis: "Jertfiţi zeilor iar de nu, eu mai mult nu voi zice vouă nimic, ci voi veţi cunoaşte cine este Decie, căruia nu voiţi a vă supune". La acestea au răspuns mucenicii: "Noi, o! ighemoane, şi cu cuvîntul şi cu lucrul în vremea cea îndelungată bine v-am adeverit, că nici zeilor nu vom jertfi, nici poruncii voastre nu ne vom supune". Iar ighemonul, tăind cuvîntul lor a zis: "Dar nu ţineţi seamă nici de munci o, răilor?"

Sfinţii au răspuns: "Nicidecum nu ne temem de munci, ci încă îţi mulţumim prea mult că ne-ai pregătit acest fel de ospăţ duhovnicesc (muncile cele pentru Hristos) şi l-ai pus înaintea noastră". Ighemonul a zis: "Dar nu va fi aşa, căci veţi cunoaşte cît este de mare puterea zeilor, pe care voi îi huliţi fără ruşine şi nici nu vă ruşinaţi de atîţia bărbaţi preaînţelepţi ce stau înainte, care cinstesc pe Die, cel mai întîi dintre zei, apoi pe Ira şi pe Rea, cum şi pe ceilalţi. Căci acum atît de mult veţi fi chinuiţi cu munci, încît nu numai îndrăzneala voastră se va pierde, ci şi alţii se vor înfricoşa, care vor fi asemenea ca voi, neascultători, numai de se vor afla unii ca aceia".

La aceasta iarăşi au răspuns bărbaţii cei curajoşi: "Pentru Die şi pentru maica lui Rea, nimic să nu grăieşti, ighemoane, căci nu vorbeşti către cei ce nu ştiu. Noi am auzit de la părinţii noştri despre neamul lui, despre viaţa şi năravurile lui şi chiar de mormîntul lui; de voieşti, acum îl vom arăta ţie. El s-a născut în Creta şi era un desfrînat şi necurat, încît este ruşine a vorbi despre viaţa lui, iar, prin meşteşugul vrăjilor şi al farmecelor, îşi schimba chipul cel adevărat într-altul pentru prea mare neînfrînare. Iar unii, de aceeaşi patimă fiind stăpîniţi, au urmat vieţii lui, pentru că ce este mai lesne decît aceasta, adică a urma răului, apoi au scornit că este zeu şi, zidindu-i capişte, i-au adus jertfă şi ceea ce le plăcea lor, aceea şi zeului lor se socotea, că este bine primită. Şi nu numai aşa cugetau, ci astfel despre acel zeu, dar, vai, încă şi cuviincios lucru socoteau a vieţui cu neînfrînarea".

Acestea grăind dumnezeiasca ceată, ighemonul se întărîta, apoi se mînia şi poporul, repezindu-se ca să apuce pe mucenici, pe care i-ar fi rupt cu mîinile de nu i-ar fi oprit Decie. Poruncind să fie tăcere, gîndea ce fel de moarte mai cumplită să le dea. Apoi îndată, după porunca ighemonului, mîinile muncitorilor au răpit pe sfinţi, spre a le da diferite chinuri, unora unele, iar altora altele. Însă cruzimea şi mărimea durerilor erau pentru toţi asemenea. Pentru că unii dintr-înşii erau spînzuraţi şi cu unghii de fier strujiţi, vinele li se rupeau şi carnea le cădea la pămînt, iar alţii cu pietre şi cu pari ascuţiţi erau răniţi pe coaste pînă la oase. Alţii cu plumb fiind bătuţi, li se dezlegau încheieturile, li se sfărîmau şi se rupeau oasele, iar alţii într-alt chip erau schingiuiţi, încît nu poate urechea să audă de acele munci cumplite. Căci, precum celor ce sînt miloşi le este nesuferit a privi la acelea, dar auzindu-le, numărîndu-le este şi mai greu. Însă mucenicii, unele ca acestea primindu-le cu mare înlesnire, cu mulţumire, le răbdau cu bărbăţie, încît păreau că se mîhnesc pentru lipsa unor munci mai mari.

Deci toţi alergau la dînşii, ca spre un lucru nou şi de mirare, adică şi necredincioşii şi credincioşii. Însă cei care păzeau credinţa în taină, alergau să se minuneze de bărbăţia pătimitorilor şi singuri să se întărească în credinţă, iar necredincioşii ca să-şi bată joc de răbdarea sfinţilor şi să se bucure de rănile lor, uitîndu-se la muncile cele cumplite. Drept aceea, nu numai că nici unul nu era mişcat spre milostivire, ci mai vîrtos spre cruzime îndemnîndu-l şi pe ighemon şi pe muncitori. Astfel invitau aceştia pe ighemon, iar el poruncea şi muncitorii săvîrşeau ceea ce li se poruncea.

Apoi crainicul striga: "Cruţaţi-vă, supuneţi-vă domnilor, jertfiţi zeilor". Iar mucenicii, în mijlocul atîtor dureri şi munci, erau mai presus de toate, cu bărbăţia şi cu răbdarea, mai presus de popor şi de crainic, de muncitori şi de însuşi ighemon. Şi, mai înainte de toate, erau mai presus decît domnul lor, satana şi decît toate puterile lui, pentru că toţi într-o unire şi într-un glas, strigau: "Creştini sîntem, a lui Hristos jertfă, a lui Hristos junghiere şi de-ar fi trebuinţă şi de mii de ori să murim, vom muri cu osîrdie".

Dacă a văzut că toate muncile nu se bagă în seamă de sfinţii mucenici, Decie, deznădăjduind, i-a condamnat la moarte. Deci sfinţii erau duşi spre ucidere de sabie, la un loc puţin mai departe de cetatea Alonium. Către acest loc grăbindu-se răbdătorii de chinuri au arătat un lucru nou; căci în toată alergarea muceniciei, fiind cu un suflet şi cu un cuget, se grăbeau care dintr-înşii să ia primul cununa muceniciei. Dar această ceartă a potolit-o, Teodul, fiind unul din acea dumnezeiască ceată, zicînd că acela va fi mai întîi dintre dînşii, care îşi va da capul sub sabie mai pe urmă decît toţi, pentru că văzînd tăierea celorlalţi şi moartea, nu se va înfricoşa şi nici nu va arăta vreo mîhnire sau schimbare a feţii. Atunci cu adevărat mai ales se va arăta minunat nevoitor şi biruitor.

Plăcînd tuturor acest cuvînt al lui Teodul, au adus mai întîi cîntare lui Dumnezeu: Bine este cuvîntat Domnul, Care nu ne-a dat spre vînarea dinţilor lor. Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit de cursa vînătorilor, şi celelalte ale acestui psalm. Apoi venind la locul cel numit, a făcut fiecare din ei rugăciune, zicînd: "Iartă, Doamne, pe robii Tăi şi primeşte vărsarea sîngelui nostru pentru noi, pentru rudeniile noastre şi prieteni şi pentru toată patria, ca să scape din întunericul necunoştinţei şi cu ochi curaţi să vadă buna credinţă, să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, o! Împărate veşnic". Astfel, rugîndu-se fiecare dintr-înşii, li se tăia sfîntul şi purtătorul de biruinţă cap, iar sufletele lor se înălţau cu bucurie către Hristos Dumnezeu.

După tăierea sfinţilor, ducîndu-se gealaţii, unii cunoscuţi au rămas să adune trupurile lor şi le-au îngropat cu cinste. Apoi, încetînd goana şi strălucind sfînta credinţă, fericitul Pavel, episcopul Romei celei noi, adică al cetăţii marelui Constantin, mergînd în insula Creta, a aflat nestricate moaştele acelor sfinţi, zece la număr şi le-a adus cu mare cinste în împărăteasca cetate, spre apărarea ei şi spre ajutorul tuturor celor ce le trebuiau ajutor. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim şi noi a fi părtaşi bunătăţilor cereşti, pregătite lor cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia cu Părintele şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin!

Vietile Sfintilor Decembrie

Sfânta Mare Muceniță Anastasia din Roma, izbăvitoarea de otravă, care s-a săvârșit prin foc în vremea împăratului Diocleţian (+304)

THEODOROS ART 

Troparul Sfintei Mucenițe Anastasia, glasul al 4-lea

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condacul Sfintei Mucenițe Anastasia, glasul al 3-lea

Cei ce sunt întru ispite şi în necazuri, alergând la biserica ta, primesc cinstite tămăduiri din Dumnezeiescul har, care locuieşte întru tine, Sfântă Muceniţă Anastasia; că tu izvorăşti pururea lumii tămăduiri.

Pătimirea Sfintei Muceniţe Anastasia şi a celor împreună cu dînsa

(22 decembrie)

Anastasia, cea preafrumoasă între femei, s-a născut în vestita cetate a Romei. Ea pe toţi covîrşea cu neamul său cel bun, cu frumuseţea cea trupească şi cu cea sufletească, cu obiceiuri bune şi cu blîndeţe. Era fata lui Pretextat, unul din boierii mari de credinţă elin, iar maica ei credea întru Hristos, avînd numele Fausta. Din copilărie, Anastasia a fost încredinţată de maică-sa spre învăţătura cărţii, unui bărbat preaslăvit întru înţelepciune şi cu viaţa cinstită, cu numele Hrisogon, creştin credincios şi iscusit desăvîrşit întru cele dumnezeieşti, iar după aceea şi mucenic.

De la acest bărbat a învăţat Anastasia nu numai înţelegerea cărţii, ci şi a cunoaşte pe Acela, Care este Alfa şi Omega, începutul a toată zidirea cea văzută şi nevăzută şi sfîrşitul tuturor dorinţelor inimilor celor binecredincioşi. A învăţat să cunoască şi să iubească pe Dumnezeul cel adevărat, pe Ziditorul tuturor şi Stăpînitorul. Se sîrguia în citirea cărţilor creştineşti ziua şi noaptea, învăţînd legile Domnului şi întărindu-şi inima în dragostea lui Dumnezeu. Săvîrşind ea învăţătura la Hrisogon, s-a făcut slăvită înaintea tuturor ca o preaînţeleaptă şi frumoasă. După aceasta, fericita ei mamă, Fausta, trecînd din această viaţă, a fost dată de tatăl său, cu multă silă, după un bărbat cu numele Pomplie, asemenea fiind de bun neam, dar cu credinţa elin. Şi a fost dusă în casa mirelui, adică credincioasa la cel necredincios, mieluşeaua lui Hristos la lup răpitor.

Însă păzind-o Dumnezeu, către Care ziua şi noaptea suspina cu inima şi se tînguia, nu şi-a pierdut fecioria sa, nici nu a întinat trupul ei curat cu bărbatul cel necurat, pentru că Anastasia se prefăcea neîncetat că are boala cea femeiască. Iar uneori, fiind silită de soţul său, ieşea din mîinile lui, ajutîndu-i nevăzut îngerul, păzitorul ei. Şi astfel era cu fecioria nevătămată. Adeseori îşi schimba hainele sale cele luminate şi podoabele cele de mult preţ şi, îmbrăcîndu-se pe ascuns în haine sărace, ieşea din casa sa, neştiind nimeni, decît numai o slujnică a ei, care de aproape îi urma şi cerceta toate temniţele, dînd mult aur la străji şi cercetînd pe cei ce pătimeau pentru Hristos. Le slujea pe cît putea în toate, cu bună cucernicie şi cu cinste, spălîndu-le mîinile şi picioarele şi părul cel plin de praf curăţindu-l, ştergînd sîngele lor şi rănile lor legîndu-le cu petece curate. Apoi, dînd fiecăruia hrană şi băutură, se întorcea la casa sa.

