Sfinții Sfințiți Mucenici: Lavrentie arhidiaconul, Sixt, episcopul Romei şi Ipolit (+258)

Troparul Sfântului Mucenic Lavrentie, glasul al 4-lea

Mucenicul Tău, Doamne, Lavrentie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a luat de la Tine, Dumnezeul nostru, că având puterea Ta, pe chinuitori a învins, zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Lavrentie, glasul al 2-lea

Cu foc Dumnezeiesc aprinzându-ți inima ta, focul patimilor până în sfârşit în cenuşă l-ai întors, întărirea pătimitorilor, de Dumnezeu purtătorule Mucenice Lavrentie. Şi în chinuri fiind, ai strigat cu credinţă : Nimeni nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos.

În această zi, facem pomenirea Sfinților Sfințiți Mucenici: Lavrentie arhidiaconul, Sixt, episcopul Romei şi Ipolit (+ 258)

  După războiul romanilor cu perşii, Deciu împăratul s-a întors în Roma cu biruinţă şi cu dănţuire. Atunci preasfinţitul Sixt, papa Romei, cu clerul său, a fost prins de Valerian, eparhul Romei, şi închis în temniţa poporului. Sixt era din Atena, de neam grecesc, şi a fost mai întâi filosof, apoi ucenic al lui Hristos; şi mergând la Roma, a fost de bună trebuinţă Bisericii lui Hristos; pe de o parte, pentru înţelepciunea sa, iar pe de alta, pentru viaţa sa cea îmbunătăţită. Apoi, după o vreme oarecare, a fost ridicat la treptele rânduielilor bisericeşti; căci, fiind ucis pentru Hristos preasfinţitul Ştefan, papa Romei, Sfântul Sixt a fost ridicat la scaun în locul lui, ca la o moarte sigură, pentru că în acele vremi nu era vreun papă, pe care să-l fi ocolit paharul pătimirii.

    Deci Sfântul Sixt, şezând în temniţa din Roma cu clericii şi cu ceilalţi creştini, au fost munciţi pentru Hristos doi boieri persani, anume Avdon şi Senis, pe care Deciu îi adusese cu el legaţi ca pe nişte robi. Iar după uciderea acelora, împăratul Deciu şi eparhul Valerian au poruncit ca pe Sixt papa să-l aducă noaptea înaintea lor, în capiştea care se numea Teliude. Şi când trimişii au venit ca să-l ia din temniţă, Sfântul Sixt a zis către cei legaţi împreună cu el: „Fraţilor şi ostaşii mei, nu vă temeţi de muncile cele vremelnice. Ştiţi ce fel de chinuri au răbdat sfinţii mai înainte de noi, ca să câştige cununile vieţii veşnice. Insuşi Hristos Dumnezeul nostru a pătimit pentru mântuirea noastră, ca să ne lase nouă pildă; deci să nu vă temeţi a pătimi pentru Hristos, ca să împărăţiţi împreună cu Dânsul".

    Odată cu Sfântul Sixt au dus şi doi diaconi, anume Felichisim şi Agapit, şi i-au pus înaintea lui Deciu şi a lui Valerian. împăratul a zis către Sixt: „Ştii pentru ce eşti prins şi adus înaintea noastră?" Sixt a răspuns: „Ştiu prea bine". Impăratul a zis: „Dacă ştii, fă precum fac şi ceilalţi ca să fii viu tu, iar clerul tău să se înmulţească". Papa a zis: „Cu adevărat de aceasta mă îngrijesc, ca să se înmulţească clerul meu". Zis-a împăratul: „Deci jertfeşte zeilor şi fii mai mare peste toţi slujitorii idoleşti". Iar fericitul Sixt a răspuns: „Eu întotdeauna aduc jertfă curată şi fără prihană lui Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic; Fiului Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, şi Sfântului Duh". Zis-a împăratul: „Iţi cruţăm bătrâneţile, dar cruţă-te şi tu pe tine însuţi şi te îngrijeşte de clerul tău, ca să-l izbăveşti de la moarte". Răspuns-a sfântul: „Până acum m-am cruţat şi mă cruţ şi îngrijesc de clerul meu, ca să pot să-i răpesc şi să-i izbăvesc pe toţi împreună cu mine din adâncul morţii veşnice".

    Zis-a împăratul către ostaşi: „Duceţi-l în capiştea lui Marte, ca să-i jertfească aceluia, iar de nu va voi, să-l închideţi în temniţa care se numeşte a lui Mamertin". Deci dus fiind papa la capiştea lui Marte împreună cu amândoi diaconii şi silit fiind spre jertfă, a zis către acei ostaşi: „O, ticăloşilor şi vrednicilor de plâns, pentru ce vă închinaţi idolilor celor muţi şi surzi, care nici lor, nici altora, nu pot să le ajute? Ascultaţi-mă pe mine, fiilor, şi vă pocăiţi, izbăvindu-vă sufletele voastre de veşnicele munci!" Dar ei, împlinind porunca împăratului, au dus pe papa şi pe amândoi diaconii în temniţa lui Mamertin. Şi văzând Sfântul Lavrentie arhidiaconul pe Sfântul Sixt fiind dus în legături, a strigat către el: „Părinte, unde te duci fără fiul tău? O, sfinte arhiereu, unde te grăbeşti fără arhidiaconul tău? Tu niciodată nu ai adus jertfă fără mine! Ce a găsit mila ta părintească neplăcut la mine? Oare sunt lepădat? Nu m-ai încercat oare pe mine ca să-ţi fiu slujitor plăcut? Dacă am fost părtaş cu tine întru lucrarea dumnezeieştilor Taine ale lui Hristos, pentru ce să nu fiu părtaş cu tine şi în vărsarea sângelui pentru Hristos? Ia-mă cu tine, părinte! Ia, învăţătorule, şi pe ucenicul tău, şi mă dă jertfă lui Dumnezeu înaintea ta, precum Avraam a jertfit pe fiul său, Isaac, şi marele Apostol Petru, pe întâiul arhidiacon Ştefan, şi, văzându-mă pe mine săvâr-şindu-mă prin mucenicie, te vei sârgui şi tu însuţi pe urmă spre cunună!"

    Iar preasfinţitul Sixt i-a răspuns: „O, fiule, nu te las, ci te păzesc spre mai mari chinuri pe tine; pentru că cele mai mari nevoinţe te aşteaptă pe tine pentru credinţa în Hristos. Eu ca un bătrân ies la lupta cea mai uşoară, iar ţie ţi se cuvine să arăţi biruinţă şi dănţuire mai slăvită împotriva chinuitorului. Deci nu plânge; să ştii că, după trei zile de la sfârşitul meu, vei merge după preotul tău şi nu-ţi este de trebuinţă să fiu şi eu de faţă, ca şi cum aş fi spre ajutor. Ilie a lăsat pe Elisei şi nu i-a luat puterea facerii de minuni. Mergi deci până la vremea aceea şi avuţiile bisericeşti să le împarţi săracilor şi celor ce au trebuinţă după socoteala ta". Deci ducându-se Sfântul Lavrentie şi luând podoabele şi vistieriile bisericeşti, căuta prin cetate pe clericii ascunşi şi pe creştinii săraci; şi, pe câţi îi afla, le dădea spre trebuinţă cele de nevoie.

    Şi mergând la muntele Helion, a aflat o văduvă, care petrecea întru văduvie de 32 de ani. Acea văduvă, pe nume Chiriachi, ascundea la sine mulţi creştini, împreună cu preoţii şi clericii lor. Sfântul Lavrentie a adus noaptea acolo argint destul, haine şi toate cele de trebuinţă şi a început să spele picioarele slujitorilor lui Dumnezeu şi a celorlalţi creştini. Iar văduva Chiriachi, închinându-se la picioarele lui, i-a zis: „Rogu-te, robule al lui Hristos, puneţi mâinile tale pe capul meu, deoarece pătimesc o durere cumplită". Iar sfântul, punând pe mâinile ei fota cu care ştergea picioarele, iar^mâinile sale punân-du-le pe capul ei în semnul Sfintei Cruci, a zis: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, fii sănătoasă". Şi îndată acea văduvă s-a tămăduit de durerea sa.

    In aceeaşi noapte, Sfântul Lavrentie ducându-se la uliţa care se numea Canaria, a aflat mulţi creştini adunaţi în casa unui oarecare creştin Narcis. Şi intrând înăuntru la ei, le-a spălat picioarele şi le-a dat destul spre trebuinţă din averile bisericeşti. Acolo era un oarecare orb Crischentie, care, plângând, a zis către sfânt: „Pune mâna ta pe ochii mei, ca să-ţi văd faţa". Iar Sfântul Lavrentie a zis: „Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care a deschis ochii celui orb din naştere, Acela să te lumineze şi pe tine". Şi a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului şi îndată acela a văzut şi a privit faţa lui Lavrentie, bucurându-se.

    Ieşind sfântul de acolo, s-a înştiinţat că în peşterile lui Nepotian s-au adunat o mulţime de creştini şi s-au ascuns; deci a mers acolo, ducându-le cele de hrană şi altele de trebuinţă. Acolo a aflat 70 de suflete, bărbaţi şi femei, între care şi pe Sfântul Iustin preotul. Deci spălându-le picioarele şi dându-le cel mai de pe urmă argint, s-a dus.

    Şi a auzit că sfinţitul Sixt a fost dus cu cei doi diaconi la judecată în capiştea Teliudei şi a mers acolo, vrând să vadă ce o să fie. Deci papa a fost pus înaintea lui Deciu şi a lui Valerian, şi Deciu a zis către el: „Te sfătuim cele folositoare pentru bătrâneţile tale, ascultă-ne şi adu jertfe zeilor". Sfântul a răspuns: „Sfătuiţi-vă pe voi singuri cele de folos şi nu huliţi pe Dumnezeul ceresc. Pocăiţi-vă pentru vărsarea sângelui sfinţilor, ca să nu pieriţi cumplit!"

    Auzind Deciu aceste cuvinte, s-a mâniat şi a zis către Valerian: „Dacă acesta nu se va pierde din mijlocul celor ce vieţuiesc pe pământ, nimeni nu va avea nici frică, nici ascultare de stăpâni". Şi a zis Valerian: „Să se pedepsească cu moarte!" Atunci diaconii au strigat către asupritori: „O, ticăloşilor, dacă aţi fi ascultat sfaturile părintelui nostru, aţi fi scăpat de muncile cele veşnice ce vă aşteaptă pe voi". Zis-a Valerian: „Până când aceştia trăiesc, îngrozindu-ne pe noi cu munci? Să fie duşi în capiştea lui Marte ca să jertfească, iar de nu vor voi, apoi în acelaşi loc să li se taie capetele".

