Parintele Dumitru Staniloae - Convorbirea lui Iisus cu Nicodim

 

Capacitatea data omului de Fiul lui Dumnezeu Creatorul de a se uni cu el pana a se face si El insusi om S-a aratat in modul cel mai inalt in faptul ca S-a facut si om, sau persoana a firii omenesti, dintr-o reprezentanta a neamului omenesc, ca Fecioara (Mt. 1, 2-3; Is. 7, 14; Lc.1, 35).

Daca nu s-ar fi nascut Hristos ca om din Fecioara, nu ar fi fost Dumnezeu si n-ar fi adus lumii o lumina mai presus de ea, aratand pe om destinat vesniciei, ci ar fi lasat lumea si omenirea inchise in grauntele ei. S-ar fi dovedit incadrat in legile acestei lumi si n-ar fi putut ridica omenirea intr-un plan superior de vesnica viata fericita. Nascut ca orice om, ar fi si murit ca orice om, fara sa poata invia nici El si fara sa poata invia nici pe oamenii a caror fire a asumat-o.

Crucea Lui n-ar fi fost mantuitoare daca s-ar fi nascut cu pacatul care l-ar fi supus mortii ca pe toti oamenii, deci n-ar fi acceptat moartea de bunavoie pentru ceilalti oameni, ca sa o poata birui, ci ar fi suportat-o, fara voie, pentru vina lui, ca o lege careia i-ar fi fost si El supus. N-ar fi adus nimic nou in lume. Gruparile neoprotestante sunt consecvente cand, respingand nasterea lui Hristos din Fecioara, resping si crucea Lui, ca suportata pentru oameni cu puterea de a invinge moartea primita prin ea. Numai asa Hristos S-a aratat prin cruce Mantuitor, deci ca lumina ce ne ridica din intunericul mortii, pentru ca S-a aratat ca Dumnezeu Mantuitor prin nasterea din Fecioara. Numai asa ii putem cere lui Hristos la Liturghie: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sangele Tau“.

Numai asa putem spune, tot in Sfanta Liturghie: „Iata, a venit prin cruce bucurie la toata lumea“. Am spus inainte ca Fiul lui Dumnezeu S-a coborat la om, inaltandu-l la nivelul Sau prin har. Cel mai mult a facut-o aceasta cu Cea pe care a facut-o Nascatoare a Sa, Nascatoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ridicat pe toti la El, care credem in El ca Dumnezeu si in ea ca Nascatoare de Dumnezeu, din legea mortii definitive, fara sens. Aceasta s-a facut prin faptul ca S-a nascut din ea ca Fecioara, desigur tinand seama si de cuvantul ei: „pod care ne trece cu adevarat de la moarte la viata“ (Acatistul Maicii Domnului). Numai nascandu-Se din ea ca Fecioara, ea a fost facuta „scara cereasca prin care S-a pogorat la noi Domnul“. Ea a fost facuta „Maica luminii“. […]

In faptul ca Hristos Se naste din Fecioara se arata ca El isi afirma, prin nastere ca om, atat calitatea de Creator al umanitatii, cat si vointa de a o mantui pe aceasta, adica de a scapa de moarte si de a asigura oamenilor, ce voiesc sa se uneasca cu El, viata fericita de dupa moarte si fara de moarte.

El Se face om, dar ramane si Dumnezeu. Numai prin aceste doua calitati isi arata deplina apropiere de oameni si calitatea de Mantuitor. Numai coborandu-Se la calitatea de om, dar inaltand pe om la calitatea personala de Dumnezeu, ridica pe oameni la egalitatea cu Sine, fara sa confunde dumnezeirea cu umanitatea. […]

Hristos e cale vazuta spre tinta care este tot El, prin faptul ca e omul model, dar si Dumnezeu, ca viata deplina a omului, prin unirea deplina a firii Lui omenesti cu firea Lui dumnezeiasca. Caci, precum am afirmat, in persoana este viata concreta a unei firi. Iar in Hristos, viata umanitatii este realizata in insasi Persoana dumnezeiasca. Si, daca in Persoana altuia are si persoana mea completarea vietii, in Hristos avem in Persoana altuia nu numai viata marginita a omului, ci si firea nemarginita a Fiului lui Dumnezeu, care ne pune in comuniune cu alte Persoane dumnezeiesti: cu Tatal si cu Duhul Sfant.

In apropiere de aceasta Persoana inaintam tot mai mult, mergand pe calea unirii desavarsite a firii omenesti cu dumnezeirea in El, fara sa ajungem vreodata sa fim asemenea cu acea tinta. Hristos ne este cale, ajutandu-ne sa facem si noi din umanitatea noastra un mediu tot mai straveziu al dumnezeirii, cum e firea Lui omeneasca, si un mijloc tot mai adecvat lucrarii dumnezeirii, cum este umanitatea asumata de El, fara sa ajungem niciodata la aceasta calitate a Lui. El este, in alti termeni, calea spre indumnezeirea noastra prin har. Si El ne este cale, nu numai pentru ca voim noi sa-I urmam Lui, apropiindu-ne tot mai mult de El, ci si pentru ca El insusi se face in noi cale a noastra, dandu-ne puterea sa ne insusim viata Lui. In acest scop, El Se salasluieste in noi la Botez, sau noi ne salasluim in El. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune: „Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat“ (Gal. 3, 27), sau: „Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mi-ne“ (Gal. 2, 20). Totusi trebuie sa voim si noi sa fim in El si El in noi. Si voirea aceasta a noastra se arata in faptele noastre, ca implinire a poruncilor, sau a voii Lui, in ceea ce se arata raspunsul iubirii noastre la iubirea Lui. Astfel, insusi Iisus Hristos a spus: „De veti pazi cuvintele Mele, raman in voi. si voi veti ramane in iubirea Mea. Si cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara de Mine nu puteti face nimic“ (In. 15, 5, 7, 10).

Cel ce crede este in Hristos, sau are pe Hristos in sine de la Botez, aflandu-se ca o mladita in vita si impartasindu-se de viata Lui roditoare. Dar trebuie sa sporeasca tot mai mult in im-partasirea de viata Lui, de puterea Lui roditoare, ca sa aduca si el roada tot mai multa. A-cela are in sine pe Hristos in calitate de cale spre tot mai multa viata, in unire cu viata Lui, dar trebuie sa inainteze tot mai mult in El spre El. De aceea, atat Hristos, cat si Apostolul Ioan vorbesc nu de staruire nemiscata in Hristos, ci de o „umblare“ in El (In. 8, 12; 1 In. 2, 11). Hristos, dupa ce a inviat, ne-a nascut la Botez din nou, dar spre „nadejde vie“ in tot mai multa viata adevarata (1 Petru 1, 3). Fara Hristos, traind in monotonia si ingustimea unei existente sarace, nu cunoastem o cale si o tinta spre care sa inaintam (1 In. 2, 19). Caci numai in El, ca in Cel ce este viata nemarginita si nesfarsita, de care ne poate face parte si noua, inaintam in viata fara sfarsit.

Neinaintand in El ca Persoana care ne comunica viata nemarginita, nu putem inainta in nimeni spre a le impartasi dintr-o astfel de viata. Numai inaintand in El, impartasindu-ne tot mai mult de iubirea desavarsita si de viata inviata ce ne-o comunica El, putem inainta si noi in iubirea sau viata altora. Altfel, ramanem in egoismul nostru, in dispretul fata de altii, caci n-avem puterea sa ne miscam spre unirea cu ei prin iubire daca nu inaintam in unirea cu Hristos si in viata fara sfarsit in El. Neiubirea lui Hristos, unita cu neiubirea semenilor, ne tine intr-o agitatie care nu ne scoate din noi, deci din intuneric. „Cel ce uraste pe fratele sau, umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, ca intunericul a orbit ochii lui“ (I In. 2, 11). Deci, a inainta in Hristos inseamna a inainta pe calea care ne duce spre viata, care se arata si in comunicarea cu altii. Caci Hristos este calea spre viata. Pentru aceea Hristos, aratandu-Se drept calea adevarata spre viata adevarata, este lumina adevarata. El a venit in lume ca lumina, in sensul de cale adevarata spre viata adevarata. Impartasindu-ne tot mai mult de El, sau de viata, nu mai umblam in intuneric, ci in lumina. Hristos e lumina adevarata, pentru ca e Viata. El este, si in calitatea de lumina, si calea spre viata adevarata: „Si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua. Si aceasta era solia pe care am auzit-o de la El si v-o vestim: ca Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El. Daca zicem ca avem impartasire cu El, si umblam in intuneric, mintim si nu savarsim adevarul“ (I In. 1, 2, 5-6).

Avand pe Hristos in sine, omul care crede in El ajunge sa fie tot mai mult un mediu prin care lucreaza Hristos, asa cum lucreaza sufletul prin trup. Caci lucrand sufletul lui in trupul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucreaza in trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele acelui om devin curate, pentru ca sufletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dumnezeiasca a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune ca si in trupul acelui om lucreaza Hristos, odata ce Acesta se afla in om si cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu inseamna ca sufletul si trupul omului sunt puse intr-o stare pasiva. Hristos lucreaza de fapt prin lucrarile sufletului si trupului. Asa cum Hristos atingea, prin mana Sa, ochii orbului, ca prin aceasta miscare a mainii sa transmita puterea Lui dumnezeiasca, asa transmite si prin mainile unei persoane credincioase puterea dumnezeiasca aflata in trupul Sau, aflat si acesta inlauntrul acelei persoane. Hristos este in credincios o cale interioara care il apropie pe om tot mai mult de Sine si il face tot mai mult mediu al puterilor Sale.

Dar intrucat puterea inaintarii spre Hristos nu se comunica omului numai de catre Hristos ca Dumnezeu, ci vine si de la El ca om, Hristos ni S-a facut cale si prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desavarsit al pu-terilor Sale dumnezeiesti, de la inceput, dar, ca sa ne arate aceasta prin faptele Sale concrete, a facut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil si succesiv prin viata Sa desfasurata in asemenea fapte, ca sa poata si omul credincios sa-L imite. Se arata parcurgand si El o cale omeneasca concreta. Ne-a dat putinta sa-L vedem ca o cale strabatuta concret cu umanitatea Sa plina de dumnezeire, ca sa imitam si noi faptele Sale, chipul bunatatii si curatiei Lui in asemenea fapte, ca o cale strabatuta din copilaria Sa pana la jertfa pe cruce. Ne-a aratat cum sa ne manifestam blandetea, curatia de patimi, rabdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toata viata Lui e o lumina concreta. Dar Hristos ne este, in calitate de cale, lumina sau invers. Insa El ne este o cale nesfarsita, pentru ca este nu numai om, ci si Dumnezeu. Si ne este o cale nesfarsita chiar ca Persoana, dat fiind ca insasi Persoana omeneasca este totodata o taina niciodata epuizabila. Chiar persoana umana este, pe de o parte, o lumina si o cale pentru vointa noastra de-a inainta in comuniunea si iubirea fata de ea la nesfarsit, neputandu-se confunda cu ea niciodata. Persoana umana este si ea o cale nesfarsita, pentru ca niciodata nu sfarseste in a ne comunica ceva.

Traieste mereu altceva din ea si traiesc mereu in alta stare in legatura cu ea; doreste mereu sa se comunice altei persoane. Inaintez in a o cunoaste, caci mai am mereu multe de cunoscut in ea. Dar in aceasta comunicare fara sfarsit este totusi ceva finit, ceva definit, sau un indefinit marginit. Hristos insa ca Persoana in acelasi timp umana si divina este la nesfarsit intr-o comunicare a infinitatii Sale. E mereu Lumina, mai presus de orice lumina si taina, vesnic mai presus de definibilul uman. E taina infinita in ceea ce ne comunica si taina infinita in ceea ce ramane mereu inca necomunicat. Cu cat comunica mai multa lumina, cu atat se vadeste mai mare taina. Hristos e lumina si taina nesfarsita chiar in umanitatea Sa, pentru ca este o u-manitate prin care se comunica Persoana dumnezeiasca.