Astfel, adeseori ieşind şi întorcîndu-se, nu s-a tăinuit de bărbatul ei, căci el a cunoscut că cerceta temniţele. De aceea şi mai mult s-a mîniat asupra ei, pentru că nu voia să ştie de unirea nunţii şi mult o necăjea pe dînsa. Aflînd el de la slujnica care îi urma ei - acea ticăloasă i-a spus lui toate - pentru aceea, bătînd rău pe Anastasia, a închis-o într-o casă şi a pus strajă, ca piciorul ei să nu mai calce afară. Sfînta se mîhnea cu duhul pentru robii lui Hristos, căci nu mai putea să-i cerceteze, nici să le slujească, nici să le deie cele de trebuinţă. Dar mai mult o durea inima pentru dascălul ei, Sfîntul Hrisogon, fiindcă nu-l vedea, pentru că acel sfînt doi ani avea de cînd era în temniţă, răbdînd fel de fel de munci. Adeseori ea mergea la dînsul cînd era slobodă, iar acum nu-i mai era cu putinţă, fiind închisă şi străjuită.

În acea vreme a început bărbatul ei a o necăji mult, mai ales după ce a murit tatăl ei, ca să-i ia toată averea părintească, ce rămăsese Anastasiei ca moştenire, ca unei fiice pentru că Pretextat nu avea feciori mai mulţi, nici neamuri. Atunci Pomplie, urînd pe Anastasia, pentru că nu răspundea dorinţei lui cele trupeşti, cugeta să o omoare, ca toată averea ei să o moştenească şi, luîndu-şi altă femeie, să o aducă în bunătăţile cele străine. Deci ca pe o roabă o socotea pe sfînta fecioară, necăjind-o în toate zilele şi muncind-o, care lucru se adevereşte din scrisoarea ei scrisă în taină către Sfîntul Hrisogon şi trimisă printr-o bătrînă, într-acest chip zicînd:

"Sfîntului mărturisitorului lui Hristos, Hrisogon, scrie Anastasia. Deşi tatăl meu era închinător de idoli, maica mea, Fausta, totdeauna a avut bună credinţă şi a vieţuit creştineşte. Ea chiar din scutece, m-a făcut a fi creştină, iar după plecarea ei din această viaţă, cu greu jug şi fără de voie m-am însoţit cu un bărbat, care e fur de cele sfinte, de la al cărui pat, prin milostivirea lui Dumnezeu, cu prefacerea bolii, fug ziua şi noaptea în urma Domnului meu Iisus Hristos. Iar bărbatul care se laudă cu moştenirea mea, o cheltuieşte cu nevrednicii şi necuraţii închinători de idoli, iar pe mine ca pe o vrăjitoare şi străină de cele sfinte, cu grele străji m-a robit, încît aştept a muri şi nu mi-a rămas altceva decît numai dîndu-mi sufletul, să cad moartă. Şi chiar de mă voi bucura întru moarte pentru mărturisirea Domnului meu Iisus Hristos, însă de aceasta mă mîhnesc foarte mult, căci toată bogăţia mea, cea făgăduită lui Dumnezeu, o văd cheltuită de mîinile străinilor şi păgînilor. Pentru aceasta te rog pe tine o! omule al lui Dumnezeu, roagă cu sîrguinţă pe Stăpînul Hristos, pentru ca pe bărbatul meu sau să-l lase să vieţuiască dacă mai înainte vede că se va face cîndva creştin sau de are astfel a petrece în necredinţă, apoi să-i poruncească să iasă dintre cei vii şi să dea loc altora, care cinstesc pe Dumnezeu. Căci mai bine-i este a muri, decît a nu mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu şi celor ce-L mărturisesc pe El a le face împiedicare, de care Însuşi Hristos este martor. Iar de mă voi elibera, voi merge pe urmele sfinţilor şi mă voi îngriji pentru dînşii cu sîrguinţă, precum am şi început. Închinăciune ţie, bărbatule al lui Dumnezeu şi pe mine mă pomeneşte".

Apoi Anastasia a primit această scrisoare:

"Hrisogon, scrie Anastasiei: Ţie, care te învăluieşti în mijlocul viforului şi al tulburării lumii acesteia, degrabă îţi va veni Hristos, Cel ce umblă pe ape şi vînturile cele diavoleşti, care s-au sculat asupra ta, le va alina numai cu un cuvînt al poruncii Sale. Deci, fiind cu răbdare ca în mijlocul mării, aşteaptă pe Hristos, Care va veni la tine şi întru tine însăţi să strigi ca proorocul, zicînd: Pentru ce eşti mîhnit sufletul meu şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mîntuirea mea şi Dumnezeul meu. Aşteaptă îndoit darul de la Dumnezeu, căci şi vremelnica moştenire ţi se va întoarce ţie şi cea cerească ţi se va pregăti. Iar Domnul va îndelunga facerea Sa de bine, ca să nu se pară că sînt neînsemnate cele date nouă de la El. Vezi şi nu te tulbura de aceasta, pentru că celor ce vieţuiesc cu dreaptă credinţă li se aduc asupra cele potrivnice, căci nu te păgubeşti, ci te ispiteşti de la Domnul. Şi aceasta să ştii, că nu este fără primejdie apărarea ce se face prin ajutorul omenesc, căci grăieşte Scriptura: Blestemat este omul care nădăjduieşte spre om şi binecuvîntat este cel ce nădăjduieşte spre Domnul. Păzeşte-te bine şi cu trezire, de tot păcatul şi de la Însuşi Dumnezeu caută mîngîiere, ale Cărui porunci păzeşti. Pentru că degrabă se va întoarce peste tine vreme paşnică şi, ca după o noapte întunecată, vei primi lumina zilei celei purtătoare de flori. Şi ca după o iarnă ce a trecut, vor veni ţie zile senine de aur. Astfel tuturor celor ce pătimesc pentru numele lui Hristos să le dai mîngîiere vremelnică şi însăţi, fără îndoire, te vei învrednici mîngîierii celei veşnice. Mîntuieşte-te întru Domnul şi pentru mine te roagă".

Peste puţină vreme, iarăşi fiind chinuită de moarte de către bărbatul cel cu obicei rău şi păgîn, a scris către sfîntul astfel: "Mărturisitorului lui Hristos, Hrisogon, scrie Anastasia: Sfîrşitul trupului meu a venit. Pomeneşte-mă ca să primească Domnul sufletul meu, căci pentru a Lui dragoste pătimesc acestea ce vei auzi din gura acestei bătrîne".

Sfîntul Hrisogon a răspuns: "Hrisogon scrie Anastasiei: Totdeauna înaintea luminii merge întunericul, după boală se întoarce sănătatea şi după moarte se făgăduieşte viaţă. Cu un sfîrşit se încheie cele potrivnice ale lumii, ca şi cele cu bună norocire, astfel încît nu prin nevoi să domnească deznădăjduirea, nici prin bucuria cea deşartă, înălţarea. Una este marea pe care umblă bărcile trupurilor noastre şi de o cîrmă se conduc sufletele noastre prin înotare. Bărcile unora fiind tari, trec valurile fără vătămare, iar ale altora fiind slabe, chiar la ţărm sînt aproape de înecare, căci aproape este vremea ca să piară cei ce nu cugetă a veni la ţărm mîntuitor. Iar tu, o! slujitoarea lui Hristos, cea fără de prihană, leagă-te cu tot gîndul de crucea lui Hristos şi te pregăteşte spre lucrul Domnului şi după ce vei sluji, după dorinţa ta, cu mucenicească prăznuire, vei trece către Hristos".

Cu această scrisoare a proorocit Sfîntul Hrisogon despre grabnica pierzare a lui Pomplie, bărbatul ei cel rău; pentru că în zilele acelea s-a trimis de împăratul cu scrisori către împăratul perşilor şi, avînd a merge pe mare, s-a scufundat şi s-a înecat de un vifor ce s-a ridicat fără veste. Aşa a pierit, ticălosul cu sunet, iar Sfînta Anastasia s-a izbăvit ca pasărea din cursa celui ce vînează, avîndu-şi curată fecioria sa. Apoi, şi-a primit toată moştenirea ce-i rămăsese de la părinţii ei şi a început iarăşi, neoprită de nimeni, a merge pe la închisori şi pe la temniţe, slujind sfinţilor, răbdătorilor de chinuri ai lui Hristos, nu numai cu averea, ci şi cu priceperea sa mîngîindu-i cu cuvinte folositoare şi deşteptîndu-i la bărbăţie, la răbdare şi la înfruntarea morţii pentru Hristos.

În acea vreme, împăratul Diocleţian, zăbovind în Acvileia şi îngrijindu-se despre aceasta cu sîrguinţă, ca nici unul din creştini să se tăinuiască ori să scape din mîinile lui, i s-a vestit de la Roma că s-au umplut temniţele de mulţime de creştini, pe care în multe feluri muncindu-i, nu se leapădă de Hristosul lor, şi că toţi au învăţător pe Hrisogon, pe care-l ascultă, ţinîndu-se de învăţătura lui. Împăratul a poruncit ca toţi să fie daţi la munci şi la moarte, iar Hrisogon să se trimită la dînsul, căci socotea că dacă va birui pe Hrisogon, apoi va birui şi pe ceilalţi creştini.

Deci, fiind dus Sfîntul Hrisogon la împărat spre întrebare, îi urma lui de departe şi Anastasia. Văzîndu-l împăratul, mai întîi a vorbit cu dînsul cu cuvinte blînde, zicîndu-i: "Primeşte sfatul meu cel bun o! Hrisogoane, şi te împărtăşeşte credinţei noastre. Fă cele plăcute zeilor şi îţi alege cele de bucurie, decît cele de nevoi, cum şi cele de folos, mai vîrtos decît cele nefolositoare şi să ştii că, nu numai de muncă vei scăpa, ci îţi vom dărui lumina cea dulce şi îndată te vom pune eparh al cetăţii celei mari, adică peste Roma".

Sfîntul a răspuns: "Eu un Dumnezeu am cunoscut şi pe El îl socotesc mai dulce decît toată lumina, mai iubit decît toată viaţa şi mai de folos decît toate comorile. În El cred cu inima şi cu gura Îl mărturisesc, cu sufletul Îl cinstesc şi genunchii mei spre El îmi plec, înaintea tuturor. Iar mulţimea zeilor tăi, basmele şi pe diavol niciodată nu-i voi cinsti, ca şi Socrat, care zice: Se cuvine a fugi de aceia cu toată tăria, că sînt înşelători de oameni şi dovediţi ca pierzători de suflete. Iar darurile şi cinstirile cele făgăduite de tine mie, nu le socotesc mai bune decît visul şi umbra".