    Deci acea capişte a lui Marte era în afară de zidurile cetăţii, dinaintea porţilor care se numeau "ale lui Apie", unde fiind duşi sfinţii, preasfinţitul papă a zis către acea capişte: „Să te sfărâme pe tine Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!"; iar creştinii zicând "Amin", îndată s-a făcut cutremur mare şi a căzut o parte din acea spurcată capişte, sfărâmându-se şi idolul din ea. Atunci Sfântul Lavrentie a strigat către preasfinţitul Sixt, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, părinte, că acum am împărţit vistieria ce mi-ai încredinţat-o". Iar ostaşii auzind de vistierie, au prins pe Sfântul Lavrentie şi l-au ţinut legat. Iar pe papa cu cei doi diaconi i-au tăiat înaintea acelei capişti de sub munte şi trupurile lor le-au lăsat neîngropate. Şi după ce s-a făcut noapte, au mers preoţii, diaconii şi ceilalţi creştini şi, luând acele cinstite trupuri, l-au pus pe cel al papei în peştera de la mormântul lui Calixt, iar pe ale diaconilor le-au îngropat în mormântul lui Pretextat. Astfel s-au sfârşit pentru Hristos prin mucenicie preasfinţitul papă Sixt şi cu dânsul cei doi diaconi, Felichisim şi Agapit, în ziua de 6 august.

    După uciderea preasfinţitului papă Sixt, ostaşii au adus la împăratul pe Sfântul Lavrentie, şi i-au spus, zicând: „Am prins pe arhidiaconul lui Sixt, care a luat vistieria după al său papă şi a ascuns-o". Iar împăratul, auzind de vistierie, s-a bucurat şi, punând pe Lavrentie înaintea sa, a zis către dânsul: „Unde sunt bogăţiile bisericeşti pe care le-ai ascuns?" Dar Sfântul Lavrentie nu i-a răspuns nici un cuvânt. Atunci împăratul Deciu l-a dat lui Valerian eparhul, zicându-i: „Cercetează-l pentru avuţiile bisericeşti şi sileşte-l la închinarea zeilor; iar de nu va voi să spună unde sunt avuţiile şi să se închine zeilor, să-l pierzi cu munci". Iar Valerian, luând pe Lavrentie, l-a dat unui mai-mare peste ostaşi, anume Ipolit, care era păzitorul celor legaţi, zicându-i să aibă grijă de el. Iar Ipolit a închis pe Lavrentie în temniţă, împreună cu ceilalţi legaţi.

    Intre aceia era un elin, anume Luchilie, ţinut legat de mult. Acela îşi pierduse vederea de mult plâns, rămânând orb. Deci Sfântul Lavrentie i-a zis: „Crede în Fiul lui Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos şi te botează, iar Acela te va lumina". Orbul a zis: „Eu doresc de mult să mă botez în numele lui Hristos". Lavrentie a zis: „Dar crezi din toată inima?" Orbul a răspuns cu plângere: „Cred în Domnul Iisus Hristos, mă lepăd de idolii cei deşerţi şi scuip asupra lor". Iar Ipolit, ascultând cu răbdare cuvintele lor, voia să vadă dacă se vor deschide ochii orbului şi cum se va face aceea. Deci Sfântul Lavrentie, învăţând pe Luchilie, apoi binecuvântând apa, l-a botezat şi îndată i s-au deschis ochii şi a strigat, zicând: „Bine este cuvântat Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul cel veşnic, Care m-a luminat!"

    De această minune înştiinţându-se şi alţi orbi, se duceau în temniţă la Sfântul Lavrentie; iar el chemând numele lui Iisus Hristos şi punându-şi mâinile pe ochii lor în semnul Sfintei Cruci, îi făcea să vadă. Şi văzând Ipolit toate acestea, se minuna. Apoi a zis către Lavrentie: „Arată-mi mie vistieriile cele bisericeşti". Lavrentie a zis către dânsul: „O, Ipolite, dacă vei crede în Dumnezeu, Tatăl cel atotputernic, şi în Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, ţi se vor arăta avuţiile şi ţi se va da viaţa cea veşnică". Ipolit a zis: „Dacă se va împlini cu adevărat cuvântul grăit de tine, atunci voi face ceea ce porunceşti". Sfântul a zis: „Ipolite, ascultă-mă pe mine şi fă degrab ceea ce zic: leapădă pe idolii cei muţi şi surzi şi primeşte Sfântul Botez".

    Şi s-a învoit Ipolit şi l-a scos pe Lavrentie din legături şi l-a dus la casa sa. Apoi Lavrentie, învăţând pe Ipolit şi povăţuindu-l la sfânta credinţă, l-a botezat. Iar după botez, Ipolit a zis: „Am văzut sufletele cele nevinovate în mare bucurie!" Acelea erau avuţiile despre care Lavrentie îi spusese că i se vor descoperi; pentru că în ceasul botezului i-a arătat Domnul prin minunată vedenie cereştile bucurii. Apoi a zis iarăşi către Sfântul Lavrentie: „Te jur cu Domnul nostru Iisus Hristos, să botezi toată casa mea!" Şi a botezat sfântul pe cei ce se aflau în casa lui, cu totul 19 suflete. In vremea aceea a venit poruncă la Ipolit, ca să ducă pe Lavrentie la Valerian. Şi a spus Ipolit lui Lavrentie despre aceea. Iar sfântul i-a zis: „Să mergem că şi ţie şi mie ni s-a gătit cununa mucenicească".

    Şi mergând ei înaintea feţei lui Valerian, a zis Valerian către Sfântul Lavrentie: „Lasă-ţi împotrivirea şi ne arată avuţiile, care se zice că sunt la tine". Sfântul a zis: „Dă-mi vreme două sau trei zile şi ţi le voi arăta". Apoi Valerian a zis către Ipolit: „Ţi-l încredinţez ţie pentru trei zile". Deci Valerian a eliberat pe Lavrentie şi a spus despre aceasta împăratului, că Lavrentie, după trei zile, are să arate avuţiile. Iar Lavrentie, plecând din faţa lui Valerian, în trei zile a adunat în casa lui Ipolit mulţime de săraci, de văduve, de sărmani, de orbi, de şchiopi şi de neputincioşi. Iar a treia zi i-a dus pe toţi înaintea lui Deciu şi a lui Valerian - ei fiind atunci în palatul lui Salustie - şi a strigat cu mare glas către dânşii, zicând: „Iată, aveţi vistieriile cele veşnice puse în aceste vase pe care le vedeţi şi cine îşi va pune averile sale în aceste vase, le va lua cu dobândă în cereasca împărăţie".

    Atunci împăratul Deciu şi eparhul Valerian, văzându-se ruşinaţi, s-au umplut de mânie şi acum nu-l mai schingiuiau atât de mult pentru avuţii, cât au început a-l sili la închinarea de idoli. Şi a zis Valerian către dânsul: „Pentru ce te chinuieşti mult? Jertfeşte zeilor şi leapădă-ţi meşteşugurile de farmece, spre care nădăjduieşti!" Iar sfântul a răspuns, zicând: „Pentru ce vă învaţă diavolul să siliţi pe creştini să se închine dracilor? Judecaţi singuri dacă este drept a pleca grumazul la idolul zidit de mâini omeneşti şi la diavolul care petrece într-însul, mai mult decât la Dumnezeul cel ceresc, la Ziditorul a toată făptura văzută şi nevăzută". Iar împăratul, mâniindu-se, a poruncit să dezbrace pe Lavrentie, să-l întindă la pământ şi să-l bată cu scorpioane (Scorpionul era o unealtă de chinuire - un laţ de fier subţire cu dinţişori ascuţiţi). Şi fiind bătut mucenicul cumplit şi înroşindu-se pământul cu sângele lui, împăratul Deciu îi zicea: „Nu huli pe zei, nu huli!" Iar mucenicul răspundea: „Eu mulţumesc Dumnezeului meu că m-a învrednicit părţii robilor Săi, sfinţilor mucenici; iar tu, ticălosule, te chinuieşti cu nebunia şi cu iuţimea ta".

    Apoi Deciu a poruncit celor ce-l chinuiau să înceteze a-l bate, să-l ridice de la pământ şi să aducă înaintea lui un pat de fier, scânduri, vergi de plumb şi alte unelte de muncire, şi i-a zis: „Cu toate acestea va fi muncit trupul tău, de nu vei aduce jertfe zeilor". Iar mucenicul a răspuns: „Ticălosule, eu toate acestea le-am dorit de mult ca pe nişte ospeţe; pentru că acestea vouă vi se par că sunt chinuri, iar nouă slavă". Muncitorul a zis: „Dacă aceste munciri pentru tine sunt ospăţ şi slavă, atunci spune-ne unde se ascund şi ceilalţi creştini, ca să vină aici să se ospăteze împreună cu tine". Sfântul a răspuns: „Ochii voştri cei necuraţi nu sunt vrednici să-i vadă pe aceia, ale căror nume sunt scrise în cer".

    După aceasta, împăratul a poruncit ca pe Sfântul Lavrentie să-l ducă legat în palatele lui Tiberie, unde voia şi el însuşi să meargă. Şi ajungând acolo şi şezând în capiştea lui Die, a pus de faţă pe mucenic şi a zis către dânsul: „Spune-ne nouă pe toţi necuraţii creştini, ca să curăţim cetatea de dânşii, iar tu închină-te zeilor şi nu nădăjdui spre vistieriile pe care le tăinuieşti". Sfântul a răspuns: „Pe robii lui Hristos nu ţi-i voi spune, iar spre vistierii nădăjduiesc cu adevărat şi sunt încredinţat despre ele". Impăratul a zis: „Socoteşti oare că prin aur şi prin argint te vei răscumpăra din munci?" Mucenicul a răspuns: „Eu sunt rob al lui Hristos şi nădăjduiesc spre Dânsul; deci sunt încredinţat de vistieriile cele cereşti, pe care Hristos Dumnezeul meu le-a pregătit pentru mine şi pentru toţi robii Săi".

    Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să bată pe sfânt cu beţe şi să-i ardă coastele cu scânduri de fier înroşite. Iar sfântul se ruga lui Dumnezeu într-acele munci, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel din Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, robul Tău, pe cel clevetit, dar care nu s-a lăsat de Tine, pe cel întrebat şi care Ţi-a mărturisit preasfântul Tău nume". Apoi muncitorul a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb pe mucenic, iar sfântul a strigat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu!" Atunci a venit de sus un glas, zicând către dânsul: „Incă mai ai mult să pătimeşti!" Şi a fost auzit glasul acela de toţi, iar Deciu, mâniindu-se fără de măsură, a strigat cu glas mare, zicând: „Bărbaţi romani şi adunarea poporului, aţi auzit glasul diavolilor care mângâie pe vrăjitorul şi pe furul acesta de cele sfinte, care nici pe zeii noştri nu-i cinsteşte, nici pe mine, împăratul, nu mă ascultă şi nici de munci nu se teme".

    După aceea a poruncit ca iarăşi să-l întindă la muncire şi să-l bată cu scorpioane ascuţite; iar sfântul râdea în acea muncă, batjocorind pe chinuitor. Apoi a zis: „Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos; mulţumesc Ţie că ne arăţi mila Ta nouă, nevrednicilor; ci dă-mi şi darul Tău, ca să cunoască cei ce stau împrejur şi privesc la mine, că Tu mângâi pe robii Tăi". Astfel rugându-se sfântul, unul din ostaşii care erau de faţă, anume Roman, a crezut în Hristos şi a strigat, zicând: „Sfinte Lavrentie, văd un tânăr prealuminos stând lângă tine, ştergându-ţi rănile şi tot trupul tău cu fota; deci te jur cu Hristos Domnul, Care ţi-a trimis pe îngerul Său, să nu mă laşi pe mine".

    Şi a zis Deciu către Valerian: „Suntem biruiţi de vrăjitorul acesta". Apoi, poruncind să dezlege pe mucenic de la muncire, l-a încredinţat lui Ipolit spre pază. Iar Roman ostaşul, aducând Sfântului Lavrentie un vas cu apă, a căzut la picioarele lui, plângând cu lacrimi şi rugându-l să-l boteze. Deci, fiind botezat, îndată ceilalţi ostaşi l-au apucat şi l-au dus la împărat. Iar el, mai înainte până a începe a-l întreba, striga: „Sunt creştin". Atunci împăratul îndată a poruncit să-i taie capul lui. Deci, scoţându-l pe el din cetate, la porţile Salariei, i-au tăiat capul în 9 zile ale lunii lui august; iar trupul lui luându-l noaptea Iustin preotul, cel pomenit mai sus, l-a îngropat cu cinste.

    Intru aceeaşi noapte, împăratul Deciu şi Valerian eparhul, stând în băile olimpieşti de lângă palatele lui Salustiu, au poruncit să le pregătească divan, ca să aducă pe Lavrentie la întrebarea cea mai de pe urmă; apoi au mai poruncit ca şi toate uneltele cele de muncire să le pună de faţă.

    De acest lucru înştiinţându-se Ipolit, a început să plângă, iar Sfântul Lavrentie a zis către dânsul: „Nu plânge pentru mine, care merg la slăvita cunună mucenicească, ci mai ales te veseleşte". Ipolit a zis: „Pentru ce nu strig şi eu lângă tine: «Sunt creştin», ca să mor cu tine?" Sfântul a zis: „Tăinuieşte acum mărturisirea lui Hristos în inima ta; iar după puţină vreme, când eu te voi chema pe tine, atunci vei auzi şi vei veni după mine".

    Deci când împăratul cu eparhul au stat la judecată, Sfântul Lavrentie a fost pus de faţă înaintea lor, iar împăratul a zis către dânsul: „Lasă-ţi farmecele tale şi ne spune de ce neam eşti". Sfântul a răspuns: „De neam sunt din Ispania şi am crescut în Roma. Eu sunt din scutece creştin şi am învăţat din tinereţe toată legea lui Dumnezeu". Impăratul a zis: „Oare aceasta este la tine legea lui Dumnezeu, ca să nu cinsteşti pe zei şi să nu te temi de munci?" Sfântul a răspuns: „Legea pe care am învăţat-o m-a învăţat a cunoaşte şi a cinsti pe Dumnezeul meu, pe Domnul Iisus Hristos, cu al Cărui nume întărindu-mă, cu adevărat nu mă tem de muncile tale". Impăratul a zis: „Jertfeşte zeilor, că de nu vei jertfi, toată noaptea vei fi muncit". Sfântul a răspuns: „Noaptea mea nimic nu are întunecos; ci toate strălucesc ca lumina!" Atunci muncitorul a poruncit să-l bată pe mucenic cu pietre peste gură. Iar sfântul mai mult se întărea şi batjocorea pe muncitor, mulţumind lui Dumnezeu.

    Apoi Deciu a zis către slujitori: „Aduceţi patul de fier, ca în noaptea aceasta mândrul Lavrentie să se odihnească pe dânsul". Deci, fiind adus patul care era ca un grătar de fier, au pus pe el pe mucenic gol înaintea lui Deciu şi a lui Valerian şi au pus cărbuni de foc dedesubt. Şi strângeau slujitorii trupul mucenicului cu furci de fier deasupra patului, iar dedesubt îl ardeau ca pe nişte carne de mâncare. Iar împăratul a zis către dânsul: „Jertfeşte zeilor!" Mucenicul a răspuns: „Eu m-am adus pe mine însumi jertfă Dumnezeului meu, întru miros cu bună mireasmă, întru duh umilit!"

    Intr-acea vreme slujitorii puneau mai mult foc dedesubt şi mai cu dinadinsul ardeau patul. Iar sfântul a zis către împărat: „Vezi, ticălosule, că aceşti cărbuni de foc mie îmi pregătesc răcorire, iar ţie, munci veşnice! Căci Domnul meu ştie, că pentru sfânt numele Lui fiind pârât, nu m-am lepădat şi, fiind întrebat, L-am mărturisit pe El; iar acum, fiind ars, Ii mulţumesc Lui". Vaierian a zis către sfânt: „Unde este focul cu care ne-ai îngrozit pe noi?" Sfântul a răspuns: „O, nebunilor şi ticăloşilor, oare nu ştiţi că aceşti cărbuni cu care mă ardeţi pe mine şi care sunt răcorirea sufletului meu, aceştia vor fi sufletelor voastre nestinsă ardere?"

    Şi toţi care erau acolo de faţă se mirau de o muncire ca aceea a împăratului, care a poruncit să frigă un om de viu. Iar Sfântul Lavrentie, cu faţa luminoasă, zicea: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai întărit pe mine". Apoi, întorcându-şi ochii către Deciu şi către Valerian, le-a zis: „Iată, o, ticăloşilor, aţi fript o parte a trupului meu; întoarceţi-l acum şi pe cealaltă parte şi mâncaţi carnea mea cea friptă". După aceasta, slăvind pe Dumnezeu, a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit a intra în porţile Tale!"

    Aceasta zicând, şi-a dat duhul; iar împăratul şi eparhul, văzând pe mucenic mort, s-au sculat cu ruşine de acolo şi au plecat, lăsând trupul pe patul acela. Deci Ipolit, mai înainte de a se face ziuă, a luat cinstitul şi mult pătimitorul trup al mucenicului şi l-a învelit cu pânză curată, ungându-l cu aromate. Apoi a spus Sfântului Iustin preotul, care a venit îndată la Ipolit, şi amândoi au dus trupul acela la văduva Chiriachi, cea zisă mai înainte, şi l-au pus în casa ei până seara, petrecând ziua aceea în postire cu lacrimi. Iar seara târziu l-au dus în peştera din satul acelei văduve, adunându-se mulţi creştini şi plângând mult. Şi făcând acolo rugăciune de toată noaptea, au îngropat cu cinste pe mucenic.

    Iar Sfântul Iustin preotul a săvârşit Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi toţi s-au împărtăşit cu Preacuratele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Sfântul Mucenic Lavrentie arhidiaconul şi-a săvârşit nevoinţa sa mucenicească în 10 zile ale lunii august, iar Sfântul Ipolit cu ceilalţi au pătimit a treia zi după Sfântul Lavrentie, în care se va vorbi mai pe larg despre aceasta. Pentru toate acestea să fie slavă Dumnezeului nostru Celui slăvit în Sfânta Treime, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vietile Sfintilor - August

Sfântul Apostol Matia, unul din cei 12 Apostoli, care a propovăduit Evanghelia în Etiopia și care s-a săvârșit fiind ucis cu pietre (+63)

Troparul Sfântului Apostol Matia, glasul al 3-lea

Apostole Sfinte, Matia, roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dăruiască iertare de greşale sufletelor noastre.

Condacul Sfântului Apostol Matia, glasul al 4-lea

Ca un soare cu raze luminoase în toată lumea ieşind vestirea ta, a luminat Biserica păgânilor cu darul, purtătorule de minuni, Matia Apostole.

În această zi, facem pomenirea Sfântului Apostol Matia, unul din cei 12 Apostoli, care a propovăduit Evanghelia în Etiopia și care s-a săvârșit fiind ucis cu pietre (+ 63)

Sfântul Apostol Matia era cu neamul din Betleem, din seminţia lui Iuda. El a învăţat în Ierusalim din copilărie Scripturile şi înţelegerea Legii, de la Sfântul Simeon primitorul de Dumnezeu, de care a fost povăţuit şi la toată fapta bună, trăind cu dumnezeiască plăcere şi umblând pe căile cele drepte ale poruncilor Domnului. Iar când Domnul nostru Iisus Hristos, după 30 de ani ai naşterii Sale din Preasfânta Fecioară, a fost botezat în Iordan de Ioan, S-a arătat lumii adunând pe ucenicii Săi şi propovăduia împărăţia lui Dumnezeu, învăţând popoarele şi făcând multe semne şi minuni; atunci Matia, auzind propovăduirea şi învăţătura lui Hristos şi văzând facerile Lui de minuni, s-a rănit cu dragoste spre Dânsul şi, defăimând cele lumeşti, i-a urmat Lui cu ceilalţi ucenici şi cu poporul, îndulcindu-se de vederea feţei şi de cuvintele cele prea dulci ale lui Dumnezeu cel întrupat. Iar Domnul, Care cearcă inimile şi rărunchii, văzând osârdia aceluia şi ştiinţa cea curată, l-a ales pe el nu numai în ucenicie, dar şi în slujba apostoliei.

