(4 decembrie)
În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea ca lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decît numai pe ea şi care, cu vîrsta, s-a făcut foarte frumoasă la faţă, încît nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumuseţea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt, cu mare meşteşug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase şi în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rînduindu-i acolo femei purtătoare de grijă şi slujnice, fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumuseţea fiicei sale de către poporul cel simplu şi de neamul de jos, căci socotea că nu sînt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea faţa cea prea frumoasă a fiicei sale.
Deci vieţuind fecioara întru acele palate înalte de pe turnul acela, se mîngîia privind de sus la zidirea lui Dumnezeu cea dintru înălţime, ca şi la cea de jos, la lumina cerului şi la frumuseţea pămîntului. Odată privind spre cer şi luînd seama la strălucirea soarelui, la alergarea lunii şi la frumuseţea stelelor, a zis către păzitoarele care petreceau împreună cu dînsa şi către slujnice: "Cine le-a făcut pe acestea?". Aşijderea, căutînd şi la frumuseţea cea de pe pămînt, la verdeaţa cîmpului, la pomi, la grădini, la munţi şi la ape, întreba: "A cui mînă a zidit toate acestea?", iar cele ce-i stăteau înainte i-au zis: "Toate acestea le-au zidit zeii". Apoi fecioara a întrebat: "Care zei?". Răspuns-au ei slujnicele: "Zeii aceia pe care îi cinsteşte tatăl tău şi-i ţine pe ei în palatul său, care sînt de aur, de argint, de lemn şi se închină lor; acei zei au zidit toate acestea cîte le vedeţi cu ochii", dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se îndoia şi zicea în sine: "Zeii pe care îi cinsteşte tatăl meu sînt făcuţi de mîini omeneşti. Pe cei de aur şi de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) şi pe cei de piatră i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei făcuţi au putut zidi această luminată înălţime cerească şi o frumuseţe ca aceasta pămîntească, neputînd ei singuri nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mîinile?"
Astfel, cugetînd întru sine, ea căuta adeseori spre cer, ziua şi noaptea, şi din zidiri se sîrguia a cunoaşte pe Ziditorul. Odată ea privind mult la cer şi fiind cuprinsă de o mare dorinţă ca să ştie cine a făcut acea înălţime cu bunăcuviinţă şi acea lăţime şi strălucire a cerului, deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar şi i-a deschis ochii minţii, pentru cunoştinţa nevăzutului, neştiutului şi neajunsului Dumnezeu, care, cu înţelepciune a zidit cerul şi pămîntul. Şi zicea întru sine: "Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nici o mînă omenească. Acela singur este făcător şi pe toate cu mîna Sa le zideşte. Unul trebuie să fie cel ce a întins lăţimea cerului, a întemeiat greutatea pămîntului şi străluceşte din înălţime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii şi cu lumina stelelor, iar jos înfrumuseţează pămîntul cu copacii şi cu felurite flori şi-l adapă pe el cu rîuri şi cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le ţine, pe toate le cîrmuieşte, pe toate le viază şi pentru toţi mai înainte poartă de grijă".
Aşa învăţa fecioara Varvara, a cunoaşte pe Făcătorul din făpturi, încît se împlineau asupra ei cuvintele lui David: "Cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mîinilor tale am gîndit". Cu acea învăţătură s-a aprins în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti şi a ars sufletul ei cu văpaia doririi lui Dumnezeu, încît nu avea odihnă ziua şi noaptea; numai la acestea într-una cugeta şi de aceasta întruna dorea ca să ştie cu adeverire pe Dumnezeu şi Ziditorul a toate.
