(11 martie)Apostolul, poruncind a se cinsti pomenirile sfinţilor, iată ce zice: Aduceţi-vă aminte de povăţuitorii voştri care v-au grăit vouă cuvîntul lui Dumnezeu. Iar aceasta o zice ca, aducîndu-ne aminte de credinţa, de viaţa şi de sfîrşitul cel cu fapte bune, să ne îndemnăm a urma acelora. Deci este cu cuviinţă a cinsti şi pomenirea Sfîntului Mucenic Pionie, de vreme ce acesta, cînd era în lume, pe mulţi i-a întors la Dumnezeu de la înşelăciunea diavolească; căci a fost bărbat apostolesc întru acele vremi şi încununîndu-se cu mucenicia şi chemîndu-se către Domnul, ne-a lăsat chipul faptelor celor bune, ca şi pînă acum să avem aducere aminte de învăţăturile lui. Iar începătura nevoinţei lui celei muce-niceşti, a fost astfel:
În luna a şasea (adică a lui februarie, care este a şasea de la septembrie), în douăzeci şi trei de zile, cînd se săvîrşeşte pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, în cetatea Smirnei, în care vieţuia multă mulţime de iudei, au fost prinşi, de către necredincioşii elini, Pionie presbiterul şi Sabina, rîvnitoarea dreptei credinţe, Asclipiad, Macedonie şi Lin, preotul soborniceştii biserici; căci atunci era prigonire mare asupra creştinilor, pe vremea împărăţiei lui Deciu (245-251).
Iar Pionie mai înainte a fost înştiinţat cum că vor fi prinşi în ziua praznicului Sfîntului Policarp. Deci, postind cu Sabina şi cu Asclepiad, au luat trei lanţuri împletite şi le-a pus pe sine, pe Sabina şi pe Asclepiad; şi şedeau în casă, aşteptînd pînă ce vor veni cei ce voiau să-i prindă. Iar în ziua pomenirii Sfîntului Policarp, după rugăciune, gustînd ei puţină pîine şi apă, a venit Polemon, dregătorul idoleştilor jertfe, cu ostaşi, căutînd şi atrăgînd pe creştini la necuratele jertfe idoleşti. Şi a zis lui Pionie: "Ştiţi împărăteştile porunci ca să aduceţi zeilor jertfe?" Răspuns-a Pionie: "Ştim poruncile Dumnezeului nostru, prin care ne spune ca Lui Unuia să ne închinăm". Zis-a Polemon: "Mergeţi la sobor şi acolo, chiar nevrînd, vă veţi supune". Răspuns-au Sabina şi Asclipiad: "Noi ne supunem lui Dumnezeu Cel viu".
Deci îi ducea pe dînşii Polemon, însă nu cu sila; şi văzîndu-i poporul purtînd legături de bună voie, alergau în urma lor ca la o minune nouă, unul pe altul întrecîndu-se. Iar după ce au mers sfinţii în sobor, la mai marele cetăţii, popor fără număr de elini, şi mai vîrtos de iudei, a umplut toate locurile acelea, prin foişoare şi prin pieţe. Şi aducîndu-se sfinţii în mijloc, Polemon a zis: "O, Pionie, supuneţi-vă poruncii împărăteşti, precum şi ceilalţi s-au supus, şi aduceţi jertfe zeilor ca să nu vă munciţi cumplit".
Iar Pionie, întinzîndu-şi mîna, cu faţa veselă, a început a grăi către popor: "Bărbaţi smirneni, cei ce vă lăudaţi pentru frumuseţea cetăţii şi pentru locuirea de odinioară a lui Homer aici, precum ziceţi, şi care între voi sînteţi iudei, ascultaţi-mă pe mine, cel ce voiesc să grăiesc puţin. Vă aud rîzînd şi bucurîndu-vă de venirea la voi a unora din noi; socotiţi oare a fi de rîs şi de jucărie păcatul acela, că aduc jertfă idolilor, nu de a lor bună voie, ci fiind siliţi? Deci s-ar fi căzut vouă, elinilor, a asculta pe învăţătorul vostru Homer care zice: "Nu este bine ca cineva să se veselească de omeneasca pierzare".