    Mai întâi Sfântul Matia a fost unul din cei 70 de apostoli mai mici, pentru care se scrie în Evanghelie: A arătat Domnul şi pe alţi 70 şi i-a trimis pe ei câte doi înaintea feţei Sale... Apoi, după pătimirea cea de bună voie, după Invierea şi Inălţarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, Matia a fost numărat cu cei 12 Sfinţi Apostoli mai mari, în locul lui Iuda, care căzuse, căci ceata de 12 fiind neîmplinită, Sfântul Petru, cel mai mare dintre apostoli, stând în mijlocul bisericii, a ţinut cuvânt despre aceasta, că se cuvine a se împlini locul lui Iuda, care a căzut şi a pierit, ca să fie întreagă şi neschimbată ceata de 12 mai mari apostoli, mai întâi aleşi ai Domnului. Şi au pus pe doi: pe Sfântul Iosif, care se numea Varsava, şi pe acest Sfânt Matia. Şi, rugându-se, au zis: „Tu, Doamne, ştiutorul tuturor inimilor, arată pe unul care l-ai ales dintre aceşti doi, ca să ia soarta slujbei acesteia şi a apostoliei, din care a căzut Iuda". Apoi, trăgând la sorţi, sorţul a căzut pe Matia şi a fost numărat între cei doisprezece apostoli, iar alegerea â fost întărită de Domnul prin trimiterea Sfântului Duh în limbi de foc, Care a şezut şi pe Sfântul Matia, precum a stat şi pe ceilalţi sfinţi apostoli, dându-i lui dar asemenea.

    Iar după primirea Sfântului Duh, apostolii primind sorţii în care parte să meargă fiecare dintre dânşii spre propovăduirea lui Hristos, Sfântului Matia i-a căzut sorţul să meargă în Iudeea, ca acolo să propovăduiască pe Hristos Dumnezeu. Şi s-a ostenit într-însa, cercetând cetăţile şi satele şi binevestind mântuirea lumii. Dar nu numai în Iudeea a purtat numele lui Hristos, ci şi între neamuri, pentru că se povesteşte despre dânsul, că şi în Etiopia a propovăduit cuvântul. Acolo a suferit multe chinuri, fiind târât, bătut, spânzurat la chinuire, strujit cu fiare pe coaste şi ars cu foc pe dedesubt; dar, întărindu-l pe el Hristos, toate chinurile acelea le-a primit cu bucurie şi le-a răbdat vitejeşte.

    Incă se povesteşte despre Sfântul Matia că s-a ostenit şi în Macedonia cu buna vestire a lui Hristos, unde păgânii elini, prin-zându-l şi vrând să ispitească puterea credinţei propovăduite de dânsul, i-au dat să bea o băutură otrăvitoare, care pierdea vederea ochilor, căci dacă cineva gusta dintr-însa, îndată rămânea orb. Dar sfântul apostol, bând otrava aceea în numele lui Hristos, a rămas nevătămat; încă şi pe cei orbiţi de acea otravă - mai mult de 250 de oameni -, punându-şi mâinile pe dânşii şi chemând numele lui Hristos, i-a tămăduit. Acest lucru nesuferindu-l diavolul să-l vadă, s-a arătat necredincioşilor în chip de copil mic, poruncindu-le să-l ucidă pe Matia, pentru că strică cinstea lor cea drăcească.

    Dar când aceia voiau să-l prindă pe apostol, el umbla prin mijlocul lor nevăzut de dânşii; şi, căutându-l ei trei zile, nu l-au găsit. Apoi sfântul arătându-se lor de bunăvoie, s-a dat în mâinile lor, iar ei legându-l l-au închis în temniţă, unde, arătându-i-se diavolul cu mânie, scrâşnea din dinţi asupra lui. Dar în noaptea următoare, Domnul stând înaintea lui în lumină mare, l-a întărit pe el şi, dezlegându-l din legături, a deschis uşile temniţei şi l-a lăsat liber. Deci, făcându-se ziuă, sfântul apostol iarăşi s-a arătat în mijlocul poporului şi propovăduia pe Hristos cu îndrăzneală. Iar când oarecare oameni împietriţi cu inimile nu numai că nu credeau propovăduirea lui, dar se şi mâniau împotriva lui şi voiau să pună mâinile lor ucigaşe pe dânsul, îndată deschizându-se pământul, i-a înghiţit, iar cei rămaşi, temân-du-se, s-au întors la Hristos şi s-au botezat.

    După aceasta, apostolul lui Hristos s-a întors iarăşi în Iudeea, la sorţul său şi, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, pe mulţi din fiii lui Israel îi întorcea la Hristos Domnul, încredinţându-i pe ei prin semne şi minuni, pentru că pe cei orbi îi lumina, pe cei leproşi îi curăţa, pe diavolii din oameni îi izgonea cu numele lui Hristos; şchiopilor le dădea umblare; surzilor, auzire, şi pe cei ce mureau îi întorcea la viaţă. Drept aceea, pe Moise îl numea că este sfânt şi Legea lui cea dată de Dumnezeu pe lespezi le poruncea să o păzească şi-i învăţa să creadă în Hristos, în Cel închipuit mai înainte de însuşi Moise prin semne şi prin profeţii, şi întru Cel mai înainte vestit de cuvintele proorocilor, pe Care L-a trimis Dumnezeu Tatăl spre mântuirea lumii şi Care S-a întrupat din Preacurata şi Preanevinovata Fecioară. Şi le tâlcuia lor Sfântul Matia toate cele vestite de prooroci pentru Hristos, că acum s-au împlinit în Mesia Care a venit.

    In vremea aceea, Anan era cel dintâi arhiereu printre iudei, urâ-tor şi hulitor al numelui lui Iisus Hristos şi prigonitor al credincioşilor, cu a cărui poruncă şi Sfântul Iacov, ruda Domnului, a fost aruncat de pe aripa templului şi a fost ucis. Şi trecând Sfântul Matia prin părţile Galileei, intra prin adunările evreieşti şi propovăduia pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar evreii cei orbiţi de necredinţă şi de răutate, pornindu-se spre mânie, l-au prins şi l-au dus în Ierusalim la arhiereul Anan.

    Iar arhiereul, strângând adunare evreiască vicleană şi punându-l înaintea lor pe apostolul lui Hristos, a început a zice către ai săi: „Ştie adunarea aceasta şi toată lumea în câtă ocară a venit neamul nostru, nu din vreo vină a noastră, ci cu răzvrătirea unora, care au ieşit de la noi, şi cu lăcomia ighemonilor romani, sau mai bine zis cu tirania. Nevrednici sunt de pomenire cei ce ne-au adus nouă eresurile, cu care atâtea mii de oameni s-au înşelat. Ştiţi singuri câţi au fost ucişi de ostaşii romani şi au pierit înşelătorii şi cei înşelaţi, însă nu fără de mare defăimare a neamului nostru.

    Unii ca aceştia au fost începătorii de eresuri: Iuda Galileeanul şi Teuda vrăjitorul, care pierind, a pierit şi pomenirea lor. Dar mai mare începător de eresuri decât toţi s-a sculat Iisus Nazarineanul, Care propovăduindu-se pe sine că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, a uimit ochii multora cu semnele Sale şi cu minunile Sale făcute cu farmece, şi inimile lor le-a tras în urma sa, defăimând păzirea Legii; dar a luat judecată după legea pe care o hulea. Dar ce zic? Ştim că de la Insuşi Dumnezeu este dată Legea lui Moise şi este păzită de patriarhi şi prooroci, cărora le-a dat să facă şi minuni, precum Iisus nu putea să facă. Cine nu ştie că Moise a vorbit cu Dumnezeu ca şi cu un om? Cine nu ştie că Ilie a fost luat la cer cu căruţă de foc? Cine nu a auzit că mortul, fiind aruncat pe oasele cele moarte ale lui Elisei, a înviat? Şi alţi sfinţi ai lui Dumnezeu câte minuni au făcut? Dar nici unul dintre ei n-a îndrăznit a-şi alătura cinstea dumnezeiască sau să scornească lege nouă, precum a îndrăznit Iisus. Proorocii au grăit cu smerit chip şi glas, fiind învăţaţi de Duhul Sfânt; iar El de la Sine spunea cuvinte mândre şi ajunsese până la atâta îndrăzneală, încât şi pe boieri şi pe arhierei îi ocăra cu cuvinte necinstite, iar pe cărturari şi pe farisei îi numea făţarnici. Deci care din prooroci a îndrăznit a spune aşa? Dar după mândria Sa, Şi-a găsit sfârşit vrednic, luându-Şi plata după faptele Sale! O, de ar fi pierit pomenirea Lui odată cu Dânsul, şi de ar fi murit învăţătura Lui odată cu El, ca să nu fi fost nimeni să o învie! Iar aceasta, o, de câtă durere ne este nouă, că Templul lui Dumnezeu, Sfânta Cetate şi legile părinteşti se află sub jugul romanilor şi nu este nimeni care să-i fie milă, nimeni care să ne împărtăşească durerea, nimeni care să ne scoată!

    Suntem traşi la judecată fără de vină şi răbdăm. Ne îmbulzesc şi ne învoim. Ne răpesc şi tăcem. Iar mai vârtos galileenii ne dau pe noi în mâinile romanilor, când sângele lui Hristos, ca al unui om nevinovat, nu se ruşinează a-l aduce asupra noastră şi al neamului nostru. Deci se cade ca acei galileeni - nefiind mulţi - să piară, decât să se dea pierzării de romani acest loc sfânt şi tot neamul nostru; pentru că dintre două răutăţi - de nu se poate scăpa de amândouă -, pe una suferită mai uşor este de nevoie a o alege. De aceea şi acest ucenic al lui Hristos ce stă înaintea noastră este vrednic de moarte; însă mai întâi singur de la sine să socotească, căci nu-i oprim lui vremea spre a se gândi, nici nu-i dorim pierzarea, ci îndreptarea lui. Deci din două să-şi aleagă una: sau să urmeze Legii celei date de Dumnezeu prin Moise şi să fie viu, sau să se numească creştin şi să moară!"