Urmand pe aceasta cale, prin credinta in Hristos vom ajunge si noi la inviere, ca la viata neingustata, in vesnica fericire, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindca ne vom arata si noi fii ai Tatalui ceresc si frati ai Lui dupa har. Si cel facut fiu al Tatalui ceresc si frate al Fiului Sau nu mai e lasat sa moara cu totul si definitiv. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune ca cel nascut prin har din Hristos cel inviat, la Botez, e ridicat la calitatea de fiu al Tatalui Sau, desigur daca urmeaza calitatea de fiu exemplul Fiului nascut din Tatal dupa fiinta. „Iar inainte de venirea credintei in Hristos, noi eram paziti sub Lege, fiind inchisi pentru credinta care avea sa se descopere. Astfel ca Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca sa ne indreptam din credinta. Iar daca a venit credinta (in Hristos), nu mai sunteti sub calauza. Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos. Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat“ (Gal. 3, 25-27).

Intai Hristos ne-a nascut din nou, „dupa invierea Lui“ (1 Petru 1, 3), apoi „fiindca sunteti fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului sau in inimile voastre, care striga: Avva Parinte“ (Gal. 4, 6). De aceea, dupa Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfant: „Si ungerea Lui va va invata despre toate“ (1 In. 2, 27). Caci dupa invierea lui Hristos si dupa inaltarea Lui ni s-a cerut sa ne purtam ca niste fii, implinind cu iubire voia Lui si imitand pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere si caldura in aceasta de la Duhul Fiului. Caci strigarea Duhului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune insesi inimile noastre in simtirea de fii iubitori fata de Tatal, asemenea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de esti fiu, esti si mostenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hris-tos“ (Gal. 4, 7). Si, ca atare, putem sa nu slujim celor ale lumii, socotindu-le suprema realitate (Ibid. 9). Am devenit posesorii puterilor dumnezeiesti.

Inainte de venirea in trup, Cuvantul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dumnezeu deplin ca Tata. Cuvantul lui Dumnezeu ne apare inca in calitate de Pedagog spre Dumnezeu, deci ca un fel de Stapan poruncitor. Deci nu ni se aratase in maxima apropiere si comunicare spirituala, ca Frate in umanitate, facandu-ne si pe noi impreuna cu El fii ai lui Dumnezeu, ca Tata. Aceasta se arata in faptul ca ne vorbea indirect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca noua“ a iubirii, pentru ca nici El nu ne aratase ca ne-a iubit pe noi, facandu-se Frate cu noi (In. 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dumnezeu, de unul din Treime, nu stralucea inca in deplina claritate. Se vedea mai mult prin diferite chipuri. Mai ales se arata puterea lui Dumnezeu prin norul ce acoperea cortul si mergea inaintea lui, aratand cortul plin de slava Domnului (Ies. 40, 32-35). Prin nor, in cort era o anumita prezenta a puterii Cuvantului lui Dumnezeu, dar El nu se revela in mod clar. O anumita prezenta a puterii Lui in nor era si in jertfele de animale ce se aduceau in cort, si mai ales in mielul pascal, dar aceasta prezenta a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o prezenta personala clara si directa a Lui, cand se va intrupa El insusi ca om. Toate aceste chipuri erau ca o „fagaduiala“ a venirii Fiului lui Dumnezeu ca Frate si Mantuitor al nostru, ca sa ne ridice si pe noi la calitatea de fii ai Tatalui ceresc.

Acum se arata clar ca Lumina si ca sensul cel mai adevarat al existentei noastre, facandu-ni-se, ca Frate, cale ca sa ne unim cat mai mult cu El, ca frati ai Lui si fii ai Tatalui Sau, nemar-ginit si fara de inceput. Acum se lamuresc si se adeveresc toate chipurile din Lege, aratandu-ni-se totodata inaltimea maxima ce ni se fagaduise prin ele. Omul creat din nimic e ridicat la inaltimea de fiu al lui Dumnezeu. In aceasta se arata al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia omului, pe de alta parte, e compensata prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, caruia i se face Frate si Tata. De fapt, numai acesta poate fi adevarul. Caci daca exista un Dumnezeu, si anume un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai inalt al existentei – si in realitate El trebuie sa fie ca explicare a existentei – El nu poate, daca vrea sa mai existe si altceva, sa nu creeze acel altceva din nimic, dar si sa nu-l ridice la o unire cu Sine, pentru a fi in toate o unitate, fara sa-l desfiinteze pe acel altceva ca creatie.

Si aceasta treapta la care e ridicat creatul este aceea de fiu al Sau. Numai la aceasta suprema apropiere intelegem ca vrea sa poata ridica Creatorul iubitor pe cel creat. Numai facut fiu cunoaste pe Tatal sau necreat si Creator la maximum, precum il poate si imita in viata sa. Iar aceasta cunoastere si imitare nu poate sa nu inainteze la nesfarsit, data fiind infinitatea Aceluia si finitudinea firii celui creat. N-a creat Dumnezeu din iubire o faptura constienta ca s-o tina cu dispret intr-o separatie de nedepasit fata de Sine.

Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului daca nu are, pe de alta parte, Necreatul un Fiu (necreat, n.r.) si acest Fiu nu e intr-un fel model al creatului si nu se face El insusi Frate cu creatul, adica om.

Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ni se face calea clara si eficienta a oamenilor spre calitatea de fii in Hristos. Acum ne ajuta sa-I urmam Lui ca Fiu facut om prin Duhul Sau de Fiu. Astfel, suntem introdusi in relatiile treimice sau facuti mostenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatal. Nu mai suntem stapaniti de poftele ce ni le trezesc lucrurile atat de mici ale lumii, chiar prin valoarea data carnii animalelor ca jertfe, ci le vedem pe acestea ca mediu straveziu al lui Dumnezeu, ca mijloace prin care ne aratam iubirea ajutatoare unii fata de altii.

Parintele Dumitru Staniloae,
Articol preluat din lucrarea Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993

În această zi, pomenirea sfintei marii muceniţe Ketevan, regina Georgiei

 

Sfînta Mare muceniţă Ketevan era descendentă din familia imperială Bagration şi era strănepoata a împăratului Constantin din Kartalin (1469-1505). Devenită soţia lui David, urmaşul împăratului Alexandru al II lea din Kakheti (1577-1605), ea însăşi a condus imperiul. Pietatea profundă a împărătesei se manifesta în atenţia ei deosebită faţă de nevoile Bisericii Georgiene, în zidirea de biserici, adăposturi şi case pentru călători sau cei fără de acoperis. După moartea soţului său, Sfinta Ketevan s-a instalat în singurătate.

Constantin (numit Okayan), frate al soţului ei, a acceptat Islamul şi, urmând instrucţiunile sahului Abbas I, a trimis asasini să îl ucidă pe tatăl său care era pe moarte, împăratul Alexandru II, şi fratele său George. După ce crima a fost înfăptuită, Constantin a dat ordine să fie puse corpurile victimelor pe cămile şi să fie duse împărătesei Ketevan. îngrozită în faţa faptei de cruzime, împărăteasa i-a jelit pe nevinovaţii suferitori şi i-a îngropat la catedrală Alaverdsk. în plus, necredinciosul Constantin-Okayan a depăşit buna cuviinţă în faţa respectabilei ei văduvii şi i-a cerut mana, ameninţând cu forţa în caz de refuz.

Împărăteasa Ketevan şi-a adunat poporul din Kakheti şi a mers împotriva lui Constantin, învingând pe necuviinciosul apostat. El avu parte de o moarte lipsită de glorie împreună cu mulţi din armata persană. Sub conducerea înţeleaptă a împărătesei Ketevan, pacea şi dreptatea au fost restabilite în Kakheti. Sahul Abbas I i l-a înapoi pe fiul ei Teimuraz, care, desi trăise mai multi ani la curtea şeicului ca ostatic, îsi păstrase Credinta Ortodoxă neîntinată.

După aceea sahul Abbas, ameninţând Georgia cu distrugerea, a constrâns autorităţile feudale din Kakheti să predea o sumă de ostateci de seama. Printre ei, ca voluntar, se afla împărăteasa Ketevan. Vrând să prevină dezastrul pentru naţiunea georgiană şi Sfânta Biserică, ea a ajuns în Ispahan. Sahul Abbas a îndemnat-o pe împărăteasa să accepte credinţa mahomedană, dar a primit un refuz hotărât.

Apoi împărăteasa Ketevan a fost aruncată în închisoare, unde a petrecut zece ani, plini de suferinţele martiriului. Nici josnicia curtenilor perşi, nici propunerile viclene ale şahului de a o ridica la rangul de împărăteasă ţinutului pers, nici propunerile de mari bogăţii, nici implorările şi rugăminţile stăruitoare ale curtenilor şi nobililor perşi – nimic nu era în stare să o ademenească să pronunţe chiar şi o singură vorbă blasfemitoare împotriva lui Hristos. Nimic nu era în stare să o mişte pe cea care suferea întru Hristos.

Au atârnat-o răstignită pe un copac în formă de cruce şi au torturat-o cu cleşti încinşi. I-au pus pe cap un coif încălzit la roşu, a fost lovită cu vergi de otel şi i-au împuns trupul cu unghiile. Fumul gros din părul şi capul său arzând s-a ridicat în sus, şi binecuvintata martiră şi-a dat sufletul întru Dumnezeu în ziua de 13 septembrie 1624.

Trei coloane strălucitoare au coborât asupra trupului Sfintei Ketevan, semnificând izbânda ei spirituală. Osemintele sfintei împărătese au fost aduse la Roma la catedrala sfântului Apostol Petru, de către călugări ai ordinului Augustinilor care fuseseră martori la martiriul ei. O parte din moaşte (cinstitul cap şi mâna dreaptă a martirei) au fost date de către călugării Augustini împăratului Teimuraz I şi puse sub masa altarului din catedrala Alaverdi a sfântului Mare mucenic Gheorghe din Kakheti. Patriarhul-katolikos Zaharia (1613-1630) a numărat pe Marea Martiră Ketevan printre sfinţi şi i-a rânduit Sărbătoarea pentru 13 septembrie.

În această zi, pomenirea Cuviosului Ioan de la Prislop

 

Se spune ca un tânăr pe numele Ioan, din satul Silvasul de sus – în hotarul căruia se afla şi Sf. Locas – a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de le Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viată şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, ca la 500 metri de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivut (Silvut), unde şi-a săpat singur cu mari nevoinţe, o chilie de piatră, cunoscută până azi sub numele de “chilia” sau iarăşi “casa sfântului”. Aici şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îsi facea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celalat al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau Sfântul Ioan de la Prislop.

Nu ştim cu siguranţă când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop. Presupunem că în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor… El a fost este şi va fi – pentru credincioşii din părţile Hategului şi Hunedoarei – o pildă vie de sfinţenie, iar “chilia” sau “casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţa aleasă şi bineplacută lui Dumnezeu.

(Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu: “Sfinţi Români“, editia 1987)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Troparul Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop, glasul I Iubitorule de nevoinţă şi râvnitorule întru cele sfinte, Cuvioase Părinte Ioane! Părăsit-ai cele trecătoare şi ai ales pe cele veşnice, luat-ai jugul lui Hristos în Mănăstirea Prislop şi în peşteră pustnicească împreună cu îngerii L-ai slăvit pe Dumnezeu. Pentru aceasta nu înceta a te ruga pentru sufletele noastre! Condacul Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop Jugul nevoințelor pe umeri luându-l, lui Hristos ai urmat, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane; în peșteră nevoindu-te, cu răceala pietrei te-ai împrietenit și podoaba pustniciei ai dobândit. Pentru aceasta, nu înceta a te ruga pentru sufletele noastre!

