Viaţa şi ostenelile Cuvioşilor Părinţi
Metodie şi Constantin, Episcopii Moraviei
(11 mai)
Pe vremea împăraţilor greceşti, luptători contra icoanelor, Leon Armeanul şi Mihail Travlul, care s-a numit şi Valvos, şi apoi pe vremea lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun neam şi bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaş şi cu boieria sutaş, avînd o soţie cu numele Maria. Acela a născut pe aceşti doi luminători ai lumii şi luminători ai ţărilor slavoneşti, pe Metodie şi Constantin, care, mai pe urmă, s-a numit în sfînta schimă Chiril. Deci, Metodie slujea în cetele ostăşeşti mai întîi ca cel mai în vîrstă şi, fiind cunoscut împăratului, l-a pus voievod şi l-a trimis în părţile ce se mărgineau cu slavonii.
Aceasta s-a făcut după rînduiala lui Dumnezeu, ca să înveţe limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă, învăţător duhovnicesc şi păstor în vremea sa. El, petrecînd în rînduiala de voievod ca la zece ani, văzînd pe de o parte deşertăciunea gîlcevilor vieţii, iar pe de alta, supărîndu-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra celor dreptcredincioşi, a lăsat slujba de voievod şi toate cele frumoase ale acestei lumi şi, ducîndu-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rînduiala monahicească şi slujea Împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptîndu-se cu vrăjmaşii cei nevăzuţi ai duhurilor răutăţii.
Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece mama sa, după naştere, l-a dat la doică, ca aceea să-l nutrească cu sînul ei, dar el nu voia de loc să sugă lapte străin, decît numai al mamei sale; deci, părinţii lui se minunau de aceasta. Cînd pruncul a fost de şapte ani şi a început a învăţa carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui şi mamei sale, zicînd: "Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră şi a zis către mine: Alegeţi soţie dintr-acestea, pe care vei voi, ca să-ţi fie ajutătoare în toate zilele vieţii tale. Iar eu, căutînd, mi-am ales pe una mai frumos împodobită decît toate, cu faţa luminoasă şi înfrumuseţată, al cărei nume era Sofia".
Părinţii lui, socotind vedenia aceea şi înţelegînd că fecioara Sofia este înţelepciunea lui Dumnezeu, care era să se dea pruncului, s-au bucurat cu duhul şi-l învăţau totdeauna cu stăruinţă nu numai la citirea cărţilor, ci şi la obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povăţuindu-l la înţelepciunea cea duhovnicească şi spunîndu-i cuvintele lui Solomon: "Fiule, cinsteşte pe Domnul şi te vei întări; păzeşte poruncile Lui şi vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăbliţele inimii tale şi numeşte înţelepciunea sora ta; iar înţelegerea să ţi-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decît soarele şi decît întocmirea luminii stelelor".
Pruncul, învăţînd carte, sporea cu ţinerea de minte şi cu înţelegerea, mai mult decît toţi vîrstnicii săi, şi avea dragoste mare către Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, ale cărui cărţi le citea totdeauna. Multe dintr-acele cuvinte şi tîlcuiri le învăţa pe de rost. El, închipuind o cruce pe un perete, a scris aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: "O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvîn-tătorul de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viaţa te-ai arătat ca un înger; cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca Serafimii; iar cu învăţăturile tale cele dreptcredincioase ai luminat toată lumea. Deci, te rog, primeşte-mă şi pe mine, care cad la Tine cu credinţă şi cu dragoste; fii mie părinte, învăţător şi luminător".
Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împă-răţie după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora. Lui Mihail, fiind încă prunc, i-a pus pe lîngă el trei boieri mari: Manoil, păzitorul palatului, Teoctist, patriciul şi Dromi, logofătul. Acest logofăt cunoştea pe părinţii lui Metodie şi al lui Constantin, care, auzind de isteţimea minţii copilului Constantin, a trimis după el ca să înveţe împreună cu tînărul împărat Mihail, care învăţa carte, ca, privind împăratul la isteţimea minţii lui Constantin, să se sîrguiască singur a învăţa degrabă. Constantin s-a bucurat de aceasta foarte, şi pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon, zicînd: "Dumnezeul părinţilor şi Domn al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înţelepciunea care şade pe scaunele Tale şi nu mă lepăda pe mine de slugile Tale, căci eu sînt sluga Ta şi fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ţie şi să slujesc Ţie, Dumnezeul meu, în toate zilele vieţii mele".
Şi, ducîndu-l în Constantinopol şi fiind dat dascălilor împără-teşti, degrabă a învăţat înţelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri a lui Homer, retorica, filosofia, aritmetica, astronomia, muzica şi toate meşteşugurile elineşti, încît era de mirare dascălilor săi pentru atîta isteţime a minţii sale. Şi s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înţelepciune mai mult decît alţii. El nu era înţelept numai în limba elinească, ci şi în alte limbi, pentru că învăţase bine scriptura elinească şi vorbirea siriană şi se deprinsese şi cu alte limbi străine. Pentru acestea îl iubea foarte logofătul, întîi pentru înţelepciune; iar al doilea pentru întreaga înţelepciune, cum şi pentru obiceiurile cele îmbunătăţite, de care era plin pruncul, cel ce venise acum în vîrstă desăvîrşită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în limba lui cea curată, povăţuindu-l la tot lucrul bun.
Stăpînul său, logofătul, văzînd acest lucru într-însul, îl cinstea foarte mult şi pentru aceasta, Constantin era cel întîi păzitor de casă în curtea logofătului, avînd stăpînire peste toţi şi umbla cu îndrăzneală şi fără opreală în împărăteştile palate oricînd ar fi voit. Această stăpînire i se dăduse, fiindcă era iubit şi de împărat.
La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită din scăldătoarea Sfîntului Botez. Acea fecioară era de neam mare, pe care părinţii săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci, logofătul voia s-o însoţească cu Constantin, şi pentru aceasta se ostenea în tot chipul, îndemnînd la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte şi făgăduindu-i împreună cu bogăţia de la împăratul şi cinstea de mare boierie.