Deci, neputînd a răbda mai mult împăratul nişte graiuri ca acestea ale lui Hrisogon, a poruncit ostaşilor să-l ia şi, ducîndu-l într-un loc pustiu, să-i taie capul. Şi aceasta făcîndu-se, a aruncat trupul său în mare, iar în acele părţi unde l-a aruncat, nu departe, era preotul Zoil, bărbat sfînt şi trei fecioare surori cu trupul şi cu duhul, adică Agapi, Hionia şi Irina. Acel preot, prin oarecare descoperire dumnezeiască, înştiinţîndu-se despre trupul Sfîntului Hrisogon, l-a luat împreună cu capul şi, punîndu-l într-un sicriu, l-a ascuns în casa sa.

La treizeci de zile i s-a arătat Sfîntul Hrisogon în vis, zicîndu-i: "Să ştii că într-aceste nouă zile, acele trei fecioare ale lui Hristos, care vieţuiesc lîngă tine, vor fi luate spre mucenicie, iar tu spune roabei Domnului, Anastasia, ca să aibă grijă de dînsele, deşteptîndu-le către nevoinţa cea cu bărbăţie, pînă cînd se vor încununa prin pătimire. Iar tu să fii cu bună nădejde că vei primi roadele cele dulci ale ostenelilor tale. Căci degrabă te vei libera de aici şi te vei duce către Hristos, împreună cu cei ce au pătimit pentru El". Şi s-a făcut această descoperire şi Sfintei Anastasia, care, fiind îndemnată de Duhul lui Dumnezeu, a venit la casa preotului, pe care niciodată nu-l ştia şi l-a întrebat: "Unde sînt fecioarele acelea, despre care i s-a descoperit lui în vedenie că vor să aibă sfîrşit mucenicesc?" Deci, aflînd casa lor, cu dragoste a vieţuit o noapte cu ele, spunîndu-le multe cuvinte mîntuitoare de suflet şi pline de dumnezeiască dragoste, prin care le deştepta a răbda cu bărbăţie, pînă la sînge, pentru Mirele lor Hristos. Apoi a văzut şi moaştele Sfîntului Hrisogon, mucenicul lui Hristos şi al său iubit dascăl, plîngînd lîngă dînsele cu lacrimi fierbinţi, încredinţîndu-se rugăciunilor lui. După aceea s-a întors în Acvileia şi s-a făcut precum a zis Sfîntul Hrisogon preotului Zoil în vis, căci acel preot, în curgerea celor nouă zile, s-a mutat către Domnul.

Împăratul cel fărădelege, auzind de cele trei fecioare, a poruncit să le aducă la privelişte. Întîi a început a le momi cu blîndeţe, lăudîndu-le cu cuvinte linguşitoare pentru frumuseţea lor, făgăduindu-le să le mărite după bărbaţi de bun neam şi bogaţi şi să le dăruiască multe şi mari daruri, dacă se vor închina idolilor. Cea mai mare în vîrstă, care se chema Agapi, ca să-şi arate dragostea sa către Dumnezeu, cu multă îndrăzneală a răspuns: "Să nu pui nicidecum în mintea ta, o! împărate, că ne vom înfricoşa de muncile cele cumplite sau de moartea cea aspră sau că ne va birui pe noi strălucirea neamului sau că ne vom mîhni pentru frumuseţea trupului, sau că vei slăbi cu momeli tăria sufletului nostru, ca să vindem buna-credinţă. Cu cît ne vei munci mai cumplit, cu atît ne vei folosi mai mult".

Deci, văzînd împăratul atîta îndrăzneală a acelei fecioare s-a mîniat şi, avînd trebuinţă a se duce în Macedonia, le-a închis în temniţă. Apoi a poruncit lui Dulţie, eparhul, ca să le ispitească cu sîrguinţă şi să le muncească cu felurite munci. Anastasia, împreună pătimitoarea, după obiceiul ei umblînd pe la cei ce pătimeau prin închisori, îndată a venit şi la sfintele fecioare, pe care le-a mîngîiat cu nădejdea ajutorului celui nedepărtat al lui Hristos şi cu biruinţă asupra vrăjmaşului. Iar răul Dulţie, fiind foarte desfrînat şi înverşunat, văzînd frumuseţea celor trei fecioare, a voit să le batjocorească. Deci s-a dus singur la temniţă, ca să împlinească cu fapta lucrul cel cugetat, dar Dumnezeu, vrînd să izbăvească pe roabele Sale de o ispită ca aceea, l-a făcut să greşească locul şi, socotind că intră în temniţă, a intrat în bucătărie, unde erau vase multe mînjite, pe care îmbrăţişîndu-le şi sărutîndu-le ca un beat, socotind că erau acolo fecioarele acelea, s-a făcut negru, fiind plin de funingine pe toată faţa.

După aceea, ieşind afară ca să meargă la palatul său, nimeni nu l-a cunoscut că este eparhul, ci socotea că este un ieşit din minţi şi îndrăcit. Unii rîdeau de dînsul, iar alţii îl băteau ca pe un ieşit din minţi. Ajungînd cu multă greutate la palat nu-l lăsau ostaşii să intre înăuntru, ci îl împingeau afară şi îi dau ghionturi, pentru că nimeni nu credea să fie eparhul. Tîrziu, de-abia rudeniile sale l-au cunoscut şi l-au adus în casa sa şi, după ce şi-a venit în simţiri, zicea că i-au făcut aceasta creştinii cu farmecele, mîniindu-se asupra lor foarte mult. Deci a adus pe cele trei fecioare înaintea lui şi a poruncit să le dezbrace de haine şi să le dezgolească cu totul ca să le poarte prin tîrg, spre răzbunarea ruşinării lui. Dar o! lucrurile Tale cele slăvite Doamne, Ziditorule al toate! s-au făcut cămăşile lor ca nişte piei şi s-au lipit aşa de trupurile lor, încît n-au putut nicidecum să le dezvelească muncitorii şi toţi s-au înspăimîntat de o minune înfricoşată ca aceea.

Încă şi altă minune a urmat, căci dintr-această pricină a orbit eparhul, prin puterea cerească, încît ridicîndu-l de pe scaun, ca pe o iarbă neînsufleţită, l-au pus în pat, iar în locul lui a venit eparh, de la împărat, un altul cu numele Sisinie. Acesta a aruncat în foc pe Sfînta Agapi şi pe Hionia, unde s-au şi sfîrşit, dîndu-şi sufletele lui Dumnezeu, iar trupurile lor au rămas în foc, întregi şi nevătămate, neatingîndu-se focul nici de părul lor şi nici de haine. Drept aceea, iubitoarea de mucenici Anastasia a luat sfintele lor moaşte şi le-a îngropat cu multă evlavie, rugîndu-se lui Dumnezeu totdeauna să o învrednicească şi pe dînsa a lua cununa cea mucenicească.

Pe Sfînta Irina o momea, de asemenea, Sisinie eparhul şi o îndemna ca să jertfească; dar ea, nesupunîndu-se, a început a o înfricoşa. Apoi văzînd că nu se supune, a zis către dînsa: "Să ştii că de nu mă vei asculta te voi pune la un loc arătat şi văzut de tot poporul, unde să vină fiecare să te batjocorească şi să-ţi spurce sufletul şi trupul". Iar ea a răspuns: "Nădăjduiesc în Stăpînul meu Iisus Hristos, că-mi va izbăvi picioarele mele de cursele tale şi va păzi sufletul meu neîntinat, iar dacă mă voi întina cu sila, pentru aceasta nicidecum n-am păcat, că fără de voia mea se face".

Atunci ighemonul a dat-o pe dînsa ostaşilor s-o ducă la casa de desfrînare şi a poruncit să meargă la dînsa, fără de sfială, oricare ar voi. Dar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a trimis pe sfinţii săi îngeri ca pe nişte ostaşi şi au dus-o pe dînsa deasupra unui munte, parcă în ciuda ighemonului, care, văzînd o minune ca aceasta, n-a încetat cel neputincios de a face război cu Atotputernicul Dumnezeu şi alerga nebunul la munte călare, ca să o ia cu sila. Şi iarăşi a urmat o minune, căci vedea pe fecioara de departe, dar nu putea să se apropie nicidecum de dînsa, că îl împiedica o putere dumnezeiească nevăzută, ca şi cum ar fi fost înaintea lui un zid nebiruit. Apoi avînd ochi, nu vedea şi alerga împrejurul muntelui, pipăind fără folos şi s-a muncit în deşert, pînă seara rătăcind. Atunci un ostaş aruncînd cu săgeata asupra muceniţei a trecut aceea printr-însa, astfel voind Dumnezeu. Iar sfînta, mulţumind lui Hristos că a păzit-o pe dînsa fără prihană, şi-a dat în mîinile Lui fericitul său suflet. După ce s-a dus ighemonul, Sfînta Anastasia a luat moaştele ei şi le-a îngropat împreună cu celelalte, cu cinste şi cu mirositoare tămîieri.

Apoi Sfînta Anastasia umbla din cetate în cetate şi din latură în latură, slujind sfinţilor care erau ţinuţi prin legături, chivernisind cu averile sale pe legaţii lui Hristos de mîncare, de băutură şi de toate doctoriile, făcînd uşurare celor ce erau în strîmtorare mare şi celor ce slăbeau cu trupul cumpărîndu-le cu aur uşurarea din legăturile cele grele şi de lungă vreme. Pentru această pricină, ea s-a numit vindecătoare de răni, căci pe mulţi i-a dezlegat în taină din legături. Prin purtarea sa de grijă multora a adus uşurare, pe mulţi i-a tămăduit de răni nevindecate, ostenindu-se cu mîinile sale şi doftorind pe mulţi care erau pe jumătate morţi, apoi, prin slujirea sa i-a înviat şi i-a dăruit sănătoşi pentru muncile ce erau să vină.

Sfînta Anastasia învăţase şi meşteşugul doftoriei şi singură tămăduia pe cei răniţi şi pe mîinile sale îi purta pe aceia, care nu puteau să-şi ţină nici picioarele, nici mîinile, avîndu-le sfărîmate şi rănite pentru Hristos. Apoi singură le dădea acelora hrană în gură, îi adăpa şi le oblojea rănile şi bubele. Aceasta îi era ei spre mare bucurie şi veselie, de a sluji cu osîrdie, ca Însuşi lui Hristos, acelora care pătimeau pentru mărturisirea numelui celui preadulce al Domnului. Pentru aceasta cu tot cugetul se îngrijea, în toate chipurile se sîrguia şi întru aceasta se ostenea cu toată tăria, biruind neputinţa firii sale, cu tăria sufletului, cu bărbăţia şi cu dragostea către Dumnezu şi către cei de aproape; iar mai vîrtos către sfinţii pătimitori, care totdeauna sînt aproape de Dumnezeu, despre care zicea împreună cu David: Iar mie foarte îmi sînt cinstiţi, prietenii tăi, Dumnezeule.

