Sfinţii Mucenici Chiric şi Iulita (15 iulie)

Troparul Sfinţilor Mucenici, glasul al 4-leaMucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfinţilor Mucenici Chiric si Iulita, glasul al 4-leaÎn braţe purtând, muceniţa lui Hristos, Iulita pe Chiric, în privelişte, ca o maică bucurându-se, a grăit : Tu eşti, Hristoase, lauda mucenicilor. Sfinţii Mucenici Chiric şi Iulita
(15 iulie)

În cetatea Iconiei, din Licaonia, era o femeie tînără, de neam bun, anume Iulita. Ea se trăgea din seminţia împăraţilor Romei şi era creştină cu credinţa. Petrecînd puţin timp cu un bărbat legiuit, a zămislit şi a născut de la dînsul un prunc de parte bărbătească. Apoi a rămas văduvă. Pruncul ce l-a născut, l-a luminat cu Sfîntul Botez şi i-a dat numele de Chiric.

În acea vreme, Diocleţian, ţinînd împărăţia Romei, ridicase prigonire mare împotriva creştinilor de prin toate părţile stăpînirii sale. El a pus ca ighemon în ţara Licaoniei pe un oarecare Domiţian, om sălbatic la fire şi fără de omenie, ce avea chip de fiară şi nărav asemenea, bucurîndu-se de vărsarea sîngelui creştinesc. Deci, venind în Iconia, a început a munci cumplit pe cei ce credeau în Hristos şi căuta cu tot dinadinsul pe cei ce ţineau în taină credinţa creştinească. Iulita, credincioasa roabă a lui Hristos, văzînd aceasta şi ştiind că dreapta sa credinţă nu se va putea tăinui de muncitor, s-a gîndit să fugă. Ea se temea ca nu cumva, neputînd suferi muncile cele cumplite, să se lepede de Hristos.

Deci, şi-a lăsat toată averea sa şi toată frumuseţea lumii acesteia, casa, rudele, robii, slava deşartă, pentru dragostea lui Hristos şi, luînd pe fiul său, Chiric, care era de trei ani, şi două roabe credincioase, au ieşit noaptea din cetatea Iconiei şi au plecat în străinătate, aducîndu-şi aminte de ceea ce s-a zis în Scriptură: Aici nu avem cetate stătătoare, ci să căutăm pe cea viitoare. Ea s-a dus în Seleucia şi acolo a aflat aceeaşi prigonire împotriva creştinilor, pentru că un oarecare Alexandru, luînd de la împărat stăpînirea ighemoniei, s-a dus în Seleucia şi acolo ucidea fără milă pe toţi cei ce mărturiseau numele lui Iisus Hristos.

Fericita Iulita, aducîndu-şi aminte de ceea ce se scrie: Nu daţi loc mîniei, adică fugiţi de mînie, şi iarăşi: Cînd vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă, a ieşit din Seleucia şi s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, trăind acolo printre cei săraci. După o vreme oarecare, acelaşi Alexandru s-a dus şi în Tars, ca să muncească pe creştini. Sfînta Iulita, fiind cunoscută de unii, au spus-o ighemonului. Acela îndată a poruncit s-o prindă şi a şezut înaintea poporului în divanul din privelişte. Prinzînd-o ostaşii împreună cu fiul ei, au fugit de la dînsa amîndouă slujnicile. Însă de departe o urmau, voind ca să-i vadă pătimirea şi sfinţirea ei. Muceniţa a fost dusă înaintea ighemonului, avînd pe mîini pe Sfîntul Chiric, prunc de trei ani.

Întrebată de ighemon de nume, neam şi patrie, ea răspundea cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se creştină şi zicînd: "Acesta este numele şi neamul meu cel bun, iar patrie îmi este împărăţia cerească a lui Hristos". Ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-i ia pruncul, s-o dezbrace şi să o întindă la pămînt, ca să o bată fără de cruţare cu vine de bou. Pe cînd ostaşii băteau pe muceniţă, pruncul privea spre ea, plîngînd, şi se smulgea din mîinile celor ce-l ţineau, ca să se ducă la maica sa.

Văzînd ighemonul că pruncul este frumos, a poruncit să-l ducă la el. Deci, luîndu-l, l-a pus pe genunchii săi, îl mîngîia ca să nu plîngă, netezindu-i părul capului şi sărutîndu-l, îi spunea fel de fel de cuvinte dulci. Dar pruncul se ferea, trăgîndu-se din mîinile lui şi capul îl trăgea la o parte, ca să nu-i netezească părul şi să-l sărute cu buzele lui cele întinate. Deci, privind la maica sa, pe cînd ei o băteau, striga: "Sînt creştin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!" El zgîria faţa ighemonului cu unghiile, smucindu-se cu mîinile de la el. Atunci ighemonul, umplîndu-se de mînie, a aruncat jos pe prunc, izbindu-l cu piciorul în coaste. Pruncul, căzînd de pe treptele de piatră, s-a zdrobit şi a umplut tot locul acela de sînge. Astfel, Sfîntul Chiric şi-a dat sufletul cel sfînt şi fără de prihană în mîinile lui Dumnezeu, încununîndu-se cu mucenicii.

Iulita, maica lui, fiind cumplit bătută, pătimea ca fiind în trup străin, nesimţind ca un stîlp neînsufleţit. Ea nu striga altceva decît aceasta: "Sînt creştină şi nu voi jertfi idolilor voştri". După ce a bătut-o şi a ridicat-o de la pămînt, a văzut pe iubitul ei fiu mort, zăcînd în sînge. Drept aceea s-a umplut de bucurie şi a zis: "Mulţumesc Ţie, Doamne, că ai învrednicit pe fiul meu să primească cununa cea neveştejită întru slava Ta!" După aceea, ighemonul a poruncit s-o spînzure şi cu piepteni de fier să-i strujească trupul, apoi să-i stropească cu smoală topită rănile sale. Sfînta fiind muncită astfel, propovăduitorul striga: "Miluieşte-te, Iulito, pe tine singură; cruţă-ţi tinereţile tale şi închină-te zeilor, ca să te izbăveşti din munci, şi să nu pieri cu moarte cumplită ca şi fiul tău". Dar muceniţa răspundea: "Nu mă voi închina idolilor celor surzi şi muţi, ci mă voi închina Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate le-a făcut Tatăl. Eu mă sîrguiesc ca să ajung pe fiul meu, ca împreună cu el să mă învrednicesc împărăţiei cereşti".