Iar vouă, iudeilor, Moise vă porunceşte: De vei vedea pe asinul vrăjmaşului tău căzut sub sarcina lui, să nu-l treci cu vederea, ci să-l ridici cu dînsa. Asemenea se cade să ascultaţi şi pe Solomon care zice: De va cădea vrăjmaşul tău, să nu te bucuri de el şi să nu te înalţi pe împiedicarea lui. Pentru că eu, ascultînd pe învăţătorul meu, mai bine voiesc a muri decît să-I calc cuvîntul şi mă sîrguiesc cu toată puterea mea să nu mă depărtez de la poruncile Lui, la care m-am deprins de mult, învăţînd şi pe alţii.
Deci pentru ce rîdeţi de noi, o, iudei, dacă sîntem vrăjmaşi vouă, precum ziceţi? Şi mai ziceţi că sînteţi şi năpăstuiţi de noi cînd vă grăim adevărul. Dar spuneţi pe cine am năpăstuit, pe cine am gonit, pe cine am silit să se închine idolilor? Oare socotiţi greşelile voastre a fi asemenea cu greşelile acelora care de frica omenească calcă porunca lui Dumnezeu şi fac închinăciune idolilor? Dar cine v-a silit să slujiţi lui Veelfegor, să mîncaţi jertfele morţilor, să vă amestecaţi cu fiicele de alt neam, să jertfiţi diavolilor pe fiii şi fetele voastre, să cîrtiţi spre Dumnezeu, să grăiţi pe Moise de rău, să cugetaţi cu mintea ca să vă întoarceţi iarăşi în Egipt? Cît despre celelalte fapte ale voastre voi tăcea. Şi mai ziceţi că nimeni nu poate să vă înşele.
Oare nu citiţi cărţile voastre: Ieşirea, Judecătorii, Regii şi celelalte toate, în care sînteţi vădiţi şi mustraţi? Arătaţi-ne pe cineva din noi care nu de silă, ci de bunăvoie s-a apropiat de idoli; şi pentru acei puţini aduceţi mustrare şi osîndire asupra tuturor creştinilor? Dar o, iudeilor, socotiţi că viaţa de acum este asemenea ca aria; apoi, ce se vede în arie mai mare, stogul de paie sau de grîu? Dar cînd lucrătorul va veni cu lopata să-şi lămurească aria, plevile fiind uşoare, se duc lesne în vînt, iar grîul rămîne la pămînt; deci cugetaţi şi la năvodul cel aruncat în mare, oare toate cele adunate într-însul şi trase afară sînt bune? Nicidecum.
Deci aşa este şi viaţa aceasta de acum. Cum voiţi să pătimim noi, ca nişte nedrepţi, sau ca drepţi? Dacă ziceţi ca nişte nedrepţi, apoi şi pe voi vă vădim cu lucrul pentru nedreptatea voastră; oare nu se cade aceleaşi să le pătimiţi? Iar dacă vor pătimi drepţii ca nişte nevinovaţi, ce nădejde de mîntuire mai aveţi voi, fiind nedrepţi? Că dacă dreptul abia se mîntuieşte, apoi necredinciosul şi păcătosul unde se va arăta? Şi se apropie judecata lumii, ale cărei semne sînt dovedite. Că eu am străbătut toate părţile iudeilor, am trecut rîul Iordanului, am văzut pămîntul pe care se vede semn despre mînia lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor care locuiesc pe dînsul şi a celor ce fac multe ucideri şi răutăţi călătorilor străini.
Am văzut ieşind fum dintr-însul, iar cîmpiile şi ţarinile arse de foc şi deşarte de orice roadă, neavînd pic de umezeală. Am văzut şi Marea Moartă (sau iezerul asfaltic, aducător de smoală) şi apă din firea sa, căzută cu pedeapsa lui Dumnezeu, care nu poate să adape nici un fel de fiinţă, nici să ţină în sine trupul omenesc şi orice lucru ai arunca într-însa, îndată îl leapădă afară. Dar pentru ce pomenesc pe cele ce sînt departe? Voi vedeţi Decapolia, latura Lidiei cea arsă, care şi pînă acum se află pîrlită pentru pedepsirea celor necuraţi.
Aduceţi-vă aminte iarăşi de arderea muntelui Etna şi de aprinderea insulei Siciliei. Iar dacă şi acelea vi se par că sînt departe, apoi cunoaşteţi apele cele calde, care ies din pămînt, de unde se încălzesc şi se înfierbîntă? Au nu din focul care este pregătit păcătoşilor în părţile cele dinăuntru ale pămîntului? De aici cunoaştem că va fi judecata şi pedeapsa cea de foc a păcătoşilor de la Dumnezeu, prin Cuvîntul Lui cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea nu vom sluji zeilor elineşti şi nu voim a ne închina idolului de aur".