Dar, fericitul Constantin, fugind de lume şi de toate cele din lume, s-a dus în taină la gura Boazului, şi acolo, intrînd într-o mănăstire, a luat pentru sineşi chipul monahicesc. Deci, a fost pentru dînsul mare cercetare, nu numai de la logofăt, dar şi de la împărat. Abia după şase luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în sînul monahicesc. Deci, luîndu-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci în sfeşnic, silindu-l astfel să ia treapta preoţească în zilele preasfinţitului patriarh Metodie, cînd încetase eresul luptei împotriva icoane. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea soborni-cească a Sfintei Sofii şi dascăl de filosofie. Iar după puţină vreme, agarenii ce stăpîneau Siria, pe vremea împăratului Teofil, au biruit puterea oştirii greceşti, cu voinţa lui Dumnezeu, stricînd preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomeneşte de aceasta în ziua a şasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinţilor 142 mucenici din Amoreea, despre care s-a mai scris. Turcii, mîndrindu-se de puterea lor, batjocorind pe creştini, au trimis la Constantinopol ocară asupra Preasfintei Treimi, zicînd: "Cum voi, creştinii, ziceţi că este Unul Dumnezeu, dar Îl despărţiţi pe Acela în trei şi mărturisiţi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Dacă puteţi să ne arătaţi această închipuire, apoi să trimiteţi la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi şi să ne dovedească credinţa voastră".
Împăratul, sfătuindu-se cu preasfinţitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dîndu-i doi asincriţi (dregători) înţelepţi. Fericitul, ducîndu-se acolo şi rîvnind apostoleşte după Hristos, dorea să pătimească pentru Dînsul. Deci, ajungînd în cetatea stăpînitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de rîul Eufratului, în care locuia stăpînitorul Amirmumi, a aflat acolo şi creştini, care petreceau între saracini. Şi erau zugrăvite pe uşile lor, dinafară, chipuri diavoleşti din porunca stăpînitorului saracinilor; pentru că aici, îngreţoşîndu-se de creştini ca de nişte vrăjmaşi, a poruncit să-i aibă de ocară şi de batjocură. Pentru aceea a poruncit să fie închipuit un diavol pe uşile fiecărui creştin. Deci, au zis saracinii către Constantin, filosoful creştinesc: "Filosofule, oare poţi să cunoşti ce semn este acesta?" El le-a răspuns: "Văd însemnate chipuri de diavoli şi mi se pare că înăuntru vieţuiesc creştini; iar diavolii, neputînd să vieţuiască înăuntru cu creştinii, fug de dînşii şi petrec afară; deci, unde nu sînt aceste chipuri diavoleşti, acolo este dovedit lucru, că înlăuntru vieţuiesc oamenii cei uniţi cu dînşii.
Constantin, fiind odată la masă în palatele domneşti, înţelepţii saracinilor au zis către dînsul: "Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învăţătură de la Dumnezeu şi a întors pe mulţi oameni, încît toţi ne ţinem tare de legea lui, necălcînd nimic. Iar voi, creştinii, ţinînd legea lui Hristos, unul crede aşa, altul altfel, şi fiecare face precum îi place; pentru că sînt atît de mulţi între voi care vă deosebiţi cu credinţa şi cu viaţa, încît fiecare crede şi învaţă într-alt chip şi îşi rînduieşte viaţa într-altfel, precum sînt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deşi toţi se cheamă creştini".
Fericitul Constantin răspunse: "Două lucruri mi-aţi spus înainte: despre credinţa creştinească în Dumnezeu şi despre legea lui Hristos care se împlineşte prin lucruri, şi cum că nu cred şi petrec într-un fel cei ce se numesc creştini. Deci, vă răspund mai întîi despre credinţă. Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime şi adîncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească şi negrăit prin cuvintele omeneşti, precum a zis de Dînsul Sfîntul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune... De unde şi Sfîntul Apostol Pavel, învăţătorul nostru, a strigat: "O, adîncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de negrăite judecăţile Lui şi nenumărate căile Lui!"
Dintr-acel noian intră mulţi din cei care se sîrguiesc a căuta pe Dumnezeu. Şi cei ce sînt puternici la minte şi au cîştigat ajutor pe Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu şi află bogăţia cunoştinţei şi a mîntuirii. Iar cei ce sînt slabi la minte şi s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblînd după singură părerea lor, aceia, ca în nişte corăbii putrede de înotare urcîndu-se, se ispitesc ca să înoate pe acel noian şi, neputînd, unii se îneacă, căzînd în eresuri şi rătăciri, iar alţii abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire şi de îndoire. De aceea, mulţi dintre creştini - precum ziceţi - se deosebesc cu credinţa. Deci, astfel am zis şi despre credinţă. Iar despre fapte, vă adeveresc aşa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeaşi pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrîna, a nu pofti şi celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc.
Deci, suindu-ne spre desăvîrşire, ne-a dat sfat de viaţă curată, fără de însurare, păzirea fecioriei şi alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sînt conducătoare la viaţă prin calea cea strîmtă şi cu scîrbe. Însă nu ne sileşte la aceasta; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer şi pămînt, între îngeri şi dobitoace; deci, l-a despărţit cu cunoştinţa şi cu mintea de animale, iar cu mînia şi cu pofta l-a despărţit de îngeri şi i-a dat voie să facă orice voieşte; şi de care se apropie, cu aceea se uneşte. Astfel se împărtăşeşte cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învaţă înţelegerea lui cea minunată, sau se face părtaş cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrînare poftelor trupeşti. De vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpînitor, de aceea voieşte ca noi să ne mîntuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie.
Aşadar, creştinii care cred în Dumnezeu, călătoresc spre El cu înţelegere; unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, vieţuind cu înţelepciune în cinstită însoţire; iar alţii, sîrguindu-se a fi mai fierbinţi către El şi mai desăvîrşiţi robi al Lui, se ating de firea cea mai înaltă a vieţuirii, asemenea cu a îngerilor, şi petrec cale strîmtă. Pentru aceea unii dintre creştini se deosebesc cu viaţa. Credinţa şi legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pîrîu mic, pe care fiecare, şi mare şi mic, poate să-l păşească fără de osteneală mare. În legea şi credinţa voastră nu este un lucru dumnezeiesc, adică insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omeneşti şi socoteală trupească, pe care puteţi cu înlesnire să le faceţi. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mînie şi poftele cele fără de rînduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toţi cu un gînd vă ţineţi de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre.
Dar Mîntuitorul nostru Hristos n-a făcut aşa, pentru că, singur fiind preacurat şi izvor a toată curăţia, voieşte ca şi robii Lui să vieţuiască curat, ferindu-se de toate poftele, şi să se apropie cu curăţenie de Cel curat, căci în împărăţia Lui nu va intra nici un lucru necurat. Înţelepţii saracinilor au mai zis: "Cum voi, creştinii, Îl despărţiţi pe Dumnezeu în trei şi ziceţi că este unul, adică: Tată, Fiu şi Duh; şi dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi daţi-i Lui femeie, ca să se rodească din El mai mulţi dumnezei".
