CAD MEDICI PE ALTARUL VACCINĂRII

 

CAD MEDICI PE ALTARUL VACCINĂRII

Medicul neurolog Raluca G, 39 de ani, de la Spit. ,Elias' a făcut un AVC masiv în timpul nopții, imediat după ce s-a vaccinat cu

A TREIA DOZĂ de Pfizer.

Deși colegii au încercat să facă tot ce se putea ca să o salveze și să diminueze presiunea intracraniană, leziunile sunt mari, iremediabile. Neurologic este compromisă.

Medicii care au luptat pentru viața ei povestesc despre imposibilitatea de a-i curăța arterele (tromboliză) de cheaguri: trombii se refăceau imediat după ce erau înlăturați. Niciun medic nu a mai văzut asemenea putere de refacere a cheagurilor, cu o asemenea virulență.

Dacă va supraviețui, va fi un corp inert ale cărui funcții vitale vor fi susținute de aparate, o comă prelungită.

În discuția dintre colegii de breaslă, din care vă redau acest printscreen, se mai vorbește de alte cazuri de medici, din alte spitale, care au suferit efecte grave post-vaccinale.

Totuși, întrebarea care reiese imediat este: DE CE MEDICII TAC?

De ce au lașitatea de a nu recunoaște PUBLIC astfel de cazuri - și sunt sute la nivelul întregii țări - și de ce întrețin această omerta? Ca să nu deranjeze Sistemul?

Dumnezeule, cum să "te rușinezi" când îți anulezi programarea la a treia doză?! Servești sănătatea publică, pacientul, sau o ideologie medicală care te fagocitează complet - ca în cazul reeducării de la Pitești aplicate tinerilor deținuți politici - in care omul se subsumează bolii?

Care sunt resorturile psihologice pentru care tocmai ei, medicii care ar trebui să PROTEJEZE VIAȚA, nu recunosc public aceste consecințe post-vaccinale teribile, imediate (vaccinurile genetice fiind EXPERIMENTALE, nu se cunosc consecințele după ani de zile) care SE ÎNTÂMPLĂ SUB OCHII LOR?

De ce trebuie să ajungem ca în Taiwan, acolo unde DEJA MOR MAI MULȚI OAMENI DIN CAUZA VACCINĂRII DECÂT DIN CAUZA COVIDULUI?

Acum nu vorbesc cu trompetele sistemului, medicii - tonomate. Vorbesc cu medicii onești, care văd ce se întâmplă în jurul lor:

DE CE TĂCEȚI?

PS Am lăsat unul dintre prenumele medicului în suferință ca să fie pomenită de toți cei care citesc aceste rânduri, mai ales de preoți.

Iulian Capsali

Sfântul Mucenic Longhin Sutaşul din Capadocia, care s-a săvârșit fiind tăiat cu sabia în vremea împăratului Tiberiu (I)

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Mucenic Longhin sutaşul, cel de la Crucea Domnului

(16 octombrie)

Domnul nostru Iisus Hristos, prin negrăita Lui milă, a binevoit să ne mîntuiască de la pierzare cu patima Sa cea de voie, prin Cruce, prin moarte şi prin înviere, dîndu-Se spre chinuri, ca să se rănească pentru păcatele noastre. Atunci un sutaş, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stăpînirea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slujească la sfintele patimi şi la răstignirea lui Hristos. Văzînd el minunile cele ce s-au făcut de Hristos, adică cutremurul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormintele deschizîndu-se, morţii înviind şi pietrele despicîndu-se, a mărturisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul evanghelist Matei: "Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dînsul pe Iisus, văzînd cutremurul şi cele ce s-au făcut, s-a temut foarte tare, zicînd: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta".

Despre Longhin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta nostru Domnului Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sîngele şi apa ce au curs a cîştigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaşii pe Iisus Care zăcea în mormînt. Iar cînd Domnul, cu mare slavă, a înviat din mormînt şi prin minunata Sa sculare a înspăimîntat pe străjeri, îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, a prăvălit piatra de pe mormînt şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Atunci Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvîrşit în Hristos şi s-au făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele ce s-au făcut.

Arhiereii au făcut sfat cu bătrînii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zicînd: "Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe cînd noi dormeam". Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăinuiască minunea, ci a mărturisit-o şi adevărată a fost mărturisirea lui. Pentru aceasta Pilat şi adunarea evreiască l-au urît pe Longhin şi toată mînia lor pe care o aveau înainte asupra lui Hristos au îndreptat-o împotriva lui. Căci cu cuvîntul său vestea tuturor că Hristos este adevăratul Dumnezeu, a Cărui moarte şi înviere dătătoare de viaţă el însuşi le-a văzut şi despre aceasta la toţi a propovăduit. Zavistnicii încercau asupra lui pricină şi vreme potrivită să-l piardă, pentru că mărturisea pe Iisus Hristos, dar nu aflau, pentru că Longhin fiind mai bătrîn şi mai cinstit decît toţi, era binecunoscut Cezarului. Fiind înştiinţat el de gîndul lor cel rău ce îl aveau asupra lui, a voit mai bine să fie lepădat pentru Hristos, decît să vieţuiască în locaşurile iudeilor. Şi şi-a lăsat dregătoria sa, haina şi brîul cel ostăşesc şi luînd cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeaşi rîvnă ca şi dînsul, pentru Hristos, s-au depărtat şi n-au mai vieţuit cu popor şi se îndeletniceau cu credinţa în adevăratul Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apostoli şi nu după multă vreme au părăsit Ierusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor şi apostol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dumnezeu. Apoi, lăsînd cetatea aceea, a petrecut în satul tatălui său, vieţuind în post şi în rugăciune.

Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu mărturisirea cea dovedită despre învierea lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrînii s-au umplut de zavistie şi de mînie şi, mergînd la Pilat cu multe daruri, l-au rugat ca să trimită pînă la Cezarul din Roma veste împotriva lui Longhin care şi-a lepădat dregătoria ostăşească, s-a abătut de la stăpînirea romană şi tulbură poporul din Capadocia propovăduind pe alt împărat. Iar Pilat, luînd darurile, a ascultat rugămintea lor şi a trimis la Cezarul Tiberiu o scrisoare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Longhin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului, răscumpărînd moartea Sfîntului Longhin. Apoi degrabă a venit de la Cezar poruncă ca Longhin să fie pedepsit cu moarte, ca un potrivnic al Cezarului. Şi îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadochia ca să-i taie capul lui Longhin şi apoi să-l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat a poruncit să fie ucişi, după cererea evreilor care îl urau pe Dumnezeu, şi cei doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Longhin dregătoria ostăşească şi propovăduiau acolo, ca şi dînsul, pe Hristos.