Zicînd Sfîntul Pionie acestea şi altele multe, Polemon şi cei mai mari cu dînsul din cetate, cum şi tot poporul, ascultau cu multă linişte. După aceea oarecare din cetăţeni, împreună cu Polemon, rugau pe Pionie, zicînd: "Ascultă Pionie, noi te iubim pentru obiceiul tău cel bun şi pentru blîndeţea ta şi voim să fii viu; cu adevărat, este bun lucru şi dulce a vieţui şi a vedea lumina soarelui". Sfîntul răspunse: "Şi eu socotesc că este iubită viaţa aceasta vremelnică, dar fără de asemănare este mai plăcută aceea pe care o dorim noi creştinii. Lumina aceasta o socotesc a fi veselă şi dulce; dar mult mai veselă şi mai dulce este lumina cea adevărată, pe care nădăjduim a o avea. Toate acestea care se văd cu ochii trupeşti sînt frumoase şi nici noi nu le dăfăimăm, nici nu urîm făpturile lui Dumnezeu, dar sînt altele nevăzute, cu adevărat mai frumoase şi mai alese, pe care le cinstim mai mult decît pe cele văzute". Iar un clevetitor oarecare, anume Alexandru, om viclean, a zis: "Ascultă-mă, Pionie". Sfîntul îi răspunse: "Tu ascultă-mă pe mine, că cele ce ştii tu, ştiu şi eu, iar cele ce ştiu eu, tu nu ştii".
Alexandru, rîzînd de sfînt, a zis: "Dar aceste legături pentru ce sînt pe tine?" Sfîntul răspunse: "Ca să nu ne socotiţi că venim la închinarea idolilor voştri, ci să cunoaşteţi cu adeverire că mergem în temniţă şi la moarte pentru Dumnezeul nostru". Şi alţii sfătuind cu momeli pe Pionie şi nimic sporind, Alexandru a zis: "Ce trebuinţă este de multe cuvinte, dacă ei nu voiesc să fie vii?" Iar poporul voia ca Pionie să fie dus la locul de privelişte ca toţi să poată auzi cuvintele lui; dar Polemon nu voia, temîndu-se să nu facă în popor tulburare şi gîlceavă.
Şi zicea către Pionie: "Dacă nu voieşti să jertfeşti zeilor, apoi să intri măcar în locaşul lor". Sfîntul răspunse: "Ce folos va fi idolilor de mergerea mea la dînşii?" Polemon zise: "Pleacă-te, Pionie". Iar Pionie răspunse: "O, de aş fi putut eu ca să vă îndu-plec pe voi pe toţi ca să fiţi creştini". Iar ei tare rîzînd, au zis: "Nu vei putea ca să ne faci aceea ca de vii să fim arşi cu foc". Zis-a sfîntul: "Mai cumplit este ca după moarte să ardeţi în veci în focul nestins".
Atunci fericita Sabina a zîmbit. Iar Polemon împreună cu ceilalţi i-au zis: "Ce rîzi?" Răspuns-a aceea: "Mă bucur că sînt creştină, căci cei ce sînt întru pocăinţa lui Hristos, aceia se vor bucura în veci". Zis-au către dînsa păgînii: "Vei rîde cînd pe cele ce nu le voieşti, pe acelea le vei pătimi; căci femeile care nu se închină zeilor, se duc în casa de desfrînare". Răspuns-a aceea: "Dumnezeu Cel adevărat se va îngriji de mine".