Şi nu putea avea învăţători pe nimeni din oameni, care să-i descopere tainele sfintei credinţe şi s-o povăţuiască la calea mîntuirii, pentru că nu era cu putinţă nimănui a veni la dînsa, afară de slujnicele cele orînduite, căci Dioscor, tatăl ei, avea pentru dînsa mare pază. Însă singur Duhul Sfînt, învăţătorul cel preaînţelept şi povăţuitor, o învăţa pe dînsa dinăuntru nevăzut, cu tainica insuflare a darului Său şi lucra în mintea ei cunoştinţa adevărului. Fecioara era pe acel turn ca o pasăre deosebită, la cele de sus cugetînd, iar nu la cele de jos, pentru că nu se lipea inima ei de nimic din cele pămînteşti: nu iubea aurul, nici mărgăritarele cele de mult preţ, nici pietrele cele scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe fecioreşti, nici de nuntă nu gîndea vreodată; ci numai spre Unul Dumnezeu avîndu-şi tot cugetul său, s-a robit cu dragoste Lui.
Venind vremea fecioarei ca să fie logodită cu bărbat, mulţi tineri bogaţi, de neam mare şi slăviţi, auzind de frumuseţea ei cea minunată, rugau pe Dioscor ca să binevoiască a le da pe fiica lui în căsătorie. Atunci s-a suit Dioscor în turnul acela la Varvara şi a început a-i grăi despre nuntă şi a-i spune despre tinerii cei frumoşi care caută a o avea pe dînsa mireasă; deci cu care dintre dînşii ar vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plină de înţelepciune, auzind de la tatăl său asemenea cuvinte, s-a roşit la faţă ruşinîndu-se nu numai a auzi, ci şi a gîndi la nuntă; şi în tot chipul s-a lepădat de dînsa, neînvoindu-se cu sfatul tatălui său, pentru că mare pagubă îşi socotea ei aceasta, adică a-şi vesteji floarea curăţiei sale şi a-şi pierde mărgăritarul cel fără de preţ al fecioriei. Apoi mult sfătuind-o pe dînsa tatăl său, ca să se înduplece voii lui, ea i-a grăit multe cuvinte împotrivă şi la sfîrşit i-a zis: "Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, şi mă vei sili către logodire, apoi aceasta voi face: nu te voi mai numi tată şi eu singură mă voi omorî şi te vei lipsi de fiica ta". Acestea auzindu-le, Dioscor s-a spăimîntat şi s-a dus de la dînsa, neîndrăznind mai mult a-i vorbi. Pe lîngă acestea, cugeta că mai bine va fi cu sfaturi bune decît cu sila a o logodi cu cineva şi nădăjduia ca, după o vreme oarecare, singură îşi va da seama şi va voi a se mărita.
După aceasta s-a gîndit să se ducă într-o cale depărtată pentru oarecare trebuinţă, socotind că fără dînsul Varvara se va mîhni şi, cînd se va întoarce, mai cu înlesnire se va îndupleca a-i asculta sfatul şi porunca lui. Deci, plecînd Dioscor în cale a poruncit ispravnicului casei, ca să zidească o baie cu multă cheltuială şi cu meşteşug iscusit, lîngă scăldătoarea care era în grădina lui; iar la baie a poruncit ca să fie două ferestre într-un perete, ce era dinspre miazăzi. Apoi a poruncit ispravnicilor săi să o lase liberă pe Varvara, ca să se pogoare din turn şi să umble oriunde va voi şi să facă orice-i va plăcea. Se gîndea Dioscor astfel, că fiica lui, vorbind cu mai mulţi oameni şi văzînd multe fecioare logodindu-se şi măritîndu-se, va voi şi ea a se mărita cu un bărbat.
După plecarea lui Dioscor în cale depărtată, fecioara Varvara, avînd libertate a intra şi a ieşi din casa sa şi putînd, fără oprire, a avea vorbă cu oricine ar voi, s-a împrietenit cu nişte fecioare creştine şi auzind de la dînsele despre numele lui Iisus Hristos, îndată s-a bucurat cu duhul de numele acela. Apoi a dorit să ştie de la dînsele despre Domnul, mai cu amănuntul, iar acelea îi spuseră ei toate cele despre Hristos, despre Dumnezeirea Lui cea negrăită, despre întruparea din Preacurata Fecioara Maria, despre patima Lui cea de bunăvoie şi învierea, despre judecata ce are să fie şi despre veşnica muncă a închinătorilor de idoli; după aceea despre bucuria cea nesfîrşită a creştinilor celor credincioşi întru împărăţia cerurilor.