Văzînd ighemonul răbdarea şi puterea cea nebiruită de suflet a muceniţei, a condamnat-o la tăiere cu sabia. Luînd-o, slujitorii au dus-o afară din cetate la locul cel de moarte, unde se ucideau cei osîndiţi. Sfînta, bucurîndu-se, mergea ca la o nuntă. Ajungînd la locul acela, a cerut puţin timp pentru rugăciune. Deci, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat, zicînd: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l a pătimi pentru numele Tău cel sfînt şi înfricoşat, şi i-ai dat lui, în locul acestei vieţi deşarte, viaţa cea veşnică! Primeşte-mă şi pe mine, nevrednica roaba Ta, şi mă învredniceşte să dobîndesc darul înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înţelepte care au intrat în cămara Ta cea neîntinată, ca să Te binecuvinteze sufletul meu pe Tine, pe Tatăl Tău cel fără de început şi pe Duhul Sfînt, Cel împreună de o fiinţă în veci. Amin".

Sfînta rugîndu-se astfel, călăul, ascuţindu-şi sabia, i-a lovit grumajii, tăindu-i cinstitul ei cap, iar trupul l-a lăsat în locul acela, fără a-l îngropa, spre a-l mînca cîinii şi fiarele. Asemenea a pătimit şi trupul Sfîntul Chiric, căci, tîrîndu-l din cetate, l-au aruncat lîngă trupul maicii lui şi au plecat. Sosind noaptea, au venit cele două slujnice zise mai sus şi au luat trupul stăpînei lor şi a fiului ei şi, ducîndu-le departe, le-au îngropat în pămînt. Una din aceste slujnice a trăit pînă în vremea marelui Constantin, întîiul împărat al creştinilor, în zilele căruia a biruit adevărul, iar bisericile lui Dumnezeu au luat îndrăznire, cu darul lui Hristos.

Atunci acea slujnică a arătat credincioşilor creştini acel loc, unde erau îngropate cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita, povestind şi pătimirea lor. Drept aceea, ei au scos din sînul pămîntului sfintele moaşte, nestricate şi pline de bună mireasmă, care dădeau şi tămăduiri de neputinţe. Iar pătimirea aceasta au dat-o în scris, spre pomenirea şi cinstirea sfinţilor mucenici, spre folosul credincioşilor şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Vietile sfintilor pe iulie

Sfîntul Nicodim Aghioritul, Purtătorul de Dumnezeu (14 iulie)

Sfîntul Nicodim Aghioritul, Purtătorul de Dumnezeu
(14 iulie)

Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula Naxos din arhipelagul Ciclade - Grecia. Părinţii săi, evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu, i-au dat la Sfîntul Botez numele de Nicolae şi l-au încredinţat preotului satului pentru a-l învăţa să citească. De mic copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase ale celorlalţi copii, pentru a se dedica stăruitor lecturii. El a fost dăruit de Dumnezeu nu numai cu o inteligenţă vie, ci, de asemenea, şi cu o memorie excepţională, care-i permitea să reţină şi să repete ime-diat tot ceea ce citea.

Apoi a fost trimis la Smirna, la vîrsta de 16 ani, pentru a deprinde învăţătura dascălului Ierotei. Aici s-a făcut iubit de toţi, atît de învăţători, cît şi de fraţi, pentru dulceaţa şi bunătatea deprinderilor sale. În afară de cultura laică şi studiul cărţilor sfinte a învăţat latina şi franceza şi a devenit iscusit cunoscător al Sfinţilor Părinţi, al aghiografiei şi sfintelor canoane. Aceasta l-a învrednicit să fie un profund teolog ortodox, făcînd cunoscut poporului grec, robit de turci, comorile Tradiţiei Bisericii.

După patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii din regiune, în urma campaniei ruse, el a fost nevoit să se întoarcă în patria sa, Naxos. Acolo i-a întîlnit pe părinţii Grigorie, Nifon şi Arsenie, exilaţi din Sfîntul Munte în urma controversei colivarilor, care susţineau că nu se pot face parastase Duminica, întrucît este ziua Învierii Domnului. Aceştia i-au aprins dragostea pentru viaţa monahală şi l-au iniţiat în practica ascezei şi a rugăciunii inimii. Informat de către ei că la Hîdra trăia un om cu virtuţi deosebite, cunoscător adînc al Sfinţilor Părinţi, anume Mitropolitul Macarie al Corintului, tînărul Nicolae s-a dus la el, asemenea cerbului însetat la izvoarele apelor, şi în apropierea acestui sfînt ierarh a înţeles nevoia urgentă de a edita şi traduce cărţi din izvoarele Sfintei Tradiţii.

Acolo s-a întîlnit şi cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolată, la mică distanţă de Corint. Acest sihastru sfînt i-a zugrăvit atît de luminos bucuriile vieţii ascetice, încît tînărul Nicolae s-a hotărît să ia îndată jugul lui Hristos şi, luînd scrisoare de recomandare de la Silvestru, s-a dus la Muntele Athos în anul 1775.

Aici a intrat în obştea Mînăstirii Dionisiu şi, la puţin timp, a fost făcut rasofor sub numele de Nicodim, primind ascultarea de secretar şi citeţ; el devine curînd model pentru toţi fraţii, iar ascultarea o îndeplinea cu supunere fără murmur şi cu rîvnă pentru post şi rugăciune. El sporea în fiecare zi, supunîndu-se învăţăturii duhovniceşti şi pregătindu-se pentru luptele vieţii isihaste. După doi ani, Sfîntul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfîntul Munte şi l-a rînduit să corecteze şi să pregătească pentru tipar "Filocalia", această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii şi vieţii spirituale.

Tînărul călugăr s-a retras într-o chilie la Karîes, pentru a săvîrşi această lucrare dumnezeiasă a celor mai înaintaţi părinţi ai isihasmului şi care cerea o profundă cunoaştere a sufletului. La fel a făcut şi pentru alte scrieri, cum sînt "Everghetinos" şi "Tratatul despre Sfînta Împărtăşanie" scris de Sfîntul Macarie, dar pe care l-a îmbunătăţit mult. După terminarea corecturii acestor cărţi, monahul Nicodim s-a întors la Dionisiu, dar studierea părinţilor filocalici şi lucrarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus l-au preocupat toată viaţa.

Auzind de Sfîntul Paisie de la Neamţ, care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfîntă lucrare a coborîrii minţii în inimă, Cuviosul Nicodim a pornit cu corabia spre Moldova, ca să-l cunoască. Dar, prin providenţa dumnezeiască, o furtună l-a împiedicat să-şi atingă acest scop.