La aproximativ 15 kilometri de oraşele Hunedoara şi Haţeg, din apropierea fostei aşezări Sarmizegetusa romana, într-un cadru natural de o rară frumuseţe, se află străvechea mănăstire Prislop, sau a Silvaşului, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana sau a ucenicilor săi, ridicată - se pare - pe locul unei vetre sihăstreşti şi mai vechi. Actuala biserică a mănăstirii, în plan triconc, specific bisericilor din Muntenia şi din Moldova, a fost ctitorită şi înzestrată prin 1564 de domniţa Zamfira, fiica lui Moise Basarab al Ţării Româneşti, care şi-a sfârşit zilele aici, la Prislop, în anul 1580 şi a fost îngropată în pronaos. În decursul unei existenţe de şase veacuri, mănăstirea Prislop a îndeplinit un însemnat rol cultural-bisericesc în viaţa românilor transilvăneni. Aici se pare că s-a retras, spre sfârşitul vieţii, însuşi Sfântul Nicodim de la Tismana şi a copiat cunoscutul Tetraevanghel slavon din 1405, una din marile valori ale patrimoniului artistic al ţării noastre. De aici s-au ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: mitropolitul Ioan din Alba Iulia (1585-c. 1605) - fost egumen -, care a păstorit în zilele de glorie a lui Mihai Viteazul, şi episcopul Teofil de la Vad (1615) şi, poate, şi alţii pe care nu-i cunoaştem. În veacurile al XVII-lea - al XVIII-lea, Prislopul avea o şcoală în care se pregăteau „dieci”, candidaţi la treapta preoţiei. Iar pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, tot din această obşte s-au ridicat unii apărători ai credinţei ortodoxe, în faţa încercărilor de atragere a călugărilor de aici la uniaţie. Mai presus de toate însă, Prislopul a îndeplinit, de la începuturile lui şi până azi, un rol de seamă în întărirea vieţii duhovniceşti din Ţara Haţegului, de pe valea Streiului şi din „ţara pădurenilor”, situate în apropierea ei (1). Dar de trecutul mănăstirii se leagă şi amintirea unui „sfânt”, necanonizat oficial, dar socotit ca atare de obştea dreptcredincioşilor creştini din zonele amintite. Se spune că un tânăr cu numele Ioan, din satul Silvaşul de Sus - în hotarul căruia se află şi sfântul locaş - a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de la Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, ca la 500 de metri de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivuţ (Silvuţ), unde şi-a săpat singur, cu mari nevoinţe, o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viaţa lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau „Sfântul” Ioan de la Prislop. Poporul dreptcredincios l-a socotit „sfânt” încă din timpul vieţii sale, iar după moarte, această credinţă s-a întărit şi mai mult. Vestea despre viaţa sa aleasă şi mai ales despre moartea lui tragică a ajuns peste munţi, în Ţara Românească, de unde au venit câţiva cuvioşi călugări care i-au cerut trupul de la rude, ducându-l într-una din mănăstirile de dincolo (2). Tradiţia pe care am consemnat-o mai sus, cunoscută până azi în regiunea respectivă, era menţionată încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de acea cronică în versuri intitulată: Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului, din Prislop, prin cuvintele: „Şi atunci, un tânăr oarecare din sat, Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim au urmat, Din lume şi din rudenii cu totul au eşit Şi aici la mine au venit. Intru o stâncă chilie şi-au făcut, În care, slujind, lui Dumnezeu i-au plăcut Şi pe el după sfârşit, Dumnezeu l-au proslăvit. Peştera şi acum să găseşte Si „chilia sfântului” să numeşte Iară după oarecare întâmplare, Cu a lui Dumnezeu mai'nainte apărare Rudele sfântului cele din sat Moaştele cu totul le-au rădicat Şi în Ţara Românească le-au dus, La oarecare mănăstire le-au ascuns. Însă la neamul lui pururea să pomeneşte, Fiindcă şi o părticică din moaştele lui să găseşte” (3). Nu ştim cu siguranţă când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop. Presupunem că în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor. În orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a cârmuit mănăstirea în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, iar în 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul la Alba Iulia, păstorind până către anul 1605, deci tocmai în zilele de mare însufleţire românească, prilejuite de realizarea primei uniri statale a românilor de pretutindeni, de către Mihai Viteazul. „Sfântul” Ioan de la Prislop a fost, este şi va fi - pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei - o pildă vie de sfinţenie, iar „chilia” sau „casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţă aleasă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Pr. Prof. Mircea Păcurariu 1. Istoricul mănăstirii, la Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Mănăstirea Prislop, în „Mitropolia Ardealului”, II (1957), nr. 9-10, p. 707-712. 2. Amănunte la I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 61-102 şi 350-385; Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania, Sibiu, 1936, p. 103-128. 3. Ibidem, p. 354. I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, ed. a II-a, Craiova, 1941, p. 61-62; Dan Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versifi-cate (sec. XVII-XVIII): Studiu şi ediţie critică, Bucureşti, 1967, p. 76-77. Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 350-352, Cuviosul Ioan de la Prislop.

 

Viaţa Sfîntului Sfinţit Mucenic Cornelie Sutaşul
(13 septembrie)

(Culegere de la Metafrast)

După patima cea de bună voie a Domnului nostru Iisus Hristos, după Învierea şi după Înălţarea Lui la ceruri, era în Cezareea Palestinei un sutaş, anume Cornelie, de neam din Tracia. Acesta fiind în întunericul necredinţei, avea lucrările luminii şi, deşi era păgîn, a vieţuit ca un creştin, şi pe Hristos, pe care nu-l ştia, prin milostenii îl cinstea. Vieţuind în mijlocul lumii celei rele, s-a făcut bun, precum mărturiseşte de dînsul Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, în faptele Apostolilor, zicînd: "Un bărbat oarecare era în Ce-zareea, anume Cornelie, sutaş, din cetatea care se cheamă Italia; fiind cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa sa, făcea milostenii multe la săraci, şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna" (Fapte 10,1-2). Deci, n-a trecut cu vederea Dumnezeu aceste fapte bune ale lui, ci a binevoit a-l lumina pe el cu lumina credinţei şi a-l aduce în cunoştinţa adevărului, ca lucrările lui cele bune să nu se acopere de întunericul necredinţei. Acest bărbat temător de Dumnezeu, rugîndu-se lui Dumnezeu în casa sa, într-una din zile, a văzut că i s-a arătat lui îngerul lui Dumnezeu, spunîndu-i că rugă-ciunile şi milosteniile lui au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi poruncindu-i să trimită în Ioppi după Simon, care se chiamă Petru, şi de la dînsul ceea ce va auzi, aceea să facă. Iar el, îndată a trimis cu rugăminte să cheme pe Petru. Deci, mergînd trimişii la Ioppi, s-a suit Petru în casa de sus, ca să se roage în ceasul al şaselea din zi şi fiind foarte flămînd, a avut o vedenie care îl îndemna să nu se îngreţoşeze a merge la acel bărbat de alt neam din cei netăiaţi împrejur, pentru că nu se amestecau evreii cu alte neamuri, ci se îngreţoşau de dînşii. Vedenia lui Petru a fost astfel: Un vas oare-care ca o masă de pînză, legată în patru colţuri, se pogora de trei ori din cer, şi un glas îi poruncea lui Petru ca cele ce se află în vas, cele cu patru picioare de pe pămînt şi fiarele şi tîrîtoarele, precum şi păsările să le junghie şi să le mănînce. Lepădîndu-se Petru, a zis că niciodată n-a mîncat ce este necurat. Atunci, glasul din cer i-a zis: "Cele ce Dumnezeu le-a curăţit, tu nu le spurca" (Fapte 10,15). Această vedenie era semnul întoarcerii la Creştinism al lui Cornelie şi al celorlalte neamuri. Foamea lui Petru a însemnat foamea cea scrisă de Proorocul Amos: "Nu foame de pîine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvîntului Domnului" (Amos 8,11). Şi o foame ca aceea era în casa lui Cornelie şi a tuturor limbilor. Că precum do-rea Petru acea pîine trupească, aşa doreau aceia pe cea sufletească. Vasul cel de patru colţuri legat închipuia biserica Lui care prin pa-tru Evanghelişti s-a întărit în credinţă. În vas erau felurite vieţu-itoare din cele necurate: fiarele, tîrîtoarele, păsările care înseamnă limbile cele ce, prin înţelegerea lor cea pămîntească, erau vieţu-itoare cu patru picioare, privind cu mintea în pămînt şi neînţelegînd cele de sus şi neştiind a cerceta cele din înălţime. Deci, fiare erau cu iuţimea şi jigănii otrăvitoare cu necurăţia cea vătămătoare de suflet, iar păsări zburătoare pe sus erau cu înălţarea minţii spre mîndrie. Dar i s-a poruncit a le junghia pe acelea şi a le mînca, adică: cu sabia cea ascuţită a cuvîntului lui Dumnezeu să ucidă patimile cele vechi păgîneşti, necuvîntătoare şi deprinderile cele de fiare, şi să facă sufletele şi trupurile lor, curăţite prin botez, jertfă vie, bine primită lui Dumnezeu. Pogorîrea cea de trei ori a vasului din cer a însemnat cea de trei ori afundare la sfîntul botez. Glasul cel ceresc i-a spus că erau curăţite acelea de Dumnezeu, adeverindu-l că nu numai pentru israiliteni, ci şi pentru alte neamuri şi-a vărsat Hristos sîngele cel ce spală spurcăciunile păcatelor.

Drept aceea, cugetînd Petru la acea vedenie şi nedumerindu-se, iată ajunseseră trimişii de la Cornelie şi întrebînd de dînsul. Iar Duhul i-a poruncit să meargă cu dînşii neîndoindu-se de nimic, ca pe cel dintîi om dintre păgîni să-l împreune cu trupul bisericii lui Hristos; iar după dînsul şi celelalte neamuri să vină la Hristos. Deci, intrînd Petru în casa lui Cornelie, l-a întîmpinat pe el Cornelie cu cinste, cu toate rudeniile sale şi cu prietenii cei iubiţi şi, căzînd la picioarele lui, i s-au închinat. Iar Petru l-a ridicat pe el, zicînd: "Voi ştiţi că nu se cade omului evreu a intra la cei de altă seminţie şi a avea împărtăşire cu dînşii; însă, mi-a descoperit mie Dumnezeu că nu se cuvine a numi spurcat sau necurat, pe nici un om. Deci, am venit la voi fără îndoire, şi vă întreb: cu ce gînd m-aţi chemat pe mine la voi ?" (Fapte 10, 28-29).

Iar Cornelie i-a răspuns lui cu de-amănuntul, cum a văzut pe înger şi ce a auzit de la dînsul şi l-a rugat pe Petru ca să-i spună lui cuvîntul cel de mîntuire, iar Petru, deschizîndu-şi gura, a în-ceput a-i propovădui lui pe Iisus, că Dumnezeu era în trup, cu oamenii, pe pămînt petrecînd, învăţînd şi povăţuind pe oameni la calea ce duce la cereasca Împărăţie, şi a făcut multe semne şi minuni, tămăduind toate bolile şi învăţînd cu cuvîntul. "Acela de voie a pătimit, a murit, şi a înviat, ca pe om să-l izbăvească din pa-timi şi să-l învieze din moarte, dăruindu-i lui viaţă veşnică; şi acela va judeca viii şi morţii, pentru care toţi proorocii mărturisesc, şi tot cel ce crede în numele Lui, iertare de păcate va lua" (Fapte 10,43). Acestea grăindu-le Petru şi Duhul Sfînt sălăşluind cuvintele lui în inimile celor ce ascultau, i-a adus pe ei la credinţă şi s-a botezat Cornelie cu toată casa sa.

Cornelie este cel dintîi din păgîni care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos; iar după botezul său a părăsit toate cele păgî-neşti şi a mers în urma lui Petru şi a fost pus episcop de dînsul.