Ajungînd trimişii lui Pilat în părţile Capadociei, întrebau cu stăruinţă unde este Longhin. Aflînd că locuieşte în satul părintesc, s-au sîrguit să meargă acolo şi umblau în taină, căutîndu-l pe Longhin nu spre a-l ucide, ci spre a-i aduce oarecare cinste, pentru că se temeau ca să nu-i scape din mîini şi să se întoarcă ruşinaţi la cei ce i-au trimis. De aceea, căutau să năvălească asupra lui în taină. Iar Sfîntul Longhin, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu, a ştiut cele ce vor să fie, pentru că i s-a descoperit lui cununa mucenicească ce i se gătea, şi a ieşit singur în întîmpinarea lor. Văzîndu-i, cu dragoste le-a grăit cuvinte bune. Iar ei, necunoscîndu-l, l-au întrebat: "Unde este Longhin care era odată sutaş?" Iar Longhin i-a întrebat: "Ce trebuinţă aveţi cu el?". Au răspuns ostaşii: "Am auzit că este om bun şi vrem să-l cercetăm; căci noi sîntem ostaşi, iar el a fost sutaş de ostaşi, deci voim să-l vedem pe el". Iar Longhin le-a zis: "Rogu-vă pe voi, stăpînii mei, să vă abateţi la casa mea şi să vă odihniţi puţin de cale, căci eu vi-l voi spune vouă, că ştiu unde vieţuieşte şi sigur va veni la voi, că nu locuieşte departe". Iar ei s-au dus la dînsul. Şi le-a făcut Longhin ospăţ mare, iar după ce s-a înserat, cînd oaspeţii s-au veselit bine de vin, au spus lui Longhin pentru ce sînt trimişi. Însă mai întîi l-au rugat şi l-au jurat cu jurămînt ca să nu spună nimănui taina aceasta, temîndu-se ca nu cumva cineva să-l scape pe Longhin de dînşii. Apoi i-au spus: "Noi sîntem trimişi ca să luăm capul lui şi capetele celor doi tovarăşi ai lui, pentru că a venit porunca aceasta de la Cezar către Pilat". Longhin, auzind că şi pe prietenii lui îi caută ca să-i omoare, a trimis în grabă după dînşii, chemîndu-i la sine şi nu le-a spus ostaşilor că el este Longhin, pînă ce nu au venit şi prietenii lui. Iar ostaşii adormind, Longhin a stat la rugăciune şi toată noaptea aceea s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru moarte. A doua zi ostaşii se sîrguiau să meargă în cale şi l-au rugat pe Longhin ca să li-l spună pe acela pe care îl caută şi pe care a făgăduit că are să-l arate. Iar Longhin le-a zis lor: "Aşteptaţi puţin, stăpînii mei, că am trimis după dînsul şi fără zăbavă va veni la voi. Şi să mă credeţi pe mine că acela pe care îl căutaţi, singur se va da pe sine în mîinile voastre, numai să aşteptaţi". Aflînd Longhin că vin prietenii lui, a ieşit în întîmpinarea lor şi, cuprinzîndu-i, i-a sărutat pe ei, zicîndu-le: "Bucuraţi-vă, robii lui Hristos şi ai mei prieteni, că s-a apropiat veselia noastră; a sosit vremea dezlegării noastre din legăturile trupeşti. Căci, iată, acum vom sta împreună înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-am văzut răbdînd patimi, răstignire, îngropare şi a înviat cu slavă. Pe Acela iarăşi de acum Îl vom vedea şezînd de-a dreapta lui Dumnezeu şi ne vom sătura de vederea slavei Lui". Grăind acestea Longhin către prietenii săi, le-a spus lor de ce au venit ostaşii de la Pilat şi de la adunarea iudeilor: ca să-i ucidă pe ei pentru mărturisirea învierii lui Hristos. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat că se vor învrednici a fi părtaşi cununii muceniceşti şi că degrabă vor merge să stea înaintea Domnului lor, pe Care L-au iubit din tot sufletul. Apoi, ducîndu-i pe prietenii săi la ostaşi, le-a zis: "Iată, aveţi pe Longhin, iată aveţi şi pe cei doi prieteni ai lui, pentru că eu sînt Longhin pe care îl căutaţi, iar aceştia doi sînt prietenii mei, care împreună cu mine au văzut învierea lui Hristos şi au crezut. Deci făceţi-ne nouă aşa precum aveţi porunca de la cei ce v-au trimis pe voi".

Iar ostaşii, auzind acestea, s-au umilit şi pe moment nu credeau că el este Longhin. Apoi, înştiinţîndu-se cu adevărat, se ruşinară si nu voiau să-l omoare pe binefăcătorul lor. Iar Longhin îi silea pe ei ca să îndeplinească porunca şi le zicea: "Nu puteţi să-mi răsplătiţi mai bine pentru dragostea mea către voi decît dacă mă veţi trimite degrabă la Domnul meu, pe Care de mult doresc să-L văd".

Apoi, s-a îmbrăcat în haine albe de îngropare, a arătat cu mîna un deal care era în apropiere şi a poruncit casnicilor săi ca acolo să-i îngroape trupul şi să pună împreună cu dînsul şi trupurile celor doi prieteni ai săi. Rugîndu-se mult şi dînd tuturor celor ce erau acolo sărutarea cea mai de pe urmă şi-au plecat sub sabie capetele lor, iar ostaşii, tăindu-le, au luat cu dînşii capul Sfîntului Longhin şi s-au dus. Iar cei de pe lîngă casă au îngropat cu cinste trupurile sfinţilor la locul arătat de Sfîntul Longhin, iar cinstitul şi sfîntul lui cap a fost dus de ostaşi la Ierusalim, ca să fie dovadă lui Pilat şi iudeilor despre uciderea lui Longhin. Pilat şi cu iudeii, văzînd capul sfîntului, a poruncit ca să-l arunce afară din cetate şi l-au tăvălit mult în gunoi pînă ce a fost astupat acolo.