Acestea toate ascultîndu-le, Varvara se îndulcea cu inima, ardea cu dragostea către Hristos şi dorea botezul. Apoi s-a întîmplat în vremea aceea că a venit acolo un preot din Alexandria în chip neguţătoresc, despre care înştiinţîndu-se Varvara, l-a chemat la ea şi a învăţat de la dînsul, în taină, cunoştinţa Ziditorului tuturor şi Atotţiitorului Dumnezeu, cum şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care demult o dorea cu mare rîvnă. Spunîndu-i preotul toate tainele sfintei credinţe, a botezat-o pe ea în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, învăţînd-o pe dînsa mult, s-a dus într-ale sale. Iar Sfînta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu şi se îndeletnicea în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-a făcut mireasă, logodindu-şi fecioria sa Lui, ca să o păzească neîntinată.
În acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatăl său cînd plecase în cale; deci a ieşit odată Sfînta Varvara din turnul său, ca să vadă cum se zideşte baia aceea şi văzînd numai două ferestre la baie, a zis către lucrători: "Pentru ce aţi făcut numai două ferestre? Au nu este mai bine a fi cu trei, ca şi peretele să fie mai frumos şi baia mai luminoasă?" Meşterii au răspuns: "Aşa ne-a poruncit nouă tatăl tău, ca numai două ferestre să facem dinspre miazăzi". Iar Sfînta Varvara stăruia, poruncindu-le să facă şi a treia fereastră în numele Sfintei Treimi. Dar, pentru că meşterii nu voiau să facă aceasta, temîndu-se de tatăl ei, ea le-a zis: "Eu vă voi apăra de tatăl meu şi voi răspunde pentru voi; faceţi precum vă poruncesc". Şi au făcut a treia fereastră la baie, precum le-a poruncit lor. Deci era acolo o scăldătoare (precum s-a zis) lîngă care se zidea baia; acea scăldătoare era îngrădită cu pietre de marmură cioplite. Acolo la scăldătoare venind Sfînta Varvara şi uitîndu-se către răsărit, a însemnat cu degetul pe o marmură chipul Sfintei Cruci, care s-a şi închipuit pe piatră cu degetul cel sfînt al curatei fecioare, ca şi cum s-ar fi săpat cu fierul. Ba încă lîngă aceeaşi baie chiar urmele cinstitelor ei picioare fecioreşti s-au închipuit asemenea pe piatră; apoi din urmele acelea a curs apă şi multe vindecări se făceau acolo, celor ce veneau cu credinţă. Pentru că toate acelea, adică baia cea cu trei ferestre, care era făcută în chipul Sfintei Treimi şi piatra cea de marmură de lîngă scăldătoare, care era cu închipuirea Crucii, cum şi urmele picioarelor Sfintei Varvara au rămas întregi pînă în vremea fericitului Simeon Metafrast, care, după Ioan Damaschin, a scris pătimirea Sfintei Varvara. Acela grăieşte în istoria sa astfel: "Pînă în ziua de astăzi se găseşte scăldătoarea aceea, vindecînd tot felul de boli în poporul cel iubitor de Hristos, pe care dacă ar fi voit cineva a o asemăna cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului, sau cu scăldătoarea oilor, nu ar fi greşit de la adevăr; pentru că şi prin aceea, multe minuni lucrează puterea lui Hristos".
Altădată, preumblîndu-se Sfînta Varvara prin palaturile tatălui său, a văzut zeii, idolii cei fără de suflet, stînd la loc cinstit şi a oftat greu pentru pierderea sufletelor omeneşti, celor ce slujesc idolilor. Apoi a scuipat în faţa idolilor zicînd: "Asemenea vouă să fie toţi cei ce vi se închină şi toţi cei ce cer ajutor de la voi, care sînteţi fără suflet". Acestea zicînd, s-a suit în turnul său şi se sîrguia în rugăciunile sale cele obişnuite şi în posturi, toată mintea sa îndreptînd-o spre gîndirea de Dumnezeu.