    Iar Sfântul Matia, ridicându-şi mâinile în sus, a zis: „Bărbaţi fraţi, pentru acea pricină pe care voi o aruncaţi asupra mea, nu este de trebuinţă a grăi multe, căci pentru mine a fi creştin nu este vină, ci slavă, pentru că Insuşi Domnul zice în proorocie: In zilele cele de apoi, întru cei ce-Mi slujesc Mie se va numi nume nou. Arhiereul Anan a zis: „Cum nu este vină a avea Legea cea sfântă întru nimic, a nu-L cinsti pe Dumnezeu, ci a lua aminte la basmele cele cu farmece şi deşarte?" Sfântul a răspuns: „De veţi asculta cuvintele mele, vă voi arăta că cele propovăduite de noi nu sunt basme şi farmece, ci sfântul adevăr, mărturisit de la început prin lege".

    Iar arhiereul învoindu-se să audă, Sfântul Matia şi-a deschis gura sa şi a început a le spune cele mai înainte închipuite şi vestite despre Iisus Hristos, din cărţile Legii Vechi, cum Dumnezeu a făgăduit strămoşilor - lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov -, ca din seminţia lor să ridice pe un bărbat ca acesta, Care avea să binecu-vinteze toate seminţiile, pentru Care şi David a mărturisit: Se vor binecuvânta întru El toate seminţiile pământului şi toate neamurile îl vor ferici pe El. Şi cum rugul mai înainte nearzând închipuia întruparea Lui cea din Curata Fecioară, pentru care şi Isaia a proorocit: Iată Fecioara în pântece va zămisli şi va naşte Fiu, pe Cel numit Emanuil, care se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu". Iar Moise mai luminat a zis mai înainte: Prooroc va ridica vouă Domnul dintre fraţii voştri, ca şi pe mine, pe Acela să-L ascultaţi întru toate cele ce va zice vouă. Şi iarăşi patima Lui cea de voie, acelaşi Moise a închipuit-o mai înainte prin şarpele cel înălţat pe lemn în pustie. Iar Isaia mai înainte a proorocit: ca o oaie s-a adus spre înjunghiere. Şi iarăşi: Şi cu cei fără de lege s-a socotit. Iar chip al învierii Lui celei de-a treia zi a fost Iona, care a ieşit nevătămat din pântecele chitului".

    Nişte cuvinte ca acestea cu arătări minunate Sfântul Matia tâlcuindu-le despre Iisus Hristos din cărţile lor evreieşti, arhiereul Anan n-a suferit, ci, umplându-se de mare mânie, a zis cu iuţime către dânsul: „Oare aşa îndrăzneşti spre stricarea Legii? Oare nu ştii Scriptura, care zice: Iar de se va scula întru tine prooroc sau văzător de visuri şi-ţi va da ţie semn sau minune, şi va veni semnul sau minunea care a zis către tine: Să mergem să slujim la alţi zei, pe care nu-i ştiţi..., proorocul acela sau văzătorul de visuri să moară?"

    Sfântul Matia a răspuns: „Acela, de care ne este nouă cuvântul, nu este numai prooroc, ci şi Domnul proorocilor, este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, a cărui dumnezeire se arată prin semne adevărate şi pentru aceea am crezut în El, şi nădăjduiesc că întru mărturisirea preasfântului Său nume voi rămâne neclintit". Arhiereul a zis: „Dacă ţi se va da ţie vreme să te gândeşti, te vei pocăi oare?" Sfântul a răspuns: „Să nu-mi fie mie să mă depărtez de adevărul pe care l-am aflat o dată. Pe Iisus Nazarineanul cel lepădat de voi şi dat la moarte, Il cred cu inima şi-L mărturisesc cu gura, că este adevărat Fiul lui Dumnezeu, de asemenea cu Tatăl, de o fire cu Acela şi mai înainte de veci; şi zic că sunt rob al lui Hristos!"

    Atunci arhiereul, astupându-şi urechile şi scrâşnind din dinţi, a început a striga cu mânie: „Huleşte, huleşte...". Apoi a adăugat: „Să asculte Legea". Şi îndată s-a deschis o carte a Legii şi s-a citit la locul unde era scris: Omul care va blestema pe Dumnezeul său, va lua păcat; iar cel ce va huli numele Domnului, cu moarte să moară. Cu pietre să-l ucidă toată adunarea lui Israel. Să nu-l cruţe pe el ochiul vostru, ca să scoateţi răutatea din Israel.

    Citindu-se aceste cuvinte în cartea aceea, arhiereul a zis către apostolul lui Hristos: „Gura ta asupra ta a grăit, fie sângele tău asupra capului tău". Zicând acestea arhiereul, a osândit la moarte pe apostolul lui Hristos, ca să fie ucis cu pietre. Deci, luând pe Sfântul Matia, au mers la locul care se zicea Betlaschila - adică casa celor ucişi cu pietre -, şi sfântul a zis către iudeii care îl duceau: „Făţarnicilor, bine a proorocit David despre voi: Vâna-vor asupra sufletului dreptului şi sânge nevinovat vor osândi. Şi Iezechiel zice: Omorâţi sufletele cărora nu li se cădea să moară".

    Sfântul zicând acestea, doi martori, după rânduiala Legii, şi-au pus mâinile pe capul său şi au mărturisit că a hulit pe Dumnezeu, pe Moise şi Legea. Şi aceia au aruncat primii asupra lui cu pietre. Iar sfântul i-a rugat pe dânşii ca acele pietre aruncate întâi de dânşii să le îngroape cu dânsul, întru mărturia patimii lui celei pentru Hristos. Deci au început şi ceilalţi a arunca pietre asupra lui şi a-l ucide; iar el, ridicându-şi mâinile spre cer, şi-a dat sufletul său. Iar nelegiuiţii aceia au adăugat şi altă muncire, căci mucenicul fiind mort, i-au tăiat şi capul cu securea, după obiceiul romanilor. Acest lucru a fost făcut spre plăcerea romanilor, ca şi cum acel propovăduitor al lui Hristos ar fi fost potrivnic cezarului. Astfel Sfântul Apostol Matia, nevoindu-se cu nevoinţă bună, şi-a sfârşit alergarea sa. Iar credincioşii, luând apostolescul trup, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vietile Sfintilor - August

Big Tech- Ați trecut prin umilința primului apartheid sanitar fiți “liniștiți”, urmează al doilea, din noiembrie

 

Ați trecut prin umilința primului apartheid sanitar (fiți “liniștiți”, urmează al doilea, din noiembrie), ați fost excluși social și abandonați economic pentru că nu v-ați făcut nazzipass-ul de “imunizare”, o chestie care nu a prevenit nimic, de vreme ce s-a ajuns la valul 7?

Ați fost înfricoșați că rămâneți fără loc de muncă, că sunteți aruncați peste zidurile cetății, pentru că ați refuzat să vă inoculați un ser experimental cu efecte potențiale nocive, în vederea obținerii unui certificat digital care nu previne și nu combate nimic, cu excepția drepturilor și libertăților voastre?

Vi s-a părut mereu, cu ocazia zecilor de teste pisiar pe care le-ați făcut obligatoriu, dar inutil, că lăsați urme biometrice și secvențe de ADN în toate bazele de date totalitarist - sanitare posibile?

Ați avut senzația că, de fiecare dată când intrați online, ca să citiți, să jucați, să vă amuzați, să plângeți pe umerii eroilor holiudieni care “luptă” pentru libertate și salvarea planetei, să învățați, să munciți, să vă judecați, să vă găsiți perechea temporară, deveniți produsul pe care Big Tech îl recoltează pentru a face continente de bani din estimarea comportamentului vostru viitor?

Ați fost amenințați permanent (și pe premise false) că veți fi amendați drastic, cu sume care depășesc pensia medie pe o lună, pentru faptul că ați omis să vă (auto)recenzați, adică să vă puneți întreaga identitate digitală și toate informațiile relative la avere și familie și la relații la picioarele colectorilor de date cu caracter personal? Ați fost adică forțați indirect să vă debarasați de porțiuni din sufletul vostru?

Ați fost amendați pentru că, la intrarea în țară, ați omis o bifă sau ați bifat greșit pe formularul “digital”?

Vi s-au blocat banii în cont pentru că ați omis să vă actualizați datele cu caracter personal o dată la șase luni, rămânând, chiar și temporar, fără mijloace de subzistență?

Ați fost frustrați că nu puteți face plăți cu bani fizici decât în sume modice, deși sunt banii voștri, iar plățile prin bancă presupun comisioane, riscul de phishing (clonarea “identității” bancare) și pericolul de debitare automată pentru datorii odioase sau inexistente către bancă sau fisc, în vreme ce păstrarea banilor în depozit la bancă antrenează riscul de pierdere totală pentru caz de “rezoluție” bancară (=salvarea de la faliment a băncii, inclusiv prin rechiziția economiilor populației, adică prin bail in) sau de faliment bancar?

E, tre’ să știți că încă nu ați văzut nimic.

China este o țară aplaudată de toată lumea pentru că s-a digitalizat aproape integral. Plățile și încasările se fac, în proporție de peste 95%, prin digital wallet. Drepturile și libertățile chinezilor sunt puse pe digital wallet. Proprietățile, banii, educația, starea sanitară, testele periodice, “imunizarea” la zi, relațiile amoroase, identificarea facială, totul e pus pe digital wallet. Totul e simplu, la un click distanță - de aceea a și avut succes această digitalizare aproape totală. Dar și pentru autorități este simplu - controlul și supravegherea populației nu au fost nicicând mai simple. Supunerea, pe baza conștiinței faptului că omul e permanent spionat, că Fratele excesiv de Mare este peste tot, nu a fost nicicând mai simplă. Obligarea la supunere (compliance) nu a fost nicicând mai rapidă și eficientă: în cursul vieții, chinezul digitalizat acumulează puncte sau, după caz, pierde puncte, în funcție de modul în care se supune sau nu legilor, regulilor, cutumelor, valorilor comunității, necesității de preamărire a partidului și a eroicilor lui conducători etc. Accesul în societate, drepturile și libertățile, condiția de cetățean intra muros, “protejat” de cetate, depind în mod gradat (progresiv/regresiv) de numărul de puncte.

Se numește rating social - probabil ați auzit de el de pe la tv sau din filme.

Este cât se poate de real.

Cu un simplu click, chinezul digitalizat poate fi degradat la stadiul de non-persoană/ființă fără drepturi și libertăți și aruncat extramuros sau lăsat fără bani și fără job și făra educație și fără proprietăți și chiar fără familie.

Din albină lucrătoare a stupului, chinezul fără rating bun devine o furnică exterioară mușuroiului, forțată să se descurce singură.