Domnul, Care păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, a păzit întreg, în gunoi, capul Sfîntului Longhin. Si cînd a vrut ca să-l preamărească pe robul său pe pămînt înaintea oamenilor, precum îl preamărise în cer înaintea îngerilor, a descoperit sfîntul lui cap astfel: O femeie văduvă din Capadochia orbise de amîndoi ochii şi multă vreme a căutat ajutor pe la doctori, dar n-a aflat nicăieri. Apoi s-a gîndit să meargă la Ierusalim şi să se închine acolo la sfintele locuri, căutînd ajutorul lui Dumnezeu pentru ochii săi cei orbi. Luînd cu ea pe fiul ei, primul născut, a luat calea Ierusalimului şi a fost dusă de dînsul pînă acolo. Ajungînd la sfintele locuri, fiul ei s-a îmbolnăvit şi după puţine zile a murit. Din pricina aceasta văduva avea mare mîhnire şi plîngea de îndoita-i orbire: căci a pierdut şi ochii şi pe fiul ei, care era ca o lumină a ochilor săi.

Plîngînd ea nemîngîiată şi tînguindu-se cu amar, i s-a arătat în vedenie Sfîntul Longhin şi a mîngîiat-o, făgăduindu-i că şi pe fiul ei i-l va arăta în slava cerului şi lumina ochilor i-o va dărui. Şi i-a povestit toate cele despre sine; cum a fost la patimi, la răstignire, la îngropare şi la învierea lui Hristos, cum a propovăduit în Capadocia pe Hristos şi a pătimit pentru Dînsul cu prietenii săi. Şi i-a poruncit ei să meargă înaintea cetăţii şi să afle capul lui acoperit de gunoi şi i-a zis: "Ţie ţi s-a rînduit aceasta spre tămăduirea ta". Iar ea, mîngîindu-se în necaz, s-a sculat şi a mers, fiind condusă afară din cetate. Femeia ruga pe cei care o duceau, zicîndu-le: "Unde veţi vedea gunoi mult adunat, acolo să mă duceţi". Şi aşa s-a făcut; aflînd gunoi mult, au dus-o acolo, iar ea a început a scormoni gunoiul cu mîinile. Deşi nu vedea nimic cu ochii, avea credinţă mare în cuvintele sfîntului, cel ce i-a grăit în vedenie. După rînduiala lui Dumnezeu, îndată a găsit ceea ce căuta. Deodată a văzut lumina soarelui, pentru că i s-au deschis ochii şi a văzut în gunoi capul sfîntului. Şi s-a bucurat, nu atît de lumina soarelui pe care a văzut-o, cît mai ales de capul sfîntului, pe care l-a aflat şi prin care a cîştigat vederea. Şi l-a preamărit pe Dumnezeu, iar pe Sfîntul Longhin, robul său, l-a cinstit. Luînd capul şi sărutîndu-l, l-a dus cu bucurie în casa în care găzduia şi, spălîndu-l, l-a uns cu miresme bine mirositoare. Aşa de mult se veselea de aflarea acelei duhovniceşti visterii, încît şi-a uitat mîhnirea pentru fiul cel mort.

În noaptea următoare i s-a arătat iar Sfîntul Longhin, în lumină mare, aducînd pe fiul ei la dînsa, strălucind în îmbrăcăminte de nuntă şi, cuprinzîndu-l pe acesta cu dragoste părintească, a zis către văduvă: "Vezi pe acela pentru care eşti în durere? Iată, femeie, pe fiul tău, iată în ce fel de cinste şi slavă se află, vezi-l şi te mîngîie, pentru că Dumnezeu l-a numărat în cetele cele cereşti, care se află în Împărăţia Lui; iar eu l-am luat acum de la Mîntuitorul şi nu va fi depărtat de mine niciodată. Şi să iei capul meu şi trupul fiului tău şi să le pui într-o raclă. Să nu plîngi mai mult pe fiul tău, nici să se tulbure inima ta, căci mare slavă, bucurie şi veselie nesfîrşită i s-a dat lui de la Dumnezeu".

Dacă a auzit aceasta, femeia s-a sculat şi degrabă a pus într-o raclă capul mucenicului, împreună cu trupul fiului ei cel mort şi s-a întors la casa sa, slăvind şi lăudînd pe Domnul. Sosind în patria sa, a îngropat la un loc trupul fiului ei împreună cu cinstit capul sfîntului mucenic şi aceste cuvinte le grăia în sine: "Acum ştiu că celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le sporesc spre bine. Am căutat ochii trupeşti şi am aflat împreună şi pe cei sufleteşti. Eram cuprinsă de necaz pentru moartea fiului meu şi acum îl am la ceruri stînd în slavă înaintea lui Dumnezeu cu proorocii, cu mucenicii şi cu Longhin, cu care totdeauna se bucură, întru împărăţia lui Hristos, purtînd printre îngeri Crucea, semnul cel de biruinţă. El ca un ucenic al lui Longhin scoate acelaşi glas, cîntînd cu bucurie: "Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta, este şi va fi. Impărăţia Lui este împărăţia tuturor veacurilor şi stăpînirea Lui, întru tot neamul şi neamul, a Căruia este slava în veci". Amin.

Viețile Sfinților Octombrie

Sfântul Sfințit Mucenic Lucian (Luchian), preot în Antiohia Siriei, care a pătimit în vremea lui împăratului Maximian (+312)

 Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Luchian, glasul al 4-lea

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinte Mucenice Luchian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Sfințit Mucenic Luchian, glasul al 2-lea

Pe cel ce a strălucit mai întâi în pustnicie şi apoi s-a lumi­nat prin chinuri, toţi să-l cin­stim pe Sfântul Mucenic Luchian cu cântări în­tru mărire, ca pe un luminător prealuminos, care nu încetează a se ruga pentru noi toţi.

Viaţa şi pătimirea Cuviosului Mucenic Lucian, prezbiterul Antiohiei celei Mari

(15 octombrie)