După aceasta s-a întors şi Dioscor, tatăl ei, din calea sa şi luînd seama celor ce se lucrase în casa lui, s-a apropiat şi de baia aceea ce se zidise din nou şi văzînd trei ferestre în perete, a început cu mînie a cîrti asupra slugilor şi a meşterilor, pentru că au călcat porunca lui şi n-au făcut numai două ferestre, ci au făcut trei. Iar ei au răspuns: "Nu cu voia noastră am făcut, ci cu a fiicei tale, Varvara, pentru că ea ne-a poruncit nouă să facem trei ferestre, deşi noi n-am vrut". Deci, îndată chemînd Dioscor pe Sfînta Varvara, a întrebat-o: "Pentru ce ai poruncit ca să se facă la baie a treia fereastră?" Iar ea a răspuns: "Mai bine este să fie trei decît două, căci tu, părintele meu ai poruncit să se facă două ferestre în chipul precum mi se pare - a doi luminători cereşti, al soarelui şi al lunii, ca să lumineze baia, iar eu am poruncit ca să se facă şi a treia în chipul luminii celei întreite, pentru că trei sînt ferestrele luminii celei neapropiate, celei negrăite, celei neapuse şi celei neînserate, care luminează pe tot omul ce vine în lume".
Tatăl ei, tulburîndu-se de cuvintele cele noi ale fiicei sale şi cu adevărat minunate, dar neînţelese de el, a luat-o de-o parte şi stînd lîngă baie, unde era Crucea cea închipuită pe piatră cu degetul Sfintei Varvara şi pe care Dioscor încă nu o văzuse, o întrebă pe sfîntă: "În ce chip lumina cea cu trei ferestre luminează pe tot omul, precum ai zis?" Sfînta a grăit: "Ia aminte, părintele meu, şi înţelege cele ce-ţi voi spune: Trei ipostasuri ale unui Dumnezeu în Treime, care vieţuieşte întru lumina cea neapropiată, luminează şi viază toată zidirea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt; pentru aceea am poruncit să facă trei ferestre la baie, ca aceasta una - arătînd cu degetul - să închipuiască pe Tatăl, cealaltă, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfînt, ca şi zidirile să preamărească numele Preasfintei Treimi". Apoi a arătat cu degetul către Crucea cea închipuită pe marmură şi a zis: "Şi am închipuit aici şi semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunăvoinţa Tatălui şi cu lucrarea Duhului Sfînt, pentru mîntuirea omenească s-a întrupat din curata Fecioară şi a pătimit de bunăvoie pe o Cruce ca aceasta, precum îi vezi închipuirea; pentru aceea am închipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei să izgonească de aici toată puterea diavolească".
Acestea grăind, prea înţeleapta fecioară către tatăl său cel împietrit cu inima, despre Sfînta Treime, despre întruparea şi patima lui Hristos, despre puterea Crucii şi despre celelalte taine ale sfintei credinţe, l-a pornit spre mare mînie.