Răspuns-a filosoful creştinesc: "Nu batjocoriţi Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învăţat a o mărturisi de la Sfinţii Prooroci cei de demult şi de care nici voi nu vă lepădaţi, fiindcă ţineţi împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt trei ipostasuri, iar fiinţa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sînt în el: rotunjimea, raza şi căldura; tot astfel sînt şi în Sfînta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfîrşit, nici început, tot aşa şi Dumnezeu este fără de început şi fără de sfîrşit; şi, precum din rotunjimea soarelui ies razele şi căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naşte Fiul şi iese Sfîntul Duh. Raza care iese din soare şi luminează toată partea cea de sub cer, este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl şi arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeaşi rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfînt, Care din Acelaşi Tată împreună cu Fiul, are ieşirea mai înainte de veci; deşi se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinţilor Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuieşte din trei lucruri: din rotunjime, din rază şi din căldură, nu se desparte în trei sori, deşi fiecare lucru îşi are deosebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui şi alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot aşa şi Sfînta Treime, deşi are trei feţe: a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.
Căci şi strămoşul Avraam - a cărui tăiere împrejur o păziţi - cînd i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceţi aminte de Scriptura care povesteşte aceasta, I s-a arătat în trei feţe. Şi, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbaţi stînd lîngă el, şi s-a închinat pînă la pămînt şi a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiţi, el vedea trei bărbaţi şi vorbea Unuia singur, zicînd: Doamne, de am aflat dar înaintea feţei Tale..., pentru că a cunoscut acel sfînt strămoş, că Dumnezeu este în trei feţe.
Deci, înţelepţii saracinilor tăceau neştiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: "Cum ziceţi voi, creştinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pîntece femeiesc?" Răspuns-a filosoful: "Nu din o femeie proastă, ci dintr-o fecioară nemăritată şi preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfîntului Duh, Care, în preacuratul şi preasfîntul pîntece fecioresc, a ţesut trupul lui Hristos-Dumnezeu şi mai presus de fire a înfiinţat întruparea şi naşterea Cuvîntului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfînt, precum mai înainte de naştere a fost fecioară, tot astfel şi în naştere şi după naştere a rămas fecioară curată. Deci, aşa a voit Dumnezeu şi la voia Lui se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voieşte Dumnezeu, acolo se biruieşte rînduiala firii. Iar cum că S-a născut Hristos din Curata Fecioară, prin Duhul Sfînt, mărturiseşte şi proorocul Mahomed, scriind astfel: "S-a trimis Duhul Sfînt la Fecioara cea curată ca, împreună sălăşluindu-se cu El, să nască Fiu".
Saracinii au zis: "Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu". Răspuns-a fericitul: "Dacă Hristos ar fi fost un om de rînd, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuinţă era ca Duhul Sfînt să lucreze zămislirea unui om simplu în pîntecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel prost se naşte din femeie măritată, iar nu din Fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămisleşte după fire din bărbat, iar nu din venirea şi lucrarea cea deosebită a Sfîntului Duh".
Saracinii au zis: "Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceţi precum vă porunceşte Acela? Căci vă porun-ceşte să vă rugaţi pentru vrăjmaşi, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă prigonesc pe voi, să întoarceţi faţa celor ce vă bat... Dar voi nu faceţi aşa, ci faceţi cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuţiţi armele şi îi ucideţi în război".
Fericitul Constantin a zis: "Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci şi se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvîrşit numai o poruncă? Sau cel ce le îndeplineşte pe amîndouă?" Răspuns-au saracinii: "Este mai bun acela care îndeplineşte amîndouă poruncile". Zis-a filosoful: "Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm şi să facem bine celor ce ne fac strîmbătate, Acela a zis şi aceasta: "Nimeni nu poate să arate în viaţă o mai mare dragoste, decît acela ce-şi pune sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă; iar în cele de obşte ne apărăm unul pe altul, punîndu-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunînd pe fraţii noştri, să-i robiţi împreună cu trupu-rile şi sufletele lor, silindu-i la fapte rele şi potrivnice lui Dumnezeu".
Saracinii iarăşi au zis: "Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine şi pentru alţii; iar voi, pentru ce nu faceţi acest lucru şi nu voiţi să daţi dajdie? Dacă vă apăraţi unul pe altul, apoi să daţi dajdie pentru fraţii voştri limbii noastre ismailiteneşti cea atît de mare şi tare". Grăit-a filosoful: "Dacă cineva umblă în urma învăţătorului său şi voieşte a umbla; iar altcineva, întîmpinîndu-l, îl întoarce, nelăsîndu-l să meargă după învăţător, ci îi porunceşte să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmaşul lui?" Ei au răspuns: "Este vrăjmaş". Zis-a filosoful: "Hristos, cînd a dat dajdie, care împărăţie era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?" Iar ei au zis: "Romană". Filosoful: "Deci noi, urmînd învăţătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului Celui ce şade în Roma cea nouă şi stăpîneşte şi pe cea veche, iar căutînd de la noi dajdie, ne abateţi de la urmarea lui Hristos şi vă faceţi vouă vrăjmaşi".
Nişte întrebări şi răspunsuri ca acestea i s-au pus lui Constantin mai multe zile; dar în întrebările cele cu înţelepţii saracinilor, a rămas nebiruit filosoful creştin, ajutîndu-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas ruşinaţi de dînsul în toate cuvintele împotrivă şi în socoteala lor. După aceea, neputînd să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat în taină să bea otravă de moarte. Însă Domnul a zis: Dacă veţi bea ceva de moarte, nu vă va vătăma... Acela a păzit pe robul Său întreg şi nevătămat şi l-a întors sănătos, eliberîndu-l cu cinste şi cu daruri boierul saracinilor.
După ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat laudă de la împărat şi de la sfinţitul patriarh pentru osteneala sa cea plăcută lui Dumnezeu. Deci, s-a aşezat la un loc liniştit şi lua aminte de mîntuirea sa, avînd hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele mîncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obişnuita gustare a hranei, le împărţea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijeşte de toţi în toate zilele şi Care deschide cu bunăvoinţă mîna Sa şi satură pe tot cel viu.
Sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mîhnea că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către dînsul: "Cel ce a hrănit mai mulţi ani în pustie oarecînd pe israeliteni, oare Acela nu poate să ne hrănească şi pe noi în această zi? Ci, ducîndu-te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, şi să aşteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi". Sosind ceasul prînzului, a adus la dînsul un om oarecare zece galbeni şi o sarcină cu tot felul de mîncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, şi a început a vieţui în pustnicie împreună cu dînsul în nevoinţele monahiceşti, petrecînd în rugăciuni şi îndeletnicindu-se totdeauna cu citirea cărţilor.