Din februarie 2022, Comisia Europeană a lansat proiectul portofelului digital european. Pe scurt, acest digital wallet “occidental” nu face decât să repete modelul chinezesc. Este ceea ce ne va putea chinezifica și pe noi.

Proiectul vi se va vinde ca o mare cucerire a științei, ca ceva elitist care o să vă ușureze viața și o să vă facă să vă simțiți în siguranță și liberi, vi se va impune să îi disprețuiți și să îi rejectați pe “medievalii” care refuză să se transforme în avataruri informatice, în doppelgänger-i ai propriei persoane (care a primit, totiși, liberul arbitru de la Dumnezeu).

Și veți aplauda, și vă veți înghesui să vă luați portofelul (care, apropo de “teoria conspirației”, va putea avea forma fizică 💥👉a unui implant sub piele💥👈 👉💥sau a unui tatuaj💥👈), orbiți de tehnologie și de comoditate. Dar veți intra direct în colivie.

În final, atrag atenția că există o Autoritate pentru Digitalizarea României (??!). Pe site-ul lor oficial s-a lansat o dezbatere a proiectului “european” al portofelului digital. Puteți intra acolo pentru a aplauda entuziast ideea, așa cum ați făcut cu nazzipass-ul sanitar. Și puteți să vă și înscrieți pe lista de doritori, ca să fiți siguri că nu veți fi omiși la încarcerarea digitală. Linkul.

Pentru noi, restul, doar atât: nu vă supuneți! Hai Liberare!

Avocat Profesor Universitar Doctor Gheorghe Piperea

LECȚIA DE ISTORIE - 7 august: Moartea lui Badea Cârțan

 

LECȚIA DE ISTORIE - 7 august: Moartea lui Badea Cârțan

La data de 7 august 1911 a murit Gheorghe Cârțan, țăran român originar din Cârțișoara Sibiului, cunoscut sub numele de Badea Cârțan, ce rămas în istorie ca un mare luptător pentru cauza românilor de pretutindeni. Într-o vreme în care românii din Transilvania, ce aparținea de Imperiul Austro-Ungar, nu se bucurau de mai multe drepturi, Badea Cârțan a folosit cea mai eficientă metodă de a arăta că este român: a ales să distribuie cărți românești în Transilvania și în special cărți de istorie ce arătau originea latină a poporului român. El a trecut timp de 30 de ani, de mai multe ori munții, aducând în traistă mii de cărți românești, pe care le-a distribuit ţăranilor, învăţătorilor şi preoţilor români din Transilvania. Badea Cârțan a ajuns de mai multe ori la București, unde a cunoscut mai mulți oameni de cultură, de la care a învățat istoria românilor, printre care și pe profesorul Vasile Alexandrescu Urechia, preşedintele Ligii Culturale a Românilor, cel care l-a și ajutat în mai multe rânduri cu importante donații de cărți românești. La Bucureşti, Badea Cârţan a vizitat muzeele din capitală, Ateneul Român, Universitatea, Academia Română și i-a cunoscut pe Nicolae Iorga, George Coşbuc, Spiru Haret, Take Ionescu și alții. Dorind să vadă cu proprii săi ochi monumentele ce reprezentau mărturii ale istoriei poporului român, Badea Cârțan s-a hotărât să plece pe jos la Roma. Astfel, în ianuarie 1896 s-a hotărât să plece în Italia, unde dorea să vadă Columna lui Traian, care pentru el simboliza mărturia cea mai grăitoare a originii latine a românilor. Însă înainte de a pleca, i-a spus profesorului Vasile A. Urechia ce călătorie intenţionează să facă, primind de la acesta susţinerea morală, câteva scrisori de recomandare şi bani pentru drum. La 3 ianuarie 1896 Cârţan a pornit spre „mama Roma”, cum îi plăcea lui să spună, iar pe lângă puţine haine de schimb şi ceva merinde, a luat în traistă un pumn de pământ din grădina casei sale şi boabe de grâu pe care să le aducă ofrande înaintaşilor, la Columna lui Traian. După patruzeci şi trei de zile și după ce a rupt patru perechi de opinci, a ajuns la Roma, iar în faţa Columnei lui Traian, badea Cârţan a presărat pământul românesc şi boabele de grâu, ca un gest simbolic adus înaintașilor săi. Apoi, ostenit de lungul drum, s-a culcat la picioarele Columnei, unde a dormit până a doua zi dimineață. Când s-a trezit, era înconjurat de o mulţime de curioşi, iar unul dintre ei văzând costumul popular românesc pe care-l purta, a exclamat uimit: „un dac a coborât de pe Columnă”. În câteva zile, Badea Cârţan a devenit celebru în Italia, mai multe ziare scriind despre el și despre România. În cele patru săptămâni cât a stat la Roma, a fost invitat în repetate rânduri de mai multe personalităţi italiene, de la profesori universitari, la oameni de artă, deputaţi şi senatori, toți considerându-l „un sol al poporului român”. A fost primit în audienţă de primarul Romei, la Vatican de cardinalul Rampolla, de numeroşi membri ai guvernului italian şi chiar de regele Umberto I, de la care a primit cadouri în cărţi şi fotografii cu Columna lui Traian. Peste tot, Badea Cârţan a impresionat în mod admirabil, stârnind simpatie, interes şi admiraţie faţă de el şi români în general. La data de 15 martie a pornit spre ţară, iar la 10 iunie 1896 pe când se afla acasă, în Transilvania, a fost arestat de jandarmii unguri, care i-au confiscat şi fotografiile cu Columna lui Traian, precum şi cărţile pe care le deţinea. A fost bătut şi trimis la Făgăraş, iar la judecătorie, una dintre întrebările care i-au fost adresate a fost „ce treabă ai tu cu Roma şi cu România? A fost eliberat după două zile de carceră, dar lucrurile confiscate nu i-au mai fost înapoiate vreodată. În august 1896 badea Cârţan a plecat din nou la drum, de data aceasta spre Paris, iar în drumul spre capitala Franţei s-a oprit la Viena, pentru a depune o plângere împăratului Imperiului Austro-Ungar, arătându-i acestuia suferinţele suportate de români din partea autorităţilor ungare. De la Viena şi-a urmat drumul prin Bologna, Florenţa şi Genova, apoi prin Marsilia, şi Lyon, spre Paris unde studenţii români aflaţi aici la studii, l-au condus să viziteze marile muzee ale capitalei franceze. La data de 7 august 1911, Badea Cârțan s-a stins din viață la Sinaia pe când se întorcea în Transilvania dintr-una din multele sale călătorii în România și astfel, el nu a mai apucat să vadă ziua întregirii tuturor românilor în istorica zi de 1 Decembrie 1918. Din inițiativa Ligii Culturale Române, Badea Cârțan a fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, iar pe crucea mormântul său au fost trecute următoarele cuvinte: „ aici doarme Badea Cârțan, visând la întregirea neamului său”.

Lecția de istorie

Asociația Parakletos poate să se implice în aceste negocieri

 

Banca centrală a majorat încă o dată dobânda de referință: 5,5%.

În mod evident, Robor va depăși rapid 10%.

Consecința e că, la o marjă de 1,5-2,5 pp, costul cu dobânda creditelor ipotecare ajunge la 11,5-12,5%, cost la care trebuie adăugate și comisioanele (inclusiv cele ascunse), polițele și spezele. Practic, se ajunge la un cost total (DAE) de 14-15%. Acest lucru determină o dublare a ratelor bancare în raport de cele de anul trecut, în condițiile în care salariile se mențin, scad sau dispar ca urmare a falimentului angajatorului.

De aici necesitatea urgentă a negocierii cu banca, în vederea reducerii poverii datoriei și a evitării falimentului.

Asociația Parakletos poate să se implice în aceste negocieri.

În lipsa interesului băncilor pentru re-echilibrarea contractului, se pot face petiții la ANPC sau acțiuni în instanță, pentru practici comerciale incorecte, sau cereri de insolvență.

Asociația Parakletos

Av.Prof.Univ.Dr.Gheorghe Piperea - Cică Big Tech ar fi corporații de mare rafinament managerial, concurențiale, inovative, capitaliste, cu valori și standarde ale propriilor comunității care susțin democrația, libertatea, egalitatea de șanse, bla bla bla.

Cică Big Tech ar fi corporații de mare rafinament managerial, concurențiale, inovative, capitaliste, cu valori și standarde ale propriilor comunității care susțin democrația, libertatea, egalitatea de șanse, bla bla bla. Tot să mergi la război ca să le aperi de dujmani…

Numai că zilele astea apar știri din care rezultă că rețelele de socializare tuiter și feisbuc, precum și motorul de căutare pe internet gugăl, au avut (și încă au) ședințe de lucru și propagandă cu Center for Disease Control din SUA și cu Big Pharma pentru a decide ce cuvinte, ce expresii, ce persoane publice sau personalități și ce publicații sau site-uri să fie monitorizate și chiar cenzurate la nevoie, pe motivul fals că ar răspândi știri neadevărate despre plandemie și despre ineficiența ori nocivitatea testelor, a măștilor, a distanțării sociale, a apartheidului sanitar și a minunatelor seruri experimentale cu care ei “luptă” contra plandemiei. Și că ar fi conspiraționiști medievali, anti-științifici, desigur. Astfel, algoritmii, “inteligențele” artificiale și boții platformelor de big data au fost setați să ne vâneze pe toți, căci toți suntem suspecți de erezie și complot anti-deep state. Turma de idioți utili a fost (și încă este) alimentată permanent cu “informații oficiale” cu geometrie variabilă, adaptată fiecărei schimbări dorite de cabala birocrației sanitare, în condițiile impuse politic și monopolist de Big Pharma, a fost bombardată cu opinii entuziaste și “civilizate” ale influencerilor* și burdușită cu știri panicarde asezonate cu povești de mare succes ale “științei” ștampilate de OMS prin presa main-stream favorabilă (și bine plătită din bani publici pentru a da bine din gură pentru plandemie). Conspiraționiștii sunt vânați permanent de factcheckers și de ong-uri globaliste, abject de bine plătiți tot din bani publici pentru această vănătoare. Protestatarii din stradă sunt violent combătuți și aruncați în pușcărie sau în stradă.

De menționat că aparenții proprietari ai Big Tech dețin și principalele mass-media main stream: New York Times, Washington Post, CNN.

De menționat că atât Big Tech, cât și Nig Pharma și Big Finance (și, foarte probabil, și industria militară și cea alimentară) sunt deținute de cele 4 giga-fonduri de gestiune a acțiunilor: Vanguard, BlackRock, State Street, Fidelity.