Sfîntul Lucian era de loc din cetatea Samosatelor din Siria, născut din părinţi drept-credincioşi. La vîrsta de doisprezece ani a rămas orfan şi averea care i-a rămas de la părinţi a împărţit-o la săraci, iar el, alegîndu-şi viaţa cea strîmtă şi aspră, se deprindea la învăţătura dumnezeieştilor cărţi. Din tinereţea lui nu bea vin, ci numai apă, primea hrană o dată pe zi, iar uneori toată săptămîna nu gusta nimic, şi hrana lui numai era pîine şi apă. Cea mai multă vreme a vieţii sale o petrecea în rugăciuni şi lacrimi, căutînd fericirea celor ce plîng. Si, iubind tăcerea, se mîngîia întotdeauna cu gîndirea la Dumnezeu, iar la faţă întotdeauna arăta trist. Cînd era nevoie să vorbească, atunci din gura lui curgeau dumnezeieştile Scripturi, încît abia putea să se odihnească gîndind neîcetat la dînsele. Printr-o viaţă ca aceasta ajungînd la adîncul înţelepciunii şi devenind mai iscusit decît alţii întru învăţătură, s-a învrednicit de rînduială preoţească în Antiohia. Vrînd ca şi pe alţi mulţi să-i vadă în dreapta credinţă şi în înţelepciune asemenea cu sine, dar mai ales ca să-i înveţe pe cei tineri, a făcut o şcoală şi a adunat mulţime de ucenici; el era învăţător al îndoitei înţelepciuni: al celor scrise în Scriptură şi al celor duhovniceşti; adică şi dumnezeiasca Scriptură învăţîndu-i să o înţeleagă şi cu fapte bune povăţuindu-i a vieţui. Încă era iscusit şi la scriere, căci scria frumos şi repede, multe cărţi scriind, încît dintru această lucrare de mînă se hrănea şi pe dînsul şi pe cei săraci. Vechiul şi Noul Testament care erau scrise în limba greacă, fiind stricate de vicleşugul ereticilor, le-a îndreptat din nou în limba evreiască. Şi întru atîta era darul lui Dumnezeu în el, încît, cînd umbla prin cetate, de unii era văzut, iar de alţii nevăzut. Preamărindu-se el cu bunătăţile sale pretutindeni, a aflat de dînsul necredinciosul împărat Maximian, numit şi Galerie, care în acea vreme, aflîndu-se în ţările Răsăritului, voia să dezrădăcineze şi să piardă sfînta credinţă. Mai ales pe acei învăţători creştini, înţelepţi şi renumiţi îi chinuia şi îi ucidea, cum de curînd îl ucisese pe Sfîntul Antim al Nicomidiei şi pe Sfîntul Petru al Alexandriei, socotind nelegiuitul că de va surpa pe stîlpii bisericeşti, cu înlesnire va cădea şi Biserica lui Hristos.

Auzind şi despre Sfîntul Lucian, a poruncit să-l caute şi să-l aducă pentru a fi chinuit. Iar el, ca orice om, temîndu-se să nu slăbească în munci, se ascundea de cei ce-l căutau. Dar un preot care locuia acolo în Antiohia, pe nume Pangratie, fiind de credinţa cea rea a lui Savelie, demult zavistuindu-i slava cea bună a lui Lucian, a spus despre dînsul celor trimişi de împărat unde se ascunde şi la fel ca Iuda a vîndut la moarte pe cel nevinovat de moarte. Şi l-au prins necredincioşii pe Sfîntul Lucian şi l-au dus în Nicomidia pentru a fi chinuit.

În acea vreme cumplitul împărat întru atît se ridicase asupra creştinilor, încît ucidea şi pe pruncii cei mici ai lor, la fel ca un al doilea Irod, şi, vrînd să-i pîngărească pe prunci cu mîncăruri jertfite idolilor, a poruncit să li se dea cu de-a sila din acele mîncăruri. Iar ei, povăţuindu-se de Duhul Sfînt şi fiindu-le scîrbă de acea mîncare, nu voiau să primească şi pentru aceea îi ucidea. Şi s-a întîmplat de i-au adus doi prunci de neam bun, amîndoi de un tată şi de o mamă, iar aceştia fiind învăţaţi de părinţii lor şi mai ales de Dumnezeu se mîhneau tare mult de închinarea idolilor. Pe aceştia, chemîndu-i judecătorul, îi amăgea cu cuvinte şi cu mîncăruri dulci din cele jertfite idolilor, că doar-doar s-ar împărtăşi de mîncărurile lor cele diavoleşti. Ei însă se împotriveau şi lepădau mîncărurile, zicînd: "Părinţii ne-au poruncit nouă să nu gustăm din aceste mîncăruri, pentru că de va mînca cineva din acestea, acela mînie pe Hristos". Atunci judecătorul a poruncit să-i bată fără cruţare cu vergi, iar ei, ca nişte bărbaţi desăvîrşiţi, nu au băgat seama de acestea. Dar un sofist, stînd înaintea împăratului, i-a zis: "Ruşine ne-ar fi nouă dacă pruncii cei mici, nu demult dezlegaţi din scutece, ar putea, prin răbdarea lor, să biruiască pe împăratul roman. Deci, o, mare împărate, să mi-i dai în mîinile mele şi eu îi voi învăţa pe ei să-i cinstească pe zei". Atunci împăratul i-a dat lui pe acei prunci, iar el făcînd alifie din muştar iute şi răzîndu-le părul de pe capetele lor, i-a uns cu alifia aceea iute şi le-a pus capetele într-un vas fierbinte şi, înfierbîntîndu-se capetele lor, ardeau ca de o văpaie de foc ca şi cum erau loviţi de fulger. Şi amîndoi copiii au murit în acele chinuri. Întîi a căzut mort cel mai mic, iar cel mai mare, văzîndu-l pe fratele lui mort, a strigat: "Ai biruit, fratele meu, ai biruit! Dumnezeu îţi este ţie de ajutor". După aceea, sărutînd trupul fratelui mort, şi-a dat şi el duhul.

Acestea s-au petrecut în Nicomidia, unde era dus şi prea fericitul Lucian la chinuri. Cînd era în Capadocia, văzîndu-i pe ostaşi lepădîndu-se de Hristos de frica judecătorilor, îi învăţa pe ei, zicîndu-le: "O! ce ruşine pentru voi, căci fiind ostaşi sănătatea voastră o puneţi întotdeauna pentru împăratul cel pămîntesc şi vremelnic, chiar sufletele voastre le puneţi pentru dînsul, iar pentru Hristos, Împăratul cel ceresc şi vrednic, n-aţi voit să staţi neclintiţi, nu numai că v-aţi cruţat, ci v-aţi şi lepădat de El. Deci, socotiţi ce folos aveţi, ascultînd pe împăratul pămîntesc, şi gîndiţi-vă de ce v-aţi lepădat de împăratul cel ceresc. Pentru deşartă slavă şi cinste v-aţi dat într-atît pierzării pe voi, iar pentru Domnul vostru, cel ce Şi-a dat Sîngele Său pentru noi şi a gătit bunătăţile cele negrăite robilor Săi, n-aţi voit să răbdaţi puţin şi să împărăţiţi în veci cu El. Ruşinaţi-vă de pruncii cei mici şi de femeile cele neputincioase, ale căror inimi sînt mai viteze decît ale voastre, pentru că acelea rabdă bărbăteşte pentru Domnul lor şi s-au făcut ca bărbaţii, iar voi, temîndu-vă de chinuri, v-aţi făcut femei şi prunci mici. Ce se va întîmpla cu voi cînd vă va chema Hristos la judecata Sa?" Iar ostaşii, auzind acestea, iarăşi s-au întors la Hristos cu pocăinţă şi mergeau la chinuri, mărturisind cu inima şi cu gura numele cel întru totul sfînt al lui Iisus Hristos. Pînă la patruzeci de ostaşi au fost ucişi pentru Hristos. Aşa a grăit Sfîntul Lucian, prin limba sa cea dulce şi plină de dumnezeiesc dar, pentru cei căzuţi de la Hristos şi iarăşi i-a întors către El şi către nevoinţa mucenicească i-a întărit.