În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari, zicînd: "Noi de la început ştim pe un Dumnezeu, Care este peste toate şi Aceluia ne rugăm, închinîndu-ne la răsărit; însă ţinem oarecare obiceiuri de ruşine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credinţa lor şi mulţi din noi au trecut la credinţa evreiască". Asemenea şi saracinii ne pleacă la credinţa lor, zicînd: "Credinţa noastră este mai bună decît a tuturor neamurilor". Pentru aceea, de la voi căutăm sfatul cel de folos nouă, cu care ţinem vechiul prieteşug cu dragoste şi cerem să trimiteţi la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba cu evreii şi cu saracinii şi, de-i va birui, apoi vom primi credinţa voastră.
Atunci împăratul Mihail cu preasfinţitul patriarh Ignatie, următorul Sfîntului Metodie, făcînd cercare pentru filosoful Constantin, l-a chemat de la muntele Olimpului şi dorea să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos. Iar el, care dorea chiar a şi muri pentru Hristos, a voit cu osîrdie calea aceea şi a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce ştia parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dînsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioşi cu lumina sfintei credinţe. Deci, Metodie nu s-a lepădat a merge cu dînsul pentru Hristos şi s-au apucat amîndoi de călătorie, ca unul prin binecuvîntatele cuvinte, iar celălalt cu rugăciunea cea primită de la Dumnezeu să poată mîntui sufletele cele pierdute, ajutîndu-le lor dumnezeiescul dar. Ajungînd la cetatea Hersonului, care se mărgineşte cu cozarii, a zăbovit acolo multă vreme, pînă ce a învăţat bine limba slavonească. Tot acolo s-au deprins şi cu limba evreiască, aducînd la Sfînta Credinţă şi la Botez pe un samarinean cu fiul lui.
Auzind de moaştele Sfîntului sfinţit Mucenic Clement, papă al Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea acelor cinstite moaşte, pentru care se povesteşte astfel: cînd Sfîntul Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor s-a întors la Hristos. Avhidian, ighemonul, din porunca cezarului Traian, l-a înecat în mare, legîndu-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla creştinii trupul lui; iar credincioşii stăteau pe mal, tînguindu-se şi privind la înecarea sfîntului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai credincioşi, Cornelie şi Fib, au grăit către creştini: "Să ne rugăm cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului".
Rugîndu-se către Dumnezeu poporul creştinesc, s-a depărtat marea în sînurile sale ca la trei stadii, iar poporul a aflat o cămară de marmură în chip de biserică făcută de Dumnezeu, şi acolo zăcea trupul sfîntului, iar ancora cu care îl înecase zăcea aproape de dînsul. Deci, voind credincioşii să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei pomeniţi mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfîntului, deoarece în tot anul la pomenirea lui se va depărta tot aşa marea pînă la şapte zile, dînd cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Şi s-a făcut aşa vreme de şapte sute de ani, de la împărăţia lui Traian pînă la împărăţia lui Nichifor, împăratul grecesc. Apoi, pentru păcatele omeneşti, marea a încetat de a se trage în lături în vremea împărăţiei lui Nichifor. Şi din această pricină era mîhnire între creştini.
Trecînd după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiţii fraţi Constantin şi cu Metodie s-au dus la Herson şi se sîrguiau pentru aflarea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Clement, îndemnînd spre aceasta şi pe fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului. Acesta s-a dus întîi la Constantinopol, la împărat şi la patriarh, înştiinţîndu-i de aceasta şi, primind sfat de la dînşii, a luat de acolo tot clerul bisericii Sfînta Sofia. Apoi, ducîndu-se la Herson, a mers la marginea mării cu aceşti fericiţi învăţători, Metodie şi Constantin, şi cu tot poporul, cu psalmi şi cu cîntări, voind să-şi cîştige dorinţa. Dar nu s-a desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie şi la miezul nopţii a strălucit o lumină din mare şi s-a arătat deasupra apei mai întîi capul, iar după aceea toate moaştele Sfîntului Clement; şi, luîndu-le, le-au pus în corabie şi, ducîndu-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli, din care fericiţii Constantin şi Metodie, luînd o părticică oarecare, au purtat-o la dînşii totdeauna, pînă ce au dus-o la Roma.
După aceasta s-a dus la cozari, unde a fost primit cu cinste de boierul Cagan Cozarnicul, căci avea către Cagan scrisoare de la împăratul grecilor. Acolo fericitul Constantin a avut prilej să vorbească mult cu iudeii şi cu saracinii; căci dînsul avea mai multă învăţătură decît Metodie, care nu-şi petrecuse anii tinereţilor în învăţătură, ci s-a îndeletnicit cu puterea de voievod pe care o avea şi cu lucrurile poporului, mai mult decît cu citirea cărţilor. Iar Constantin s-a ocupat din tinereţe cu învăţătura şi cu încercarea înţelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte şi gata să dea răspuns la orice întrebare.
Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioşii, iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dumnezeu. Unul din cozari a zis către dînsul: "Voi, grecii, aveţi obiceiul rău, pentru că puneţi la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam împărătesc, precum acum aţi pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădîndu-l pe acela, aţi pus pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Şi, ucigîndu-l şi pe acela, aţi pus pe Mihail Travlul, care era de neam din Amoreea. Pe cînd la noi nu este aşa, deoarece avem singuri cogani din ai noştri, (sau împăraţi) adică din casa şi din neamul coganilor, şi nu împărăţeşte cineva într-alt chip, de nu va fi din seminţia împărătească. Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: "Rău a făcut oare Dumnezeu cînd a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David, bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?" Auzind acestea cozarul, a tăcut.
După aceea a zis iarăşi cozarul: "Voi ţineţi cărţile în mîini, spuneţi pilde dintr-însele; iar noi nu facem aşa, ci grăim din gusturile noastre toată înţelepciunea, nemîndrindu-ne în scripturi precum vă mîndriţi voi, că avem înăuntru înţelepciunea, ca şi cum ar fi înghiţită în noi". Grăit-a Constantin: "De ai întîmpina vreun om gol, care ar zice: Am multe haine, aur şi averi! Oare l-ai crede, văzîndu-l gol şi neavînd nimic în mîini?" Cozarul răspunse: "Ba nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol". Grăit-a Constantin: "Dacă tu ai înghiţit toată înţelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi cîte neamuri au trecut de la Adam şi de la Moise şi care neam şi în care parte a pămîntului şi-au avut stăpînirea lor". Şi cozarul, neputînd să răspundă la această întrebare, a tăcut.