După aceasta au scris numele sfinţilor şi răspunsurile lor, prin care mărturisind pe Hristos, s-au lepădat de idoli. Iar cînd erau să scrie numele Sabinei, Sfîntul Pionie i-a zis încet ca să nu-şi spună numele cel adevărat, ci să se numească Teodota; iar aceasta o zicea ca să nu fie ştiută de stăpîna sa. Căci Sfînta Sabina a fost roaba unei slăvite femei eline care, mai înainte cu cîţiva ani de acea vreme, pe vremea împărăţiei lui Gordian (238-244), neputînd pe roaba sa, adică pe fericita Sabina, s-o întoarcă de la Hristos, a izgonit-o în munţi pustii, unde în taină era hrănită de credincioşi; după aceea, prin sîrguinţa cea mare a Sfîntului Pionie, s-a izbăvit din legături şi din robia stăpînei sale. Deci, temîndu-se Sfîntul Pionie ca nu cumva să se înştiinţeze despre dînsa stăpîna ei şi iarăşi s-o ia la sine, a poruncit ca Sfînta Sabina să se numească Teodota. Deci cînd a întrebat-o Polemon cum se numeşte, ea a răspuns: "Mă numesc Teodota". Zis-a Polemon: "Eşti creştină?" Răspuns-a sfînta: "Cu adevărat sînt creştină".
Şi s-au scris cuvintele ei ca şi ale lui Pionie şi ale lui Asclipiad. Întrebat-a Polemon: "Pe care Dumnezeu cinsteşti?" Răspuns-a sfînta: "Pe Dumnezeu Cel Atotputernic, Care a făcut cerul, pă-mîntul şi pe noi toţi; şi Care a fost cunoscut prin Cuvîntul cel întrupat din Preacurata şi cea neispitită de nuntă, Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, adică prin Domnul nostru Iisus Hristos". Iar după ce li s-a scris numele, au dus pe sfinţi în temniţă, urmîndu-le tot poporul. Iar unii ziceau despre Sfîntul Pionie: "Judecaţi cum acesta care era totdeauna galben, acum este rumen la faţă". Iar alţii strigau: "Pe aceştia care n-au voit să jertfească zeilor, se cade a-i munci". Răspuns-au sfinţii: "Munciţi-ne dar, cine vă opreşte? Nu merg înaintea noastră oameni înarmaţi, nici nu ne apără ostaşi, sîntem în mîinile voastre, munciţi-ne?"
Iar un altul, arătînd spre Sfîntul Asclipiad, zicea: "Acesta voieşte să aducă jertfe zeilor". Răspuns-a Sfîntul Pionie: "Minţi, căci nici unul dintre noi nu va face aceasta". Iar alţii, pomenind anume pe cei căzuţi de la Hristos, ziceau: "Cutare şi cutare au jertfit, iar voi pentru ce nu jertfiţi?" Sfîntul Pionie a zis: "Fiecare are voia sa, ce-mi pasă, eu sînt Pionie". Deci poporul se mînia asupra Sfîntului Pionie şi asupra celor cu dînsul şi de abia au ajuns pînă la temniţă; căci puţin a fost de nu i-a ucis poporul.
Şi intrînd în temniţă, au aflat pe Lin, presbiterul soborniceştii biserici, şezînd în legături pentru Hristos, şi pe o femeie din satul Carina, anume Macedonia; şi veneau la ei mulţi din credincioşi, aducîndu-le cele de trebuinţă, însă ei nu voiau să ia; iar pe cele luate le împărţeau la străjerii temniţei. Apoi unii elini cercetau pe sfinţi şi-i sfătuiau la necurăţie; dar auzind de la ei răspunsurile cele tari, se duceau miraţi. Mergeau încă la legaţii lui Hristos şi aceia care, fiind creştini, fără de voie căzuseră din buna credinţă, îngrozindu-i prin frica muncilor şi fiind nevoiţi spre jertfa idolească; şi plîngere multă se făcea în temniţă, în toate zilele, înaintea sfinţilor.
Deci Sfîntul Pionie plîngea foarte mult pentru dînşii, iar mai vîrtos pentru aceia care, avînd viaţă bună şi cinstită, s-au temut de munci şi au jertfit celor ciopliţi. Şi zicea în plîngerea sa: "Cu mucenicie nouă sînt muncit în inima mea, în bucăţi sînt tăiat în sufletul meu, cînd văd mărgăritarele bisericeşti călcate de porci şi cereştile stele răsturnîndu-se la pămînt cu coada balaurului; iar via cea sădită cu dreapta lui Dumnezeu, mîncată de porcul cel sălbatic şi răpită de toţi cei ce trec în cale.