Cînd l-au dus în Nicomidia, a aflat acolo mulţi creştini şi ucenici ai săi, care aveau mare frică de chinuri, din care unii se ascundeau, iar alţii voiau să se lepede de creştinism, temîndu-se de cumplita chinuire şi moarte. Pe toţi aceştia i-a sfătuit Sfîntul Lucian cu puternicul său cuvînt şi i-a întărit în credinţă ca să nu se teamă de cei ce ucid trupul, pentru că sufletul nu pot să-l ucidă. Se spune că o fecioară, pe nume Pelaghia, ucenica lui Lucian, cînd era căutată spre a fi chinuită pentru credinţa în Hristos, temîndu-se să nu-i fie luată fecioria, a sărit de la o fereastră înaltă şi a murit şi pe aceasta credincioşii au cinstit-o ca pe o mucenică.

Maximian auzise despre Lucian că atît îi este de frumoasă faţa şi vorbele lui sînt atît de dulci, încît oricare, văzîndu-i cinstita lui faţă şi auzindu-i cuvintele, nu era cu putinţă ca să nu devină creştin. Temîndu-se păgînul de el, ca nu cumva şi el, vorbind cu Lucian faţă în faţă, să se facă creştin, cînd l-au adus la dînsul a vorbit cu el prin perdea şi de la depărtare. Mai întîi i-a făgăduit lui Lucian multe şi cinstite daruri, iar după ce Sfîntul Lucian a rîs de cuvintele lui cele înşelătoare şi viclene, a început a-l îngrozi cu chinuri. Dar el de loc nu s-a înfricoşat de ameninţarea lui; apoi l-a pus în temniţă în care a răbdat tot felul de chinuri: l-a legat în lanţuri, l-a bătut cu pietre ascuţite şi l-au chinuit mult cu foamea şi cu setea; iar printre alte multe chinuri i-au rupt toate membrele din încheieturi, l-au pus cu spatele pe cioburi ascuţite, pe care a zăcut patruzeci de zile. Şi sosind praznicul dumnezeieştilor arătări, sfîntul a dorit ca şi el şi creştinii cei erau cu dînsul să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i îndeplinească dorinţa. Şi a rînduit Milostivul Dumnezeu ca, prin nebăgarea de seamă a străjerilor, unii din credincioşi s-au adunat în temniţă la dînsul aducînd pîine şi vin. Iar Sfîntul Lucian a zis ucenicilor lui şi tuturor credincioşilor care erau acolo: "Staţi împrejurul meu şi să vă faceţi biserică, căci cred lui Dumnezeu că mai bine primită îi va fi Lui biserica cea vie, decît cea de lemne sau de pietre". Apoi, înconjurîndu-l pe el toţi, le-a zis: "Să săvîrşim Sfînta Liturghie şi să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine". Iar ucenicii i-au zis: "Unde să punem mîinile, părinte, pentru săvîrşirea Sfintelor Taine, pentru că aici nu este masă?" Iar el, zăcînd cu faţa în sus, fiind legat pe cioburi, a zis: "Pe pieptul meu să o puneţi şi va fi pristol viu al Dumnezeului celui viu". Si aşa s-a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie în temniţă, pe pieptul sfîntului, după rînduială, precum se cade, cu toate rugăciunile cele cuviincioase ei şi toţi s-au împărtăşit cu Sfintele şi dumnezeieştile Taine.

Dimineaţă a trimis împăratul slujitori ca să vadă dacă Lucian mai este încă viu. Şi cînd au intrat slujitorii pe uşile temniţei, Sfîntul Lucian, văzîndu-i, a strigat de trei ori: "Sînt creştin". Şi cu aceste cuvinte şi-a dat duhul în mîinile lui Iisus Hristos, Dumnezeul său. Si slujitorii au vestit lui Maximian că Lucian a murit, iar el a poruncit ca trupul lui să fie aruncat în mare. Slujitorii au făcut după porunca împăratului şi, legîndu-l de o piatră, au aruncat în noianul mării mult pătimitorul trup al Sfîntului Lucian. Si a stat în mare trezeci de zile. După aceea i s-a arătat unuia din ucenicii săi şi anume lui Glicherie, poruncindu-i să meargă la malul mării şi, luîndu-i trupul lui, să-l îngroape. Şi a ieşit Glicherie la mal împreună cu alţi creştini şi căutau trupul sfîntului; şi iată că a văzut în mare nişte delfini ducînd trupul cel mucenicesc nestricat, pe care, aducîndu-l la mal, l-au aruncat pe uscat. Iar credincioşii, luîndu-l cu mare bucurie, l-au îngropat cu mare cinste. Iar după mulţi ani, Sfînta împărăteasă Elena, maica lui Constantin, a ridicat o biserică în numele sfîntului mucenic, deasupra mormîntului său, căruia şi de la noi acum să-i fie slavă, cinste şi închinăciune, în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților Octombrie

Sinodul al VII-lea Ecumenic

 