Îndrăcindu-se Dioscor de iuţime şi de mînie şi uitînd dragostea cea firească, a scos sabia şi a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, avînd sabia în mîna sa. Apoi, ajungînd pe mieluşeaua lui Hristos cea fără prihană, s-a întîmplat în acel loc un munte de piatră, care era ca un perete şi, neavînd sfînta unde să fugă de mîinile şi de sabia tatălui său sau mai bine a muncitorului său, avînd scăpare numai pe Dumnezeu, către care ridicîndu-şi ochii cei sufleteşti şi cei trupeşti, ceru de la El ajutor şi apărare. Şi n-a zăbovit Cel Preaînalt, auzind pe roaba sa. Ci degrabă întîmpinînd-o cu ajutorul Său, a făcut de s-a despicat în două înaintea ei muntele cel de piatră, precum odinioară înaintea Sfintei Muceniţe Tecla, care fugea de mîinile celor fără de ruşine. Deci, despicîndu-se piatra, Sfînta fecioară Varvara a fugit în despicătura aceea şi îndată s-a închis piatra la loc după dînsa, dînd sfintei cale slobodă ca să se suie în vîrful muntelui, unde s-a ascuns într-o peşteră de piatră. Iar Dioscor cel mai împietrit decît piatra, nevăzînd înainte pe fiica sa care fugea, se mira cum s-a ascuns de ochii lui căutînd-o cu sîrguinţă multă vreme. Deci, înconjurînd muntele acela şi căutînd pe Varvara a văzut doi păstori pe munte, păscîndu-şi oile lor, care o văzuseră pe Sfînta Varvara fugind la munte şi ascunzîndu-se în peşteră. Suindu-se la dînşii, Dioscor i-a întrebat: "N-aţi văzut pe fiica mea ascunzîndu-se pe aici?" Unul din păstori, fiind milostiv şi văzînd pe Dioscor plin de mînie, vrînd să tăinuiască pe fecioara cea nevinovată, a zis: "N-am văzut-o". Dar celălalt, tăcînd, a arătat cu degetul locul unde se ascunsese sfînta. A alergat Dioscor acolo degrabă, iar pe ciobanul care a arătat pe sfîntă cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu chiar în locul acela, pentru că el însuşi se transformă în stîlp de piatră, iar oile lui în lăcuste.
Dioscor, aflînd pe fiica sa în peşteră, a apucat-o şi a început a o bate fără milă şi, trîntind-o la pămînt, o călcă cu picioarele; apoi, apucînd-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După aceea a închis-o într-o casă mică şi întunecoasă, încuind uşile şi ferestrele şi, pecetluindu-le cu pecete, a pus strajă şi o chinuia pe dînsa cu foame şi cu sete. După aceasta s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Marţian şi i-a spus toate cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor şi crede Celui răstignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credinţa cea părintească. Apoi, scoţînd-o de la închisoare, a adus-o şi a dat-o în mîinile ighemonului, zicînd: "Eu mă lepăd de dînsa de vreme ce şi ea s-a lepădat de zeii mei şi dacă nu se va întoarce iarăşi către dînşii şi nu se va închina lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică şi eu să nu-i fiu tată; iar tu, stăpînitorule ighemoane, munceşte-o pe dînsa precum voieşte stăpînirea ta". Ighemonul, văzînd frumuseţea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviinţa ei şi a început a grăi către dînsa cu blîndeţe, cuvinte bune, lăudînd frumuseţea ei şi neamul cel bun şi o sfătuia să nu se lepede de legile cele vechi părinteşti şi să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor şi întru toate să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moştenitoarea tuturor averilor lui.
Sfînta fecioară Varvara, cu prea înţelepte şi blînde cuvinte mustrînd deşertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea şi preamărea numele lui Iisus Hristos şi se lepădă de toate deşertăciunile pămînteşti, de bogăţii şi de mîngîierile lumeşti, dorind pe cele cereşti. Iar ighemonul o sfătuia pe dînsa să nu necinstească neamul său şi să nu-şi piardă floarea cea prea frumoasă a tinereţilor sale. Apoi, mai pe urmă, a zis: "O! frumoasă fecioară, fie-ţi milă singură de tine şi te sîrguieşte cu osîrdie împreună cu noi, să aduci jertfă zeilor, pentru că mi-e milă de tine şi voiesc a te cruţa, fiindu-mi jale a da la munci şi la răni o aşa frumuseţe. Iar de nu mă vei asculta şi vei petrece nesupusă nouă, apoi mă vei sili pe mine, chiar nevrînd, să te chinuiesc cumplit". Iar Sfînta fecioară Varvara i-a răspuns: "Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu şi însumi voiesc a-I fi Lui jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele; iar zeii tăi nimic nu sînt şi nimic n-au zidit, fiind fără de suflet şi nelucrători. Căci pe aceia singuri îi zidesc mîinile omeneşti, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii păgînilor sînt argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti. Şi toţi zeii păgînilor sînt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut. Aceste cuvinte prooroceşti eu le ascult şi cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate; iar pentru zeii voştri aceasta mărturisesc, că sînt deşerţi şi deşartă este nădejdea voastră într-înşii".