Deci, fiii mei, pentru voi iarăşi mă chinuiesc, pînă ce se va închipui Hristos în voi; crescuţii mei cei iubiţi, pe care v-am hrănit cu pîinea cea cerească, pentru ce v-aţi întors în calea cea în-drăcită? Acum bătrînii cei fărădelege au pus prihană asupra Susanei, celei cu mintea întreagă, adică asupra Bisericii lui Hristos; acum Aman s-a înălţat, iar Estera cu toată seminţia sa se tulbură; acum a cuprins foametea - nu foamete de pîine, nici de apă, ci foamete de auzirea cuvîntului lui Dumnezeu; acum au adormit toate fetele Evangheliei. Iată s-a împlinit cuvîntul Domnului: "De va veni Fiul Omului, oare va afla credinţă pe pămînt?" Şi alt cuvînt al Lui care zice: Va da frate pe frate la moarte; de aceea aud că acum fiecare este vînzătorul aproapelui său.
Cu adevărat ne-a cerut satana ca să ne cearnă ca pe grîu şi lopata cea de foc este în mîinile Cuvîntului lui Dumnezeu ca să curăţească aria Sa. S-a stricat sarea, s-a lepădat afară şi este călcată de oameni. Dar nimeni să nu socotească, o, fiilor, că Domnul a slăbit. Nu Domnul, ci noi am slăbit. Pentru că zice: Au doară a slăbit mîna Mea a vă izbăvi pe voi? Au s-a îngreuiat auzul meu ca să nu vă asculte pe voi? Dar păcatele voastre au făcut despărţire între voi şi între Dumnezeul vostru. Greşit-am, fraţilor; călcat-am poruncile Domnului şi am făcut fărădelege, mîniind pe Dumnezeu şi mîhnind pe aproapele; căci urînd unul pe altul, pîrînd şi clevetind unul pe altul, pe noi singuri ne-am defăimat. Se cădea ca dreptatea noastră să fi covîrşit mai mult decît a fariseilor şi a cărturarilor.
Încă aud că iudeii vă cheamă pe unii din voi la ale lor adunări; dar păziţi-vă ca nu cumva să vă legaţi în laţurile cele mai grele, că veţi cădea în păcatul cel neiertat care este hula împotriva Duhului Sfînt, şi ca să nu fiţi împreună cu iudeii, cu boierii Sodomei şi cu poporul Gomorei, ale căror mîini sînt pline de sînge. Noi nici prooroc n-am ucis, nici pe Hristos nu L-am vîndut sau L-am răstignit! Dar pentru ce grăiesc eu multe? Aduceţi-vă aminte de ceea ce aţi auzit mai înainte, de multe ori, de la mine. Au nu ştiţi pe iudeii care zic, că Hristos a fost om simplu şi ca un muritor a pătimit moartea cea de Cruce?
Deci să ne spună, dacă a fost om simplu şi muritor, apoi cum s-a umplut toată lumea de mulţimea ucenicilor Lui şi cum pătimesc mulţi şi astăzi pentru numele Lui? Cum dar cu numele unui om simplu şi muritor se izgoneau diavolii şi chiar acum se izgonesc şi se vor izgoni pînă la sfîrşitul veacului? Apoi cum se fac şi alte minuni, cu numele Lui cel atotputernic, în bisericile credincioşilor? Dar nu înţeleg ticăloşii iudei că Hristos, Domnul nostru, a pătimit de voie, a murit pentru noi şi a înviat a treia zi cu slavă; şi grăiesc nelegiuiţii că Hristos ar fi fost fermecător şi că prin puterea farmecelor s-ar fi sculat din morţi; deci, să ne arate, ce Scriptură mărturiseşte unele ca acestea despre Hristos, a lor sau a noastră? Sau care om drept a zis aceasta cîndva? Au doară nu este aceasta minciună dovedită? Cei ce grăiesc o minciună ca aceea sînt nelegiuiţi.
Dar pentru ce să cred mai mult vorbele unora ca acestora, decît ale oamenilor drepţi? Eu încă din copilărie am auzit acea vorbă mincinoasă a lor; căci este scris că Saul regele, mergînd la o femeie fermecătoare, o poftea ca să învieze din morţi pe proorocul Samuil şi, făcîndu-şi femeia fermecătoria sa, a văzut pe un bărbat bătrîn ridicîndu-se din pămînt; acela era îmbrăcat cu o haină lungă şi, cunoscînd Saul că acela este Samuil, îl întreba de ceea ce dorise. Deci, putea oare vrăjitoarea aceea cu adevărat să învie pe Samuil, sau nu? De vor zice iudeii că putea, apoi ei mărturisesc că nedreptatea a putut mai mult decît dreptatea şi că vrăjitoria este mai puternică decît sfinţenia; deoarece sfîntul prooroc nu putea să nu asculte pe vrăjitoarea aceea.