Deci, înconjurînd cu dînsul şi cu mulţi alţii diferite ţări, se ostenea cu propovăduirea lui Hristos. Şi fiind Petru cu Timotei şi cu Cornelie în Efes, li s-a făcut lor ştire de cetatea Scipseos, cum că locuitorii ei se închină la idoli cu sîrguinţă. Şi se sfătuiau care dintre dînşii să meargă acolo la propovăduire. Şi aruncînd sorţii, a căzut soarta pe Cornelie care, chemînd pe Dumnezeu în ajutor, a mers la cetatea aceea degrabă.

Era acolo oarecare dregător, anume Dimitrie, filosof iscusit în înţelepciunea elinească, care ura foarte mult buna cinstire creş-tinească şi jertfea zeilor păgîni, mai ales lui Apolo şi Zeus. Fiind înştiinţat despre Cornelie, că intrase în cetate, îndată l-a chemat pe el înaintea sa şi l-a întrebat de unde şi pentru ce a venit. Iar Cornelie a răspuns: "Rob sînt al Dumnezeului celui viu şi, trimis fiind, am venit aici ca să te chem pe tine din întunericul cel adînc al ne-ştiinţei şi să te scot la lumina adevărului şi raza cea curată a cunoş-tinţei să lumineze sufletul tău". Iar el, neînţelegînd nimic din cele grăite, s-a mîniat şi cu iuţime i-a zis: "Eu altele te-am întrebat şi tu altele-mi răspunzi mie. Aşa, mă jur pe zei, că dacă nu-mi vei răspunde la fiecare întrebare, apoi nu voi cruţa bătrîneţele tale, nici mă voi ruşina de cărunteţele tale. Deci, spune-mi mie: la cine eşti ostaş şi pentru ce pricină ai venit aici ?" Iar Cornelie a zis: "De voieşti ca să ştii gradul meu, apoi să ştii că sînt sutaş cu dregătoria şi cînd am auzit de tine, că tu şi femeia ta şi toţi cei ce sînt sub stăpînirea ta aţi căzut în mare rătăcire, am venit ca să vă scap pe voi de idoleasca înşelăciune şi să vă povăţuiesc la calea cea adevă-rată şi să vă împac cu unul Dumnezeu cel viu, care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt în dînsele". La acestea Dimitrie a zis: "Te văd pe tine ajuns la bătrîneţe şi mi-e milă pentru anii tăi cei mulţi; deci, încetează a-ţi lungi prin cuvinte minciuna ta, apropie-te la zeii noştri şi te închină lor, iar de nu vei voi ca să faci aceasta, apoi să ştii că la grele chinuri te voi da pe tine şi nici un Dumnezeu, afară de zeii mei, nu te va scoate pe tine din mîinile mele". Iar Cornelie a zis: "Puternic este Dumnezeul meu, nu numai să mă păzească pe mine de toate răutăţile tale întreg şi nevătămat şi să mă izbăvească din mîinile omeneşti, dar încă şi pe zeii tăi să-i zdro-bească şi să-i sfarme ca praful pe idolii lor şi pe tine, cel ce în de-şert nădăjduieşti spre dînşii să te aducă la a lor cunoştinţă. Iar eu, zeilor tăi, ca şi idolilor lor celor fără de suflet, niciodată nu mă voi închina. Pentru că scris este: zeii cei ce n-au făcut cerul şi pămîntul să piară; şi iarăşi: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui unuia să-I slujeşti". Am venit aici pentru ca să vă povăţuiesc pe voi la pocăinţă, ca să ieşiţi din cursele diavolului, fiind de vii vînaţi de dînsul după voia lui".

Iar dregătorul a zis: "M-am jurat pe zeii mei că nu te voi cruţa pe tine ci la grele munci te voi da, de nu vei jertfi zeilor". Apoi, Cornelie l-a întrebat: "La care zei porunceşti să jertfesc ?" Şi i-a zis dregătorul: "Jertfeşte lui Apolin şi lui Die". Iar Cornelie a zis: "Deci, arată-mi mie pe acei zei ai tăi". Şi s-a bucurat dregătorul, socotind că vrea să se închine lor şi l-a dus pe el la capiştea lui Die. Şi le urma lor lume multă, vrînd să vadă pe Cornelie închi-nîndu-se la idoli. Şi sosind la capişte, au intrat într-însa dregătorul cu Cornelie şi cu toţi cei ce veniseră cu dînşii, între care era şi femeia boierului, anume Evantia, şi Dimitrie, fiul lui, că aşa se che-ma după numele tatălui său.

Deci, Sfîntul Cornelie, fiind în capiştea idolească, s-a întors spre răsărit şi, plecîndu-şi genunchele sale la pămînt, se ruga zicînd: "Dumnezeule, Cel ce ai cutremurat pămîntul şi prin el ai mutat munţii în inimile mărilor, Cel ce prin mîna lui Daniil ai sfărîmat pe Vil şi ai omorît pe balaur şi gurile leilor astupîndu-le ai păzit întreg pe robul tău, Tu şi acuma răstoarnă idolii aceştia şi dă cunoştinţă poporului tău, ca să ştie că braţul tău este puternic!". Aşa ru-gîndu-se sfîntul, a ieşit din capişte împreună cu Dimitrie dregătorul şi cu toată mulţimea poporului ce venise; iar Evantia cu Dimitrie, fiul său, rămăseseră încă înăuntrul capiştei şi deodată s-a făcut cutremur şi a căzut capiştea cu idolii, sfărîmîndu-se ca praful idolii lor spre care nădăjduiau; şi a fost apucată acolo femeia dregă-torului cu fiul lor, sub zidurile cele căzute. Şi toată mulţimea văzînd căderea capiştei, s-a spăimîntat. Iar boierul nu ştia că femeia şi fiul lui s-au astupat de ziduri. Cornelie însă, veselindu-se de puterea Dumnezeului Celui viu, a zis către boier: "Unde sînt acum, boierule, idolii tăi cei mari?" Iar el, umplîndu-se de mînie, a zis: "Spune nouă, fermecătorule, cu ce vrăji ai făcut să cadă capiştea cu idolii noştri?" Şi se sfătuia boierul cu ai săi cu ce fel de chinuri să-l piardă pe Cornelie. Dar, iată că aproape trecuse ziua şi soarele apunea; pentru aceea, nu era vreme ca să chinuiască pe Cornelie. Deci, a poruncit dregătorul ca să-l lege cu mîinile şi picioarele şi aşa să-l spînzure pe el în temniţă, ca toată noaptea, spînzurat, să pătimească pînă dimineaţa, iar a doua zi voia să-l chinuie pe el cumplit şi apoi să-l ucidă. Fiind dus sfîntul în temniţă cu mîinile şi picioarele legate şi spînzurîndu-l, precum a poruncit prigonitorul, îndată a alergat la dregătorul unul din slujitorii lui, anume Teleton, zicîndu-i: "Stăpîne, doamna ta şi unul născut, fiul tău, au pierit în capişte, sfărîmaţi fiind între ziduri de cutremur !" Auzind aceasta Dimitrie şi-a rupt hainele sale şi se văita cu amar, încă se tînguiau cu dînsul împreună şi mai marii cetăţii, în timp ce alţii îl mîngîiau. Dar cine putea să mîngîie o jale mare ca aceea care venise pe nesimţite, aducînd moartea cea neaşteptată a femeii şi a fiului său? Apoi, a zis către cei ce stăteau de faţă: "Mergeţi, aruncaţi pietrele capiştei celei căzute, pînă ce veţi afla oasele iubitei mele soţii şi ale dulcelui meu fiu şi, aflîndu-le, să mi le aduceţi aicea". Grăind acestea a ridicat glasul şi a plîns cu jale mare. Tînguindu-se el, a venit degrabă mai marele jertfitorilor, anume Varvat, zicînd: "Am auzit glasul femeii tale şi fiului tău, din mijlocul zidurilor celor căzute, strigînd aşa: "Mare este Dumnezeul creştinesc care ne-a scăpat pe noi vii de această cumplită moarte, prin robul său Cornelie. Deci, rugaţi pe acel sfînt bărbat ca să ne scoată pe noi de aici, ca să nu pierim desăvîrşit, pentru că vedem minunile cele de mirare ale Dumnezeului lui şi auzim glasul îngerilor celor ce cîntă: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bună-voire".

Acestea auzindu-le boierul de la Varvat, îndată a alergat de grabă cu toţi ai săi la robul lui Dumnezeu în temniţă şi l-au aflat pe el umblînd, pentru că Îngerul Domnului îl dezlegase pe el din legături. Şi a căzut boierul la picioarele lui Cornelie, zicînd: "Mare este Dumnezeul tău, Cornelie, care păzeşte pe soţia mea şi pe fiul meu, încă vii, în capiştea cea căzută. Deci, ne rugăm ţie, robule al Dumnezeului celui preaînalt, vino şi îi scoate pe dînşii de acolo şi, iată, eu şi toţi cei cu mine credem în cel propovăduit de tine, Hristos cel răstignit".

Deci, mergînd Sfîntul Cornelie cu dînşii la capiştea idolească cea căzută şi ridicîndu-şi spre cer ochii săi, a zis: "Doamne, Dumnezeul puterilor! Cel ce cauţi pe pămînt şi îl faci pe el de se cutre-mură, de a cărui faţă se topesc munţii şi seacă adîncurile, Însuţi fiind Domn; ascultă suspinele celor legaţi şi scoate din pămînt pre Evantia, şi nu-Ţi întoarce faţa ta de la fiul ei şi ia aminte spre sufle-tele lor pentru numele Tău". Aşa rugîndu-se el, deodată s-a deschis locul unde era ţinută Evantia cu fiul său, între zidurile cele căzute şi au ieşit de acolo amîndoi sănătoşi, lăudînd pe Dumnezeu. Deci, toţi cei ce erau acolo, şi au văzut acea preaslăvită minune, strigau: "Mare este Dumnezeul creştinilor". Şi s-a botezat Dimitrie cu fe-meia, cu fiul său şi cu toată casa sa şi s-au botezat cu dînsul şi cei-lalţi oameni, la număr două sute şaptezeci şi şapte.

A petrecut Sfîntul Cornelie în acea cetate vreme îndelungată, dezrădăcinînd spinii necredinţei din inimile omeneşti şi semănînd sămînţa bunei credinţe. Şi, în scurtă vreme a adus la Hristos toată cetatea şi pe oarecare bărbat cinstit, anume Evnomie, pe care l-a făcut preot. Apoi, plin fiind de zile, a sosit la fericitul său sfîrşit, de care fiind înştiinţat mai înainte de vreme, se nevoia la rugăciune cu osîrdie, gătindu-se mai înainte spre calea pe care avea să meargă la Dumnezeul său.

Deci, adunînd pe toţi creştinii pe care îi întorsese de la ne-dumnezeire, îi învăţa pe dînşii ca să petreacă în credinţă, în dra-goste şi în toate faptele bune, să se ocîrmuiască pe sine, sporind în poruncile Domnului. Apoi, învăţîndu-i pe ei din destul, a auzit un glas din cer, zicînd către dînsul: "Cornelie, vino la mine, că iată s-a gătit ţie cununa dreptăţii!" Aceasta auzind-o Cornelie, îndată s-a întors la rugăciune şi plecîndu-şi genunchele a zis: "Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce m-ai învrednicit pe mine a păzi credinţa, a săvîrşi nevoinţa şi a birui pe cel potrivnic, mulţumesc Ţie de toate. Încă mă rog ţie Doamne, caută spre robii tăi din înălţimea cea sfîntă a Ta şi milostiv să fii lor. Întăreşte-i pe dînşii în credinţă, îm-puterniceşte-i în nevoinţă, sporeşte-le lor în păzirea sfintelor Tale porunci, ca neîncetat să slăvească Prea Sfînt Numele Tău, acum şi în vecii vecilor". Şi toţi zicînd: "Amin!" şi-a dat cu bucurie duhul său în mîinile Dumnezeului Celui ce la cer l-a chemat pe el. Iar dregătorul Dimitrie cu Evantia soţia sa, cu fiul Dimitrie, cu Evno-mie preotul şi cu toţi credincioşii, plîngînd mult deasupra părintelui şi învăţătorului lor şi aprinzînd lumînări şi cîntînd cîntări deasupra mormîntului, l-au îngropat pe el cu cinste aproape de capiştea cea căzută a lui Die. Şi în toate zilele credincioşii mergeau la mormîntul lui, cădelniţau cu tămîie şi se rugau şi multe tămăduiri se da bolnavilor de la mormîntul lui.