După ce sfînta a grăit aceste cuvinte, ighemonul s-a mîniat şi îndată a poruncit să o dezbrace, pentru care această chinuire era mai grea decît rănile cele grele, căci a pus-o să stea goală înaintea multor bărbaţi, care fără ruşine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc. Apoi muncitorul a poruncit să o întindă pe pămînt şi cu vine de bou să o bată tare, mult timp, încît s-a roşit pămîntul cu sîngele ei. Şi încetînd muncitorii a o mai bate, după porunca ighemonului, a frecat rănile ei cu zdrenţe şi cu ţesături de păr, adăugînd dureri la dureri. Însă toate chinurile acelea care năvăleau mai repede decît vîntul şi decît viforul, asupra neputinciosului ei trup fecioresc, n-au clătinat pe Sfînta muceniţă Varvara, cea tare în credinţă, pentru că era întemeiată pe piatra Hristos, Domnul său, prin care răbda acele dureri amare.
După aceasta, ighemonul a poruncit să o bage în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce fel de munci mai cumplite s-o muncească. Deci fiind abia vie de rănile cele multe, Sfînta Varvara se ruga în temniţă cu lacrimi lui Hristos Domnul, iubitul său mire, ca să n-o lase pătimind acele dureri cumplite şi grăia împreună cu David: Nu mă lăsa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Aşa rugîndu-se ea şi fiind miezul nopţii, a strălucit o lumină mare, iar sfînta a simţit în inima sa o spaimă şi o bucurie pentru că se apropia Mirele ei cel nestricăcios, vrînd a cerceta pe mireasa sa. Apoi Însuşi împăratul măririi S-a arătat întru slava negrăită, pe care văzîndu-l sfînta, o! cît s-a bucurat cu duhul şi s-a îndulcit cu inima! Căutînd Domnul spre ea cu ochii blînzi, a zis cu dulcile Sale buze: "Îndrăzneşte, mireasa Mea şi nu te teme. Eu sînt cu tine şi privind la nevoinţa ta, uşurînd durerile tale, pregătindu-ţi pentru acesta răsplătirea veşnică în cămara Mea cea cerească; deci rabdă pînă la sfîrşt, ca degrab să te îndulceşti de veşnicile bunătăţi, întru împărăţia Mea". Nişte cuvinte ca acestea grăind către dînsa Hristos Domnul, Sfînta Varvara se topea ca ceara de focul dumnezeiescului dor şi ca un rîu se revărsa cu dragostea către El. Aşa a mîngîiat-o Iisus cel prea dulce şi cu dragostea Sa a îndulcit pe iubita Sa, mireasa Varvara şi a vindecat-o de răni, încît nici urmă nu se mai cunoştea pe trupul ei. Apoi s-a dus de la faţa ei, lăsîndu-i o nespusă veselie duhovnicească. Şi era sfînta Varvara în temniţă ca şi în cer cu îngereasca dragoste aprinzîndu-se către Dumnezeu şi mărindu-L cu inima şi cu gura, dînd mulţumire Domnului că n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care pătimeşte pentru numele Lui.
Era acolo o femeie credincioasă şi temătoare de Dumnezeu, cu numele Iuliana, care, de cînd a fost prinsă Sfînta Varvara, o urmărea de departe şi privea la pătimirile ei. Iar cînd sfînta a fost aruncată în temniţă, şedea la fereastra temniţei, minunîndu-se cum acea fecioară tînără, în floarea tinereţilor şi a frumuseţii sale, a trecut cu vederea pe tatăl său şi pe tot neamul său, bogăţiile şi toate bunătăţile, frumuseţile lumii acesteia şi încă şi sufletul său nu şi-l cruţă pentru Hristos, ci cu osîrdie îl jertfeşte pentru El. Apoi văzînd că a vindecat Hristos de răni pe Sfînta Varvara, a dorit ca şi ea să pătimească pentru Dînsul şi a început a se pregăti pentru nevoinţe, rugînd pe Iisus Hristos începătorul de nevoinţe, ca să-i dea şi ei răbdare pentru munci.