Deci, cei ce grăiesc aşa, sînt urîţi şi blestemaţi; iar de vor zice, că vrăjitoarea aceea n-a putut să învie cu adevărat pe Samuil proorocul cu vrăjile sale, apoi nici despre Hristos, Domnul nostru, nu vor putea să zică că ar fi înviat din mormînt cu putere de vrăjitorie. Dar înţelegerea povestirii aceleia este în Sfînta Scriptură astfel: Cum putea diavolul care petrecea în vrăjitoarea aceea, să aducă în această viaţă sufletul sfîntului prooroc care se odihneşte în sînul lui Avraam? Că cel mai mic peste cel mai mare nu are stăpînire şi diavolul nu porunceşte sfîntului, ci îngerii cei căzuţi de la Dumnezeu îi ascultă pe ei; căci, lăsînd pe Dumnezeu, le slujesc lor şi îi cheamă prin vrăji, şi orice ar cere vrăjitorii, diavolii le împlinesc.
Vrăjitoarea a cerut acel lucru de la diavolul care o asculta şi el a luat chipul proorocului şi nu este de mirare aceasta, deoarece satana singur, după cuvîntul Apostolului, se închipuieşte în îngerul luminii şi slugilor lui nu le este cu neobişnuinţă a lua uneori asupră-şi asemănarea slugilor lui Dumnezeu, după cum şi antihrist va lua asupră-şi chipul lui Hristos.
Deci acea femeie vrăjitoare n-a înviat pe Samuil, ci pe diavolul, cel în chipul lui Samuil, i l-a arătat lui Saul, regele cel căzut de la Dumnezeu. Şi adevereşte despre aceea chiar Scriptura care zice către Saul, cel ce i s-a arătat în chipul lui Samuil: Şi tu dimineaţă vei fi împreună cu mine. Deci, cum putea Saul, vrăjmaşul lui Dumnezeu, să fie împreună cu Sfîntul Prooroc Samuil? Oare nu va fi mai bine împreună cu diavolul, căruia i s-a robit, depărtîndu-se de la Dumnezeu? Să ştie iudeii, grăitori de minciuni, că nu este cu putinţă să fie adevărată înviere din morţi prin oarecare vrăjitorii; şi precum pe Samuil nu l-a înviat vrăjitoria, nici Hristos nu S-a sculat prin vrăjitorie, ci cu puterea Sa dumnezeiască a călcat puterea morţii; şi precum de voie a pătimit şi a murit, în acest chip de voie a şi înviat cu stăpînirea Sa ca un Dumnezeu. Iar dacă nu vor crede ei aceasta, apoi să ziceţi către dînşii: "Noi, deşi am jertfit idolilor, însă sîntem mai buni decît voi, că voi nesilindu-vă, aţi jertfit diavolilor, iar noi cu sila"".
Şi sfătuia Sfîntul Pionie pe cei căzuţi, zicîndu-le: "Nu vă deznădăjduiţi, fraţilor, deşi aţi căzut în foarte mare greşeală, jertfind idolilor, ci pocăiţi-vă cu adevărat şi din toată inima; şi vă întoarceţi iarăşi la Hristos, Dumnezeul nostru, că este milostiv şi gata a primi pe toţi cei ce vin la Dînsul cu pocăinţă şi vă va primi cu bucurie şi pe voi, ca pe nişte fii ai Săi". Iar ei căindu-se cu tînguire mare, de greşeala lor, s-au întors iarăşi la Hristos Dumnezeu.
După aceasta a mers la temniţă Polemon, economul jertfelor idoleşti, iar Teofil magistrianul era cu oaste şi cu popor şi, scoţînd afară pe sfinţi, le zicea: "Iată Evctimon, episcopul vostru, s-a închinat zeilor noştri şi le-a adus jertfă, deci plecaţi-vă şi voi şi faceţi aceeaşi ca dînsul; iar dacă nu, veţi fi judecaţi de Lepidon popa şi de Evctimon în capiştea zeilor".