Foarte democrat și capitalist. Deloc medieval…

Chestia e că sub acest regim totalitar pică și opiniile și studiile științifice mai mult decât respectabile, schițele sau programele detaliate de politici publice concurente sau alternative, adevărul științific sau de bun simț însuși.

De-a dreptul penibil este că, deseori, chiar site-uri, publicații sau informații publice, oficiale, pică de asemenea sub cenzură și monitorizare. Boții nu sunt setați să facă diferențe (cu excepția celor decise săptămânal de CDC), motiv pentru care se vede uneori, sub anunțul oficial, avertizarea că e cu risc de știri false relative la plandemie și anunțul că, pentru informații despre vakseen, accesați știri oficiale, de unde rezultă rahatul.

Ne mai mirăm că am ajuns la valul 6-7 al plandemiei, iar acești deștepți continuă să “lupte” cu aceleași minunate arme? Că apar și se inventează noi și noi epidemii sau crize?

Ce politică sanitară? Ce politici publice? Care știință, ce progres? Nu degeaba li se spune primilor giganți tech GAFAM…

Și mai interesant: toți marii actori din Big Tech sunt populați cu experți ai CIA sau ai altor servicii secrete, cu sau fără acoperire. Se pare că bu România a inventat biznisul, știința și presa sub acoperire… Acești “experți” decid tot sistemul de monitorizare și control (spionaj) al utilizatorilor și al clientelei și tot ansamblul uriaș al metodelor și instrumentelor de cenzură și de fabricare a consimțământului.

Ce inovație? Ce concurență? Ce management performant? Ce egalitate de șanse? Asta e Inchiziție, iar nu capitalism! Este emulație a Chinei, iar nu democrație!

*unul dintre acești deștepți încă spune la tv că, dacă țările “civilizate” vor decide să se treacă la înțepături lunare, alimentația pe bază de insecte, “sobrietatea” energetică în favoarea Germaniei și a Franței și transplantul de fecale, el le va face pe toate, că vrea să fie civilizat; problema este că OMS și țările “civilizate” au și o problemă de grasofobie

Avocat Profesor Universitar Doctor Gheorghe Piperea

Sfântul Cuvios Antonie Romanul, egumen la cetatea Novgorodului în Rusia (+1147)

Cuviosul Antonie Romanul, din cetatea Novgorodului

(3 august)

Cuviosul Antonie s-a născut şi a crescut în Roma cea veche, pe vremea cînd Biserica Apusului se despărţise de dreptcredincioasa Biserică a Răsăritului. Copilul, fiind dat la învăţătura cărţii, a învăţat nu numai limba latină, ci şi limba greacă, învăţînd a citi şi a înţelege dumnezeiasca Scriptură. Venind el în vîrstă, a fost deprins de părinţii lui cu sfînta credinţă, şi s-a întărit în ea din citirea cărţilor, la care se nevoia foarte mult şi lua aminte la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care au luminat dreapta credinţă prin cele şapte Sinoade a toată lumea şi au întărit-o. De acelea el se ţinea foarte mult.

Apoi, părinţii lui ducîndu-se către Domnul, tînărul a început a împărţi la săraci averea care rămăsese de la ei, dorind să treacă cu vederea deşertăciunile lumeşti şi să slujească lui Dumnezeu. El voia să iasă din Roma, de vreme ce vedea în ea tulburările şi dezbinările ce se făceau în vremea aceea. Deci, grăbindu-se să iasă de acolo, a băgat averea ce rămăsese într-un poloboc, adică aurul şi argintul, vasele bisericeşti şi alte lucruri scumpe, şi, întărindu-l cu cercuri de fier, l-a aruncat în mare, lăsîndu-l în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el s-a dus în pustie. Aflînd el acolo în pustie oarecare monahi vieţuitori, între care unul era preot, i-a rugat să-l primească să vieţuiască împreună în rînduiala lor. Dar aceia, abia au voit de l-au primit, de vreme ce îl vedeau tînăr, neavînd decît 18 ani.

Deci, Antonie, sălăşluindu-se în pustie cu acei monahi plăcuţi lui Dumnezeu, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc şi a vieţuit acolo 20 de ani, supunîndu-se la toată ascultarea şi la toate nevoinţele pustniceşti. Apoi, ridicîndu-se contra binecredincioşilor creştini prigoana cea desăvîrşită, de către călcătorii de lege şi ajungînd şi în locaşurile pustniceşti, mulţi dintre ei au fost prinşi şi munciţi, iar alţii au fugit de acea prigonire, fiecare unde putea să se ascundă. Atunci Cuviosul Antonie, plecînd de acolo, a trecut prin pustietăţi şi prin locuri neumblate; deci, găsind la marginea mării o piatră, a stătut pe ea, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu ziua şi noaptea. El nu avea colibă, nici acoperămînt, iar ca hrană avea ceea ce adusese cu el din pustnicescul său locaş şi rodul pe care îl dădea pustia cea de lîngă mare. Fericitul Antonie mînca din ea foarte puţin, o dată pe săptămînă, postind din Duminică în Duminică. Aşa s-a nevoit pe acea piatră un an şi două luni.

În anul 6614 de la facerea lumii (1106 de la Hristos), în a cincea zi a lunii septembrie, s-au ridicat nişte vînturi groaznice, marea s-a tulburat foarte rău şi valurile se ridicau pînă la piatra pe care era cuviosul. Deodată, repezindu-se un val, a ridicat piatra pe care stătea cuviosul şi l-a dus ca într-o corabie uşoară. Atunci, o, minune preaminunată! Cine a văzut vreodată sau a auzit să înoate piatra deasupra apei? Însă poruncii dumnezeieşti toate îi sînt slujitoare. Piatra înota pe mare mai presus de fire, fiind purtată de valuri, dar mai ales de puterea dumnezeiască; iar Antonie, robul Domnului, şedea pe dînsa, rugîndu-se în nevoinţă. O, ce fel de nădejde avea acest bărbat minunat! Cît de tare era nădejdea lui în Dumnezeu! Că, fiind în aşa de mare primejdie, nu s-a temut, nici nu s-a deznădăjduit, ci, îndreptîndu-şi mintea către Dumnezeu, s-a lăsat în voia Lui, avînd înaintea ochilor pe Preacurata Fecioară Maria.

Deci, i se părea că vede - precum singur a spus mai pe urmă duhovniceştilor bărbaţi -, sus în nor pe Preacurata Stăpîna noastră Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, ţinînd în mîini pe preaveşnicul său Prunc, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cuviosul, fiind cu totul în bucurie duhovnicească, nu băga de seamă acea înotare înfricoşată prin mijlocul valurilor mării; ci, ca fiind fără trup, se uitase pe sine şi se îndulcea de acea vedenie. El a înotat din părţile Romei pe deasupra apelor, trecînd peste ocean, pe rîul Neva, pe iezerul Ladojosc şi pe rîul Volga, împotrivindu-se repeziciunilor negrăite, pînă ce a ajuns la marea cetate Novgorod; iar piatra a stat noaptea la mal, unde era mînăstirea. Cuviosul a auzit clopotele de la cîntarea de noapte şi s-a înspăimîntat, părîndu-i-se că l-a dus iar la Roma, deoarece nu ştia încotro l-a povăţuit porunca lui Dumnezeu.

A doua zi, venind oamenii la malul rîului, s-au minunat, văzînd piatra care nu era acolo mai înainte şi pe omul cel străin stînd lîngă dînsa; deci, l-au întrebat de unde este. El nu le-a răspuns nimic, pentru că nu ştia limba slavonească, ci numai s-a închinat lor. Deci, a stat pe piatra aceea trei zile, nedîndu-se jos de pe dînsa şi rugîndu-se lui Dumnezeu să-i descopere cetatea, oamenii şi limba. A patra zi, după multă rugăciune, s-a dat jos de pe piatră şi s-a dus în cetate, dorind să afle vreun om cu care să poată vorbi şi astfel să afle ce cetate este. După rînduiala lui Dumnezeu, a găsit un om, care, după îmbrăcăminte, l-a cunoscut că era grec. El, grăindu-i cu cuvinte greceşti, a aflat că ştia nu numai limba grecească, dar şi pe cea latinească şi rusească, pentru că era neguţător şi, umblînd prin multe ţări, învăţase diferite limbi. Pe acela l-a întrebat ce fel de cetate este, ce fel de oameni şi ce credinţă au. Neguţătorul i-a spus: "Cetatea aceasta se numeşte marele Novgorod, oamenii sînt ruşi, avînd credinţa creştinească şi dreptcredincioasă a Sfintei Sofia, biserica cea sobornicească, şi arhiereu, pe Nichita; iar stăpînitor al cetăţii este dreptcredinciosul domn Mistislav Vladimirovici Monomahovici".

Cuviosul Antonie, auzind acestea, s-a bucurat foarte mult şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a adus la creştini dreptcredincioşi. Apoi l-a întrebat iarăşi pe neguţătorul acela: "Prietene, te mai rog să-mi spui cîtă depărtare este de la Roma cea Veche pînă la această cetate?" Acela i-a răspuns: "Părinte, cetatea aceea este depărtată şi calea pe uscat şi pe mare este foarte lungă, că abia într-o jumătate de an se poate trece". Cuviosul s-a mirat de atotputernicia lui Dumnezeu, cum în două zile şi două nopţi a putut să-l facă a trece atîta lungime de cale.

Deci, închinîndu-se bărbatului acela, s-a dus să se roage în biserica Sfintei Sofia şi să-l vadă pe marele arhiereu. Văzînd el frumoasa podoabă a bisericii, rînduiala şi arhiereasca vrednicie, s-a veselit cu duhul; apoi a cercetat şi celelalte biserici şi s-a întors iar la locul său, la piatră, nearătîndu-se arhiereului. Deoarece el nu ştia limba rusească, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să-i lumineze mintea, pentru a înţelege acea limbă. Apoi au început a veni la dînsul oameni care locuiau aproape de mal, şi îi aduceau hrană ca unui străin. El a început a înţelege de la dînşii vorba rusească şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a deprins îndată. Poporul l-a întrebat despre patrie şi despre naştere şi cum a venit la dînşii pe piatra aceea. El nu le-a spus nimic, ci numai se numea păcătos.