Mergînd Sfînta Anastasia, vindecătoarea de răni, în Macedonia şi acolo, îndeletnicindu-se în obişnuita slujire a sfinţilor, a făcut cunoştinţă cu o văduvă foarte tînără cu numele Teodotia, care era cu neamul din părţile Bitiniei, din cetatea Niceea. Aceasta a rămas văduvă cu trei prunci, după bărbatul său care murise şi îşi avea locaşul în Macedonia, petrecîndu-şi zilele văduviei sale cu bună-credinţă şi întru creştinească mărturisire. Fericita Anastasia era găzduită de multe ori la aceea văduvă, iubind-o ca pe o roabă credincioasă a lui Hristos şi mîngîindu-se împreună cu dînsa, prin cuvinte înţelepte, pentru dragostea lui Dumnezeu - pentru care, o! cît de mulţi sfinţi şi-au pus cu osîrdie sufletele lor! După cîtăva vreme, Teodotia a fost cunoscută că e creştină, deci au prins-o şi au dus-o la împărat, care a supus-o întrebărilor. Unul din cei de faţă, cu numele de Levcadie, rănit fiind de frumuseţea ei, a rugat pe împărat să i-o dea de femeie şi să nu o piardă pe ea. Împăratul s-a învoit îndată la cererea lui, nădăjduind că mai degrabă va reuşi bărbatul acela s-o întoarcă spre zei.

Deci, luînd Levcadie în casa sa pe Teodotia, împreună cu fiii săi, ce n-a făcut ca s-o amăgească? A rugat-o, sfătuind-o, momind-o şi îngrozind-o ca să facă aceste două: adică, să se lepede de Hristos şi să voiască a fi lui femeie. Iar Teodotia răspundea: "De pofteşti bogăţiile mele, iată, toate ţi le dau de bună voie, iar de te sîrguieşti a mă avea pe mine de femeie, nu nădăjdui, ci lasă-mă să slujesc lui Hristos, ca în locul tuturor bogăţiilor, numai pe Hristos să-l moştenesc. Iar dacă, iubind frumuseţea mea, mă pofteşti şi te nevoieşti a mă întoarce de la Hristosul meu, apoi să ştii că alegi lucrurile cele cu neputinţă; căci mai lesne vei schimba frumuseţea mea în urîciune şi viaţa în moarte, decît să poţi întoarce mintea mea de la Hristos şi să mă aduci spre a voi nunta cu tine".

În acele zile Levcadie, a avut nevoie a merge cu împăratul care se ducea undeva. Deci s-a dus, lăsînd pe Teodotia în casa sa şi a zăbovit în acea cale multă vreme. Astfel Teodotia, avînd puţină linişte, slujea împreună cu Sfînta Anastasia, celor legaţi; pe cei bolnavi tămăduindu-i, pe cei morţi îngropîndu-i şi pe cei vii întărindu-i spre mai mari nevoinţe. Şi iarăşi s-a vestit lui Diocleţian că s-au umplut temniţele de prin cetăţi de creştini şi nu mai este loc pentru alţii. Atunci, păgînul tiran a poruncit ca să-i piardă pe toţi într-o noapte, ca să deşerte temniţele pentru primirea altor creştini. Şi aşa a fost rînduită o noapte pentru acel lucru rău, cînd mulţime mare de mucenici au fost trimişi la Hristos, către ziua cea neînserată. Pe unii i-au ucis cu sabia, pe alţii i-a înecat apa, pe alţii i-au ars cuptoarele cele de foc, iar pe alţii i-au primit de vii sînurile pămîntului. Apoi săpînd şanţuri şi gropi adînci, i-a aruncat acolo de vii şi i-a astupat cu pămînt şi cu pietre, ale căror nume se află scrise în cartea vieţii şi singur Dumnezeu le ştie.

A doua zi, iubitoarea de mucenici, fericita Anastasia, venind după obiceiul ei la una din temniţe şi neaflînd pe nimeni, a umplut văzduhul de plîngere şi de tînguire. Şi, fiind întrebată de ostaşii ce se întîmplaseră acolo, pentru ce se tînguieşte astfel, ea a răspuns: "Caut pe robii Dumnezeului meu, care erau ieri într-această temniţă şi acum nu ştiu unde sînt". Iar ei aflînd că este creştină, îndată au luat-o şi au dus-o la Flor, ighemonul Iliricului şi întrebînd-o ighemonul dacă este creştină, ea a răspuns: "Cu adevărat sînt creştină şi ceea ce-ţi este urîciune, aceea îmi este iubit, iar numele creştinesc, care la voi este de hulă, acela îmi este de cinste şi de laudă".

După ce s-a înştiinţat ighemonul despre patria şi despre bunul ei neam, fiind din Roma şi din neam luminat, a întrebat-o:

"Dar ce te-a silit pe tine la aceasta de ai lăsat Roma, patria cea preaslăvită şi ai venit aici?" Răspuns-a sfînta: "Ce altceva, decît glasul Domnului meu, Cel ce mă cheamă către El, că, Aceluia urmînd, am lăsat patria şi prieteni şi luînd crucea Hristosului meu, cu picioarele grabnice şi vesele am pornit în urma Lui". Zis-a ighemonul: "Unde este Acela pe Care Îl numeşti Hristos?" Răspuns-a sfînta: "Nu este loc care să nu aibă pe Hristos, căci este în cer, este în mare, este pe pămînt, este încă şi în toţi cei ce-L cheamă şi se tem de El, luminîndu-i la minte şi totdeauna petrecînd împreună cu dînşii". Zis-a ighemonul: "Unde sînt aceia care se tem de Hristosul tău, despre Care grăieşti? Spune nouă ca să-i ştim". Sfînta a răspuns: "Pînă acum au fost împreună cu noi pe pămînt cu trupul, iar acum lăsînd cele de jos, sînt în ceruri şi privesc la noi din înălţime. Pentru că moartea ce au primit pentru Hristos, le-a mijlocit aceasta, într-al căror număr doresc să fiu numărată şi eu şi poftesc a merge pe aceeaşi cale, pe care au mers ei". Neputînd ighemonul a-i face vreun rău, fiind romană de neam mare, mai înainte pînă nu va înştiinţa pe împărat pentru dînsa, a scris toate cele ce ştia despre Anastasia şi a trimis la Diocleţian. El ştia prea bine pe părinţi, pe bărbatul ei şi pe dînsa şi, înţelegînd cum că risipeşte averea rămasă de la părinţii săi, miluind pe creştinii cei săraci, vrînd s-o ia de la dînsa, ca s-o moştenească el, a poruncit s-o aducă înaintea sa. Văzînd-o, îndată a început a o întreba de avere, iubind mai mult bogăţia decît pe zeii săi. Şi zicea: "Unde sînt vistieriile care ţi-au rămas de la tatăl tău?" Sfînta a răspuns: "De mi-ar fi rămas ceva din vistieriile şi averile moştenite, prin care aş fi putut sluji mai mult robilor Hristosului meu, apoi nu m-aş fi dat în mîinile celor ce caută sînge creştinesc. Dar de vreme ce le-am împărţit pe toate, precum se cădea şi mi-a rămas numai singur trupul, acum şi pe dînsul mă sîrguiesc a-l aduce în dar Hristosului meu".

Împăratul văzînd vorba ei cea liberă şi, pricepînd într-însa mărimea sufletului cel cu bărbăţie, apoi, nenădăjduind a o birui cu cuvinte, nici a lua ceva din bogăţia ei, de a cărei împărţire auzise, se temea a se da mai mult în vorbă cu dînsa, ca să nu fie ruşinat de cuvintele ei cele înţelepte. Deci a poruncit să o ducă la eparh, zicînd: "Nu se cuvine mărimii împărăteşti a vorbi cu o femeie fără minte". Şi a început eparhul a vorbi către dînsa cu cuvinte de pace, zicînd: "Pentru ce, o! femeie, nu voieşti a aduce jertfă zeilor, precum aducea tatăl tău şi de ce, lăsîndu-i pe dînşii, cinsteşti pe Hristos? Ori nu ştii că S-a născut din iudei şi a fost omorît de ei ca un făcător de rele?" Anastasia zise: "Şi eu am avut în casa mea zei şi zeiţe de aur, de argint şi de aramă şi i-am văzut că sînt deşerţi, fiind numai odihnă a păsărilor, sălaş al păianjenilor şi al muştelor. De aceea, luîndu-i, i-am aruncat în foc, scăpîndu-i de necinstea păsărilor, a păianjenilor şi a muştelor şi mi-au ieşit din foc bani de aur, de argint şi de aramă. Cu acei bani am hrănit pe mulţi flămînzi, pe cei goi i-am îmbrăcat, pe cei neputincioşi i-am ajutat şi pe cei ce le trebuiau cîte ceva i-am îndestulat; şi aşa pe zeii cei ce stau deşerţi şi fără nici o treabă, i-am făcut multora de trebuinţă".

Eparhul a strigat cu mînie: "Acest lucru al tău, fără de Dumnezeu, nici nu voiesc a-l auzi cu urechile". Sfînta, rîzînd, a zis: "Mă mir de înţelepciunea ta, o! judecătorule, că numeşti faptele mele fără de Dumnezeu. Căci, de ar fi fost în acei idoli fără suflet măcar numai o simţire sau o putere oarecare, apoi ce i-ar fi oprit a se scăpa din mîinile celor ce-i sfărîmau sau să facă izbînda asupra acelora sau chiar de la voi să fi cerut ajutor? Dar nici ei singuri nu ştiau că rabdă ceva". Judecătorul, tăind vorba, a zis: "Preadumnezeiescul nostru împărat a poruncit ca toate cuvintele deşarte lăsîndu-le, din două să alegi una: sau să te pleci să jertfeşti zeilor, sau să te pierdem rău". Sfînta a răspuns: "A muri pentru Hristos nu este pieire, ci odihnă în viaţa cea veşnică".

După mai multe cuvinte zise unul împotriva altuia, eparhul, văzînd că sfînta este neînduplecată, s-a dus şi a spus împăratului. Diocleţian, mîniindu-se foarte şi gîndindu-se ce va face cu dînsa, unul din sfetnici l-a sfătuit ca s-o dea lui Ulpian, arhiereul Capitoliei, ca acela sau cu cuvinte să o înduplece sau să o silească prin munci, iar de nu se va pleca, să o piardă prin moarte şi toată averea ei, cîtă a mai rămas, să se ia la Capitoliu. Plăcîndu-i împăratului acest sfat, a trimis îndată pe Anastasia lui Ulpian, mai marele tuturor slujitorilor idoleşti.