Sfîntul Pionie răspunse: "Dacă Evctimon episcopul a jertfit idolilor, ce avem noi? Noi nu vom jertfi şi se cuvine să ne judece antipatul, iar nu Lepidon, nici Evctimon, nici voi. Dar voi pentru ce, neaşteptînd venirea antipatului, aţi luat stăpînirea lui?" Iar cei ce veniseră, grăind multe sfinţilor, au plecat şi s-au întors iarăşi cu oaste şi cu popor, grăind cu nedreptate că antipatul a trimis să fie duşi în Efes, la întrebare. Pionie răspunse: "Să vină trimisul, să ne ia şi să ne ducă". Teofil zise: "Nu credeţi ceea ce zic? Sînt vrednic de credinţă". Apoi, aruncînd o funie după grumazul Sfîntului Pionie, l-a dat ostaşilor să-l ducă în capiştea idolească. Şi, luîndu-i pe toţi, îi duceau cu sila, că sfinţii nu voiau să meargă la idoli, ci strigau cu mare glas: "Sîntem creştini, ce avem noi cu cei ciopliţi?"
Deci, împingînd pe sfinţi, îi tîrau, iar pe Sfîntul Pionie, trăgîndu-l cu ştreangul de grumaz, puţin era de nu l-au sugrumat. Fiind ei scoşi în mijlocul priveliştii şi aproape de capişte, Sfîntul Pionie a căzut la pămînt, mărturisind că este creştin, şi nu voia nici a intra în capişte; deci, năvălind şase slujitori la dînsul, îl băteau cu mîinile şi cu picioarele şi-l loveau cu genunchii în coaste; apoi, luînd pe cel ce li se împotrivea foarte tare, îl duceau cu mîinile şi l-au aruncat în capişte, înaintea necuratului altar, unde sta încă ticălosul episcop Evctimon, săvîrşindu-şi idoleasca jertfă. Şi a zis Lepidon: "Pentru ce voi, o, Pionie, nu voiţi să aduceţi jertfe zeilor?" Sfîntul răspunse: "Deoarece sîntem creştini".
Zis-a Lepidon: "Pe care Dumnezeu cinsteşti?" Răspuns-a Pionie: "Pe Acela cinstim, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele". Întrebat-a Lepidon: "Dar cine a fost răstignit?" Răspuns-a sfîntul: "Acela a fost, pe Care L-a trimis Dumnezeu Tatăl pentru mîntuirea lumii". Iar boierii strigînd tare, au rîs. Dar Lepidon a început cu cuvinte dosăditoare a defăima şi a ocărî pe fericitul Pionie. După aceea, cu silă punînd cununi pe sfinţii mucenici şi, după cum le era obiceiul păgînilor ca să joace lîngă jertfe, îi sileau să guste din jertfele idoleşti. Iar ei au rupt cununile şi, aruncîndu-le la pămînt, le-au călcat cu picioarele şi au scuipat idoleştile jertfe. Deci, făcînd necuraţii strigare şi gîlceavă, iarăşi i-au dus în temniţă pe sfinţi, cu ocări şi cu bătaie.
Iar pe Sfîntul Pionie, intrînd pe uşile temniţei, unul din ostaşi l-a lovit cu ceva tare în cap şi l-a rănit. Şi îndată cel ce l-a lovit s-a îmbolnăvit de mîini. Şi cu totul s-a aprins de durere şi s-a umplut de bube trupul lui, apoi s-a umflat, încît abia mai putea să răsufle. După aceea a mers antipatul Cvintilian în Smirna şi şezînd la judecată, a pus înainte singur pe Sfîntul Pionie, la întrebare. Deci, ispitind şi aflîndu-l că nu se înduplecă, a poruncit ca să-l spînzure şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Astfel fiind muncit sfîntul, îi ziseră: "Pentru ce te grăbeşti la moarte?" Răspuns-a sfîntul: "Nu la moarte, ci la viaţa veşnică mă grăbesc". Apoi, după acea mucenicie, a osîndit pe sfîntul la moarte şi se citea, după obiceiul romanilor, sentinţa de moarte, cea scrisă astfel: "Pe Pionie, care singur pe sine s-a mărturisit că este creştin, am poruncit ca să-l răstignească şi să-l ardă în foc de viu".