Sinodul al VII-lea Ecumenic

Deorece cultul Sfintelor Icoane fusese interzis prin hotararea sinodului iconoclast de la Hiereia din 754, el trebuia restabilit printr-un nou Sinod Ecumenic. De comun acord cu patriarhul Constantinopolului, Tarasie (784-806), si cu papa Adrian I (772-795), imparateasa Irina a hotarat sa fie convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic, care urma sa anuleze hotararile sinodului iconoclast de la Hiereia din 754. Prevazut sa inceapa in 786 la Constantinopol, in Biserica Sfintilor Apostoli, Sinodul a fost amanat din cauza turbulentelor provocate de iconoclasti. In cele din urma lucrarile Sinodului au inceput la Niceea in ziua de 24 sepetembrie 787 si s-au incheiat pe data de 13 octombrie a aceluiasi an. Presedintia Sinodului i-a revenit patriarhului Tarasie. Papa Adrian I a fost reprezentat de abatele Petru de la Manastirea Sfantul Sava, iar din partea Patriarhiilor de la Alexandria si Antiohia au venit calugarii Ioan si Petru. La Sinod au participat intre 330 si 367 de episcopi. Pe parcursul a sase sedinte, Sinodul a combatut punct cu punct hotararile sinodului iconoclast de la Hiereia, contestandu-i calitatea de "adunare ecumenica", intrucat la acesta nu au participat nici patriarhii din Rasarit, nici episcopul Romei, iar hotararile dogmatice erau eretice. Drumul catre decizia finala a fost deschis inca din anii iconoclasmului, de catre Sfantul Ioan Damaschin, care murise inaintea sinodului din 754290. Sfantul Ioan a trait o perioada in Siria, aflata sub dominatie araba, iar apoi a devenit calugar la Lavra Sfantul Sava din Palestina. Pentru a apara cinstirea Sfintelor Icoane, el se baza pe divino-umanitatea lui Hristos. Inainte de Intrupare numai simbolurile si "umbrele" erau posibile. Intr-o oarecare masura intregul univers era plin de imagini naturale ale lui Dumnezeu, numai ca o situatie noua este instaurata din momentul in care "Cuvantul S-a facut trup". Aceasta idee o regasim si in hotararea dogmatica a Sinodului.

Chipul omului - Hristos este de asemenea acela al lui Dumnezeu. Asa cum spunea parintele G. Florovsky, "tot ceea ce este omenesc in Hristos este de asemenea o imagine vie a lui Dumnezeu". Prin aceasta unire, materia se reinnoieste si devine demna de lauda. "... Aceasta inseamna ca toate lucrurile din lume dimpreuna cu lumea intreaga capata o semnificatie noua prinIntruparea lui Dumnezeu; totul devine susceptibil de sfintenie; intreaga materie devine purtatoare a harului Sfantului Duh si inceteaza de a ne mai separa de Dumnezeu, pentru a ne deschide calea unirii cu El. Noi cinstim si onoram intreaga creatie, pentru ca intreaga creatie a fost cinstita prin Hristos si din acel moment noi il veneram practic pe Dumnezeu". Aceasta defintie hristologica a icoanelor si a cinstirii lor reprezinta substanta dogmei proclamate de Sinodul al VII-lea. Tot in cadrul lucrarilor acestui Sinod se spunea ca cinstirea icoanei este relativa, deoarece cinstim icoana numai pentru ca reprezinta o persoana sfanta. Venerarea Sfintilor se deosebeste de adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu. La randul ei, Maica Domnului se bucura de o cinstire mai mare decat a sfintilor, pe care Sinodul al VII-lea a numit-o supravenerare. Cinstirea pe care o datoram Sfintilor se extinde si la moastele lor si la icoanele care-i reprezinta. Astfel, justificarea cinstirii icoanelor incheia dialectica dogmatica a Sinoadelor Ecumenice, centrata dupa cum am putut vedea pe doua teme fundamentale ale Revelatiei dumnezeiesti: Treimea si Intruparea.

La Sinodul al VII-lea s-au dat si 22 de canoane, pentru intarirea disciplinei, slabita in timpul iconoclasmului. Ultima sedinta a Sinodului a avut loc in ziua de 23 octombrie 787, in palatul Magnaura din Constantinopol, fiind prezidata de Irina, insotita de fiul ei, Constantin al VI-lea. Cu acest prilej s-a citit din nou hotararea dogmatica, formulata in sedinta a VII-a pe care au semnat-o apoi si suveranii in ovatiile sinodalilor pentru "noul Constantin si noua Elena".

Chiar daca din punct de vedere dogmatic Sinodul a insemnat o victorie, in Imperiul bizantin lupta impotriva icoanelor a izbucnit din nou, in timpul domniei imparatului Leon al V-lea Armeanul (813-820), incepand din anul 814. Erezia iconoclasta avea inca partizanii ei, mai ales in randul armatei (multi militari il admirau inca pe Constantin al V-lea). Toate relele cu care s-a confruntat Imperiul in secolul al IX-lea - razboaie, invazii, insurectii - erau puse pe seama "cinstitorilor de icoane". In 815, imparatul Leon al V-lea Armeanul cere patriarhului Nichifor, ca icoanele sa fie asezate in Biserici la o inaltime care sa nu mai permita sarutarea lor. Din acel moment multi au inteles iminenta unei noi persecutii. De data aceasta Biserica era pregatita, avand la indemana decretul recentului Sinod din 787 precum si celelalte scrieri ale aparatorilor Sfintelor Icoane. Intreaga Biserica s-a ridicat impotriva imparatului, pentru apararea Ortodoxiei. Prima victima a acestei noi perioade iconoclaste a fost patriarhul Nichifor, inlocuit cu Sfantul Teodor, conducatorul binecunoscutei manastiri Studion de la Constantinopol. In duminica Floriilor a anului 815, mii de calugari purtand icoane au defilat prin capitala intr-o mare procesiune. Cu acest prilej un serios avertisment era adresat autoritatilor, iar o noua persecutie sangeroasa incepea. Ea a facut mai multe victime decat pe timpul lui Copronim: zeci de episcopi au fost exilati, calugari torturati in inchisori, sau aruncati in mare in saci cusuti. Persecutia a scazut in intensitate pe vremea succesorilor lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea (820-829) si Teofil (829-842).

Victoria finala a Ortodoxiei a venit de data aceasta tot din partea unei femei. Imparateasa Teodora, vaduva lui Teofil, urmand exemplul imparatesei Irina, s-a decis, in intelegere cu patriarhul Metodie (ales la 4 martie 843-11 iunie 847), sa reintroduca cultul icoanelor in Biserica. La Sinodul convocat in martie 843 la Constantinopol de patriarhul Metodie, la care au luat parte toti episcopii, egumenii si monahii care au suferit de-a lungul persecutiilor iconoclaste, sinodalii au declarat valabile toate hotararile celor sapte Sinoade Ecumenice, au restabilit cultul icoanelor si au rostit anatema asupra tuturor iconoclastilor. La sfarsit, ca o completare la cele hotarate de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, sinodalii au compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor in decursul istoriei, incepand cu Simon Magul. Acest text precum si toate dogmele Bisericii au fost citite in intreaga Biserica, in prima Duminica din postul Sfintelor Pasti, pe 11 martie 843, zi care s-a numit "Duminica Ortodoxiei", ca amintire a biruintei Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. Duminica aceasta este celebrata de atunci de Biserica Ortodoxa in fiecare an, in prima duminica din Postul Pastilor. Pomenirea speciala a Parintilor Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, se face in fiecare an in duminica a XXI-a dupa Rusalii.