Luînd-o, Ulpian a dus-o cu cinste în casa sa, vrînd cu vicleşug a o îndupleca mai lesne decît cu îngroziri. Şi, după multe vorbe sfătuitoare şi linguşitoare, a pus înaintea ei de amîndouă părţile lucruri potrivnice, toate cele frumoase ale lumii acesteia şi toate uneltele de muncă, care sînt înfricoşate vederii. De o parte pietre scumpe, iar de alta săbii ascuţite de amîndouă părţile; aici paturi de aur şi de cristal, împodobite cu aşternuturi de mult preţ, iar dincolo paturi de fier arse, pline de cărbuni aprinşi. De o parte gherdanuri, cercei şi diferite feluri de podoabe de aur şi de mărgăritar, iar de alta obezi, lanţuri şi legături de fier; aici oglinzi luminate şi toate cele ce sînt de trebuinţă spre împodobirea femeiască, iar acolo piepteni de fier, gătiţi spre dărăpănarea trupului, cleşti şi ţepi de fier pentru ruperea lui. De o parte haine frumoase şi foarte scumpe, iar de alta hîrburi şi pînze aspre cu care s-au obişnuit muncitorii a freca rănile mucenicilor.

Pentru ce a făcut aceasta acel om viclean şi maestru? Pentru ce a pus împotriva celor frumoase, pe cele înfricoşate, împotriva celor de bucurie, cele de scîrbă şi împotriva celor moi, pe cele aspre? Ori ca să înşele, ori ca să înfricoşeze cu acestea pe mireasa lui Hristos, care nu băga seamă de amîndouă: nici pe cele frumoase nu le poftea, nici de cele aspre nu se temea ca să fugă, ci se pleca cu mai mare voinţă spre uneltele de muncă, decît către podoabele cele scumpe femeieşti. Şi ce a sporit ticălosul? Numai în ceea ce zicea proorocul: "şi a minţit strîmbătatea". Căci toate acelea neştiind el, le-a rînduit spre a sa ruşinare şi înfruntare, iar de aici s-a văzut cea mai mare bărbăţie şi dragoste pentru Hristos. Apoi că scornirea şi măiestria lui este deşartă şi în zadar şi-a arătat vicleşugul şi înşelăciunea. Şi a zis el către sfîntă: "Alegeţi din amîndouă părţile ceea ce doreşti".

Atunci Anastasia, căutînd spre cele lumeşti, a zis: "Ale tale sînt acelea, diavole şi ale celor ce slujesc ţie, cu care împreună vei fi dat veşnicei pierzări". Apoi, uitîndu-se la lanţuri şi la toate uneltele de muncă a zis: "Cu acestea, înfăşurîndu-mă, mai frumoasă şi mai plăcută mă voi face şi mă voi arăta lui Hristos, preaiubitul meu Mire, pe acestea le voiesc, iar pe acelea le trec cu vederea. Pe acestea le caut, iar de acelea mă lepăd, pe acestea le iubesc pentru Domnul meu cel iubit, iar pe acelea le urăsc şi le scuip. Arhiereul, cruţînd-o şi sperînd încă, i-a dat trei zile de gîndire. Dar muceniţei, părîndu-i greu aceasta, a zis: "Pentru ce întîrzii vremea, pentru ce nu mă munceşti îndată? Ce mai voieşti să auzi de la mine, decît aceasta ce zic acum: zeilor tăi nu voi jertfi, iar voii tale şi împăratului tău, nu mă voi supune, ci voi aduce laudă şi jertfă Împăratului cerurilor, Dumnezeului meu celui fără de moarte, pentru Care îmi pun sufletul şi trec cu vederea muncile tale, ca să cîştig pe Hristos, Care este viaţă veşnică?"

Arhiereul idolesc a zis: "Au doară şi tu îţi alegi moarte asemenea cu a Hristosului tău, nebuno?" Iar muceniţa, auzind de moartea lui Hristos, s-a umplut de bucurie şi a zis: "Amin, amin, fie mie aceasta, Hristoase, Împărate!" Atunci a întrebat arhiereul: "Ce este cuvîntul acesta, amin?". Răspuns-a sfînta": Tu nu eşti vrednic nici a înţelege cuvîntul acesta, nici a-l grăi, că nimeni din cei cu minte, nu toarnă mirul cel de mult preţ în vasul putred".

Deci, a poruncit Ulpian să o ducă pe dînsa pînă în trei zile la nişte femei cunoscute ale ei, care îi erau mai înainte vecine şi prietene, ca să o înduplece pe dînsa cu vorba lor şi să-i moaie inima ei, ca să se întoarcă la zeii părinteşti. Şi ce nu-i făceau acele femei viclene şi necurate? Cîte cuvinte, cîte sfaturi linguşitoare şi graiuri ispititoare care sînt obiceiurile femeilor, nu turnau în urechile ei, aducîndu-i aminte de frumuseţile şi dulceţile lumii acesteia? Dar ea n-a auzit nimic şi în cele trei zile n-a băgat nimic în gură, nici apă, nici mîncare, ci a petrecut neîncetat strigînd în inima sa către Hristos, Mirele său.

Văzînd Ulpian, după cele trei zile, pe Sfînta Anastasia că tot Îl mărturiseşte pe Hristos, şi stă ca un stîlp neclintit, ca un munte nemişcat, a judecat-o şi a dat-o la munci. Dar mai întîi a poftit ticălosul (rănindu-se de frumuseţea ei) să întineze pe porumbiţa lui Hristos cea curată. Dar cînd a vrut să se atingă de dînsa, îndată a orbit şi mare durere a cuprins capul lui, încît răcnea ca un nebun şi striga către zeii săi, cerînd ajutor. Şi a poruncit să-l ducă în capiştea idolească, nădăjduind că va dobîndi vindecare de la aceia cărora le slujea, dar a primit în loc de ajutor, mai mare vătămare şi în loc de viaţă, moarte. Că acolo rău şi-a lepădat sufletul său şi s-a dus în iad la zeii săi şi a mers vestea despre minunea aceea la multe popoare, iar Sfînta Muceniţă Anastasia a fost eliberată.

Ieşind de acolo, a mers la Teodotia, cea mai sus pomenită, sora ei duhovnicească, care petrecea în casa lui Levcadie, comitul, şi i-a povestit toate cu de-amănuntul cîte a răbdat şi minunea ce a făcut Dumnezeu, precum şi mila ce a arătat spre dînsa. Apoi, după puţine zile, a venit şi comitul, întorcîndu-se din Bitinia şi iarăşi silind-o în chipul cel dintîi pe Teodoti, cu cuvinte bune şi cu îngroziri, o îndemna pe ea către amîndouă fărădelegile, adică către necuraţii idoli şi către necurată nuntă. Văzînd cum că nimic nu sporeşte, apoi înştiinţîndu-se şi despre Anastasia, care era acolo, s-a umplut de mare mînie şi îndată luînd pe Anastasia şi legînd-o, a dat-o judecăţii. Pe Teodotia, împreună cu copiii săi a trimis-o legată la Nichita, antipatul Bitiniei, spunîndu-i prin scrisoare toate cele despre ea.

Adusă fiind fericita Teodotia la antipatul acela şi în divan fiind întrebată şi fiind îngrozită cu munci grele, fiul ei cel mai mărişor, cu numele Evod, a zis atunci: "Noi, o! judecătorule, nu ne temem de muncile omeneşti, care s-au obişnuit a mijloci trupului nestricăciune, iar sufletului nemurire, ci ne temem de Dumnezeu Care are putere să piardă sufletul şi trupul în gheena cea de foc!" Iar judecătorul îndată a poruncit ca înaintea maicii sale să-l bată pe copil cu vergi pînă la sînge. Maica, privind la aceea, se bucura şi întărea pe fiul său cu cuvinte ca să rabde cu bărbăţie. După aceasta a dat pe sfînta unui om desfrînat şi înverşunat, cu numele Ertac, căruia îndată ce s-a apropiat de dînsa, i s-a schimbat faţa şi a început a-i curge sînge din nas. Apoi a strigat către antipat: "Vai mie, cum am pus mîna pe Teodotia, am văzut un tînăr încuviinţat şi preastrălucit, care mi-a dat o palmă atît de tare încît mi-a zdrobit nările".

Acestea auzindu-le neînţelegătorul acela şi o minune ca aceasta văzînd-o, în loc să cunoască pe Dumnezeu, Care păzeşte curăţenia celor cu întreagă înţelepciune, el mai vîrtos a înnebunit şi nu a crezut, ci a socotit că este vrăjitorie şi ispitea pe muceniţă cu înfricoşări, zicînd: "De nu te vei închina nemuritorilor zei, vei vedea înjunghiaţi înaintea ta pe iubiţii tăi fii". Iar sfînta a zis: "Aceasta o şi doresc, ca fiind vie, să trimit către Stăpînul Hristos pe fiii mei, la limanul cel mîntuitor şi atunci şi eu să le urmez, ca împreună să ne veselim totdeauna". Cuvintele acelea foarte mult au tulburat pe tiran. Pentru aceea a poruncit să ardă un cuptor, în care a intrat maica cu fiii, bucurîndu-se şi mulţumind Domnului. Şi astfel şi-au dat sfintele lor suflete în preacuratele Lui mîini. În acest chip Sfînta Teodotia, cu fiii săi, au primit fericitul sfîrşit.

Sfînta Anastasia, vindecătoarea de răni, în acea vreme era ţinută în legături la ighemonul Iliricului. Acela fiind iubitor de aur şi auzind că Anastasia este din cei bogaţi şi are avere multă, a chemat-o la o parte şi i-a zis: "Te ştiu pe tine o, femeie, că eşti bogată şi eşti credincioasă. Deci, ascultă porunca Hristosului tău, Care vă porunceşte să treceţi cu vederea toate bogăţiile şi să vă faceţi săraci. Lasă-mi bogăţia ta, împlinind astfel porunca lui Hristos şi din mîinile noastre te vei elibera; apoi, fără de temere şi neoprită, vei sluji Dumnezeului tău".

Preaînţeleapta Anastasia la aceasta a răspuns cu bună înţelegere: "Dar o! judecătorule, este în Evanghelie zis de Hristosul meu: Vindeţi averea ta şi o dă săracilor şi vei avea comoară în cer. Dar tu, fiind bogat, cine ar fi atît de nebun ca să-ţi dea ţie bogăţiile, care sînt ale săracilor. Aceluia ce vieţuieşte în desfrînări şi mîncăruri bune, cine ar fi atît fără de minte ca să-ţi dea ţie hrana celor flămînzi? De te voi vedea pe tine flămînd şi însetat, gol şi bolnav şi aruncat în temniţă, atunci cu cuviinţă voi face ţie ceea ce ni se porunceşte nouă de Hristos".

Ighemonul, mîniindu-se, a închis-o într-o temniţă întunecoasă şi a chinuit-o cu foamea timp de treizeci de zile, dar ea se hrănea cu nădejdea către Hristos, Domnul său, căci Acela îi era hrană dulce şi mîngîiere întru strîmtorare. În toate nopţile i se arăta Sfînta muceniţă Teodotia, care umplea inima ei de bucurie şi o întărea. Şi vorbind multe cu dînsa, odată a întrebat-o: "Cum vine ea la dînsa după moarte?". Iar Teodotia i-a spus că sufletelor mucenicilor li s-a dat acest dar deosebit de la Dumnezeu, ca, după ducerea lor de la cele pămînteşti, să vină la cei care ar voi să vorbească cu dînşii şi să-i mîngîie. După ce au trecut treizeci de zile, văzînd-o ighemonul, că n-a slăbit de foame, ci este sănătoasă şi cu faţa luminată, s-a mîniat asupra celor ce au străjuit-o, socotind că i-au dat hrană şi, închizînd-o într-o temniţă mai întunecoasă, pecetluind-o cu pecetea sa şi punînd strajă mai credincioasă, alte treizeci de zile a chinuit-o cu foame şi cu sete. Iar ea ziua şi noaptea se hrănea şi se adăpa cu lacrimi, neîncetat rugîndu-se lui Dumnezeu.