Iar Constantin a spus mai departe: "Deci, prietene, nici eu nu te cred că ai fi înghiţit toată înţelepciunea şi ai fi înţelept fără de cărţi!" Şi cînd era la masă, coganul, luînd un pahar, a zis: "Să bem în numele unui Dumnezeu, Care a făcut toată făptura". Iar Constantin, filosoful cel creştin, luînd un pahar a zis: "Voi bea în numele Unui Dumnezeu şi al Cuvîntului Lui, prin Care cerul s-a întărit şi al Duhului cel de viaţă făcător, prin care se ţine împreună toată puterea făpturii celei zidite". Zis-a Cagan: "De asemenea, ţinem la Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decît numai întru aceasta ne deosebim, că voi slăviţi Treimea, iar noi slăvim pe unul Dumnezeu, precum învaţă şi cărţile evreieşti". Grăit-a filosoful: "Dacă vă învăţaţi din cărţile evreieşti a cunoaşte pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleaşi cărţi o să cunoaşteţi şi pe Sfînta Treime, deoarece cărţile evreieşti propovăduiesc în proorocii, pe Cuvîntul şi pe Duhul, precum zice proorocul şi împăratul David: Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.
Iată, aici se văd arătate trei într-o Unime: Domnul, Cuvîntul Lui şi Duhul. Domnul este Dumnezeul-Tatăl, Cuvîntul este Dumnezeul-Fiul, iar Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfînt; însă, precum nu sînt trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvîntul şi cu Duhul Său, tot aşa nu sînt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul este Dumnezeu cinstit; deci, socoteşte de aici, dacă cineva, făcîndu-ţi ţie cinste, nu ţi-ar cinsti cuvîntul tău şi duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste, iar altul pe toate aceste trei, adică pe tine, pe cuvîntul tău şi pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o cinste, apoi care dintre amîndouă ar fi adevărat cinstitor al feţei tale cele împărăteşti?" Iar el a răspuns: "Cel ce are toate aceste trei întocmai întru cinste".
Filosoful a răspuns: "Deci, şi noi sîntem cinstitori de Dumnezeu, mai adevăraţi şi mai buni decît voi, cei ce cinstesc pe Sfînta Treime, întocmai ca pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. La aceasta ne-am învăţat din cărţile prooroceşti, căci şi Sfîntul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeul-Fiul, zicînd: "Ascultă-mă pe mine, Iacove şi Israele, pe care eu te chem; eu sînt cel întîi şi eu sînt în veci. Şi acum Domnul m-a trimis pe mine şi Duhul Lui". Acest cuvînt al Sfintei Scripturi, l-au arătat luminat părinţii noştri cei de demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Şi de cine este trimis, dacă nu de Tatăl şi de Sfîntul Duh al Tatălui?"
Printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulţime de iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: "Filosof al creştinilor, spune nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pîntece pe Dumnezeu, spre Care nu este cu putinţă a căuta, nicidecum să-L nască?" Filosoful, arătînd cu degetul spre Cagan şi spre sfetnicul lui dintîi, a grăit: "Dacă cineva ar fi zis, că acest întîi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan şi să-l ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească şi să-l ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a grăit aşa, nebun sau cuminte?" Iar iudeii au zis: "Foarte nebun este unul ca acela".
Filosoful i-a întrebat iarăşi pe ei: "Ce este mai cinstit sub cer dintre toate făpturile cele văzute?" Zis-au iudeii: "Omul este cel mai cinstit decît toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înţelegător şi este zidit după chipul lui Dumnezeu". Atunci filosoful a zis: "Neînţelegători sînt aceia care grăiesc că este lucru cu neputinţă ca în pîntecele firii omeneşti să încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise Îl ştiu încăput. Dar rugul, fiind făptură neînsufleţită şi nesimţitoare, oare este mai cinstită decît făptura cea simţitoare şi înţelegătoare, care este cinstită cu sufletul după asemănarea lui Dumnezeu? În vifor, în nor, în fum şi în foc încăpea Dumnezeu, cînd se arăta lui Iov, lui Moise şi lui Ilie. Lucrul acesta este de mirare, că în făptura cea mai cinstită şi însufleţită a încăput Hristos, vrînd să se arate pe pămînt, cu oamenii să petreacă şi să-i tămăduiască de rănile morţii, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui Adam. Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului şi a morţii, de la cine putea să se dea tămăduire şi înnoire, dacă nu de la Însuşi Făcătorul? Răspunde-mi, au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvîntul Său şi i-a vindecat pe ei? Căci Cuvîntul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Şi cum acest Cuvînt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit ca un plasture de om, prin unirea cu întruparea Lui? Oare vreun doctor, vrînd să tămăduiască vreun om rănit, nu lipeşte plasturele de omul cel bolnav şi nu de lemn sau de piatră?
Deci şi Dumnezeu a lipit pe Cuvîntul Său Cel Unul Născut, nu de lemn - deşi în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră -, deşi în munţii cei de piatră ai Sinaiului şi în Horeb a fost văzut de Moise şi Ilie -, dar l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor, de omul cel cuprins de durerea păcatului celui de moarte şi l-a împreunat tare, binevoind a Se sălăşlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfînt în pîntecele cel curat şi fecioresc, iar a se întrupa şi a se naşte dintr-o femeie oarecare. După cum a zis mai înainte Isaia: "Iată, fecioara va zămisli în pîntece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui, Emanuel, care se tîlcuieşte cu noi este Dumnezeu. Proorocul acesta povesteşte că Dumnezeu-Fiul S-a născut pe pămînt din Fecioară curată şi nemăritată.
Cum că era de trebuinţă ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în ea, pentru mîntuirea noastră, aduceţi-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că este scris în cărţile voastre, că Moise, întinzîndu-şi mîinile în muntele cel pietros şi în glasul trîmbiţei, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: "Nu te mai arăta nouă, Doamne, ci sălăşluieşte-Te în pîntecele noastre, ridicînd păcatele noastre". Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălăşluiască în pîntecele noastre, apoi pentru ce vă împotriviţi voi nouă, celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a sălăşluit în pîntece femeiesc şi s-a născut nu din femeie simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană şi neispitită de nuntă. El se sălăşluieşte în pîntecele noastre, cînd noi, creştinii, ne împărtăşim cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune de demult a lui Moise, care este scrisă în cărţile voastre; şi, după mărturia rabinului vostru, Ahila, s-a sălăşluit în pîntecele noastre, ridicînd păcatele noastre".
Sfîrşindu-se prînzul, toţi s-au risipit hotărîndu-le ziua în care iarăşi avea să vorbească despre toate acestea. Sosind ziua aceea, s-au adunat, iar Cagan a şezut la locul său şi a poruncit lui Constantin şi lui Metodie, dascălii cei creştini, să şadă; şi au zis către dînşii iudeii: "Spuneţi-ne nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întîi: legea lui Moise, sau legea pe care o ţineţi voi, creştinii?"