Aspectul dogmatic al cinstirii Sfintelor Icoane nu a epuizat insa semnificatiile crizei iconoclaste. Dificila problema a relatiilor dintre Bisericasi Stat a capatat o acuitate extrema. Conflictul Bisericii cu un imparat eretic nu era un lucru nou, iar Sfantul Ioan Damaschinul nu facea decat sa repete cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul, care declara ca "nu Cezarul trebuie sa se ocupe de definitiile de credinta". Respingerea iconoclasmului a fost insa punctul de plecare al unei noi sinteze, al unei noi uniri intre Bisericasi Imperiu care va fi determinanta pentru viitorul lumii bizantine. Aceasta perioada a evidentiat si importanta pe care o avea acum monahismul. In momentul crestinarii lumii, monahismul incarna aspectul eshatologic al crestinismului, care este o depasire a lumii prin lumina Imparatiei "care nu este din aceasta lume", crestinismul fiind in acest fel impiedicat de la absorbirea lui de lume. Din acest punct de vedere, nimic nu poate ilustra mai bine natura relatiilor intre Bisericasi lumea crestina, ca monahismul si recunoasterea sa ca "norma" a vietii crestine. Nu numai Biserica, dar si Imperiul se va supune monahismului: imparatii erau la concurenta cu seniorii in ctitorirea de manastiri, iar la inceputul perioadei iconoclaste, conform estimarilor, numarul calugarilor la Bizant atinsese cifra de cca. 100.000. Monahismul devenise practic patura conducatoare a Bisericii, constiinta si masura ei.

Chiar daca Imperiul accepta fara rezerve aceasta victorie a monahismului, pe care-l inconjura cu tot felul de garantii si privilegii, cu timpul insa, monahismul nu putea deveni decat o sarcina greu de purtat pentru economia Statului. Zeci de mii de oameni erau pierduti pentru efectivele din armata, enormele proprietati monastice erau scutite de impozite, o parte a populatiei scapa de sub controlul Statului. In vederea indreptarii acestei situatii au existat unele initiative legislative. Pe de alta parte, victoria monahismului se dovedea a fi daunatoare chiar pentru monahism: de la inceputul secolului al VII-lea, semnele unui veritabil declin au inceput sa se inmulteasca. Manastirile s-au imbogatit, numeroasele privilegii atrageau foarte multe persoane fara vocatie pe posturi diverse: consilieri si duhovnici pentru intreaga societate bizantina, calugarii fiind adesea tentati sa abuzeze de autoritatea lor.

La inceputul secolului al VIII-lea, atunci cand Imperiul se gasea intr-o situatie dificila, imparatii isaurieni l-au salvat, cu pretul unui efort sustinut din partea Statului si a intregii societati. Aceasta mobilizare evidentia inevitabil si problema monahismului, iar actiunea politica a lui Constantin al V-lea demonstreaza clar ca cinstirea Sfintelor Icoane, nu constituia singurul motiv al ostilitatii fata de calugari. Astfel, apare mult mai transparent contradictia care nu va inceta sa invenineze relatia dintre Bisericasi Stat. Pentru Biserica, Statul avea ca vocatie sustinerea si recipientul terestru al ei; el trebuia asadar sa se supuna valorilor Bisericii, chiar daca erau in contradictie cu propriile interese. Dimpotriva, in cazul Statului, crestinismul nu era decat o forma noua a vechiului cult al Statului, un suport religios al Imperiului. Biserica vedea in monahism simbolul alteritatii ireductibile a institutionalitatii sale, a libertatii interioare a crestinismului si a persoanei crestine in raport cu utilitarismul totalizant al Statului. La randul sau, Statul urma ca mai devreme sau mai tarziu sa se convinga sau nu de ideea inutilitatii si caracterulului daunator al monahismului.

Lupta aceasta impotriva monahismului demonstreaza dorinta isaurienilor de a subordona in intregime Biserica, Statului si ideologiei utilitariste. In acest sens, isaurienii au impins pana la maxim modelul teocratic, constiinta aceasta teocraticasi absolutista fiind usor de sesizat la Leon al III-lea in prefata sa la Ecloga, noul cod de legi promulgat in 726: "Domnul a incredintat Imperiul imparatilor, poruncindu-le totodata sa se ocupe si de turma lui Hristos, avand ca exemplu pe Petru, conducatorul Apostolilor".

Victoria cinstirii Sfintelor Icoane a reprezentat deci o victorie politicasi una de ordin moral pentru monahism. Persecutiile l-au regenerat si reinnoit, iar la inceputul secolului al IX-lea se inregistreaza o autentica inflorire a monahismului bizantin, legat bineinteles si de numele lui Teodor Studitul; lui ii revine acum initiativa reformularii definitive a ideologiei monastice si precizarea locului ocupat in Biserica. Sfantul Teodor Studitul defineste explicit monahismul ca o slujire aparte in Biserica. Dupa el, calugarii sunt "nervul si sustinerea Bisericii", "sarea pamantului" si "lumina lumii", o lumina pentru cei care se gasesc in intuneric", "un exemplu si un fundament". Acest lucru este posibil pentru ca monahul urmareste scopul final al oricarui crestin: Imparatia lui Dumnezeu, mantuirea sufletului. Ori nu ne putem salva sufletul decat prin renuntarea la lume. Dupa aceste afirmatii nu trebuie sa credem ca Sfantul Teodor vede obtinerea mantuirii numai prin monahism. El afirma ca impunerea crestinismului nu se putea realiza fara ceea ce Evanghelia numeste "renuntare", dupa care constata un fapt istoric: chemarea evanghelica de a nu cauta decat "unicul necesarh, care este pusa in practica de monahism. Daca orice crestin este chemat sa implineasca preceptele evanghelice, in practica prevaleaza compromisul cu lumea. Dupa Sfantul Teodor Studitul, calugarii trebuie sa fie nucleul activ al Bisericii, o permanenta aducere aminte a ultimei vocatii a crestinului, "sustinerea si fundamentul Bisericii". La Constantinopol, Sfantul Teodor a reformat manastirea Studion, care a devenit in curand un principal centru de viata bisericeasca bizantina. Monahismul era restabilit in mod definitiv la Bizant.