Scoţînd-o după aceasta şi văzînd neschimbarea feţii ei, a osîndit-o la moarte, împreună cu alţi osîndiţi, pentru felurite faceri de rele, să se înece în mare. Şi era între dînşii un bărbat drept- credincios, cu numele Evtihian, care pentru Hristos fiind lipsit de toată averea sa, spre aceeaşi moarte îl ducea. Deci, punîndu-i pe toţi în corabie, i-au dus pe mare. Ajungînd în mijlocul mării, ostaşii s-au suit într-un barcă ce era pregătit pentru dînşii, iar corabia cu osîndiţi, sfredelind-o în multe locuri şi făcînd-o să se scufunde, ei au ieşit la mal.

Cînd era să se înece corabia, deodată cei ce erau în corabie au văzut pe Sfînta muceniţă Teodotia îndreptînd corabia către mal şi aşa au plutit fără primejdie. Toţi cei osîndiţi, văzînd acea minune şi fiind mîntuiţi de înecare, au căzut la picioarele celor doi creştini, adică înaintea lui Evtihian şi a Anastasiei, vrînd să se facă creştini. Deci, ieşind fără vătămare la mal, au fost învăţaţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos de către cei doi şi s-au botezat. Toate sufletele care s-au mîntuit de înecare şi au crezut în Hristos erau o sută douăzeci. Înştiinţîndu-se despre aceasta ighemonul şi prinzîndu-i pe toţi, i-a pierdut cu felurite chinuri. Iar pe Sfînta Muceniţă Anastasia a poruncit să o întindă între patru stîlpi, să o lege şi să o ardă cu foc.

Astfel s-a săvîrşit nevoinţa pătimirii sale, fericita vindecătoare de răni, dezlegîndu-se din legăturile cele trupeşti şi ducîndu-se către dorita uşurare cerească. Iar sfîntul ei trup, cerîndu-l de la femeia ighemonului o oarecare femeie dreptcredincioasă, cu numele Apolinaria, l-a luat nevătămat de foc şi l-a pus în grădina casei sale. Apoi, după o vreme, încetînd prigoana, a ridicat biserică peste mormîntul ei. După mulţi ani acele cinstite moaşte ale Sfintei Muceniţe Anastasia au fost aduse în Constantinopol, spre apărarea şi mîntuirea cetăţii şi întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, preamărit, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Vietile Sfintilor Decembrie 

Sfânta Muceniță Iuliana, Fecioara din Nicomidia, Sfinții 500 de Mucenici și Sfintele 130 de Muceniţe care s-au săvârşit prin sabie în vremea împăratului Maximian (+304)

Troparul Sfintei Mucenițe Iuliana, glasul al 4-lea

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Iuliana, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condacul Sfintei Mucenițe Iuliana, glasul al 3-lea

Cu frumuseţile fecioriei împodobindu-te, fecioară şi cu cununa muceniciei acum încununându-te, Sfântă Muceniţă Iuliana, dăruieşti tămăduiri celor ce sunt în nevoi şi boli şi izbăvire celor ce se apropie de racla ta, din care Hristos, izvorăşte Dumnezeiesc dar şi viaţa cea veşnică.

Pătimirea Sfintei Muceniţe Iuliana Fecioara şi a celor împreună cu dînsa

(21 decembrie)

Viața pe scurt a Sfintei Muceniţe Iuliana [de la Nicomidia] şi pomenirea celor șase sute treizeci de Mucenici împreună cu dânsa

Această slăvită fecioară şi muceniţă s-a născut la Nicomidia din părinţi păgîni. Auzind propovăduirea Sfintei Evanghelii, ea s-a întors către Hristos cu toată inima ei şi a început a vieţui, păzind cu stricteţe poruncile Domnului. Ea era însă logodită cu senatorul Eleusie. Ca să se poată elibera de el, ea i-a zis lui Eleusie că nu se va căsători cu el dacă nu va ajunge eparhul Nicomidiei. Ea i-a zis aceasta gîndind că Eleusie nu va reuşi niciodată să obţină o demnitate atît de înaltă şi astfel se va elibera de logodna cu el. Dar Eleusie, prin linguşiri şi mită a obţinut această înaltă numire, şi a ajuns Eparhul Nicomidiei. Iuliana i-a descoperit atunci că este creştină şi că nu se poate căsători cu el dacă nu îmbrăzişează şi el credinţa creştină:

„La ce ne-ar folosi nouă să fim uniţi doar cu trupul, iar cu inimile să fim departe unul de celălalt?”.

Umilit, Eleusie a pîrît-o pe luliana tatălui ei. Tatăl, înfuriat pînă la demenţă, a dispreţuit-o, a bătut-o şi a dat-o pe mîna eparhului spre a fi torturată bestial. Eparhul a poruncit să fie biciuită sălbatic, apoi aruncată în temniţă, acoperită de răni şi plină de sînge. Dar Domnul Hristos a vindecat-o pe ea în închisoare şi luliana a stat din nou înaintea eparhului, complet sănătoasă. El atunci a aruncat-o într-un cuptor de foc care nu a ars-o. Văzînd minunea, mulţi au crezut în Hristos Dumnezeu. Cinci sute de bărbaţi şi o sută şi treizeci de femei s-au convertit atunci la Sfînta Credinţă. Eparhul i-a osîndit pe toţi la moarte prin tăierea capului. Sufletele lor s-au strămutat atunci la Împărăţia Cerurilor. Apoi răul judecător a osîndit-o şi pe luliana la tăierea capului. Cu duh de bucurie, fericita luliana a mers la eşafod şi îngenunchind, s-a rugat lui Dumnezeu, apoi şi-a pus pe butuc sfîntul ei cap. Sfînta Muceniţă luliana a luat mucenicia la anul 304 şi s-a strămutat la locaşurile cele cereşti gătite ei de Domnul. Pedeapsa Lui a căzut năprasnic şi curînd asupra torţionarului Eleusie: pe cînd plutea pe mare, corabia lui s-a sfărîmat, iar el a căzut în apă. Dar Eleusie nu s-a înecat ci, înotînd la ţărm, a ajuns la o insulă, unde 1-au sfîşiat cîinii şi 1-au mîncat de viu.

Viața pe lung a Sfintei Mucenițe Iuliana

Nicomidia, preamărita cetate a Bitiniei, se îndeletnicea foarte mult întru slujirea idolilor, pe vremea cînd domnea Diocleţian la apus şi Maximian la răsărit, amîndoi împăraţi păgîni. În acea cetate era atunci un om bogat şi cinstit, cu numele African, care foarte mult se ţinea de păgînătatea elinească. Acesta avea o fiică, cu numele Iuliana, care, după ce a început a veni în vîrstă, a înflori cu frumuseţea şi a-şi arăta înţelepciunea şi obiceiurile cele bune, a logodit-o cu un oarecare din suita împărătească, cu numele Elevsie. Dar a amînat nunta, pînă la vremea aceea cînd ar fi mai bine a se face.

În acea vreme, fecioara auzind propovăduirea Evangheliei pentru Hristos, a crezut în taină, pentru că văzînd cerul şi pămîntul, marea şi focul, căuta pe Cel ce le-a zidit şi din zidiri s-a învăţat a cunoaşte pe Ziditorul, precum grăieşte Sfîntul Pavel: Cele nevăzute ale Lui de la zidirea lumii, din făpturi sînt văzute. Deci grăia întru sine fecioara, cea cu bună cunoştinţă, unul este Dumnezeu cel adevărat, Căruia, se cuvine a ne închina, iar idolii, cei fără suflet nu sînt dumnezei, ci locaşuri drăceşti. Ea se nevoia în rugăciuni şi în citirea dumnezeieştii Scripturi, învăţînd legea Domnului, ziua şi noaptea, în taină de tatăl său, care era mare prieten al păgînilor şi vrăjmaş al creştinilor.

Iar mama ei, deşi era elină, nu se îngreţoşa de dreapta credinţă creştinească, însă de amîndouă nu ţinea seamă, căci nici nu slujea idolilor cu osîrdie, nici nu cinstea pe Hristos cu bună credinţă şi nici nu ţinea seamă ce credinţă are fiica ei. De aceea, cu greu putea fericita fecioară a tăinui de tatăl său credinţa cea întru Hristos şi a se îndeletnici în rugăciuni şi în citiri, mai ales că maica ei nu lua seamă de aceea. Avînd inima sa plină de dragostea lui Dumnezeu şi întărită întru buna credinţă, se gîndea cum ar putea să scape de logodnicul ei şi să se dezlege de însoţirea nunţii cu păgînul, apoi să-şi păzească fecioria curată de către închinătorul de idoli şi să-şi ferească trupul neatins de sluga diavolului.

Deci, venind vremea nunţii, a trimis Iuliana la Elevsie, logodnicul său, zicînd: "Nu te pregăti în zadar de nuntă căci să ştii că nu voi merge după tine, de nu te vei face mai întîi eparh laturii acesteia". Aceasta a făcut-o sfînta, crezînd că este cu neputinţă lui Elevsie a cîştiga dregătoria eparhiei şi, cu acea pricină, va scăpa de însoţirea lui. Iar Elevsie, robit fiind de dragostea ei, a început în tot chipul a se îngriji de dregătoria eparhiei, pe de o parte prin rugăminţile cele cu sîrguinţă, iar pe de alta prin daruri mari şi prin mijlocitori foarte puternici.

Cerînd la împăratul Maximian ca să-l cinstescă cu acea dregătorie, abia după multă vreme şi după multă bogăţie a dobîndit ceea ce dorea, ajutîndu-i diavolul. Pentru că diavolul, vrînd să risipească gîndul cel bun al fecioarei a ajutat lui Elevsie, care, făcîndu-se eparh, îndată a trimis la logodnica sa, zicînd: "Bucură-te, Iuliano, că mă ai pe mine mirele tău, luminat cu slava, căci, iată, sînt eparh; deci, fii gata de nuntă". Iuliana, văzînd că n-a reuşit cu acel meşteşug a scăpa din cursa lui, a descoperit ceea ce de mult tăinua în inima sa, răspunzîndu-i: "Bine este a te învrednici de a fi eparh, dar de nu te vei închina Dumnezeului meu şi de nu vei sluji Domnului Iisus Hristos, Căruia şi eu Îi slujesc, apoi caută-ţi altă soţie, pentru că eu nu voiesc să am bărbat necredincios". Acestea auzindu-le Elevsie, s-a mirat de schimbarea logodnicei sale şi s-a mîniat foarte. Deci, chemînd pe tatăl ei, African, l-a întrebat: "Pentru ce fata ta se leapădă de zeii noştri şi pe mine mă urăşte?" Şi i-a spus lui toate cuvintele ei, pe care i le aduseseră trimişii.