Deci, făcîndu-se ziuă, au scos pe Sfînta Varvara din temniţă şi au dus-o la necuratul divan, spre a doua întrebare, iar Iuliana îi urma ei de departe. Sfînta Varvara, stînd înaintea divanului, a ighemonului şi a celor ce erau împreună cu dînsul, aceştia au văzut pe fecioară sănătoasă, cu faţa luminată şi mai frumoasă decît întîi, iar pe trup fără nici o rană din cele ce avusese şi s-au mirat. Apoi ighemonul a zis către dînsa: "Oare, vezi, o! fecioară, cîtă purtare de grijă au zeii noştri pentru tine? Iar pe tine, care ieri erai cumplit rănită, acum te-au vindecat şi, fiind slăbită de dureri acum eşti sănătoasă. Deci fii şi tu mulţumitoare spre o facere de bine ca aceasta şi, închinîndu-te lor, adu-le jertfă".
Sfînta a răspuns: "Ce grăieşti, ighemoane? Oare zeii tăi m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muţi şi neavînd nici o simţire, ei, care nu pot să dea orbilor vedere, muţilor grăire, surzilor auz, şchiopilor umblare, bolnavilor vindecare, nici pe morţi să-i învieze? Cum au putut aceia a mă vindeca şi pentru ce să mă închin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul meu, care tămăduieşte toate durerile, iar morţilor le dă viaţă. Aceluia eu cu mulţumire mă închin şi singură însămi mă aduc Lui jertfă, pe care tu cu ochii tăi cei necuraţi, orbit fiind cu mintea, nu poţi a-L vedea, că nu eşti vrednic".
Aceste cuvinte ale sfintei muceniţe au pornit pe ighemon spre mînie şi a poruncit să spînzure pe muceniţă pe lemn şi să-i strujească trupul cu unghii de fier, apoi să ardă coastele ei cu făclii aprinse. Şi pe toate acestea le răbda Sfînta Varvara cu vitejie, ba încă şi cu ciocanul a fost bătută în cap. Cîte a răbdat acea fecioară fiind vie, n-ar fi răbdat nici un bărbat, oricît de tare, de n-ar fi întărit puterea lui Dumnezeu, nevăzut, pe mieluşeaua Lui.
În mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara, sta nu departe Iuliana, cea mai sus pomenită; aceea, privind la pătimirea Sfintei Varvara, plîngea şi nu putea a se opri din lacrimi. Apoi, umplîndu-se de rîvnă, a ridicat glas din popor şi a început a ocărî tirania cea fără de omenie a nemilostivului ighemon şi a huli pe zeii lor cei păgîneşti. Îndată însă a fost prinsă şi, fiind întrebată despre credinţă, a mărturisit că e creştină; pentru aceea a poruncit ighemonul să o chinuiască şi pe dînsa, ca şi pe Sfînta Varvara. Deci a fost spînzurată împreună cu Sfînta Varvara şi strujită cu piepteni de fier. Iar Sfînta Mare Muceniţă Varvara, spînzurată în acele munci, şi-a ridicat ochii către Dumnezeu şi a zis: "Dumnezeule, Cel ce cerci inimile omeneşti, Tu ştii că dorindu-Te pe Tine şi poruncile Tale cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Ţie şi dreptei Tale celei Atotputernice m-am încredinţat. Deci tu, Doamne, nu mă lăsa, ci cu milostivire caută asupra mea şi asupra Iulianei, care pătimeşte împreună cu mine; întăreşte-ne pe amîndouă şi ne împuterniceşte, ca să săvîrşim bunăvoinţa ce ne stă înainte, pentru că duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios".