Iar fericitul Constantin filosoful, a zis împotriva răspunsului lor: "Oare pentru aceea aţi întrebat despre lege, care este mai întîi, ca să puteţi zice, că cea dintîi este mai bună?" Iudeii au răspuns: "Cu adevărat pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintîi, de vreme ce legea dintîi va să fie mai mare şi mai bună". Zis-a filosoful: "Dacă voiţi să ţineţi legea cea dintîi, apoi abăteţi-vă de la deşarta tăiere împrejur". Zis-au iudeii: "Pentru ce grăieşti aşa?" Zis-a filosoful: "Spuneţi cu adevărat, în tăierea împrejur este dată legea cea dintîi sau nu?" Răspuns-au iudeii: "Ni se pare că în tăierea împrejur". Filosoful a zis: "Au nu lui Noe i-a dat Dumnezeu mai întîi legea de tăiere împrejur, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam şi după căderea aceluia? Pentru că a pus aşezămînt lui Noe, ca să nu se verse sîngele omenesc; iar cel ce varsă sîngele fratelui său, să primească pedeapsă, ca sîngele lui să se verse în locul sîngelui vărsat de mîinile aceluia. Asemenea a dat aşezămînt şi de mîncarea verdeţurilor pentru fiare, pentru dobitoace, pentru păsări şi pentru peşte. Şi a zis către Noe: Iată, Eu pun aşezămîntul Meu vouă şi seminţiei voastre după voi". Zis-au iudeii: "Aşezămîntul nu este lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe, legea Mea, ci vă pun vouă aşezămîntul Meu; iar noi ne ţinem de lege". Zis-a filosoful: "Dar tăierea împrejur cum o ţineţi, oare ca pe o lege sau alt fel?"
Aceia au zis: "O ţinem ca pe o lege". Zis-a filosoful: "Dar Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai aşezămînt, pentru că a grăit către Avraam: "Aşezămîntul Meu să-l păzeşti tu şi seminţia ta după tine în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, şi va fi semn de aşezămînt între Mine şi voi". Şi iarăşi: "Va fi aşezămîntul Meu pe trupurile voastre, întru aşeză-mînt veşnic".
Iată, vedeţi că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai aşezămînt. Deci, veţi lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege. Dacă aşezămîntul tăierii împrejur îl aveţi ca pe o lege, apoi şi aşezămîntul dat lui Noe sînteţi datori să-l aveţi ca pe o lege şi să-l numiţi cea dintîi lege, pe care Dumnezeu a dat-o neamului cel izgonit din rai şi celui păzit de potopul apelor". Zis-au iudeii: "Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege şi de aceea noi ne ţinem".
Grăit-a filosoful: "Deci, aşezămîntul dat lui Noe nu este lege, ci numai aşezămînt; de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci aşezămînt. Apoi şi legea cea dată prin Moise nu este lege, deoarece Acelaşi Dumnezeu, în capitolul unsprezece al Proorocului Ieremia, nu o numeşte lege, ci numai aşezămînt, pentru că aşa scrie acolo: Ascultaţi cuvintele acestui aşezămînt, pe care Domnul Dumnezeu le grăieşte lui Israel: Blestemat este bărbatul, cel ce nu ascultă cuvintele acestui aşezămînt, pe care l-am poruncit părinţilor voştri, în ziua în care i-am scos din pămîntul Egiptului. Dacă acel aşezămînt vă este lege, atunci şi aşezămîntul dat lui Noe este cu adevărat lege; iar legea cea dintîi care este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiţi şi acum a vă ţine, ca de cea dintîi, neascultînd de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui Avraam şi a lui Moise; de vreme ce singuri aţi zis mai întîi, că legea cea dintîi este mai bună, şi aceleia se cuvine a vă supune".
Iudeii, abătîndu-se de la aceasta la alta, au zis: "Cîţi s-au ţinut de legea lui Moise, toţi au plăcut lui Dumnezeu; şi noi, ţinîndu-ne de ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuţi lui Dumnezeu. Iar voi, aflîndu-vă singuri altă lege vouă, vă ţineţi de a voastră; iar legea cea bună a lui Dumnezeu o călcaţi".
Răspuns-a filosoful: "Bine, aşa facem. Că şi Avraam, de n-ar fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ţinut numai de aşezămîntul lui Noe, apoi nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea şi Moise, după Avraam, a scris altă lege, neîndestulîndu-se cu legile de mai înainte, a lui Noe şi a lui Avraam; deci, şi noi facem după chip aceasta. Însă, precum aceia, unul după altul, nu leapădă legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe amîndouă; ci, împlinind neajunsurile, prin voia cea desăvîrşită a Domnului, prin scrieri de legi mai pe larg, astfel ca porunca Domnului să fie întreită; tot aşa nici noi nu lepădăm nimic din aşezămîntul cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise; ci ţinem toate acelea, adică a şti pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; a nu ucide, a nu fura şi celelalte. Lepă-dăm pe acelea care nu sînt scrise pe lespezile lui Moise şi care sînt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor necuvîntătoare şi altele de felul acesta, care au fost umbre ale legii celei noi şi care era să fie după acestea. După ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuinţă era să păzim umbra, avînd lucrul singur în mîini".
Zis-au iudeii: "Dacă acele rînduieli şi aşezăminte, precum grăieşti tu în legea noastră cea veche, afară de tablele lui Moise, ar fi fost umbră şi închipuire a legii voastre celei noi, apoi ar fi ştiut scriitorii cei vechi de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea, că înseamnă umbra şi chipul, faţa Aceluia, pe Care L-ar fi aşteptat să-L vadă cu ochii, de vreme ce nu aşteaptă legea voastră. Deci, rînduielile şi aşezămintele legii noastre cele vechi, afară de tablele lui Moise, nu sînt închipuiri şi umbre, ci singur adevăr, pe care şi vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr".
Grăit-a filosoful împotriva acestora: Dacă scriitorii de lege cei de demult, în aşezămîntul cel vechi, n-ar fi ştiut de aceea, cum că după dînşii era să se aşeze Legea cea nouă şi nu ar fi aşteptat-o pe ea, apoi aş fi zis vouă aşa: Cînd întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat aşezămîntul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea şi altă lege lui Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dînsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit aşezămîntul Său cel dintîi, ca să-i fie lui veşnic în neamuri. Asemenea şi lui Avraam, dîndu-i aşezămîntul, oare i-a spus lui că mai pe urmă îi va da altă lege şi lui Moise întru a sa vreme? Însă pentru aşezămîntul cel nou, cu adevărat a făcut ştire prin sfinţii Săi prooroci. Ascultaţi pe Ieremia ce zice: "Iată, vor veni zile, zice Domnul, şi voi pune aşezămînt nou casei lui Israel şi casei lui Iuda, nu după aşezămîntul pe care l-am aşezat părinţilor lor, în ziua în care, luîndu-i pe dînşii de mînă, i-am scos din pămîntul Egiptului, că aceia n-au petrecut întru aşezămîntul Meu, şi pentru aceea i-am defăimat pe dînşii".