Trecînd mulţi ani şi ducîndu-se toţi la Domnul, a rămas neştiut urmaşilor lor locul acela unde au fost îngropate moaştele Sfîntului Cornelie, că crescuseră împrejurul lui rugi şi tufe multe şi nimeni nu ştia de comoara aceea de mult preţ.

S-a întîmplat oarecînd de a mers acolo episcopul Silvan de la cetatea care se numea Troia, căruia sfîntul Cornelie i-a zis: "De multă vreme petrec aici şi nimeni nu m-a cercetat". Iar episcopul, sculîndu-se din somn, se mira de acea vedenie, şi nu se pricepea cine i se arătase lui. Iar în noaptea viitoare iarăşi i s-a arătat sfîn-tul, zicîndu-i: "Eu sînt Cornelie sutaşul. Moaştele mele zac în rugii cei ce sînt aproape de locul acela unde era oarecînd capiştea lui Die. Drept aceea, tu să-mi zideşti mie biserică aproape de locul lui Dimitrie, iar locul acela se numeşte Pandohium şi multe trupuri ale credincioşilor şi sfinţilor fraţi sînt îngropate acolo. Dimineaţa, episcopul a spus vedenia aceea clerului său şi au mers cu toţii la rugii aceia pe care în vedenie îi arătase lui sfîntul şi, rugîndu-se cu dina-dinsul, începu a săpa; şi aflară racla care avea în ea moaştele sfîn-tului Cornelie, din care ieşeau negrăite, bune, miresme întregi şi nestricate. Şi s-au veselit foarte mult pentru aflarea unei astfel de mari vistierii.

Episcopul era în dificultate pentru biserica pe care sfîntul i-a poruncit să o zidească, pentru că n-avea atîta avere cît ar fi fost de trebuinţă spre zidirea bisericii. Însă şi în aceasta Sfîntul Cornelie nu a zăbovit a ajuta episcopului; pentru că, în viitoarea noapte, s-a arătat oarecăruia om, anume Evghenie, care era dreptcredincios şi foarte bogat. Aceluia i-a poruncit ca să dea averi episcopului Siluan cît va fi de-ajuns spre zidirea bisericii. Iar Evghenie a spus vedenia aceea episcopului şi i-a dat lui toate cele de trebuinţă. Şi începînd a zidi sfînta biserică, degrabă a săvîrşit-o pe ea şi a înfrumuseţat-o cu toată buna podoabă. Apoi, sosind vremea în care cinstitele moaşte ale sfîntului să fie aduse din rugi în acea biserică zidită din nou, s-a adunat mulţime de credincioşi, cu episcopul Siluan şi cu Evghenie, avînd în mîinile lor lumînări aprinse. Şi cînd a început episcopul cu clerul a cînta cîntarea cea întreit sfîntă, îndată singură de sine s-a mişcat racla şi se ducea cu nevăzute mîini la biserică şi nu îndrăznea nimeni din oameni a se atinge de dînsa.

Deci, văzînd toţi acea minune, cum merge racla singură de sine, se mirau cu frică şi ca printr-o gură strigau cu toţii: "Sfînt! Sfînt! Sfînt! Domnul Savaot, Cel ce ne-a arătat nouă puterile şi minunile sale, prin Cornelie, robul Său". Încă s-a întîmplat de erau acolo şi mulţi necredincioşi care, văzînd acea minune, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar cînd au ajuns la biserică şi au intrat într-însa, mulţi stau şi de-o parte şi de alta, privind unde va merge racla cu moaştele şi unde va sta. Deci, mergînd ea drept a stat aproape de altar, de partea dreaptă. Apoi, voia episcopul ca să-l pună pe el înlăuntrul altarului şi nimeni nu putea să mişte ra-cla din locul acela, în care singură a stat. Şi s-au făcut multe mi-nuni atunci şi după aceea de la sfintele şi făcătoarele de minuni moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu.

Murind episcopul Siluan, s-a pus după dînsul episcop Filostorghie. Acela a îndemnat pe oarecare zugrav, anume Evcratie, ca toa-tă biserica să o înfrumuseţeze dar mai cu seamă icoana Sfîntului Cornelie să o împodobească frumos. Deci, zugravul, cînd începu să zugrăvească icoana Sfîntului Cornelie, nu putea ca să-i închipuiască bine faţa lui şi o ştergea şi iarăşi o zugrăvea şi iarăşi o ştergea, de multe ori, neputînd deodată să o zugrăvească cu bună podoabă.

S-a mîhnit Evcratie şi zicînd asupra sfîntului oarecare cuvinte de hulă i-a lăsat chipul lui aşa. Şi vrînd ca să zugrăvească altceva pe zidul bisericii, s-a suit pe o scară şi, alunecînd cu picioarele, a căzut de pe scară la pămînt şi atît de rău s-a lovit încît a rămas aproape mort. Apoi, luîndu-l pe el ceilalţi, care se întîmplaseră acolo, l-au dus la casa lui şi l-au pus pe pat abia viu, neputînd nici a grăi. Şi vedeau toţi că erau viermi împrejurul buzelor lui şi unii intrau, iar alţii ieşeau din gură. Aceasta era pedeapsa pentru că a îndrăznit, cu buzele lui, a zice cuvinte de hulă asupra sfîntului. Dar, precum singur Domnul, aşa şi sfinţii, robii lui, nu se mînie pînă la sfîrşit, nici nu ţin vrăjmăşie în veac, aşa a doua zi acela care pe fe-meia şi pe fiul lui Dimitrie din mijlocul zidurilor celor risipite i-au scos vii, acela şi lui Evcratie i s-a arătat şi, luîndu-l pe el de mînă, ca din somn l-a ridicat de pe pat şi apoi nevăzut a fost. Iar Evcra-tie, simţindu-se pe sine sănătos, a alergat la biserica sfîntului şi căzînd la cinstita raclă, în care zăceau tămăduitoarele moaşte ale lui Cornelie, cu lacrimi cerea iertăciune pentru greşeala sa şi mul-ţumea sfîntului că l-a miluit şi l-a tămăduit de durere pe el, cel ce era aproape de moarte. Deci, două folosuri a cîştigat zugravul ace-la, din arătarea sfîntului: tămăduire şi cunoştinţa feţei lui, adică ce fel fusese la chip. După însănătoşire, a zugrăvit pe Sfîntul Cornelie pe icoană, aşa precum l-a văzut pe el arătîndu-se lui. Şi preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.

În această zi facem şi pomenirea sfinţilor mucenici Ilie, Zotic, Luchian şi Valerian, care pe timpul împărăţiei lui Licinius (308- 321) au pătimit de la Macsim, prefectul lui, precum şi pomenirea cuviosului părintelui nostru Petru, celui din Atroi. Acesta se pare că ar fi acela ce mai înainte în luna aceasta, în luna a 5-a, a fost cel din Afira. Facem şi pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Iulian, prezviterul din Anghira Galatiei, care pe vremea împărăţiei lui Licinius a pătimit pentru Hristos, a Sfinţilor Mucenici Cronid, Leontie, Serapion care, în Egipt, după multe chinuri, s-au sfîrşit înecaţi în mare, şi a Sfinţilor Mucenici Selevchie, Macrovie şi Gordian, cei ce au fost în Galatia daţi la fiare. Şi aici mai pomeneşte Prologul sfinţi prăznuiţi de Sfînta noastră Biserică Creştină Ortodoxă de Răsărit.

Viețile Sfinților pe luna Septembrie

 

Cuvînt la tîrnosirea Sfintei Biserici a
Învierii Mîntuitorului Hristos, din Ierusalim
(13 septembrie)

(Istorisire după Evsevie, Teodorit şi Nichifor)

Troparul Înnoirii, gl. 4

Precum ai arătat, Doamne, podoaba tăriei celei de sus și celor de jos frumusețea sfântului locaș al măririi Tale, pe care întărește-l în veacul veacului, primește și rugăciunile noastre, ale celor care neîncetat se aduc Ție printr-ânsul. Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Cel Ce ești viața și învierea tuturor.

Condacul Înnoirii, gl. 4

Ca un cer multluminos S-a arătat Biserica, luminând pe toți credincioșii, întru care stând, cântă: Această casă întărește-o, Doamne.

Astăzi prăznuim sfinţirea bisericii celei noi, mare şi prea slăvită din Ierusalim; nu aceea pe care împăratul Solomon a zidit-o la Muntele Moriah, ci cea prea minunată, pe care dreptcredinciosul împărat Constantin (306-337), împreună cu cea vrednică de laudă mamă a sa, Elena, a făcut-o în muntele Golgota, locul cel spurcat curăţindu-l de necurăţiile idoleşti, înnoindu-l şi sfinţindu-l. După patima cea de bunăvoie a lui Hristos, după înviere şi după înălţarea la ceruri, acel loc sfînt pe care s-a săvîrşit mîntuirea noastră era urît şi întinat de oamenii cei urîtori de Hristos. Mai ales Adrian, împăratul necurat (117-138), toate aceste sfinte locuri le-a batjocorit cu necuraţi idoli şi jertfe. Şi mai cu seamă cînd în locul celei mai frumoase cetăţi a Ierusalimului, cea risipită de Tit (79-81), a zidit cetatea în numele său, numind-o Elia Capitolina, fiindcă el se numea Eliu Adrian, atunci mormîntul Domnului a poruncit să-l astupe cu ţărînă şi cu pietre, iar pe muntele acela unde Domnul s-a răstignit, a zidit o capişte spurcatei sale zeiţe Venera şi a pus într-însa idol, iar deasupra mormîntului celui dumnezeiesc a pus un alt idol al zeiţei. Şi unde Mieluşelul lui Dumnezeu s-a adus pe sine jertfă Tatălui pentru păcatele noastre, acolo se aduceau necuratele jertfe idolilor şi se săvîrşeau nelegiuite păcate. Asemenea şi în Betleem, unde Cel preacurat din pîntecele celei Preacurate s-a născut, l-a pus pe idolul Adon, ca sfîntul loc să se spurce cu lucruri de ruşine. Şi unde era biserica lui Solomon a zidit o capişte idolească şi a poruncit ca nimeni să nu îndrăznească a numi cetatea aceea Ierusalim, ci să o numească Elia. Acestea toate le-a făcut vrînd ca şi pomenirea numelui lui Iisus Hristos să o piardă pe pămînt; pentru aceea i-a schimbat numele şi cetăţii în care Hristos a făcut multe semne, şi în locurile unde s-a născut, unde s-a răstignit şi s-a îngropat, a făcut locuinţe idoleşti ca urmaşii să uite cu totul pe Hristos şi locurile acelea, pe care au umblat picioarele lui Hristos, să nu le mai pomenească niciodată. Însă ticălosul singur a pierit şi locul cel sfînt iarăşi l-a proslăvit Împăratul slavei, pentru că a ridicat pe împăratul Constantin şi pe mama sa Elena şi pe aceştia, luminîndu-i cu lumina sfintei credinţe, le-a pus în inimă sfînta cetate a Ierusalimului ca să o înnoiască şi biserică prea frumoasă să zidească lui Dumnezeu în acel loc, pe care biserica trupului lui Hristos, cea risipită în trei zile, s-a zidit şi pe toate sfintele locuri de spurcăciunile idolilor să le curăţească şi să le sfinţească.