Arzînd de dorinţa de a se dărui total rugăciunii în linişte, a părăsit Mînăstirea Dionisiu şi s-a retras la o chilie aproape de Karîes, apoi la schitul Capsala, care ţine de Mînăstirea Pantocrator, sihăstrie dedicată Sfîntului Atanasie. Aici a recopiat multe manuscrise pentru nevoile sale sufleteşti, dăruindu-se neîncetatei rugăciuni şi cugetării la scrierile Sfinţilor Părinţi. După puţin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe care-l cunoscuse la Naxos, s-a reîntors în Muntele Athos şi s-a aşezat în schitul Capsala. Astfel, fericitul Nicodim i-a devenit ucenic bătrînului. Apoi se retrage într-o insulă aproape pustie lîngă Eubeea, în anul 1782.

Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfîntul Nicodim a scris capodopera operelor sale - "Manualul sfaturilor bune", sau "Paza celor cinci simţiri", despre păzirea simţurilor şi a gîndurilor şi despre activitatea minţii. În vîrstă de 32 de ani şi singur, lipsit de cărţi şi notiţe şi neavînd ca resurse decît bogăţia imensei sale memorii şi dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune în această operă o sinteză a tuturor învăţăturilor spirituale ale Sfinţilor Părinţi, arătate printr-un mare număr de citate, texte însoţite de referinţe exacte. El învaţă cum se poate dezrobi mintea (nous) de înlănţuirea plăcerilor simţurilor, pentru a-i permite înălţarea prin rugăciunea inimii la cugetările duhovniceşti ale contemplaţiei. În timpul petrecut în această insulă, sfîntul a înfruntat atacurile puternice ale demonilor care căutau să-l războiască; dar el îşi păzea mintea şi nu-şi ridica capul din cartea sa, decît pentru a rîde de încercările lor neputincioase.

După un an petrecut în Skiropoula, el s-a reîntors în Athos, unde avea să primească marea schimă şi culionul Sfîntului Teonas din Capsala. A acceptat să aibă un discipol, pe Ierotei, şi s-a dăruit mai mult ca oricînd scrierii şi cercetării fraţilor care veneau să se stabilească în împrejurimi, pentru a se folosi de înţelepciunea sa. Cu prilejul revenirii sale în Sfîntul Munte, Sfîntul Macarie i-a încre-dinţat grija traducerii şi editării operelor complete ale Sfîntului Simeon Noul Teolog. În introducerea acestei opere, care conţine profunde analize asupra contemplaţiei, Sfîntul Nicodim precizează că astfel de cărţi nu sînt scrise doar pentru călugări, ci şi pentru laici, pentru că toţi creştinii sînt chemaţi să trăiască desăvîrşirea evanghelică.

El a redactat apoi un "Îndreptar de spovedanie" care este folosit regulat în Biserica Greacă de azi şi a adunat într-o culegere unică, corespunzînd celor opt glasuri şi fiecărei zile a săptămînii "Canoanele Maicii Domnului", cîntate la sfîrşitul Vecerniei în mînăstiri. Dincolo de alte numeroase cîntări liturgice, el a publicat, de asemenea, două opere adaptate după vestitele cărţi duhovniceşti din Apus, adică "Războiul nevăzut" de Lorenzo Scuppoli (1589) şi "Deprinderi duhovniceşti", care au cunoscut pînă în zilele noastre un mare ecou.

Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i propune Sfîntului Nicodim să traducă o antologie a Sfintelor Canoane pe care o pregătise şi o comentase. Sfîntul, pentru care viaţa şi disciplina Bisericii erau mai preţioase decît propria sa viaţă, a luat cîţiva caligrafi şi a terminat această operă foarte necesară Bisericii, pe care a numit-o "Pidalion", adică îndreptar. El a muncit zi şi noapte, timp de doi ani, adunînd şi corectînd textele îndoielnice, respectînd canoanele Sfintelor Sinoade ale Părinţilor şi decretele legislaţiei bizantine şi îmbogăţind Pidalionul cu un număr mare de note şi subînsemnări, care au format o garanţie pentru aplicarea corectă a canoanelor în viaţa Bisericii. Cînd cartea a apărut la Leipzig, în anul 1800, contribuind la cunoaşterea sfîntului, el a fost profund îndurerat şi a scris: "Era mai bine să mă fi împuns direct în inimă cu o sabie, decît să mi se adauge sau să mi se retragă ceva din ceea ce am scris în această carte".

Sfîntul Nicodim a corectat şi pregătit pentru tipar scrierile complete ale Sfîntului Grigorie Palama, o adevărată lucrare dogmatică şi mistică de mare valoare. Dar lucrarea a fost distrusă la Viena pe timpul războiului. Aceasta a fost o mare pierdere pentru Ortodoxie.

Întristat de toate acestea, Cuviosul Nicodim se nevoia singur ca un mare sihastru, îmbrăcat rău ca un cerşetor, hrănindu-se mai mult cu orez fiert, cu miere şi măsline. Cînd era apăsat de foame, se ducea la vecini să mănînce, dar cel mai adesea, fiind prins în discuţii, cuviosul uita să mănînce. Nu cunoştea decît două activităţi: rugăciunea şi studiul. La orice oră din zi sau din noapte îl găseai deasupra unei cărţi sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cît mai profund în inima sa, chemînd neîncetat numele cel sfînt al lui Iisus. El a devenit astfel o neîncetată rugăciune, căci prin această unire intimă cu Hristos, harul divin punea în inima sa întreaga comoară a Bisericii.

Cînd scria, era aşa de absorbit, încît nu simţea nimic în jurul lui. Într-o zi, un călugăr, venind la el şi găsindu-l lucrînd, i-a pus o bucată de pîine proaspătă în gură. Seara, cînd a trecut din nou, l-a găsit pe sfînt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pîine în gură, ca şi cînd n-ar fi avut nimic.

El a făcut un vast comentariu al Epistolelor Sfîntului Apostol Pavel, după Sfîntul Teofilact al Bulgariei, ca şi al Epistolelor Soborniceşti. De asemenea a făcut un comentariu al celor nouă cîntări ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat "Grădina Harului" şi a tradus comentariul Psalmilor lui Eftimie Zigabenul. Ca în toate celelalte traduceri ale sale, Sfîntul Nicodim depăşea mult rolul unui traducător, căci completa textele cu note bogate în mărturii ale altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. El a editat, de asemenea, o colecţie de vieţi de sfinţi vechi, o culegere nouă şi "Noul martirologiu", adică antologia vieţilor noilor sfinţi martiri, oprimaţi sub jugul otoman, datorită cărora numeroşi apostaţi puteau fi convertiţi ca să fie număraţi în ceata sfinţilor martiri.