Aşa rugîndu-se sfînta, li s-a dat lor nevăzut ajutor din înălţime, spre răbdare cu bărbăţie. După aceasta, tiranul a poruncit să le taie sînurile la amîndouă, apoi înmulţindu-se durerile cele grele, Sfînta Varvara, ridicîndu-şi iarăşi ochii spre doctorul şi vindecătorul său, a strigat: "Nu întoarce faţa Ta de la noi, Hristoase, şi duhul Tău cel sfînt nu-l lua de la noi; dă-ne, Doamne, bucuria mîntuirii şi cu Duh stăpînilor ne întăreşte, întru dragostea Ta".
După nişte munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfînta Iuliana să o bage în temniţă, iar pe Sfînta Varvara, spre mai marea ei ruşine, să o poarte goală, spre batjocură, prin toată cetatea, îmbrîncind-o şi bătînd-o. Sfînta fecioară Varvara cu ruşine acoperindu-se ca şi cu o haină, a strigat către iubitul său mire Hristos Domnul, zicînd: "Cela ce îmbraci cerul cu nori şi acoperi pămîntul cu negură, ca cu nişte scutece, Tu însuţi o! Împărate, acoperă goliciunea mea şi fă ca să nu fie văzute mădularele mele de ochii păgînilor, ca nu pînă în sfîrşit să fie de rîs roaba Ta". Şi îndată Domnul Hristos, Care împreună cu Sfinţii Săi îngeri privea de sus la nevoinţele roabei Sale, a grăbit spre ajutorul ei şi a trimis către dînsa un înger strălucit, cu haina în chipul luminii ca să acopere goliciunea ei. Astfel, fiind acoperită Sfînta Varvara, nu mai puteau ochii păgînilor să vadă mădularele ei cele goale şi au întors-o către muncitor. După dînsa a fost dusă Sfînta Iuliana aşijderea goală, prin toată cetatea, întru priveliştea îngerilor şi a oamenilor. Apoi, văzînd muncitorul că nu poate să le despartă pe ele de dragostea lui Hristos şi să le înduplece să se închine idolilor, le-au judecat pe amîndouă, dîndu-le spre tăiere de sabie.
Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara, nu numai că nu l-a durut inima, văzînd muncile cele cumplite ale fiicei sale, pînă într-atîta împietrindu-l diavolul, dar nu s-a ruşinat făcîndu-se singur gealat (chinuitor) al fiicei lui. Căci cu o mînă a luat pe fiică-sa, iar cu cealaltă mînă ţinea sabia şi aşa a dus-o la locul de osîndă, care era însemnat pe un munte, afară din cetate. Apoi a fost dusă de un ostaş şi Sfînta Iuliana. Cînd mergea pe cale, Sfînta Varvara se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperămînt şi pămîntul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi şi dai ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, Tu şi acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, şi dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el; pentru că ştii Doamne, că trup şi sînge sîntem şi lucrul Preacuratelor Tale mîini". Aşa rugîndu-se sfînta, s-a auzit glas din cer, chemînd-o pe ea împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini cererea ei. Deci, mergeau amîndouă sfintele muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup şi a merge către Domnul. Ajungînd la locul cel însemnat, mieluşeaua lui Hristos, Varvara, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi a fost tăiată de mîinile nemilostivului ei tată. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Va da spre moarte tatăl pe fiul, iar, pe Sfînta Iuliana alt ostaş a tăiat-o şi astfel s-a săvîrşit alergarea nevoinţei lor. Sfintele lor suflete s-au suit în glasuri de bucurie către Hristos, Mirele lor, întîmpinîndu-le îngerii şi însuşi Stăpînul lor, cu dragoste primindu-le. Iar pe Dioscor şi pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe cînd cobora din munte, iar pe ighemon care şedea în casa sa, tunete şi fulgere din cer lovindu-i i-au ucis şi i-au ars, încît nici cenuşa lor nu s-a mai aflat.
În cetatea aceea era un bărbat dreptcredincios cu numele Galentian. Acela, luînd cinstitele moaşte ale sfintelor muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit şi biserică peste dînsele, în care multe vindecări se făceau, prin moaştele sfintelor cu rugăciunile lor şi cu darul Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.