African, auzind acestea şi minunîndu-se de lucrul cel neaşteptat, nu cu mai puţină mînie decît eparhul, s-a aprins asupra Iulianei, fiind asemenea mare rîvnitor pentru necuraţii zei. Deci, întorcîndu-se îndată la casa sa, mai întîi cu blîndeţe şi părinteşte a început a întreba pe fiica sa: "Spune-mi, fiica mea iubită şi lumina ochilor mei cea dulce, pentru care pricină te lepezi de nuntă şi te întorci de către eparh?" Ea, nerăbdînd a auzi numele lui, a răspuns: "Lasă, tată, căci mă jur pe nădejdea mea, pe Domnul meu Iisus Hristos, că de nu va primi Elevsie mai înainte credinţa mea, nu va fi părtaş nunţii mele. Căci ce este aceasta a fi cu trupul uniţi, iar cu duhul despărţiţi şi a fi vrăjmaşi unul cu altul?" Tatăl său, umplîndu-se de nesuferită mînie, a zis: "Oare ai nebunit, ticăloaso şi voieşti să fii muncită?" Fecioara a răspuns: "Munci voiesc pentru Hristos". Tatăl său a zis: "Mă jur pe marii zei, Apolon şi Artemida, că fiarelor şi cîinilor voi da trupul tău spre mîncare". Iar sfînta a răspuns: "Dar pentru ce zăboveşti? Să vină cîinii, să vină fiarele şi mai multe chinuri de se poate să-mi fie, pentru că mă voi bucura, murind pentru Hristos şi primind de la El mari răsplătiri". Apoi iarăşi tatăl său, voind s-o vîneze, cu meşteşug a lăsat mînia şi, cu dragoste, vorbea către dînsa, rugînd-o şi sfătuind-o ca să nu-i fie neascultătoare.

Iar ea, fiind plină de nădejdea cea bună, cu glas tare zicea: "Oare şi tu eşti asemenea zeilor tăi celor surzi, urechi avînd şi neauzind? Nu ţi-am spus acestea mai înainte cu jurămînt, că nu voi avea parte cu Elevsie, dacă nu se va îndupleca mai întîi să se închine Hristosului meu?" Tatăl său, auzind acestea, a închis-o într-o cămară. Apoi iarăşi a scos-o şi se nevoia cu cuvinte bune, cu momeli, cu lacrimi fierbinţi, a întoarce pe sfînta către cinstirea zeilor şi către dragostea lui Elevsie. Iar fecioara cea plină de bărbăţie, iarăşi a strigat: "Nu voi jertfi zeilor, nu mă voi închina ciopliţilor, nu voi iubi pe păgînul Elevsie! Lui Hristos unuia mă închin, pe Hristos cinstesc, pe Hristos iubesc!"

Atunci tatăl său, mîniindu-se, a apucat-o şi a bătut-o fără cruţare, aruncînd-o la pămînt, trăgînd-o de păr şi călcînd-o cu picioarele, fiind nu ca un tată, ci ca un muncitor, nearătînd deloc milostivire părintească şi uitînd dragostea cea firească de tată, în cumplita sa iuţime şi mînie. Deci, a bătut-o pînă a obosit el, iar fericita fecioară a rămas de-abia vie. După aceasta a trimis-o la Elevsie eparhul, logodnicul ei, spunîndu-i să facă ce vrea cu dînsa. Iar el, fiind trecut cu vederea de dînsa, o! cît se iuţea, suflînd de mînie şi scrîşnind cu dinţii asupra ei şi nu puţină ocară socotea aceea, fiindcă s-a scîrbit de dînsul şi s-a lepădat de dragostea lui. Apoi se bucura foarte că a căzut în mîinile lui şi a dobîndit stăpînire asupra ei. Deci îndată a gîndit să o judece, fiind eparh, pentru că nu cinsteşte pe zei, iar cu fapta răzbunîndu-se pe ea căci nu-l voieşte.

Şezînd la judecată, a poruncit să aducă la întrebare pe mieluşeaua lui Hristos. Cînd s-a adus sfînta fecioară Iuliana la judecată înaintea lui Elevsie, logodnicul său, cu frumuseţea ei strălucea ca o rază de soare şi toţi, întorcîndu-şi ochii spre dînsa, s-au minunat de bunacuviinţa chipului ei. Atunci Elevsie, căutînd spre dînsa, s-a îmblînzit şi mînia lui, în dragoste s-a prefăcut. La început nu putea să zică către dînsa nici un cuvînt aspru, ci cu pace şi cu dragoste vorbea, legat fiind de frumuseţea ei feciorească. Deci a zis: "Crede- mă o! preafrumoasă fecioară, că de mă vei alege pe mine, ca să-ţi fiu bărbat, te vei izbăvi de toate muncile cele grele care au să ţi se întîmple, chiar de nu vei aduce jertfă zeilor, căci nu te voi sili, decît numai să voieşti nunta". La acestea mireasa lui Hristos a răspuns: "Nici un cuvînt, nici o muncă, nici însăşi moartea nu mă va îndupleca să mă însoţesc cu tine, pînă nu te vei face creştin şi nu vei primi Sfîntul Botez". Zis-a Elevsie: "Şi aceasta aş fi făcut-o, o, preaiubito, de nu m-aş fi temut de mînia cea împărătească; căci de va afla împăratul, nu numai această dregătorie mare, ci împreună cu dregătoria îmi va lua şi viaţa". Sfînta a zis: "Dacă tu astfel te temi de împăratul cel muritor şi vremelnic, care numai peste trup are stăpînire, iar nu şi peste suflet, apoi eu, avînd Împărat fără de moarte, Care stăpîneşte peste toţi împăraţii şi peste toată suflarea şi sufletul omenesc, nu mă voi teme? Şi cum mă voi uni cu vrăjmaşul Lui, prin legătura însoţirii? Dacă cineva din robii tăi s-ar fi însoţit cu vrăjmaşul tău, oare ai fi binevoit la aceasta? Oare nu te-ai fi mîniat asupra robului tău? Deci nu te înşela, nici nădăjdui, că mă vei îndupleca cu cuvinte dulci. Apoi, de voieşti, apropie-te şi tu de Dumnezeul meu, iar de nu, omoară-mă, în foc aruncă-mă, cu bătăi mă răneşte, fiarelor mă dă şi oricare munci voieşti, pune-le asupra mea, dar eu ţie nu mă voi supune. Căci tu îmi eşti urît şi însoţirea ta îmi este ca o împrietenire cu dracii, iar nunta ta ca o groapă întunecoasă, pusă înaintea ochilor mei!"

Auzind acestea, Elevsie, îndată i s-a adăugat peste focul dragostei, focul mîniei şi-i ardea faţa ca focul. Căci astfel este dragostea, cînd este trecută cu vederea şi nebăgată în seamă. Deci, a poruncit să o dezbrace şi s-o întindă în patru părţi, legînd-o cu frînghii de mîini şi de picioare şi s-o bată cu vine uscate şi cu vergi, foarte tare. Şi a fost bătută sfînta de şase ostaşi multă vreme, pînă cînd au ostenit. Iar ea, deşi era cu firea vas neputincios, răbda cu bărbăţie. Şi, poruncind eparhul ostaşilor să înceteze a o mai bate, a zis către ea: "Iată, o! Iuliano, acestea sînt începuturile muncilor tale şi încă fără de asemănare mai mari chinuri te aşteaptă, de nu vei aduce jertfă marei Artemida". Iar muceniţa, mai cu înlesnire răbda bătăile cele date de ei, decît a auzi pe Elevsie grăindu-i şi aşteptînd încă a o îndupleca către voia sa. Apoi a răspuns: "O! cu adevărat nebun şi fără de minte, pentru ce nu mă munceşti mai mult, ce aştepţi încă? Căci mai gata sînt eu a răbda munci, decît tu a mă munci".

Atunci, sfînta a fost spînzurată de părul capului şi a stat astfel o parte din zi, încît şi pielea capului şi faţa ei s-au ridicat în sus de la locul lor, iar sprîncenele s-au ridicat mai sus decît fruntea. Iar Elevsie, din dragostea ce o avea către dînsa, avînd încă nădejde, o sfătuia cu cuvinte bune ca să se cruţe. Deci, zicîndu-i multe cuvinte momitoare şi rugătoare, văzînd că nu sporeşte nimic, mai mult s-a mîniat şi a poruncit să-i ardă coastele cu ţepuşe de fier înroşite, apoi să-i ardă subţiorile şi mijlocul şalelor. După aceea, coborînd-o de la locul de muncă, i-au legat mîinile înapoi şi cu un fier ascuţit au străpuns mijlocul ei, apoi, abia vie fiind, au aruncat-o în temniţă.

Zăcînd sfînta, aruncată în temniţă pe pămînt, striga către Dumnezeu: "Doamne, Dumnezeul meu, Atotputernice, Cel ce eşti nebiruit în putere şi tare întru lucruri, ia de la mine necazurile acestea şi mă izbăveşte de durerile care m-au cuprins, precum pe Daniil de la lei, pe Tecla din foc şi de la fiare. Tatăl meu şi maica mea m-au lăsat, iar Tu, Doamne, nu Te depărta de la mine, ci precum ai păzit odată pe Israel, care fugea prin mare, iar pe vrăjmaşii lui i-ai înecat, astfel şi pe mine acum mă păzeşte. Iar pe Elevsie, care a ridicat război asupra mea şi împreună cu el şi pe satana, care se sîrguieşte să-mi facă împiedicare, sfărîmă-i, Împărate nebiruit".

Astfel grăind sfînta către Dumnezeu şi încă rugăciunea fiind în gura ei, vrăjmaşul cel nevăzut, prefăcîndu- se în înger luminat, a venit la dînsa şi a zis: "O, Iuliano! rabzi munci grele, dar încă mai grele şi mai multe şi cu adevărat nesuferite ţi-a gătit Elevsie, iar tu, cînd vei fi scoasă, jertfeşte îndată, pentru că nu poţi mai mult să rabzi cumplitele munci". Atunci sfînta l-a întrebat: "Cine eşti tu?" Iar diavolul i-a răspuns: "Îngerul lui Dumnezeu sînt şi de vreme ce mult se îngrijeşte de tine Dumnezeu, de aceea m-a trimis la tine, voind să te supui eparhului şi să nu piară trupul tău cel sfărîmat cu multe munci, căci mult îndurat este Domnul şi-ţi va ierta aceea pentru neputinţa trupului tău rănit".