Mereu preocupat de educaţia poporului lui Dumnezeu, a compus un "Manual al bunelor maniere creştine", în care a adunat scrierile morale ale Sfîntului Ioan Gură de Aur. Zi de zi, toţi cei care erau răniţi de păcate sau de apostazie, neglijînd episcopii şi duhovnicii lor, alergau la ascetul din Capsala, Cuviosul Nicodim, pentru a găsi vindecare şi mîngîiere sufletelor. Şi veneau nu numai călugări, ci şi mireni sosiţi de departe, astfel încît sfîntul a ajuns să se plîngă că nu se poate ruga cum se cuvine, dorind să plece în pustie. Dar, boala l-a împiedicat să facă acest pas. Avea vîrsta de 57 de ani. Însă, era epuizat de asceză şi de munca editării de cărţi, care puteau să umple o bibliotecă.

El era atins de o aşa slăbiciune, că nici o mîncare nu-l putea întări. Deci a părăsit sihăstria din Capsala pentru a trăi un timp în chilia fraţilor săi din Kaîres. Aici a redactat, după doi ani de muncă, "Sinaxarul", care cuprinde toţi sfinţii Bisericii. Întorcîndu-se la Capsala, a scris comentarii ale canoanele sărbătorilor şi ale Octoihului. Astfel a terminat această ultimă operă în care apare întreaga sa ştiinţă teologică şi esenţă spirituală, chiar dacă era foarte bolnav în anul 1808. La noile calomnii care au apărut, condamnînd nedrept pe Atanasie din Paros şi alţi trei colivari, de către Patriarhul Grigorie al V-lea, Sfîntul Nicodim nu a putut să le ia apărarea şi s-a mulţumit să redacteze o Mărturisire de credinţă.

Starea sa de sănătate se înrăutăţi mult. Apoi a zis: "Domnul mă cheamă! Domnul mă cheamă! Eu sînt sătul de această lume!" Din zi în zi, boala se întindea în tot corpul său, iar el repeta cu voce tare rugăciunea lui Iisus, scuzîndu-se în faţa fraţilor că nu putea să o ţină în taină. După ce s-a spovedit şi a primit Sfînta Împărtăşanie, a luat în mîinile sale moaştele Sfîntului Macarie din Corint şi cele ale lui Partenie Skourtaios şi, îmbrăţişîndu-le cu lacrimi, a zis: "Voi aţi plecat spre cer şi păstraţi virtuţile pe care le-aţi semănat pe pămînt, gustînd deja slava Domnului nostru. Eu sufăr din cauza păcatelor mele! Pe voi, care aţi fost părinţii mei, vă rog să stăruiţi pentru mine pe lîngă Domnul, ca El să aibă milă de mine şi să mă aducă unde sînteţi şi voi". În timpul nopţii, el striga: "Eu mor! Eu mor! Aduceţi-mi Sfînta Împărtăşanie!"

După ce a primit Sfînta Împărtăşanie, a dobîndit o linişte deosebită şi, încrucişînd mîinile deasupra pieptului, a răspuns călugărilor care îl întrebau dacă are odihnă: "Eu am făcut să intre Hristos în mine! Cum să nu am odihnă?" În zorii zilei de 14 iulie, 1809, sfîntul şi-a dat sufletul în mîinile Domnului. Unul dintre cei prezenţi a strigat: "Era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de creştini, decît Nicodim!" Dar, chiar dacă astrul este ascuns, razele sale nu vor înceta să lumineze Biserica, iar cărţile sale rămîn un izvor permanent de învăţătură, de mîngîiere, de încurajare pentru împlinirea vieţii în Hristos. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, să ne miluiască şi să ne mîntuiască în veci. Amin.

Notă. Cuviosul Nicodim Aghioritul a scris şi a tradus peste 20 de cărţi bisericeşti, dintre care amintim:

1. Filocalia, ce cuprinde texte patristice despre urcuşul duhovnicesc al sufletului către Dumnezeu - anul 1782;

2. Everghetinos, ce cuprinde texte patristice şi fapte ale unor sfinţi - anul 1783;

3. Din scrierile Sfîntului Simeon Noul Teolog - anul 1790;

4. Carte foarte folositoare de suflet - anul 1794;

5. Cunună Pururea Fecioarei, sau Noul Theotocarion - anul 1796;

6. Războiul nevăzut - anul 1796;

7. Epitomă (Prescurtare) din psalmii proorocului şi împăratului David, anul 1799;

8. Noul martirologiu - anul 1799;

9. Pidalionul - anul 1800;

10. Deprinderi duhovniceşti - anul 1800;

11. Paza celor cinci simţiri - anul 1801;

12. Culegere nouă (Sinaxar) - anul 1803;

13. Hristoitia - Cartea bunelor moravuri creştine;

14. Tîlcuire la cele şapte Epistole soborniceşti ale sfinţilor şi prealăudaţilor apostoli Iacob, Petru, Ioan şi Iuda - anul 1806;

15. Cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan - anul 1816;

16. Sinaxar - anul 1819;

17. Tîlcuirea Epistolelor Sfîntului Apostol Pavel, după Teofilact al Bulgariei - anul 1819;

18. Grădina harurilor - anul 1819;

19. Mărturisire de credinţă - anul 1819;

20. Tîlcuire la cei 150 de Psalmi ai proorocului şi regelui David - anii 1819-1821;

21. Eortodromionul sau Comentar la canoanele sărbătorilor - anul 1836;

22. Scara cea nouă, adică "Tîlcuire la cele 75 de trepte ale Octoihului din diferiţi scriitori bisericeşti" - anul 1844;

23. Introducerea Sfîntului Nicodim la scrierile Sfîntului Grigorie Palama - anul 1883;

24. Despre dumnezeiasca Împărtăşanie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos;

25. Opera poetică a Sfîntului Nicodim.

Vietile Sfintilor - Iulie

Sfântul Apostol Acvila (Achila), episcop de Ieraclia și unul din cei 70 de Apostoli (I)

Troparul Sfântului Apostol Achila, glasul al 8-lea

Apostole Sfinte, Achila, roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dăruiască iertare de greşale sufletelor noastre.

Condacul Sfântului Apostol, glasul al 4-lea

Împreună cu apostolii pe scaun şezător, şi împreună-călător fiind, apostole, lumea cu învăţăturile şi cu minunile ai luminat-o, cununa slavei, Achila, luând. 

Pomenirea Sfîntului Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci
(14 iulie)

Sfîntul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci de apostoli, a fost ucenicul Sfîntului Apostol Pavel şi a fost pus episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părţile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos. Cînd Claudiu Cezarul a poruncit ca toţi iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soţia sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începîndu-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma şi Sfîntul Apostol Petru venind şi el acolo, au primit sfînta credinţă în Hristos, dar mai mulţi petreceau întru necredinţă. Dar ei aveau multe certuri între dînşii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alţii se lepădau de El, hulindu-L.