Deci, a trimis binecredinciosul împărat Constantin la acest lucru pe sfînta maica sa Elena, cu mulţime de aur la Ierusalim, şi a scris preasfinţitului patriarh Macarie (314-333) ca să adaoge sîrguinţă pentru zidirea bisericii.

Drept aceea, ajungînd Sfînta Elena la Ierusalim, a risipit toate capiştele idoleşti, idolii i-a sfărîmat şi sfînta cetate de toate spurcăciunile a curăţit-o şi a înnoit-o. Deci, a aflat Cinstita Cruce a Domnului şi mormîntul şi aruncînd ţărîna şi pietrele cu care era astupat a întemeiat o biserică foarte mare pe acel loc şi a îngrădit cu un zid amîndouă locurile acelea unde s-a răstignit Hristos şi unde s-a îngropat, pentru că nu erau departe unul de altul, după cum grăieşte Sfîntul Evanghelist Ioan: "Şi era la acel loc, unde s-a răstignit, grădină, şi în grădină mormînt nou". Deci, acolo a pus pe Iisus pentru că mormîntul era aproape, şi pentru că se apropia vinerea jidovilor, drept aceea a cuprins în zidirea unei biserici şi Golgota şi mormîntul Domnului, şi s-a numit biserica aceea Martirion, adică mărturie. S-a numit aşa ca o mărturie a învierii lui Hristos, că a murit şi a înviat. A zidit Sfînta Elena şi alte biserici în Betleem şi pe Muntele Eleonului şi în grădina Ghetsimani şi la multe locuri sfinte, şi le-a înfrumuseţat cu tot felul de podoabe. Însă biserica aceea de pe mormîntul Domnului era mai frumoasă şi mai mare decît toate, dar săvîrşirea ei chiar împărăteasa Elena nu a văzut-o, pentru că se întorsese la fiul său şi a răposat în Domnul, nesăvîrşită fiind Biserica, că nu era cu putinţă ca o zidire atîta de minunată şi mare să se zidească în puţină vreme; abia în zece ani s-a zidit. Iar după ce s-a săvîrşit biserica, a poruncit dreptmăritorul împărat ca să se adune episcopii din toate ţările în Ierusalim la sfinţirea bisericii şi era multă mulţime de arhierei adunaţi, din Vithinia, din Cilicia şi Cappadocia, din Siria şi Mesopotamia, din Finicia şi Arabia, din Palestina, din Egipt, Africa, Thivania şi din Persia a venit un episcop. Şi credincioşi, mulţime fără de număr, din toată lumea s-a adunat, încît hotarele Ierusalimului nu-i încăpeau pe ei. Şi s-a sfinţit Biserica Învierii lui Hristos în luna septembrie în 13 zile şi tot Ierusalimul s-a înnoit, la treizeci de ani ai împărăţiei lui Constantin. Şi au aşezat sfinţii părinţi, cei ce acolo se adunaseră, ca să se prăznuiască ziua înnoirii după cum făcuse şi Solomon. Că precum Solomon în aşezămîntul cel vechi zidind acea biserică prea slăvită, Sfînta Sfintelor, a legiuit ca în toţi anii în această lună a lui septembrie, în care ea fost sfinţită, să se prăznuiască înnoirile ei de acest lucru şi cum în Evanghelie se pomeneşte: "Şi era atuncea (Ioan 10, 22) sărbătoarea înnoirii Ierusalimului, aşa sfîntul şi întocmai cu apostolii împărat Constantin zidind darul cel nou ca o a doua Sfîntă a Sfintelor, a hotărît, împreună cu sfinţii părinţi, ca să fie prăznuită înnoirea bisericii celei mari din Ierusalim, care este mamă a tuturor bisericilor, de toate bisericile din toată lumea.

Deci, să prăznuim, mulţumind lui Hristos Dumnezeu, Celui ce, cu patima Sa şi cu învierea, a înnoit toată făptura şi a curăţit biserica sa cea sfîntă de spurcăciunile idoleşti. Să ne înnoim şi noi, fiind biserici ale Dumnezeului Celui viu, lipsindu-ne de omul cel vechi şi întru cel nou îmbrăcîndu-ne. Să ne abatem de la răutăţile noastre cele învechite în noi şi să facem lucruri bune, începînd a umbla în înnoirea vieţii, ca precum oamenii în înnoirea bisericii celei făcută de mînă, aşa îngerii să prăznuiască biserica noastră cea sufletească nefăcută de mînă, pentru că face bucurie în ceruri îngerilor, păcătosul cel ce prin pocăinţă se înnoieşte. De aceasta singur Cel ce nu voieşte moartea păcătoşilor se bucură de pocăinţa şi întoarcerea către făcătorul îngerilor Hristos Dumnezeul nostru, căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

 

Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omului,ca tot cel ce crede întru El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 14-15)

Iubiţi credincioşi,

Marele Apostol Pavel ne învaţă pe noi că Legea a avut numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1). Într-adevăr, multe închipuiri umbroase despre cele ce aveau să se săvîrşească în Legea Darului, se găsesc scrise în dumnezeiasca Scriptură.

În cele ce urmează, vom arăta cîteva din aceste simboluri şi preînchipuiri care s-au referit la Crucea lui Hristos şi vom începe cu cele mai vechi mărturii despre acestea. Astfel cel mai vechi simbol din Sfînta Scriptură care a închipuit crucea lui Hristos este "pomul vieţii care a fost sădit în rai de Dumnezeu" (Facere 2, 9). Precum prin lemn a venit moartea (Facere 3, 1-24), tot aşa, prin lemn, adică prin cruce, la plinirea vremii, trebuia să se dăruiască viaţă şi înviere neamului omenesc, spune Sfîntul Ioan Damaschin în Dogmatica sa. Patriarhul Iacob, cel dintîi, a închipuit semnul Sfintei Cruci, cînd s-a închinat la vîrful toiagului lui Aaron (Facere 47, 31). Apoi, a doua oară, a închipuit Sfînta Cruce, cînd a binecuvîntat pe fiii lui Iosif cu mîinile încrucişate (Facere 48, 14). Alt simbol: Moise a lovit marea cu toiagul în chipul crucii şi a salvat pe Israel, iar pe faraon l-a înecat (Ieşire 14, 16, 29).

Moise a întins mîinile la rugăciune în chipul Crucii şi a biruit pe Amalec (Ieşire 17, 8-13). Prin lemn a îndulcit Moise apa cea amară de la Mara (Ieşire 15, 25). Dumnezeiescul Părinte Grigorie de Nîssa, tîlcuind îndulcirea apei de la Mara prin lemn, zicea: "Lemnul acesta, în sens spiritual, arată că celui ce părăseşte plăcerile Egiptului în care fusese rob Israel pînă ce a trecut marea, i se pare la început grea şi fără de gust această petrecere, deoarece se simte despărţit de plăcerile trupului şi ale lumii. Dar dacă lemnul se aruncă în apă, adică dacă cineva primeşte făgăduinţa tainei învierii - taină care îşi are începutul în Cruce - atunci simţul lui este mîngîiat de toată dulceaţa şi plăcerea şi astfel viaţa virtuoasă la el devine mai dulce şi mai dorită, fiind hrănită cu nădejdea bunurilor viitoare" (Comentar la viaţa lui Moise, ms.cap.2).

Dar să continuăm cu simbolurile Crucii din Sfînta Scriptură. Toiagul lui Aaron, care era de lemn, face cunoscută vrednicia preoţiei (Numerii 17, 2-8). Şarpele de aramă mort, care închipuia pe Hristos, a fost înălţat pe lemn în chipul Crucii şi cei muşcaţi de şerpi în pustiul Sinai erau izbăviţi de moarte (Numerii 21, 8-9). La fel şi creştinii care privesc spre Sfînta Cruce scapă de muşcătura şerpilor otrăvitori, adică de ispitele diavolilor, căci, precum şarpele a fost înălţat pe lemn în pustiul Sinai şi a salvat pe evrei de moarte, tot aşa a fost răstignit pe lemn Hristos într-un trup al păcatului, El Care nu ştia de păcat, şi a mîntuit neamul omenesc. Altă dată, Moise, ca un prooroc ce era, a strigat către popor: "Priviţi viaţa voastră atîrnată pe lemn, în faţa ochilor voştri". Aici el profeţea despre Hristos, Viaţa lumii, răstignit pe lemnul Crucii.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am amintit unele din cele prea multe preînchipuiri ale Crucii lui Hristos din Vechiul Testament. Acum să îndreptăm cuvîntul nostru spre învăţătura Sfintei Evanghelii ce s-a citit astăzi şi să auzim cuvîntul care ne arată mai luminat decît toate închipuirile amintite mai sus despre puterea Sfintei Cruci şi despre răstignirea lui Hristos pe lemn, prin care s-a lucrat taina mîntuirii neamului omenesc.

Zice Domnul: Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omului, ca tot cel ce crede întru El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 14-15).

Sfîntul Efrem Sirul, arătînd luminat despre şarpele de aramă care închipuia răstignirea Domnului pe lemn, tălmăceşte astfel acest verset: "Moise proorocul, cînd a păcătuit poporul, i-a poruncit să răstignească şarpele, adică păcatul să-l piardă. El nu a făcut şarpele deşert, ci vărsat şi întreg, ca să ne arate nouă că sîntem datori ca desăvîrşit să ne întoarcem de la răutate... şi cu întregul să ne pocăim de păcatele noastre".

Apoi continuă Sfîntul Efrem: "Dar pentru ce cu şerpi s-a pedepsit poporul? Pentru că pe înţelegerea şi socoteala strămoşilor, adică a lui Adam şi a Evei, o luase asupra lor. Aceia, pentru mîncarea rodului celui oprit, au călcat porunca, iar aceştia, pentru bucate şi pentru mîncări au cîrtit. A grăi rele pentru cineva cînd nu este de faţă, cîrtire şi clevetire este. Pentru aceasta şi psalmistul a zis: Şi au cîrtit în corturile lor şi n-au ascultat glasul Domnului (Psalm 105, 25). Drept aceea şi în rai, ceea ce s-a făcut prin şarpe, cîrtire era. A zis şi proorocul Maleahi către Israel, că au clevetit asupra lui Hristos. Iar ei au zis: Întru ce am clevetit asupra Lui? (Maleahi 3, 13). Deci, oare nu pentru acelaşi păcat făcut în rai s-au supus evreii sub pedeapsa şerpilor, ca să se înveţe că balaurul cel ce s-a făcut pricinuitor al morţii lui Adam şi pe dînşii i-au omorît prin cîrtire? Pentru aceasta au spînzurat şarpele pe lemn, ca şi pe lemn arătîndu-l, să-i plece pe ei şi să-i încredinţeze cu asemănarea, iar celor ce vor lua aminte să se mîntuiască... Că pocăinţa şi pustia le-au făcut casă a lui Dumnezeu; că poporul cel ce a păcătuit, prin pocăinţă, s-a făcut adunare de biserică. Atunci, şi nevrînd, iudeii se închinau Crucii.

Şi iarăşi zice acest sfînt părinte Efrem: "O, păgînătatea iudeilor... că şarpelui i se închină, iar de la Hristos se întorc! O, nebunie şi ieşire din minte a lor, că de frica şarpelui cinstesc Crucea, iar lui Hristos Celui răstignit nu se închină. O, ticăloasă aşezare, că la răutate se fac cucernici, iar cu buna credinţă se luptă şi bat război". Acestora, adică iudeilor, mai înainte le arată Dumnezeu prin şarpe, mustrînd păgînătatea lor, că se vor închina mai mult balaurului decît lui Hristos. Dumnezeu l-a răstignit pe şarpe, ca să arate că răutatea este moartă înaintea ascultătorilor de Dumnezeu. Zice Domnul: Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omului. Înălţare numeşte pe Cruce, căci S-a smerit pe Sine, ascultător făcîndu-Se pînă la moartea şi încă moarte pe Cruce; Dumnezeu L-a înălţat pe El şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt. (Filipeni 2, 8-10). Înălţare se numeşte Crucea, însemnînd şi înălţarea lui Hristos la cer. Aşa ne învaţă Sfîntul Efrem Sirul în "Cuvînt pentru pocăinţă" din cartea a 3-a.