După puţină vreme, arhiereul Nichita a aflat de dînsul - Sfîntul Nichita fusese călugărit în Mînăstirea Pecersca din Kiev, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu. Deci, a trimis să cheme la dînsul pe acel monah străin. Cuviosul venind, el l-a întrebat cine este, de unde vine şi cum a venit acolo. El n-a răspuns nimic altceva, decît numai se închina şi zicea: "Stăpîne sfinte, iartă-mă, că sînt om străin şi păcătos!" Acest cuvios nu voia să afle cineva despre dînsul, ca să nu fie slăvit de oameni. Nichita, arhiereul lui Dumnezeu, înţelegînd cu duhul că o taină dumnezeiască este într-însul, l-a luat deoparte şi a început a-l întreba să-i spună cu jurămînt despre dînsul cele ce sînt adevărate.

Cuviosul, fiind silit de porunca arhiereului, a început a povesti cu de-amănuntul despre naşterea şi creşterea sa, de prigonirea dreptcredincioşilor din Roma, de fuga sa în pustie şi cum a fost purtat de piatră pe ape şi în două zile şi două nopţi a ajuns la Novgorod. Sfîntul, grăind acestea, plîngea cu lacrimi; deci, căzînd la picioarele arhiereului îl ruga cu tot dinadinsul să nu spună nimănui de aceea, ca să nu cadă în deşarta cinstire omenească. Arhiereul Nichita, ascultînd povestirile lui, era în mare mirare şi spaimă, şi nu îl socotea a fi om, ci înger al lui Dumnezeu. Apoi, sculîndu-se de la locul său, s-a întors spre rugăciune şi, rugîndu-se din destul, a căzut înaintea cuviosului la pămînt, cerînd de la dînsul binecuvîntare şi rugăciune.

Cuviosul, căzînd înaintea arhiereului, se ruga şi cerea binecuvîntare, numindu-se pe sine păcătos şi nevrednic. Deci, amîndoi au zăcut la pămînt multă vreme, udîndu-l cu multe lacrimi. Arhiereul Nichita zicea către cuviosul: "Tu te-ai învrednicit de mare dar de la Dumnezeu, pentru că asemenea minunilor celor de demult s-a lucrat în tine. Ilie cu căruţă de foc, Apostolii pe nori erau purtaţi în văzduh, iar pe tine te-a adus Domnul în cetatea noastră pe piatră peste ape, spre a cerceta şi a binecuvînta prin tine pe poporul său cel plăcut şi luminat din nou!" Cuviosul a zis către arhiereu: "Tu eşti arhiereul Dumnezeului Celui Preaînalt! Pe tine te-a pus Dumnezeu stătător înaintea Lui, ca să fii rugător pentru toată lumea; deci, ţie ţi se cade să te rogi pentru mine, păcătosul, precum te rogi pentru toţi".

Arhiereul, sculîndu-se de la pămînt, a ridicat şi pe Cuviosul, l-a binecuvîntat şi i-a dat sărutare în Hristos, neputînd să înceteze din lacrimi. Apoi a vorbit multe cu dînsul, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare ca mierea. El voia să preamărească acea minune, dar după rugămintea sfîntului cea cu dinadinsul, s-a oprit; căci nu cuteza să calce rugămintea celui atît de plăcut lui Dumnezeu. Arhiereul dorea ca să petreacă cu dînsul Cuviosul Antonie, pînă la sfîrşitul vieţii, dar el n-a voit, zicînd: "Arhiereule al lui Dumnezeu, pentru Domnul nu mă sili; ci lasă-mă să vieţuiesc în acel loc, unde mi-a poruncit Dumnezeu". Atunci arhiereul l-a eliberat cu pace. Apoi arhiereul neîntîrziat s-a dus el însuşi să vadă piatra pe care a înotat şi locul unde a stat plăcutul lui Dumnezeu şi, văzînd-o, s-a minunat de dumnezeiasca lucrare. Şi degrabă a făcut cuviosului lîngă malul acela o biserică mică de lemn în numele Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, a cinstitei ei naşteri; căci spre praznicul acela a adus Dumnezeu în cetatea lor pe plăcutul Său. El i-a mai făcut lîngă biserică şi o chilie spre adăpostirea monahilor.

După un an, aproape de piatra Cuviosului Antonie, pescarii, vînînd peşte în rîul Volga şi ostenindu-se toată noaptea, n-au prins nimic, slăbind de osteneală; apoi şi-au tras la mal mrejele lor, fiind foarte mîhniţi. Cuviosul, după săvîrşirea rugăciunilor sale de dimineaţă, a mers la pescari şi le-a dat lor plată, zicîndu-le: "Să aruncaţi mrejele voastre spre vînat, şi orice veţi afla, aceea să fie în casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu". Dar ei nu voiau, zicînd: "Toată noaptea ne-am ostenit şi n-am prins nimic". Deci, fiind siliţi de rugămintea stareţului, au luat plata şi au aruncat mrejele în rîu şi au tras la mal mulţime mare de peşti, încît aproape se rupeau mrejele. Între peşti ei au tras şi un poloboc mare, avînd cercuri de fier. Cuviosul Antonie a cunoscut că acela este polobocul pe care îl aruncase el în mare la Roma; deci, a zis către pescari: "Fiii mei, vedeţi mila lui Dumnezeu, cum poartă grijă de robii săi! Deci, voi luaţi-vă peştele, iar eu, polobocul acela, căci Dumnezeu mi l-a dăruit mie, ca cele ce sînt în el să fie spre zidirea mînăstirii mele".

Dar pescarii nu voiau să-i dea lui polobocul, şi ziceau: "Noi ne-am învoit să-ţi dăm ţie peşte, iar nu poloboc; deci, peştele este al tău, iar polobocul, al nostru, căci noi înşine l-am aruncat în apă spre pază". Cuviosul le-a zis: "Eu nu mă voi certa cu voi, dar să mergem la un judecător". Cuvîntul acesta a plăcut pescarilor. Deci, au mers în cetate, ducînd şi polobocul cu ei şi, stînd înaintea judecătorilor, au spus cele despre vînat. Pescarii se certau pentru poloboc, spunînd că este al lor; dar cuviosul a zis către judecători: "Domnilor, întrebaţi-i pe ei, să spună ce au pus în el, dacă polobocul este al lor". Pescarii, fiind întrebaţi, nu ştiau ce să spună. Atunci cuviosul, fiind silit, fără voia lui a descoperit taina care era ştiută numai de Dumnezeu, pentru că vedea spre sine rînduiala Lui cea minunată, care ieşea la arătare.

Deci, neputînd tăinui minunatul lucru al lui Dumnezeu, a zis: "Acest poloboc este al meu, dat în adîncimea mării din Roma, cu ale mele mîini păcătoase; iar cele puse în poloboc sînt vase bisericeşti, de aur şi de argint, potire de cristal, blide şi alte multe lucruri sfinţite, avînd pe ele inscripţii cu litere latineşti. Afară de acestea, am mai pus în el din averile părinţilor mei, aur şi argint, şi l-am aruncat în mare, nădăjduind în dumnezeiasca purtare de grijă. Aceasta am făcut-o din pricina tulburărilor şi prigoanelor ce erau acolo împotriva celor dreptcredincioşi".

Cuviosul a spus judecătorilor despre poloboc, însă n-a spus cealaltă minune despre sine, adică cum a plutit pe piatră peste ape, două zile şi două nopţi, fiind purtat de puterea lui Dumnezeu pînă la cetatea lor; şi nimeni nu ştia acea taină despre dînsul, decît numai Nichita, arhiereul lui Dumnezeu. Atunci judecătorii au poruncit să desfunde polobocul şi au aflat aşa precum le spusese stareţul. Ei s-au minunat de dumnezeiasca lucrare cea minunată şi preaputernică a lui Dumnezeu şi de acel minunat bărbat, de Cuviosul Antonie, şi au poruncit să-şi ia toate acelea.

Cuviosul, luînd lucrurile, le-a arătat arhiereului Nichita, spu-nîndu-i despre acestea, iar acela, minunîndu-se de o altă minune asemenea cu cea dintîi, a preamărit pe Dumnezeu. Cuviosul a zidit cu aurul şi cu argintul ce era în poloboc, o biserică de piatră şi o mînăstire mică. La început, el a adunat puţini fraţi, a cumpărat pămîntul din preajma mînăstirii şi un iaz, spre vînarea de peşte, pentru hrana monahilor. După aceasta, Nichita, arhiereul lui Hristos, s-a mutat către Domnul, nespunînd nimănui taina cea despre Sfîntul Antonie; astfel, nu a ştiut nimeni acestea, pînă la moartea lui Antonie.

După Sfîntul Nichita a luat scaunul Ioan. Acela, păstorind biserica douăzeci de ani, a slăbit de bătrîneţe şi s-a dus la linişte. După dînsul a fost adus la arhieria Novgorodului, Cuviosul Nifon din Mînăstirea Pecersca. Acesta, avînd dragoste duhovnicească către Cuviosul Antonie, l-a silit să primească sfinţirea preoţiei şi puterea egumeniei. Deci, Sfîntul Antonie era ales povăţuitor fraţilor şi tuturor model de viaţă plăcută lui Dumnezeu.

Vieţuind el mulţi ani şi ajungînd la bătrîneţe, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Deci, chemînd pe unul din monahii lăcaşului său, un bărbat duhovnicesc, cu numele Andrei, i-a spus lui toate cele despre sine, ca şi mai înainte arhiereului Nichita, şi i-a descoperit taina pe care pînă atunci o ascunsese, adică cum a plutit pe piatră din Roma pînă la cetatea Novgorodului. Apoi, învăţînd pe fraţi şi numindu-le pe Andrei egumen al lor după sine, le-a dat tuturor binecuvîntarea şi sărutarea cea din urmă şi s-a mutat către Domnul, vieţuind 80 de ani.

După moartea Cuviosului Antonie, Andrei a spus arhiereului Nifon şi domnilor acelei cetăţi şi tuturor oamenilor, toate cele ce auziseră din gura nemincinoasă a plăcutului lui Dumnezeu, de călătoria lui cea mai presus de fire, şi toţi s-au minunat şi au dat laudă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale.

Trecînd 450 de ani, moaştele cuviosului s-au aflat nestricate; deci, s-au scos din sînul pămîntului şi se odihnesc în nestricăciune pînă astăzi, dînd tămăduiri celor ce se apropie cu credinţă de ele, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, este slăvit în veci. Amin.

Vietile Sfintilor - August