Acestea auzind, muceniţa s-a înspăimîntat şi s-a tulburat, căci vedea pe cel ce se arătase, cu chipul de înger, dar cu sfatul fiindu-i vrăjmaş. Apoi, suspinînd din adîncul inimii şi umplîndu-i-se ochii de lacrimi, a zis: "Doamne, Dumnezeul meu, ziditorule al tuturor, pe Care Te laudă puterile cereşti şi de Care se cutremură mulţimea dracilor, nu mă trece cu vederea pe mine, care pătimesc pentru Tine, ca nu cumva în loc de dulceaţă, să-mi dea mie amărăciune vrăjmaşul meu, ci arată-mi cine este acesta care grăieşte acum? Cine este cel ce zice că este robul Tău?"

Aşa a strigat sfînta şi îndată a fost auzită. Căci a venit din cer glas, zicînd: "Îndrăzneşte, Iuliano, Eu sînt cu tine, iar pe cel ce a venit la tine, prinde-l că ţi-am dat stăpînire şi putere asupra lui şi de la el însuşi te înştiinţează cine este şi pentru ce a venit la tine". Astfel glasul a urmat rugăciunii, iar glasului, minunea, pentru că îndată s-au dezlegat legăturile şi a căzut lanţul de pe coapsele ei. Apoi s-a sculat sfînta de la pămînt sănătoasă şi tare cu trupul. Iar diavolul stătea nemişcat, fiind ţinut cu puterea lui Dumnezeu, legat fiind cu legături nevăzute. Şi l-a apucat muceniţa ca pe un rob netrebnic şi l-a întrebat ca la o judecată cine este, de unde şi de cine este trimis? Iar el, deşi plin de minciuni, însă fiind silit de puterea Ziditorului tuturor care îl muncea pe el, chiar nevrînd, a început a spune adevărul:

"Eu sînt un diavol din domnii cei mai dintîi ai întunericului, trimis de tatăl meu satana ca să te ispitesc şi să te înşel pe tine. Pentru că mare rană am primit prin rugăciunile tale de la întreaga înţelepciune feciorească şi de la răbdarea ta cea bărbătească. Eu sînt acela care, odată cu pierzarea, am sfătuit pe Eva în Rai ca să calce porunca lui Dumnezeu. Eu am îndemnat pe Cain să ucidă pe fratele său Abel. Eu am învăţat pe Nabucodonosor să pună chipul cel de aur în cîmpul Deira. Eu sînt acela care am înşelat pe evrei ca să se închine idolilor. Eu l-am înnebunit pe înţeleptul Solomon, făcîndu-l iubitor de femei. Eu am sfătuit pe Irod spre uciderea pruncilor şi pe Iuda la vînzarea Învăţătorului său, apoi şi pe el la spînzurare. Eu am ridicat pe evrei ca să-l ucidă pe Ştefan cu pietre şi pe Neron să spînzure pe Petru cu capul în jos, iar pe Pavel să-l taie cu sabia".

Auzind acestea, Sfînta Iuliana a făcut altă minune, căci alte legături şi bătăi a pus asupra lui, afară de acele nevăzute cu care diavolul se legase de la Dumnezeu şi, el fiind legat, ea îl bătea. Şi o! minune, că pe duhul cel fără de trup şi nematerial, a putut sfînta a-l lega cu legături materiale şi a-l bate. Căci puterea lui Dumnezeu, care îl ţinea cu legături nescăpate şi cu nemincinoase răni îl muncea, l-a dat nevăzut în stăpînirea iubitei Sale mirese. Iar diavolul răbda dureri din mîinile cele fecioreşti, ca şi din mîinile lui Dumnezeu, pentru că cu biciul material i se dădeau răni nemateriale, adică din acelea cu care se munceşte de la Dumnezeu neamul diavolesc.

Atunci diavolul a început a striga: "Vai, mie, ce voi face acum şi cum voi scăpa? Pe mulţi am înşelat şi i- am aruncat în nevoi, iar acum singur înşelîndu-mă, am căzut în nevoie. Pe mulţi i-am înfăşurat cu legături şi cu răni, iar acum sînt singur legat şi cu bătăi rănit de mîinile fecioreşti. Pe mulţi i-am robit mie, iar acum singur sînt ţinut, ca un rob şi ca un prădat. O! tatăl meu satana, pentru ce m-ai trimis aici, cum n-ai ştiut ce mi se va întîmpla? Cum n-ai ştiut că nimic nu este mai puternic decît fecioria şi nimic nu este mai tare decît rugăciunile cele muceniceşti?" Astfel Sfînta Iuliana, muncind pe diavol toată noaptea, dimineaţa eparhul a poruncit s-o scoată din temniţă, dacă este vie.

Venind sfînta şi trăgînd după sine pe diavol, l-a aruncat la un loc de gunoaie ce s-a întîmplat în cale, apoi a venit înaintea lui Elevsie, strălucind cu frumuseţea feţei şi cu podoaba cea dintîi, fiind cu tot trupul sănătoasă, ca şi cum n-ar fi primit nici o muncă. Muncitorul minunîndu-se, a zis către dînsa: "Spune-mi, Iuliano, cînd şi cum ai învăţat această vrăjitorie şi cu ce meşteşug te-ai tămăduit aşa degrabă de răni, încît nimic nu se mai află pe tine?" Sfînta a răspuns: "Nu este în mine nici un meşteşug vrăjitoresc, ci puterea cea dumnezeiască negrăită şi atotputernică m-a tămăduit, care nu numai pe tine, ci şi pe tatăl tău satana l- a umplut de ruşine. Pe mine m-a făcut mai puternică decît voi amîndoi, că şi tu şi domnul tău, diavolul, sînteţi sub picioarele mele, pentru că am legat pe stăpînul tău, căruia îi slujeşti şi muncile tale în nimic le- am socotit. Astfel, Hristosul meu a sfărîmat aici puterea voastră, iar acolo, ţie şi tatălui tău şi slujitorilor voştri, v-a gătit focul cel veşnic, tartarul cel înfricoşat, întunericul cel dinafară şi viermii cei neadormiţi, pe care munci le vei moşteni degrabă".

Tiranul, auzind din gura sfintei despre focul cel veşnic, îndată a poruncit să gătească un foc mare şi a ars un cuptor, unde a aruncat pe sfînta. Ea, stînd în văpaia focului nevătămată, se ruga către Domnul său cu lacrimi şi acele puţine lacrimi s-au făcut ca două rîuri mari, care au stins tot focul. Atunci poporul Nicomidiei a fost cuprins de mare spaimă şi a crezut în Hristos, ca la cinci sute de bărbaţi, iar femei o sută treizeci. Aceştia toţi au strigat: "Unul este Dumnezeu, unul este Acela pe Care Îl proslăveşte muceniţa Iuliana şi noi credem într-însul, iar de închinarea idolilor cea elinească ne lepădăm. Sîntem creştini, să vină peste noi sabia, focul şi orice fel de moarte cumplită, sîntem gata împreună cu Iuliana a muri pentru unul adevăratul Dumnezeu".

Zicînd ei aceasta cu mare glas, îndată a poruncit eparhul să scoată ostaşii înarmaţi şi pe toţi cei ce au crezut, despărţindu-i din privelişte, să-i taie pînă la unul. Şi aşa s-a făcut. Apoi toţi cu bucurie îşi plecau grumajii sub sabie şi mureau pentru Hristos, botezîndu-se în sîngele lor. Muncitorul, cu neîmblînzită mînie, tulburîndu-se, a poruncit să arunce pe sfînta, goală, într-o căldare plină cu plumb topit şi s-o fiarbă mult timp, ca pe nişte bucate. Dar sfintei i s-a făcut căldarea aceea ca o baie caldă, după multe osteneli, nevătămînd deloc trupul ei cel curat, decît numai a o spăla ca o baie minunată, căci s-a pogorît la dînsa îngerul Domnului şi a păzit-o nevătămată. Iar focul s-a pornit asupra celor ce stau împrejur şi a făcut ceea ce altădată a făcut cuptorul haldeilor, căci pe toţi cîţi i-a ajuns, i-a făcut cenuşă. Apoi şi căldarea s-a sfărîmat şi a ieşit muceniţa întreagă, iar poporul, înspăimîntîndu-se, o înconjura ca pe o zidire înaltă căci sfînta era cu statul mai înaltă decît toţi.

Văzînd muncitorul toate acestea şi pe schingiuitorii săi mistuiţi de foc, s-a îndrăcit de mînie şi nu se pricepea ce va face mai mult, căci acum slăbiseră toate chinurile lui. Deci, fiind ruşinat şi batjocorit de o fecioară, a început a-şi smulge părul, a-şi zgîria faţa, a-şi rupe hainele de pe dînsul şi a vorbi multe hule şi cuvinte dosăditoare asupra zeilor săi, căci slujind lor, n-a putut să biruiască pe o fecioară. Apoi a osîndit pe Sfînta Muceniţă Iuliana la tăiere de sabie. Şi a venit iarăşi diavolul acela care fusese prins şi bătut de sfînta muceniţă în temniţă, dar stătea departe - că încă se temea şi pomenea bătăile - şi ca un om se bucura pentru osîndirea ei la moarte. Apoi îndemna pe gealaţi s-o ia mai degrabă şi s-o omoare. Sfînta fecioară, cînd s-a uitat asupra lui cu ochi groaznici, îndată diavolul a tremurat şi a strigat: "Vai, mie, că iarăşi vrea să mă apuce în mîinile sale această nemilostivă!" Zicînd acestea înaintea tuturor, a pierit dinaintea lor, iar ostaşii, luînd pe muceniţă, au dus-o la locul de ucidere.

Sfînta mergea ca şi cum ar merge la o nuntă şi se grăbea, bucurîndu-se şi veselindu-se. Apoi, rugîndu-se, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi a fost tăiat, unindu-se cu iubitul său Mire, Hristos Domnul, pentru Care a pătimit cu osîrdie. Iar o femeie oarecare, romană, cu numele Sofia, venind atunci în Nicomidia pentru o trebuinţă oarecare şi întorcîndu-se înapoi la Roma, a luat cu dînsa trupul muceniţei lui Hristos, Iuliana şi, ducîndu-l în casa sa, după o vreme a zidit o biserică frumoasă în numele ei, precum se cuvenea muceniţei şi a pus într-însa sfintele ei moaşte cu mare slavă. Iar pe Elevsie degrabă l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci el, plutind pe mare, s-a ridicat o furtună care a spart corabia şi s-au înecat cei ce erau în corabie. Elevsie, spre mai mare pedeapsă, s-a izbăvit de înecare şi a fost aruncat într-un ostrov, unde a fost mîncat de fiare, pierind ticălosul păgîn şi primind vrednică răsplată pentru faptele sale, pentru uciderea nevinovată a Sfintei fecioare Iuliana.

Astfel a fost dragostea ei cea către Hristos, astfel a fost sfîrşitul pătimirii ei. A fost logodită cu Elevsie în al nouălea an de la naşterea sa, iar în al optsprezecelea cu sîngele său s-a făcut mireasă lui Hristos, a Mirelui celui fără de moarte, punîndu-şi pentru El sufletul său. Acum se veseleşte în cămările cele cereşti cu Hristos, Domnul cel lăudat de toată zidirea în vecii vecilor. Amin.

Vietile Sfintilor Decembrie