Vedeţi, fraţilor, din cuvîntul acestui sfînt părinte, cîte taine se ascundeau mai înainte în răstignirea şarpelui de aramă, pe care Moise, cu porunca lui Dumnezeu, l-a făcut şi l-a spînzurat pe lemn în pustie, spre a izbăvi de moarte pe poporul cel muşcat de şerpi, ca pedeapsă pentru păcatul cîrtirii împotriva lui Dumnezeu? Şarpele de aramă era mai înainte închipuirea lui Hristos, care S-a răstignit pe lemn ca să izbăvească tot neamul omenesc muşcat de şarpele cel nevăzut, satana, prin otrava neascultării şi a păcatului, a cărui plată, după învăţătura marelui Apostol Pavel, este moartea (Romani 6, 23).

Deci sîntem datori şi noi creştinii, care sîntem muşcaţi prin păcat de şarpele cel gînditor, diavolul, să ne întoarcem din toată inima la Dumnezeu prin spovedanie şi pocăinţă, şi să privim neîncetat cu ochii minţii noastre, la Hristos Cel răstignit pentru noi, Care ne-a răscumpărat din robia diavolului şi a morţii, cu Sîngele Său (Matei 20, 28; Marcu 10, 45).

Iubiţi credincioşi,

În cuvîntul vorbit pînă aici, aţi înţeles că prin Crucea şi răstignirea Domnului, noi scăpăm din robia diavolului şi din moartea păcatului, numai dacă ne întoarcem de la păcat, dacă ne mărturisim curat la duhovnicul nostru şi ne facem canonul hotărît de el, după rînduiala canonică a Bisericii lui Hristos. De asemenea, cred că aţi înţeles din Sfînta Evanghelie şi din cele arătate mai sus, că pogorîrea lui Dumnezeu Cuvîntul pe pămînt şi toată suferinţa Lui, ca om, pînă la Cruce şi moarte de bunăvoie s-a făcut asupra neamului omenesc numai din dragostea şi milostivirea cea fără margini, faţă de neamul omenesc. Pe acest mare şi netăgăduit adevăr, îl arată Evanghelia de astăzi, care zice: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

Auzind noi, păcătoşii, cît de mult a iubit Dumnezeu lumea, să ne aducem aminte şi de cuvintele marelui Apostol şi Evanghelist Ioan, care zice că Dumnezeu este dragoste (I Ioan 4, 8, 16). Cine a silit pe Dumnezeu Cel nemărginit în putere să vină la noi? Oare nu însăşi dragostea Lui? Cine L-a făcut pe El să sufere atîtea chinuri de bună voie pentru noi? Oare nu dragostea şi mila Lui nemăsurată? Cine L-a îndemnat pe El să rabde pentru mîntuirea neamului omenesc pînă la moarte, şi încă moartea pe cruce? (Filipeni 2, 8). Oare nu dragostea şi îndurarea Lui cea fără de margini? Vai de noi, cei păcătoşi şi nerecunoscători! Cîtă orbire este în noi! Căci, văzînd atîta ocean de dragoste şi de milă faţă de noi, prin care am fost răscumpăraţi cu preascump Sîngele lui Hristos Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu, noi rămînem în păcatele şi întunericul fărădelegilor noastre.

Oare ce trebuia să mai facă Dumnezeu pentru a noastră mîntuire şi nu a făcut? Oare nu El ne-a făcut pe noi? Oare nu El ne-a dat nouă suflet şi viaţă? Oare nu El a pus sub stăpînirea omului toate cele zidite de El pe pămînt? (Facere 2, 15). Oare nu ne hrăneşte El cu toate cele spre nevoie vieţii noastre pe pămînt? Oare nu El stăpîneşte vremile şi anii? (Matei 24, 36; Marcu 13, 32). Oare nu El are dragoste şi milă de toate popoarele pămîntului şi rînduieşte bună prefacerea văzduhurilor, spre folosul celor ce trăiesc pe pămînt? Oare nu El a făcut cele patru anotimpuri şi toate cele frumoase ale pămîntului, primăvara şi vara, toamna şi iarna, care se schimbă la vreme cu porunca Lui? Oare nu El a făcut luminătorii cei mari, soarele spre stăpînirea zilei, luna şi stelele spre stăpînirea nopţii? (Psalm 148, 3-6). Şi apoi, ce avem noi ce nu am primit de la Dînsul?

Şi dacă atîtea feluri de bunătăţi şi însăşi fiinţa noastră o avem de la El, apoi cine nu va cunoaşte că Dumnezeu este dragoste şi din negrăita Sa dragoste şi milă faţă de oameni a trimis din cer pe Fiul Său Cel Unul Născut ca să Se facă asemenea nouă, afară de păcat, şi să ne răscumpere cu scump Sîngele Său? O, fraţilor, mare datorie avem să iubim pe Hristos, să-I urmăm lui Hristos, să purtăm în noi pe Hristos, să-L mărturisim cu fapta şi cuvîntul şi să purtăm şi noi crucea lui Hristos.

Să ne gîndim că viaţa lumii şi a omului pe pămînt se duce prin cruce şi nu este mîntuire fără cruce, nici pentru lume, nici pentru fiecare dintre noi... Crucea a fost simbolizată tainic încă din rai prin pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Crucea a fost purtată de Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, sfinţind-o cu scumpul Său Sînge şi făcînd-o armă a creştinilor şi steag al biruinţelor Bisericii creştine. Crucea, în sens duhovnicesc, au dus-o toţi sfinţii şi înaintaşii noştri, răbdînd toate necazurile vieţii şi chiar moartea pentru dragostea lui Hristos. Iar în chip văzut creştinii au purtat crucea în inimile şi în casele lor, alături de sfintele icoane. Au aşezat-o pe biserici, au ţinut-o cu mare credinţă în mîinile lor, s-au închinat cu ea, s-au apărat de nevăzuţii vrăjmaşi, iar în ceasul morţii şi-au pus-o pe piept şi la căpătîi în cimitir.

Sfînta Cruce se va arăta pe cer şi la sfîrşitul lumii, chiar în ceasul venirii Domnului, înconjurată de slavă şi negrăită lumină, cum spune Sfîntul Evanghelist Matei: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi slavă multă (Matei 24, 30). Dar de ce vor plînge toate neamurile, cînd vor vedea Sfînta Cruce pe cer? Vor plînge păgînii şi necredincioşii, pentru că n-au crezut în Hristos şi în Cruce. Ba încă au chinuit şi au ucis pe creştini pentru Evanghelie şi Cruce. Apoi vor plînge şi creştinii care s-au lepădat de Sfînta Cruce, cum sînt sectanţii şi cu ei vor plînge şi creştinii noştri care înjură Crucea şi se ruşinează să o poarte şi să se închine la ea, făcînd-o drept pe feţele lor.

Iubiţi credincioşi,

Spune Duhul Sfînt prin gura proorocului David: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate cîte mi-a dat mie? (Psalm 115, 3). Cum vom putea mulţumi lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, pentru toate darurile şi bunătăţile care ni le-a dat, pentru mila şi dragostea cea negrăită care ne-a arătat-o spre a noastră mîntuire? Cum am putea noi mulţumi Domnului îndeajuns pentru viaţă, pentru suflet, pentru Sfînta Evanghelie care ne-a lăsat-o, pentru jertfa Sa de pe Cruce şi pentru toate harurile mîntuirii? Dar Duhul Sfînt ne dă un răspuns hotărît la această întrebare, zicînd: Paharul mîntuirii voi lua şi numele Domnului voi chema! (Psalm 115, 4).

Paharul mîntuirii nu este altul decît acela pe care L-a primit Domnul de la Tatăl, adică paharul suferinţei şi al jertfei totale pentru mîntuirea sufletelor noastre şi a întregii lumi. Fără acest pahar, fără jertfă şi suferinţă, Dumnezeu n-a voit să mîntuiască lumea altfel. Fără suferinţă şi fără cruce în viaţă nu este mîntuire. Ştiţi cum se ruga Iisus Hristos către Tatăl în Ghetsimani, în noaptea patimilor: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Matei 26, 39). Şi n-a trecut de la Hristos paharul suferinţei şi al morţii, căci aşa trebuia să pătimească Hristos şi a treia zi să învieze pentru noi păcătoşii. Fără moarte, nu este înviere. Fără cruce, fără durere pe pămînt, nu este iertare, nu sînt sfinţi, nici bucuria mîntuirii în cer pentru noi toţi. Cîţi dintre noi nu am vrea să ne mîntuim fără osteneală şi ispite, adică în odihnă, sănătate şi îndestulare. Dar aceasta nu se poate. Cîţi dintre creştini nu ar vrea să-şi schimbe crucea vieţii cu alta mai uşoară. Dar nici asta nu se poate, căci fiecare îşi duce crucea pe care şi-a ales-o şi pe care i-a rînduit-o Dumnezeu.

Sîntem creştini şi prin Botez purtăm în noi harul şi numele lui Hristos. Sîntem fiii lui Dumnezeu după har şi urmaşii lui Hristos, să ducem şi noi cu răbdare, cu nădejde şi bucurie crucea vieţii noastre, privind neîncetat cu ochii inimii spre Hristos, Care S-a răstignit şi a înviat pentru noi. Să nu uităm de Golgota. Să nu uităm datoriile noastre de creştini. Adică, păstrarea dreptei credinţe, buna creştere a copiilor, rugăciunea, smerenia, iubirea şi împăcarea cu toţi. Celelalte toate sînt trecătoare.

Suferinţa lui Hristos a fost de cîteva zile, iar Învierea este veşnică. Aşa şi necazurile noastre sînt de puţină vreme aici pe pămînt, unde "nu avem cetate stătătoare", dar fericirea noastră va fi veşnică, dincolo, cu Hristos.

Iar cînd crucea vieţii şi necazurile ne apasă prea greu, să ne rugăm mai mult, să ne spovedim sincer de păcate, să mergem regulat la biserică, să citim cărţi sfinte, mai ales Sfînta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor, să facem milă cu aproapele şi să privim spre Crucea lui Hristos Cel răstignit. Atunci ispitele şi necazurile ni se vor potoli, iar lumina învierii, a credinţei şi a speranţei ne va călăuzi paşii spre izvoarele vieţii veşnice, spre Iisus Hristos Cel înviat. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

 

sfinteleicoane.ro

Viaţa şi pătimirea Sfîntului
Sfinţit Mucenic Aftonom († 313)
(12 septembrie)

(Istorisire pe scurt, după Sf. Simeon Metafrast)

După cum se dovedeşte răutate cînd cineva grăieşte cele necuviincioase, tot aşa este şi cînd lăsăm în tăcere cele ce sînt folositoare şi cinstite. Că precum se vatămă gîndurile celor ce aud pe cel ce grăieşte lucruri necinstite, aşa este şi cel ce tace faptele cele bune ale sfinţilor, şi lipseşte de folos pe cei dreptcredincioşi. Pentru aceea, fericita viaţă a Sfîntului Aftonom nu am socotit să o acoperim cu tăcerea, ci prin scris ne-am sîrguit a o da în auzul dreptcredincioşilor. Acest dumnezeiesc bărbat, Aftonom, era împodobit cu cinstea episcopiei în Italia pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305), dar sosind prigoana cea cumplită asupra creştinilor şi-a adus aminte de cuvintele lui Hristos cele scrise în Evanghelie: "Cînd vă vor urmări pe voi, fugiţi din cetatea aceasta în cealaltă" (Matei 10, 23). Deci, lăsînd Italia, a mers în Bitinia şi prin dumnezeiasca voie a ajuns la un loc care se numea Soreos. Acolo a fost întîmpinat în cale de oarecare iubitor de străini Cornelie, la care a vieţuit multă vreme. Şi, propoveduind pe Hristos, întorcea pe păgîni la credinţa creştină. A dobîndit acolo multe suflete lui Dumnezeu, pentru că se ducea mulţime de popor în casa lui Cornelie, spre a asculta învăţătura lui Aftonom, iar el ca un apostol le grăia cuvîntul lui Dumnezeu cu toată îndrăzneala, fără de opreală, căci lucra într-însul acelaşi Duh Sfînt care peste sfinţii apostoli, în limbi de foc s-a pogorît oarecînd. Şi se aprindeau, prin propovăduirea lui Aftonom, inimile omeneşti spre dreapta-credinţă şi spre dragostea lui Dumnezeu.