Necredincioşii iudei, precum în Ierusalim şi în celelalte părţi, tot astfel şi în Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creştinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar şi pe păgîni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioşi. Dar cei care se întorseseră la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioşi; din această pricină se ridica între dînşii cearta. De acest lucru s-a dat de ştire lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creştini că este Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israil, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor şi să se arate între dînşii un alt împărat, care să-i ia stăpînirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toţi iudeii cei credincioşi şi necredincioşi, să-i izgonească din Roma şi din toată Italia.

Se mai povestesc încă şi alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioşi amăgiseră la credinţa lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu. Deci iudeii, fiind izgoniţi de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mîini-lor sale, pentru că era cu meşteşugul făcător de corturi.

Pe vremea aceea, Sfîntul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei şi, aflînd acolo pe Acvila cu soţia sa, Priscila, a găzduit la dînşii şi, fiind de acelaşi meşteşug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învăţîndu-i pe ei a crede în Hristos, i-au botezat. Petrecînd Pavel în Corint cîtăva vreme, se întreba cu iudeii şi cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învăţat pe ei cuvîntul lui Dumnezeu un an şi şase luni. Apoi, plecînd cu corabia în Siria, a luat cu dînsul pe Acvila şi pe Priscila. Sfîntul Apostol Pavel a sosit împreună cu dînşii şi cu ceilalţi următori ai lui la Efes şi, voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Paştelui, au lăsat în Efes pe Acvila şi pe Priscila, ca să înveţe pe efeseni sfînta credinţă cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le că iarăşi o să se întoarcă la dînşii în Efes.

După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dînsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat cuvîntăreţ şi tare în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi, arzînd cu duhul, grăia şi învăţa cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu ştia încă de botezul cel în Sfînta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila şi Priscila de această învăţătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dînşii şi mai cu încredinţare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfîntul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes şi a scris de acolo Întîia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfîrşit le grăieşte: Închină-se vouă întru Domnul Acvila şi Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adică cu slugile lor).

După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăşi s-a dat libertate iudeilor să vieţuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintîi, la averile lor, adică în Italia. Atunci şi Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.

Cînd Sfîntul Apostol Pavel s-a întors iarăşi la Corint şi a scris de acolo epistola cea către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicîndu-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: Sărutaţi pe Acvila şi Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu şi-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulţumesc, ci toate Bisericile neamurilor. Sfîntul Acvila, zăbovind cîtăva vreme în Roma, s-a dus iarăşi în Asia, cu soţia sa. Pentru că a fost rînduit de învăţătorul său, Sfîntul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, cînd s-a pus de dînsul episcop. Mergînd el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfîntul Apostol Timotei, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel, pe care, punîndu-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăieşte în cea dintîi Epistolă scrisă către dînsul din Laodiceea: Te-am rugat pe tine să rămîi în Efes, cînd mergeam în Macedonia...

După aceasta, cînd Sfîntul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim şi a fost dus la Roma în lanţuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeaşi epistolă vorbeşte de aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicînd: Sărută pe Priscila şi pe Acvila... Sfîntul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia şi în Eracleea, a adus la mîntuire mulţime mare de suflete omeneşti. Pe mulţi i-a întors de la idoleasca nebunie la dumnezeiasca cunoştinţă, botezîndu-i.

El a trecut şi prin alte ţări diferite, binevestind pretutindeni împărăţia lui Dumnezeu şi luminînd pe mulţi cu sfînta credinţă. A sfărîmat mulţi idoli şi a ridicat multe biserici, punînd preoţi, şi suferind multe ispite. În urmă a fost ucis de cei necredincioşi şi a aflat odihnă la ceruri cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Vietile Sfintilor - Iulie

Sfânta Sofia din Constantinopol - ctitoria Împăratului dreptcredincios Justinian și slava creștinătății peste 1000 de ani, răstignită din nou!

Sfânta Sofia din Constantinopol - ctitoria Împăratului dreptcredincios Justinian și slava creștinătății peste 1000 de ani, răstignită din nou!

Αγια Σοφια (Aghia Sofia) „Sfânta Înțelepciune”, a fost Catedrala Patriarhiei de Constantinopol. Prima biserică de pe acest loc a fost construită de Împăratul Constantin cel Mare în anul 325, dar a ars într-un incendiu în anul 404. Reconstruită de Teodosie al II-lea în anul 415, biserica a fost din nou arsă, în timpul Răscoalei Nika din 532. Clădirea și-a primit forma finală în 537 sub Împăratul Iustinian I. Templul însuși era atât de bine decorat artistic încât se crede că Iustinian ar fi zis: „Νενίκηκά σε Σολομών” („Solomon, te-am depășit”).

Slujbele ținute în Sfânta Sofia erau grandioase, iar participarea la una din aceste slujbe a determinat delegația cneazului Vladimir I să opteze pentru creștinarea rușilor de către Patriarhia de Constantinopol.

Sfânta Sofia a fost cea mai importantă catedrală a creştinătăţii timp de 900 de ani, înainte de a fi transformată în moschee, timp de 500 de ani, până în anul 1934, când a devenit muzeu. Ultima ceremonie creștină a fost ținută la data de 29 mai 1453. Constantinopolul fusese cucerit de turci, iar Sfânta Sofia a fost transformată în moschee.

În data de 8 iulie, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a adresat o scrisoare Sanctităţii Sale Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului - Noua Romă, în care exprimă susţinerea Patriarhiei Române pentru menţinerea statutului actual al Basilicii Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul), ca muzeu. Demersul Patriarhiei Române are în vedere valoarea inestimabilă a acestei basilici, unanim recunoscută ca simbol al credinţei şi civilizaţiei creştine şi al artei universale, ceea ce a determinat înscrierea sa de către UNESCO în patrimoniul cultural universal în anul 1985.

Cu aproximativ 5 ani în urmă, Curtea constituțională a Turciei a respins solicitarea unei organizații non-guvernamentale locale prin care se dorea permiterea rugăciunilor musulmane și citirea Coranului în interiorul Sfintei Sofia.

Cu toate acestea, președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a anunțat vineri că primele rugăciuni colective musulmane vor avea loc pe 24 iulie la Sfânta Sofia ca moschee, adăugând că edificiul va rămane deschis vizitatorilor de toate confesiunile.

Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului

Dragi prieteni și fii duhovnicești!

Dragi prieteni și fii duhovnicești,

În aceste vremuri tulburi, trebuie să ne întoarcem cu toată inima la Dumnezeu și vă îndemnăm să participați alături de noi la lucrarea de rugăciune neîncetată.