Aceasta victorie a monahismului insemna de asemenea si esecul tentativei iconoclaste de suprimare a independentei Bisericii si integrarii sale intr-o perspectiva teocratica. Intre istorici au existat pareri diferite asupra sensului acestei victorii. Unii istorici occidentali considera ca monahii nu luptau pentru o separare a Bisericii de Stat, cu atat mai putin pentru o supunere a Statului fata de Biserica, pentru ceea ce poarta numele de clericalism, ci pentru aceasta interpretare a idealului teocratic, care din momentul convertirii lui Constantin deschisese Statului bratele Bisericii. In opozitie cu acestia si cu altii care judeca Bizantul in functie de criterii occidentale, noi putem afirma ca Biserica, si nu Imperiul, va iesi victorioasa din aceasta lupta. Bineinteles ca istoria nu cunoaste victorii definitive, ceea ce ne ramane noua celor de astazi este incercarea de a judeca un succes sau un esec dupa criterii cat mai obiective.

Bizantul. Istorie si spiritualitate De (autor): Emanoil Babus

Legea certificatelor verzi, așa cum a fost votată de Senat. Apartheidul medical e aici!!!!

Legea certificatelor verzi, așa cum a fost votată de Senat. Apartheidul medical e aici

Aceasta e legea anti-constituțională, care a trecut de Senat și va fi supusă votului în Camera Deputaților, la începutul săptămânii acesteia. Legea care exclude 70% din populație de la viața socială. Se referă la instituirea apartheid-ului pe bază de adeverința de vaccinat. Dictatura cea mai hâdă vine îmbrăcată într-o mantie albastră cu steluțe galbene. Se vorbește doar de „certificatul digital al Uniunii Europene”. Dar este asta organizația la care am aderat în 2007? Ni s-a spus așa ceva la intrare, la semnarea tratatului? Era asta în contract, când am convenit că ne deschidem granițele și pământul capitalului străin?

 

Local, nu s-au adăugat decât amenzile în lei – sume exorbitante – 2.000, 10.000 de lei. Toată legea e scrisă cu fățărnicie într-un duh al minciunii. Se scrie: „pentru a facilita libera circulație”. Măcar să fi renunțat la batjocura asta și să-i fi zis limpede lege a restricțiilor.

 

Se mai spune că sunt măsuri „pe durata pandemiei”. Care pandemie? Când a fost declarată oficial în țara noastră? Că astă vară nu mai era niciun deces, în multe județe nici testați pozitiv nu mai erau, și tot stare de alertă era. Cine e atât de cinic să ne spună că sistemul ăsta de pașapoarte continentale va fi ridicat a doua zi când nu mai e pandemie? Cine-i mai crede că vor mai renunța vreodată la această formă de control al ființei umane?

 

Una din variante, ca să fii lăsat să circuli în noua normalitate europeană, ar fi să iei ciuma covidică. Numai să găsești pe cineva asimptomatic și să-l convingi să ți-o dea și ție. Poate reușește ce n-au reușit 400 de chinezi în celebrul test științific privind contagiozitatea covidului. Căci, dacă reușește, între a 15-a zi și a 180-a, devii iarăși un om întreg. Ești cetățean european și ai drepturi.

 

Se nasc întrebările: Ce spanac de ciumă e asta, din care garantat îți revii în 14 zile, chiar și fără tratament!? În baza căror studii au decis fix intervalul ăsta, din care reiese că după 180 de zile nu te vizitează covidul, dar după aia, ar putea….?

evadare.ro

AVIZ ""vanatorilor"" de nepurtatori de masca 🙂

AVIZ ""vanatorilor"" de nepurtatori de masca

😁

"Că a picat guvernul Cîțu știți.

Adevărata știre e alta: DE DUMINICĂ NU MAI SUNTEM ÎN STAREA DE ALERTĂ.

Ultima prelungire a stării de alertă a fost începând cu 10 septembrie pentru 30 de zile. Ceea ce înseamnă că aceasta expiră sâmbătă 9 octombrie 2021. Un guvern interimar nu poate prelungi o stare excepțională (și neconstituțională) cum este starea de alertă. În plus, de vineri 15 octombrie guvernul nu mai poate emite niciun fel de act juridic deoarece se împlinesc cele 45 de zile de interimat ale unui minister, în speță fiind vorba de Ministerul Justiției care a rămas fără ministru (Stelian Ion). Iar cum toate actele juridice emise de guvern au nevoie de avizul Ministerului Justiției de vinerea viitoare guvernul va mai avea doar un rol decorativ.

Mai are sens să amintesc și de interimatele de la ministerele deținute de USR?

Un aspect neluat în calcul este că demiterea guvernului prin moțiune de cenzură provoacă interimatul și în cazul secretarilor de stat. Și ghici ce funcție are Raed Arafat? Secretar de stat. Deci și "comandantul acțiunii" e pe făraș.

Iar toate astea se întâmplă în valul 4 care pare că aduce Apocalipsa în sistemul medical din România. Dar cum întreținerea statisticilor apocaliptice necesită doar mină de pix în următoarea perioadă vom avea niște cifre umflate care ar corespunde realității doar dacă populația Chinei și a Indiei s-ar reloca în spațiul mioritic cu cățel și purcel, cu liliac și pangolin.

Deci să nu uitați! SÂMBĂTĂ EXPIRĂ STAREA DE ALERTĂ! Deci duminică vom arunca măștile, aruncam pașapoartele verzi, vom merge la nunți și proteste fără limită de număr.

HAI LIBERARE!"

by Anda Alex Roman

4 zile la rind Turcia ameninta Grecia, si preintimpina ca ,,zilele au sosit,, situatia a ajuns la,,rosu,,

4 zile la rind Turcia ameninta Grecia, si preintimpina ca ,,zilele au sosit,, situatia a ajuns la,,rosu,, 

Turcii considera ca insulile grecesti le APARTIN< si cum ca avioanele  F-16 a Greciei nu au nici un drept sa zboare deasupra lor....lupta se va da pentru a obtine 18 insule de carte turci.....(aceasta e preferinta lor) turcii de data asta sint mai agresivi folosind cuvinte dure la adresa greciei....

P.S iata cine sint Turcii(s-au sculat intr-o dimineata si au hotarit ca averea ta este a mea,cam asa)  

In fine, era de asteptat ca asa va fi.. conform profetiilor, de 2 ori turcii vor ataca Grecia..prima data vor obtine vreo 3 insule , apoi se vor retrage, vor urmare careva tratative diplomatice, ca apoi a doua oara vor fi intimpinati de rusi si impinsi pina la Constantinopol..si acolo,, coliva e pregatita pentru ei,, Diavolului cind ii vine moartea devine foarte agresiv, cam asa se intimpla..