Iată, vedeţi proorocie dovedită, pentru aşezămîntul nostru cel nou? Isaia a zis mai înainte pentru dînsul şi pentru faţa Domnului, grăind: "Nu vă aduceţi aminte de cele dintîi şi să nu gîndiţi de cele vechi. Iată, eu voi face lucruri noi, care acum strălucesc şi le veţi şti pe ele". Aşa au ştiut legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou, şi o aştepta pe aceea, proorocind astfel: "Deci, rînduielile şi aşezămintele legii voastre celei vechi, au fost umbră şi închipuire a Legii noastre celei aşteptate, iar nu singur adevărul, şi se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe nişte netrebnice".
Deci, iudeii, neştiind ce să răspundă împotriva acestora, au zis: "Încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume". Grăit-a filosoful: "Ce aşteptaţi voi încă mai mult? Iată, stăpînirea împărăţiei şi a domniei voastre a încetat acum, deoarece, după proorocia strămo-şului nostru Iacov, trebuia să fie numai pînă la venirea lui Mesia. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre s-au lepădat şi slava Domnului s-a mutat de la voi la alte neamuri, precum de aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între voi, zice Atotţiitorul, şi jertfe nu voi primi din mîinile voastre. Fiindcă de la răsăritul soarelui şi pînă la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri şi în tot locul se aduce tămîie şi jertfă curată numelui Meu; căci mare este numele Meu între neamuri.
Zis-au iudeii: "Acestea grăindu-le tu, voieşti, precum vedem, ca şi pe neamuri să le numeşti binecuvîntate, precum şi noi, care sîntem sămînţa lui Avraam, sîntem binecuvîntaţi". Răspuns-a Constantin: "Întru sămînţa lui Avraam, noi, neamurile, ne binecu-vîntăm ca şi întru Mesia, Cel ce a ieşit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui Iesei şi a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvînta întru tine, toate seminţiile pămîntului; şi către Isaac: Se vor binecuvînta întru seminţia ta toate neamurile pămîntului. Asemenea a zis către Iacov şi David: Se vor binecuvînta în el toate seminţiile pămîntului şi toate neamurile Îl vor ferici pe El. Că precum pentru seminţia lui Avraam, aşa şi pentru neamuri avea să vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecînd binecuvîntînd pe Iuda: Nu va lipsi Domn din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, pînă ce vor veni cele păstrate lui. Şi iarăşi Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului - adică Ierusalimului - venirea Împăratului cel blînd, şezînd pe asin, mînzul asinei, zice: Va pierde căruţele din Efrem şi caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război şi va zice pace neamurilor.
Iată, vedeţi, că nu numai pentru voi, iudeii, ci şi pentru neamuri a venit Mesia? Şi mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decît pentru voi. Căci voi nu L-aţi primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-aţi ucis, iar neamurile au crezut într-Însul. Voi v-aţi lepădat de El, iar neamurile L-au iubit. Drept aceea şi El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales şi Se preamăreşte într-însele. Iar cum că, cu adevărat a venit aşteptarea lui Mesia, să vă încredinţaţi de la Sfîntul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întîiul an al împărăţiei lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat pînă la venirea lui Mesia în lume, şapte săptămîni, iar fiecare săptămînă cuprinde cîte şaptezeci de ani; iar anii cei adunaţi al tuturor săptămînilor, fac patru sute nouăzeci de ani, precum numără şi talmudul vostru. Iar cît de multă vreme anii aceia acum au trecut, singuri socotiţi, au doar nu veţi afla mai mult de opt sute de ani trecuţi, după săvîrşirea săptămînilor celor spuse lui Daniil de înger? Însă, vă întreb pe voi: care împărăţie o socotiţi voi că este de fier, pe care Daniil a tîlcuit-o la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?"
Zis-au iudeii: "Împărăţia mare, Romană, este împărăţia cea de fier". Iarăşi i-au întrebat pe dînşii filosoful: "Dar care este piatra cea tăiată din munte, fără mîna omenească, care a sfărîmat trupul cel văzut?" Au răspuns: "Piatra este Mesia". Filosoful a zis: "Oare nu vedeţi adevărul, că împărăţia Romană, care slujea idolilor, acum a trecut de cînd a venit în lume Mesia, iar în locul împărăţiei Romei, cele închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului altă împărăţie creştină, nerisipită în veci, aşa numită cu nume nou, după proorocia Sfîntului Isaia. Căci Isaia către voi oarecînd a grăit: "Va rămîne numele vostru spre săturarea celor aleşi şi pe voi vă va ucide Domnul; iar întru cei ce slujesc Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvînta pe pămînt, pentru că vor binecuvînta pe Dumnezeul Cel adevărat".
Zis-au iudeii: "Noi sîntem sămînţa cea binecuvîntată din Sim, binecuvîntată de părintele nostru Noe, iar voi nu sînteţi binecuvîntaţi". Răspuns-a lor filosoful: "Binecuvîntarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvîntat prin gura lui Noe, pentru Sim cel îmbunătăţit, iar din binecuvîntarea aceluia nimic nu s-a ales la voi. Către Iafet, din care sîntem noi, a zis Noe: "Să înmulţească pe Iafet şi să se sălăşluiască în locaşurile lui Sim". Singuri vedeţi lăţimea creştinătăţii, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuţinaţi; şi unde aţi locuit voi în Ierusalim, acolo se binecuvintează şi se preamăreşte acum de creştini numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Această întrebare a fericitului Constantin filosoful, despre credinţa creştinească, pe care a avut-o cu iudeii, a ţinut multă vreme, pentru că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieşind în toate zilele şi întrebîndu-se cu necredincioşii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul Metodie, fratele lui, învăţătorul cel slavonesc, le-a alcătuit în opt cuvinte, iar aici s-au pomenit puţine din cele multe. Ei au avut discuţii nu numai cu iudeii, ci şi cu saracinii - adică cu turcii - şi pe toţi i-au biruit cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit să dea gură şi înţelepciune robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toţi cei ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, şi boierii lui, au crezut în Hristos şi mulţime din popor a luat Sfîntul Botez, însă nu toţi, ci numai o parte dintre ei.