Rugăciunea este maica şi capul tuturor virtuţilor, fiind mijlocul şi starea de părtăşie a omului cu Dumnezeu. Este dragostea și comuniunea. Să urmăm modelul primilor creștini care erau într-o comuniune deplină şi o dragoste puternică: “toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte.” (Faptele Apostolilor, 2:44)

În funcție de programul dumneavoastră, faceți această mică jertfă pentru o zi: veniți la schitul Oituz, participați la Sfânta Liturghie, împărtășiți-vă cu Sfintele și Preacuratele Taine, și stați la masă cu întreaga obște. Apoi, retrageți-vă în Sfânta Biserică petrecând întreaga zi în rugăciune: citind întreaga Psaltire, rostind pravila Bogorodicina la Maica Domnului sau spunând Rugăciunea inimii, “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”.

Dacă timpul vă permite, puteți rămâne în schit pentru mai multe zile, cazarea și masa fiind oferite gratuit. Vă rugăm să vă anunțați participarea trimițând un mesaj la numărul de telefon: 0755.908.382. Veți fi contactat în cel mai scurt timp pentru stabilirea detaliilor.

Să înţelegem, aşadar, sensul acestor vremuri şi să Îl dorim pe Dumnezeu mai mult decât lumea aceasta, înnoindu-ne viața prin rugăciune neîncetată, prin pocăinţă adevărată, prin părăsirea păcatelor, prin spovedania de fiecare clipă și prin împărtășirea continuă cu Trupul și Sângele Domnului Nostru Iisus Hristos. Să punem început bun și să ne unim cu toţii în rugăciune, pentru a cere ca mila lui Dumnezeu să se reverse peste noi şi peste tot pământul.

Această lucrare nu este spre slavă deșartă sau pentru a crea un nou centru de pelerinaj, ci pentru a fortifica un front comun de rugăciune! Să facem din inimile noastre pământ roditor, în care să cadă și să rodească sămânța cuvântului Lui Dumnezeu!

Părintele Macarie - Mănăstirea Oituz

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a V-a după Rusalii ( Despre iad şi chinurile păcătoşilor )

Predică la Duminica a V-a după Rusalii
( Despre iad şi chinurile păcătoşilor )

Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29)

Iubiţi credincioşi,

Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii de azi este aceea despre iad şi chinurile lui, de care şi diavolii se tem şi se cutremură. Cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a ajuns cu predicarea cuvîntului în părţile Gadarenilor, zis şi Gherghesenilor, L-au întîmpinat doi oameni îndrăciţi care ieşeau din morminte şi erau foarte munciţi. Diavolii care chinuiau pe aceşti oameni, văzînd pe Mîntuitorul, au strigat: Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

Să ne punem întrebarea de ce au zis diavolii "mai înainte de vreme?" Cum să înţelegem acest cuvînt? Iată cum. Dracii ştiau prea bine că la Judecata de apoi îi aşteaptă osînda cea veşnică.

Despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Căci dacă Dumnezeu, pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat, ci legîndu-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi pînă la judecată... (II Petru 2, 4). Încă şi apostolul Iuda, în a sa sobornicească epistolă, acelaşi lucru arată, zicînd: Pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţurile veşnice, spre judecata zilei celei mari (Iuda 1, 6).

Aşadar, fraţii mei, acest lucru ştiindu-l preabine diavolii, că mare osîndă şi grele munci îi aşteaptă în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, şi, totodată, cunoscînd puterea cea fără de margini a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Îl rugau să nu-i muncească înainte de vreme. Adică să nu-i trimită mai înainte de judecata cea de apoi în gheena focului nestins, dacă îi scoate din cei doi oameni, ci să le dea voie să se ducă în turma cea de porci, care nu era departe de ei (Matei 8, 29-31).

Iubiţi credincioşi,

Avînd în vedere că şi diavolii se tem de muncile iadului, voi vorbi pe scurt despre iad şi muncile din el. De la început vă rog să ţineţi minte că nici un patriarh, nici un prooroc, nici un apostol, nici un sfînt sau dascăl al Bisericii, nu ne-a vorbit mai luminat despre muncile iadului, ca Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa. De aceea ni se cuvine mai mult a crede şi a asculta despre acest mare adevăr, că nu unul din robii lui Dumnezeu ne-a vorbit despre muncile iadului, ci Însuşi Ziditorul şi Dumnezeul nostru. Vrednice de crezare sînt şi învăţăturile sfinţilor prooroci din Legea Veche, despre chinurile cele veşnice ale iadului. Dar cu mult mai mult ni se cuvine a crede în cuvintele Sfintei Evanghelii pentru că sînt rostite de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi după acestea vom fi judecaţi.

Iată mărturiile principale ale Sfintei Scripturi despre iad şi chinurile veşnice ale lui. Mai întîi trebuie să ştim că iadul este un loc de chin (Matei 18, 8; 23, 33). În iad se munceşte şi trupul şi sufletul (Daniel 12, 2; Matei 5, 29). Iadul are pedeapsă veşnică (Matei 25, 46; Marcu 3, 29: I Tesaloniceni 1, 10). Iadul are iezer de foc (Apocalipsa 19, 20; 20, 15). Iadul are rîu de foc (Matei 18, 8; 25, 41) Iadul are flacără veşnică (Isaia 33, 14). Iadul are foc mistuitor (Evrei 10, 27). Iadul are cuptor veşnic (Matei 13, 50). Iadul are gheena focului celui nestins (Matei 5, 22). Iadul are tartar, adică frig cumplit. Iadul are întuneric veşnic (Matei 22, 13). Iadul are plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 22, 13). Iadul are deznădejde şi este veşnic cu toate muncile lui. Iadul are vierme neadormit, adică mustrarea conştiinţei, şi foc nestins (Marcu 9, 44).

Să auzim acum ce zic Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi despre iad şi chinurile păcătoşilor. Sfîntul Ioan Gură de Aur zice despre muncile iadului: "Nu crede, omule, că acel foc se aseamănă celui din această lume; focul din această lume consumă şi schimbă deplin tot ceea ce aprinde, iar focul de dincolo de mormînt va arde totdeauna ceea ce a aprins şi nu va înceta niciodată să ardă. De aceea se numeşte nestins, că şi păcătoşii care vor arde în el vor deveni nemuritori pentru chinuri" (Viaţa repausaţilor noştri, Bucureşti, 1890, p. 327).

Sfîntul Ioan Damaschin zice: "Păcătoşii vor fi daţi focului veşnic; nu unui foc material ca al nostru, ci unui foc ce nu este cunoscut decît lui Dumnezeu. Acel foc va arde fără a consuma sau a distruge. El va lucra nu numai asupra trupului păcătoşilor ci şi asupra duhurilor celor netrupeşti, ale demonilor, el va fi întunecat şi tainic. Pe lîngă acest foc, cei păcătoşi vor fi mîncaţi de viermele conştiinţei lor. Viermele şi focul ce munceşte pe păcătoşi în gheenă este conştiinţa lor" (Teologia dogmatică, de Macarie, tom 2, p. 656-657).