Auzind învăţătura sfîntului, se umileau şi cu dragoste primeau cuvintele lui şi cereau botezul de la dînsul. Şi a adus atîţia oameni la acel loc spre sfînta credinţă, încît nu încăpea în casa lui Cornelie adunarea aceea de credincioşi. Apoi, le-a zidit lor o biserică afierosită numelui Sfîntului Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti, încredinţîndu-i lui spre pază pe oamenii cei din nou luminaţi ca unui păzitor al neamului creştinesc. Iar făcînd pe Cornelie diacon şi încredinţîndu-i lui turma cea cuvîntătoare a lui Hristos s-a dus în Licaonia şi în Isauria, dorind ca şi acolo să fie propovăduitor al dreptei-credinţe. Deci, ostenindu-se vreme în-delungată în cuvîntul bunei-vestiri, iarăşi s-a întors la Cornelie, cercetînd oile cele cîştigate lui Hristos şi făcînd pe Cornelie preot, slujea împreună cu dînsul mîntuirii omeneşti. Iar cînd rău-credinciosul împărat Diocleţian a mers în Nicomidia, vrînd să piardă tot neamul creştinesc, atunci şi sfîntul Aftonom, ca cel mai vestit între creştini, a fost cercat spre chinuire de către închinătorii de idoli. Iar el, dorind ca să aducă încă mulţi oameni din întunericul păgînătăţii la lumina cunoştinţei lui Dumnezeu, nu s-a dat pe sine în mîinile chinuitorilor ci, păzindu-şi viaţa cea de bună trebuinţă bisericii, s-a dus cu corabia la Claudiopol care se afla lîngă Marea Eucsinului (Marea Neagră), şi semăna acolo sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu care, căzînd pe pămîntul cel bun al inimilor omeneşti, degrabă, cu dumnezeiescul dar, a adus multe roduri duhovniceşti. Şi, îndreptînd bine toate cele spre dreapta credinţă şi povăţuindu-i pe calea mîntuirii, s-a întors iarăşi la Soreos. Şi văzînd că se înmulţise biserica, a pus pe Cornelie episcop; iar el singur s-a abătut în părţile Asiei, dezrădăcinînd spinii nedumnezeirii şi sădind sfînta credinţă cea într-unul Dumnezeu. Şi ajutîndu-i darul sfîntului Duh, pe mulţi oameni în ţara aceea i-a izbăvit din rătăcire şi din pierzare prin învăţătura cuvintelor sale, risipind capiştele idoleşti şi zidind în inimile omeneşti locaşuri duhovniceşti Sfîntului Duh. Apoi, iarăşi s-a întors ca să cerceteze pe Cornelie Episcopul şi turma cea în-credinţată lui. Şi văzîndu-i pe toţi învăţîndu-se în legea Domnului şi sporind în fapte bune, s-a mîngîiat şi mulţumea lui Dumnezeu că nu a lăsat ca osteneala lui să fie în zadar, ci a înmulţit pe fiii cei bisericeşti pe care el i-a născut prin bunavestire.

Aproape de cetatea Soreos era un loc care se numea Limnos, ai cărui locuitori erau toţi împîcliţi cu întunericul slujirii idoleşti. Deci, mergînd la dînşii Arhiereul lui Dumnezeu Aftonom, le-a propovăduit lor pe Hristos şi în puţină vreme pe cei mai mulţi acolo i-a dobîndit şi, învăţîndu-i tainele sfintei credinţe, i-a luminat cu botezul şi i-a numărat cu turma cea aleasă a lui Hristos. Într-una din zile, cei ce rămăseseră în necredinţă făceau praznic unui spurcat idol al lor şi, aducînd jertfe zeilor, dănţuiau în capiştea idolească. Iar oamenii cei din nou luminaţi, a căror putere era atunci mai multă acolo, adunîndu-se, au mers cu mînie la necredincioşii cei ce prăznuiau şi le-au răsturnat jertfele şi pe idoli i-au sfărîmat ca praful; şi au risipit capiştea lor pînă la temelie arătîndu-le lor că idolii nimic nu pot, pentru că nu se împotrivesc celor ce îi sfărîmă, nici strigă cînd îi risipesc. Iar necredincioşii greu s-au mîniat pentru un lucru ca acela, şi gîndeau cum ar putea să răzbune pierzarea idolilor lor, şi căutau vreme potrivită pentru aceea.

Fiind înştiinţaţi de ziua în care slujitorul Domnului, Aftonom, avea să aducă lui Dumnezeu jertfa cea fără de sînge în biserica cea zidită de dînsul a Sfîntului Arhanghel Mihail, în cetatea Soreos şi a adunat pe toţi ai lui, cei din cetate, dimprejur; şi se făcuse mul-ţimea lor nenumărată şi se gătiră în taină ca să năvălească fără de veste asupra bisericii şi să ucidă pe povăţuitorul creştinilor, Aftonom. Acest lucru l-au şi făcut în vremea Dumnezeieştii liturghii; au năvălit necredincioşii asupra bisericii, bizuindu-se pe mulţimea puterii lor şi avînd în mîini unii arme, alţii securi, iar alţii pietre, au izgonit pe toţi credincioşii cei ce erau atunci în biserică, iar pe Sfîntul Aftonom în dumnezeiescul altar l-au ucis fără de milă şi s-a stropit tot altarul cu sfîntul lui sînge. Aşa arhiereul, aducînd lui Dumnezeu jertfa cea fără de sînge, singur jertfă sîngeroasă s-a adus în jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Apoi, ucigîndu-l pe el, necredincioşii au aruncat asupra lui mulţime de pietre cu care îl izbeau. Unii îl împungeau pe dînsul cu arme, alţii îl băteau cu lemne, iar alţii cu pietre azvîrleau într-însul şi, făcînd dănţuire că şi-au răzbunat necinstea idolilor lor, s-au dus.

Sfîntul Aftonom zăcea ucis şi a fost atunci mare tulburare bisericii şi plîngere nemîngîiată a credincioşilor pentru uciderea părintelui şi păstorului lor cel bun. Iar oarecare diaconiţă, anume Maria, luînd sfîntul lui trup, l-a dat cinstitei îngropări.

Trecînd mulţi ani după îngroparea lui, cînd ajunsese marele Constantin împărat (306-337), şi a primit sfîntul botez, atunci un boier, anume Severian, a fost trimis de împăratul Constantin în Alexandria. El, temîndu-se de tulburarea mării, nu a mers cu cora-bia, ci pe uscat, pe calea care era pe lîngă mare. Iar, după rînduiala lui Dumnezeu, li s-a întîmplat lor să meargă pe lîngă mormîntul Sfîntului sfinţit Mucenic Aftonom, şi îndată catîrii au stat şi nu puteau să păşească mai departe ! Zadarnic îi bătea cu bicele, nici-unul nu s-a mişcat din locul său; şi i-a uşurat şi de sarcinile pe care le duceau, însă nici aşa nu au putut să păşească mai departe, deoa-rece cu mînă nevăzută erau opriţi. Şi rămăsese Severian în nedumerire. Se întîmplase atunci de era lîngă dînsul oarecare bărbat sfînt, care avea darul a spune tainele lui Dumnezeu. Acela a zis lui Severian: "Se cade ţie ca pe acest loc să ridici o biserică sfîntului mucenic al cărui mormînt este aici. Şi dacă vei făgădui să faci a-ceasta, îndată vei vedea pe catîrii tăi degrabă mergînd". Iar Seve-rian cu bucurie a făgăduit şi s-au pornit îndată de la locul lor catîrii şi s-au dus înainte. Severian atunci i-a ridicat o casă mică de rugăciune sfîntului mucenic pînă ce s-a întors din Alexandria şi întorcîndu-se, a zidit o Biserică prea frumoasă deasupra mor-mîntului sfîntului.

Iar după mulţi ani, un preot, neştiind că sînt aici cinstitele moaşte ale sfîntului Aftonom, acoperite cu pămînt în biserica aceea, a risipit-o şi a zidit altă nouă, la alt loc, aproape de mare, iar în locul cel dintîi, care avea întru sine moaştele sfîntului, necunoscute, a fost pustiu şaizeci de ani, pînă la moartea lui Zinon, împăratul grecesc († 491). Şi nimeni nu ştia de această comoară de mult preţ, pe care sînul pămîntului o ascundea întru sine.

După mulţi ani, un ostaş din străjerii împărăteşti, anume Ioan, avînd poruncă împărătească, păzea în acele pomenite locuri, Soreos şi Limnos. Acesta, sculîndu-se într-una din zile, a mers la vînat şi, fiind la locul unde oarecînd fusese biserica de deasupra moaştelor sfîntului, a văzut acolo un iepure fugind şi, încordîndu-şi arcul, a dat drumul săgeţii şi l-a ucis. Apoi, vînînd şi alte fiare, s-a întors, iar odihnindu-se el noaptea pe patul său, i s-a arătat în vis Sfîntul Aftonom, poruncindu-i să zidească o biserică pe locul acela unde ieri ucisese iepurele. Iar ostaşul, sculîndu-se din somn, s-a sîrguit să împlinească porunca şi în scurtă vreme a zidit o biserică prea mi-nunată în numele sfinţitului mucenic Aftonom ale cărui moaşte le-a aflat întregi în pămînt, fără nici o stricăciune. De la ele multe minuni se săvîrşeau şi izvorau tămăduiri bolnavilor. Despre ne-stricăciunea sfintelor lui moaşte, fericitul Simeon Metafrast zicea aşa: "Eu văzînd pe viteazul nevoitor şi după moarte biruind firea, mă ridic spre prea mărirea lui Dumnezeu, pentru că, privind oarecînd cu ochii în mormîntul cel mucenicesc, am văzut sfintele lui moaşte petrecînd nebiruite de puterea morţii; pentru că ceea ce se lăuda că pe toată alcătuirea de vieţuitoare în trei zile o va risipi, aceea, de atîta mulţime de ani, n-a putut să strice nici măcar un fir de păr al acestui bărbat prea luminos. Am văzut capul cu perii nevătămat, faţa lui întreagă, pielea tare şi nici genele lui nu şi-au pierdut perii, fără numai ochii erau închişi. Şi privind eu la dînsul, se vedea că, numai păzind legea morţii, se preface a tăcea şi tot trupul lui se ţine întreg pe toate alcătuirile sale de mai înainte. Nici din capul lui nu se rupsese ceva, nici din celelalte părţi ale trupului nu se despărţise ceva. Aşa ştie Dumnezeu a preamări pe aceia care l-au proslăvit pe el în trupurile lor. Pentru că aceluia i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

În această zi, mai facem pomenirea sfinţitului mucenic Cornut, Episcopul Nicomidiei, care fiind legat şi tîrît pe uliţele cetăţii mult, i s-a tăiat capul şi s-a sfîrşit. Mai facem şi pomenirea sfîntului mucenic Iulian şi cu dînsul patruzeci de tovarăşi, care pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, în Galatia, prigoniţi de Antonin ighemonul, au pătimit pentru Hristos.

www.egumenita.ro