Deci, fiind dus sfîntul mucenic la locul cel de răstignire şi de ardere, singur s-a dezbrăcat de hainele sale şi, privind la trupul său, s-a umplut de mare bucurie pentru curăţia trupească şi, căutînd spre cer, a mulţumit lui Dumnezeu că într-acest fel, pînă în sfîrşit l-a păzit, întru curăţie neprihănită. Şi era pe pămînt lemnul cel pregătit asemenea crucii, pe care era să-l răstignească. Apoi singur s-a culcat şi s-a întins pe lemnul acela şi se dădea ostaşilor ca să-l pironească, care, după ce l-au pironit, ziceau către dînsul: "Ascultă, Pionie, şi te supune poruncii împărăteşti, căci îţi vom scoate îndată piroanele şi doctorii te vor vindeca şi vei fi sănătos". Iar sfîntul, după tăcere, a zis: "Doresc a adormi, ca mai bun să mă scol la învierea cea de obşte".
După aceea, pironindu-l, au ridicat lemnul acela şi l-au pus drept, iar capătul cel de jos îngropîndu-l în pămînt şi întărindu-l, au îngrămădit împrejur mulţime de lemne şi le-au aprins. Deci para aceea mare l-a înconjurat pe sfîntul, iar el închizînd ochii, se ruga lui Dumnezeu în taină şi nu ardea; şi toţi, văzîndu-l cu ochii închişi, au socotit că acum a murit. Dar el, după cîtăva vreme, potolindu-se văpaia încet, îşi săvîrşea rugăciunea cea făcută în taina inimii şi şi-a deschis ochii; iar poporul foarte mult s-a mirat, văzîndu-l încă viu şi într-atîta de mare foc. Apoi cu faţa veselă, la sfîrşitul rugăciunii sale, zicînd "Amin", a adaus a zice: "Doamne, primeşte duhul meu!" Şi a adormit.
Iar după ce s-a stins focul, s-a aflat trupul lui cu totul întreg şi nici un păr din capul lui n-a ars. Iar faţa îi era luminoasă, strălu-cind de dumnezeiescul dar, care a fost dovedit semn despre bucuria sufletului celui sfînt care întru cereasca bucurie a intrat şi a luat cununa biruinţei din dreapta lui Hristos. Aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Deciu (249-251), în cetatea Smirna, şi pe vremea antipatului Cvintilian, în al cincilea idis al lui martie, după obiceiul romanilor; iar după al Asiei întru a şaptea lună (adică în luna martie, care este a şaptea de la septembrie), întru al unsprezecelea număr, sîmbătă şi al zecelea ceas din zi. Pînă aici sînt cuvintele Sfîntului Simeon Metafrast despre Sfîntul Pionie.
Iar pentru ceilalţi sfinţi mucenici care împreună cu Sfîntul Pionie au fost prinşi şi ţinuţi în legături, nu este scris cu ce fel de munci şi-au săvîrşit nevoinţa. Însă este cu neîndoire că au pătimit pentru Hristos şi cereasca viaţă împreună cu Sfîntul Pionie au cîştigat. Acest Sfînt Pionie, presbiterul, a scris viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, dar mai pe urmă şi el însuşi cu dînsul s-a învrednicit de aceeaşi parte, întru împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh împărăţeşte în veci. Amin.
NOTĂ - În cartea întîi a împăraţilor, în capitolul 28, se scrie, cum că Samuil proorocul a grăit către Saul astfel: "Dimineaţă, tu şi fiii tăi vor cădea cu tine"; iar în altă tălmăcire se citeşte: "Dimineaţă tu şi fiii tăi veţi fi cu mine". Iar Metafrast într-această istorie a Sfîntului Pionie a scris astfel: "şi tu astăzi cu mine vei fi". Şi în altă parte, asemenea s-a scris ca şi la Metafrast. Şi socoteşte Sfîntul Pionie, cum că în chipul lui Samuil s-a arătat diavolul şi voia să ia la sine sufletul lui Saul după uciderea aceluia.
Încă sînt unii care socotesc că, într-adevărat, sufletul lui Samuil, fără trup, mai înainte de vrăjitoria femeii aceleia, prin porunca lui Dumnezeu, s-a arătat lui Saul; şi se întăresc cu acea părere cuvintele lui Isus Sirah, care, în capitolul 46, la sfîrşit, zice de Samuil astfel: "După adormirea sa a proorocit şi a arătat împăratului sfîrşitul lui, apoi a înălţat din pămînt glasul său prin proorocie".