Sfîntul Vasile cel Mare recunoaşte viermele din iad ca o realitate, iar nu o ficţiune, o alegorie, o idee abstractă. Sfîntul Ioan Gură de Aur pune, de asemenea, viermele şi amarul muncilor iadului, ca simţual, zicînd: "De la sicriu şi de la vierme aruncă-ţi cugetarea ta la viermele ce nu moare şi la focul ce nu se stinge; la scrîşnirea dinţilor şi la întunericul cel mai dinafară, la suferinţa unei strîmtori veşnice". Sfîntul Dimitrie al Rostovului, zice: "În gheenă va fi un foc nestins, o iarnă friguroasă, un vierme ce nu moare, o putoare nesuferită, o întristare netîlcuită, o foame grozavă, o sete nepotolită şi o strîmtoare extremă" (Omilia a doua, despre intrarea Domnului în Ierusalim).

Să auzim acum şi pe dumnezeiescul părinte Chiril al Alexandriei, care zice despre muncile veşnice ale iadului: "Mă înfricoşez de gheenă, că fără de sfîrşit este. Mă înspăimîntez de tartarul cel mai dinafară, că nu are împărtăşire cu lumina. Mă înfricoşez de viermele cel neadormit, că fără de sfîrşit chinuieşte. Mă înfricoşez de rîul cel de foc care curge înaintea scaunului înfricoşatului şi prea Veşnicului Judecător, care va face sunet mare şi cu văpaie prea iute va arde. Mă înfricoşez de negura cea fără de lumină. Mă înfricoşez de întunericul cel mai din afară şi de legăturile cele nedezlegate, de scrîşnirea dinţilor şi de plîngerea cea nemîngîiată...". Apoi zice: "Acolo totdeauna se aude: "Vai!" Acolo toţi strigă: "Vai mie", "Vai mie" şi nu este cine să le ajute. Suspină neîncetat şi necurmat din adîncul inimii lor şi nimeni nu este cine să-i audă. Plîng şi se jelesc, dar nimeni nu este cine să se milostivească spre ei. Unde este desfătarea, unde este nălucirea averilor, unde este acolo frumuseţea femeilor mincinoase şi nefolositoare? Unde este acolo spoirea şi sulemenirea femeilor celor rele pe care o uneltesc spre a înşela tinerii? Unde este podoaba hainelor? Unde este dulceaţa păcatului cea necurmată şi întinată? Unde este mîndria cea fără de omenie? Unde sînt boierii, unde împăraţii, unde egumenii şi cei ce se fălesc cu dregătoriile şi bogăţiile lor? Ei defaimă pe Dumnezeu care i-a făcut pe dînşii" (Uşa pocăinţei, 1812, p. 371-380).

Sfîntul Clement al Romei zice despre muncile iadului: "Toate sufletele sînt nemuritoare, chiar şi cele ale păcătoşilor. Mai bine ar fi fost acestora să nu mai fi existat, căci în prada muncilor celor fără de sfîrşit, în focul care nu se stinge, nemurind niciodată, ei nu vor vedea sfîrşitul chinurilor lor". Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, zice: "Tu mă ameninţi pe mine cu un foc care se consumă pentru un timp şi se stinge curînd, căci nu cunoşti nimic de focul judecăţii viitoare şi de munca cea veşnică pregătită pentru necredincioşi". Sfîntul Iustin Martirul, vorbind de muncile iadului, zice: "Satana cu toată armata lui şi cu toţi cei ce au urmat exemplul său, vor fi trimişi în focul cel nestins şi acolo veşnic vor suferi".

Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice: "Dacă cineva este păcătos, el primeşte un trup veşnic destinat a suferi chinurile păcatului şi va arde veşnic în foc, fără a se distruge sau a se mistui vreodată". Sfîntul Vasile cel Mare, arătînd că muncile iadului sînt veşnice, zice: "Domnul afirmă că aceştia vor merge în munca cea veşnică" (Matei 25, 46). În alt loc trimite pe cei păcătoşi în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).

După cum ne spune Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie (Matei 25, 41), iadul a fost creat de Dumnezeu, nu la începutul zidirii, ci în clipa căderii din cer a îngerilor săi. El a fost destinat nu oamenilor, ci "diavolului şi îngerilor lui", pentru că s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dorind "să fie asemenea Celui Preaînalt". Iadul este o temniţă de chin veşnic pentru ei, întrucît îngerii căzuţi nu mai au iertare şi pocăinţă, căci au păcătuit în ştiinţă şi voinţă liberă, nu ca oamenii care cad din slăbiciune şi neştiinţă. De aceea numai oamenii au pocăinţă şi iertare, iar diavolii niciodată.

Atunci de ce se pedepsesc sufletele oamenilor păcătoşi în muncile iadului, în temniţa diavolilor şi la un loc cu ei, dacă iadul este numai pentru ei? Pentru că oamenii ascultă mai mult de îndemnurile diavolilor spre păcat, decît de poruncile lui Dumnezeu spre mîntuire. Şi dacă nu se pocăiesc din viaţă de bună voie, prin spovedanie şi lacrimi de căinţă şi dacă nu părăsesc păcatele pînă la moarte datorate necredinţei, nepăsării, mîndriei şi altor patimi care îi ţin legaţi, atunci sufletele păcătoşilor sînt aruncate în chinurile iadului, la un loc cu diavolii pe care i-au ascultat.

Dar oare şi sufletele oamenilor nepocăiţi rămîn veşnic în iad cu diavolii? Oare păcătoşii din chinurile iadului nu mai au nici o salvare? Ce ne învaţă despre aceasta Sfînta Biserică? Cei care au murit în păcate grele împotriva Sfîntului Duh, cum sînt necredincioşii, care pînă la moarte declară că nu cred în Dumnezeu, cei care refuză la sfîrşitul vieţii spovedania şi Sfînta Împărtăşanie, cei care se leapădă de dreapta credinţă şi mor în secte, vrăjitorii, cei care se sinucid şi nu au nădejde în mila lui Dumnezeu, toţi aceştia nu mai au nici o iertare după moarte şi Biserica nu se roagă pentru ei niciodată, iar sufletele lor se chinuiesc veşnic în iad cu diavolii.

La fel zac în chinuri şi sufletele celor ce au făcut păcate de moarte şi strigătoare la cer, pînă în ceasul morţii, precum: înjurături de cele sfinte, tot felul de desfrînări, ucideri de copii (avorturi), cei stăpîniţi de mîndrie, de ură care mor neiertaţi unii cu alţii, zgîrciţii, beţivii şi toţi cei robiţi de patimi care mor nespovediţi pînă în ceasul morţii. Pentru aceştia Biserica se roagă, dacă nu s-au lepădat de credinţă, însă sufletele lor numai se uşurează de chinuri, dar nu se scot cu totul la lumină, fiind nepocăiţi şi nedezlegaţi de păcate pe pămînt.

A treia categorie de suflete ce se chinuiesc în iad este a celor ce au crezut în Dumnezeu, dar s-au spovedit şi căit de păcat numai la moarte şi n-au mai avut timp a-şi face canonul pentru ele pe pămînt. Aceştia suferă chinuri mai uşoare în iad şi toţi sînt izbăviţi de osîndă prin slujbele Bisericii şi milosteniile făcute în numele lor. Trebuie să mai ştim că sînt multe locuri şi feluri de chinuri în iad, după măsura păcatelor fiecăruia şi după urmările şi sminteala pe care le-au pricinuit altora. Altfel şi în alt loc se chinuiesc apostaţii, adică lepădaţii de credinţă şi necredincioşii şi altfel se chinuiesc ucigaşii, desfrînaţii şi urîtorii de oameni. Iar altfel se chinuiesc vrăjitorii şi mincinoşii şi în alt fel şi loc se chinuiesc cei zgîrciţi şi nemilostivi, căci precum în Împărăţia lui Dumnezeu "multe locaşuri sînt", după măsura faptelor fiecăruia, tot aşa şi în iad multe locuri şi feluri de chinuri sînt după măsura păcatelor omeneşti.

Nu este om în trup care să poată vedea chinurile iadului şi să nu moară de frică şi durere. Că dacă şi diavolii fug de iad şi stau pe pămînt sau în văzduh pînă la ziua cea mare a judecăţii de apoi, cuprinşi de groaza chinurilor din iad, cum aţi auzit în Evanghelia de azi, apoi cum să nu ne temem şi să nu fugim noi păcătoşii de muncile iadului? Cum să nu ne pocăim aici, în trup, şi să nu ne plîngem păcatele prin spovedanie şi fapte bune, acum cînd mai avem puţină vreme, ştiind că fără pocăinţă nu este mîntuire şi că dincolo nimeni nu mai poate face nimic? Cum să nu purtăm grijă de morţii noştri care au murit nepregătiţi, ştiind că în iad nu mai este pocăinţă şi că ei aşteaptă în foc rugăciunile, slujbele şi milostenia noastră?

Deci să ne pocăim cît mai curînd, că nu ştim ceasul plecării noastre din trup. Să ne mărturisim păcatele cu mare căinţă şi cu lacrimi la duhovnici iscusiţi, ca să luăm dezlegare şi să facem pe pămînt canon pentru păcatele noastre, ştiind că în curînd ne cheamă Hristos din trup şi nu ştim dacă ne va mai pomeni cineva după moarte. Căci acum cît este Sfînta Liturghie pe pămînt, cît mai sînt duhovnici iscusiţi şi mai avem puţine zile cu uşurinţă ne putem pocăi. Iar dacă vom muri în păcatele noastre, în nepăsare, în necredinţă, în răutate, în mîndrie, în desfrîu, cine ne va scoate din focul iadului, din mîinile diavolului care stă gata să ne ucidă?

Să ne temem de Dumnezeu, fraţii mei, să ne temem de judecată şi de orice păcat. Să alungăm pe diavoli dintre noi şi păcatele din inimile noastre, prin pocăinţă adevărată şi viaţă curată, prin spovedanie, rugăciune, ascultare şi iubire în Hristos. Să ne îndreptăm acum cît mai sîntem în trup, că după moarte şi mai ales după Judecata de apoi, nimeni nu mai poate schimba nimic.

Cu aceste îndrumări creştineşti, să-L rugăm pe Mîntuitorul Hristos să alunge duşmănia dintre oameni, necredinţa şi dezbinarea din lume şi tot păcatul din inimile noastre, ca să avem cu toţi parte de rai şi de Cereasca Împărăţie împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Parintele Radu Preda - O PREDICĂ IMPOSIBIL DE ROSTIT

O PREDICĂ IMPOSIBIL DE ROSTIT

Ce să spui la moartea unui pui de om? Cum să liniștești familia, părinții, frații și surorile lui? Dar pe bunic cum să îl consolezi? A murit ieri, la București, după o (iarăși) criminală plimbare de la un spital la altul, un băiețel de doi ani care, din neatenția celor din jur, a căzut în piscina casei și s-a înnecat. L-au resuscitat ai lui, fratele mai mare, brav, i-a aplicat masajul cardiac, mama, doctoriță, la fel. Micul lui organism a luptat aproape cinci ore. 

Ambulanța a sosit după jumătate de oră, între timp, pacientul era deja la un spital din Capitală care l-a trimis la altul. Blestemul COVID-ului, dacă nu îl ai. Fără el, mori ca prostul. Dacă îl ai, moartea ta este consemnată într-o statistică, aproximativă, dar necesară pentru a face achiziții directe, fără licitații, pentru a menține la guvernare un partid fără majoritate parlamentară, pentru a amâna alegeri, pentru a face tot felul de nefăcute. De la tragedia unei familii ajungi să vezi tragedia unei țări conduse de scelerați, de impostori și de trădători. Viitorul acestui pui de om, pe care l-am ținut și eu în brațe, nu mai contează pentru cei care înghit pe nemestecate, gârâind, halca pradei prezentului. 

Funcții, mandate, aranjamente, târguri, complicități, înrolări ideologice, din mers, pseudo-programe de țară, mândrii fără acoperire și cedări rușinoase. Nu sunt pesimist, dar nivelul la care a coborât țesutul nostru social și instituțional reprezintă o reală, masivă, amenințare. Printre comentariile alarmiste, știrile catastrofice, comentariile sarcastice, declarațiile stupide, textele legislative aiuritoare, deciziile incoerente etc - printre ele se consumă viața unor oameni care, la ananghie, nu sunt nici protejați, nici apărați, nici încurajați. 

Că ai o urgență, o afacere onestă sau o inițiativă, ești amânat, îndrumat către alții care, la rândul lor, nu sunt responsabili, care te trimit de unde ai plecat. România trăește într-o buclă din care nu are puterea să se smulgă. Cu prețul că, iată, la firul ierbii, ceea ce ar fi putut rămâne un accident s-a transformat, rapid, într-o tragedie.

Dumnezeu să îl primească pe îngerul lui pământean, pe Cristian, cu brațele deschise, iar pe noi să ne lumineze, să ne întărească, să ne insufle puterea de a ne vindeca trupește și sufletește.

Amin!

(cu lacrimi)

Părintele Radu