După aceea, cuvioşii dascăli, Constantin şi Metodie, sădind bine sfînta credinţă între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsînd cozarilor, în locul lor, pe preoţii cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan a scris împăratului grecesc, mulţumindu-i şi zicînd: "Pe nişte bărbaţi ca aceştia învăţaţi ne-ai trimis nouă, stăpîne, care lămurit ne-au încredinţat şi ne-au învăţat pe noi adevărată credinţă creştinească. Deci, luminîndu-ne noi prin Sfîntul Botez, am poruncit întru stăpînirea noastră, ca tot cel ce va voi să vină şi să se boteze, nădăjduind că tot pămîntul nostru va veni întru creştineasca săvîrşire; deci sîntem prieteni ai împărăţiei tale şi gata la slujba ta, ori unde vei avea trebuinţă".
După aceea, Cagan, eliberînd pe fericiţii învăţători Constantin şi Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicînd: "Dă-ne nouă robi greceşti cîţi ai aici; pentru că aceia ne sînt nouă mai de folos decît toate darurile. Şi au adunat din cei robiţi ca două sute şi i-au dat lor, şi s-au dus în cale, bucurîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu.
Mergînd ei împreună cu robii cei eliberaţi prin locuri pustii şi fără de apă, toţi slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflînd un iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăştiindu-se toţi prin pustie ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: "Nu pot să rabd mai mult setea, deci, scoate apă de aceasta şi cred că Cel ce a prefăcut evreilor oarecînd apa cea amară întru dulceaţă, Acela şi nouă, celor însetaţi, ne va îndulci amărăciunea apei acesteia. Şi după ce a scos-o şi a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca mierea şi rece ca în vreme de iarnă; şi, bînd toţi, s-au răcorit şi au preamărit pe Dumnezeu.
Sosind ei la Herson, pe cînd şedea cu episcopul seara la masă, după masă, Constantin a zis către episcop: "Să-mi faci mie rugăciune, stăpîne, şi să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său cu binecuvîntarea cea mai de pe urmă". Cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineaţă, Constantin voieşte să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus-o deosebit la unii, cum că episcopul ne lasă, pentru că dimineaţă se va duce către Dumnezeu, şi aşa a fost, că a doua zi episcopul a murit.
Ei, ducîndu-se la Constantinopol, au fost primiţi cu multă cinste şi cu bucurie de împărat, de patriarh şi de tot soborul ca apostoli ai lui Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, şi voiau ca să-i ridice la treapta arhierească, iar ei se lepădau foarte mult de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea lîngă biserica Sfinţilor Apostoli.
După aceasta, ceilalţi domni ai limbii slavoneşti, Rostislav şi Sviatopolc ai Moraviei, şi alţii care primiseră în parte creştineasca credinţă, însă, neînţelegînd încă tainele ei şi, auzind cum s-a luminat ţara cozarilor prin învăţătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicînd: "Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească şi doreşte să ţină legea creştinească, însă nu avem un învăţător care să ne arate desăvîrşit sfînta credinţă şi care ne-ar povăţui, prin limba noastră, la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ţie, stăpîne, îngri-jeşte-te de mîntuirea noastră şi ne trimite un episcop şi învăţător ca să ne înveţe, pentru că de la voi iese legea cea bună în toate ţările. Atunci împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul şi cu tot sfinţitul sobor, a chemat pe fericitul Constantin şi pe Metodie şi i-a rugat să se ducă în părţile slavoneşti, ca să înveţe, precum fusese şi la cozari, silind pe Sfîntul Constantin să ia vrednicia arhierească, deşi nu voia.
Iar el, mai întîi a postit patruzeci de zile şi, ajutîndu-i darul Sfîntului Duh, a învăţat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci şi opt de slove, ca să poată tălmăci cărţile din limba grecească în limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui şi fericitul Metodie. Întîi a început a tălmăci Sfînta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvîntul... şi celelalte. Şi aceasta a arătat-o împăratului şi patriarhului şi la tot soborul şi toţi au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, avînd cu îndestulare toate cele de trebuinţă din dările împărăteşti.
Ajungînd în părţile slavoneşti, pretutindeni au fost primiţi cu cinste de boieri şi de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulţi copii şi să-i înveţe pe ei alfabetul şi cărţile cele tîlcuite din nou: Ceaslovul, Psaltirea şi altele. Acolo au zăbovit patru ani şi mai mult, luminînd şi întărind în dreapta credinţă toate părţile slavoneşti. Ei, apoi, au tălmăcit toate cărţile trebuincioase spre rînduiala bisericească, din limba grecească în cea slavonă, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia şi celelalte. Şi au început a săvîrşi în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie şi toată cîntarea bisericească.
Auzind despre aceasta mulţi arhierei şi preoţi, dar mai ales cei de la Apus, din limba latinească, au început a cîrti, că săvîrşesc Sfînta Liturghie într-o limbă străină, din nou luminată. Pentru că ziceau că se cade să se săvîrşească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreieşte, greceşte şi latineşte. Însă sfinţii învăţători slavoni au răspuns unora ca aceia: Dumnezeu plouă şi răsare soarele peste toţi. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Şi iarăşi: Strigaţi Domnului tot pămîntul, cîntaţi Domnului cîntare nouă.., deoarece a venit Domnul ca să mîntuiască toate neamurile. Deci, toate neamurile, în graiul limbii lor, să binecuvinteze pe Domnul".
Auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dînşii, le-a scris, chemîndu-i cu dragoste la Roma. Ei s-au supus dorinţei lui şi au mers la dînsul, dar pînă să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit. În locul lui a venit Adrian, dar şi acela a fost bucuros de dînşii, pentru că, auzind că se apropie de cetatea Romei şi încă purtînd cu ei o oarecare părticică din moaştele Sfîntului Sfinţitului Mucenic Clement, Papa Romei - precum s-a zis mai sus - i-a întîmpinat cu cinste şi a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcîndu-le primire deosebită, le-a dat odihnă, apoi, lăudînd tălmăcirea cărţilor în limba slavonească şi aprobînd Liturghia făcută în limba slavonă, a pus anatema asupra potrivnicilor, celor ce ar îndrăzni a cleveti şi a huli citirea, cîntarea şi Liturghia slavonească. Şi săvîrşeau în mijlocul Romei, aceşti sfinţi învăţători împreună cu Metodie şi Constantin, Sfînta Liturghie în slavoneşte, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit şi slăvit în toate neamurile.
Zăbovind ei în Roma, Sfîntul Constantin s-a îmbolnăvit şi a luat cunoştinţă în vedenie de la Dumnezeu despre sfîrşitul său. Pentru aceea s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cîntînd aceasta: De cei ce mi-au zis mie, în curţile Domnului, veselitu-mi-s-a duhul, împreună mi s-a bucurat inima. Deci, a doua zi a luat pe sine sfînta schimă şi a fost numit Chiril. Apoi, zăcînd în boală cincizeci de zile, a încredinţat episcopia sa fratelui său, Metodie, şi şi-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfîntului Clement, în care a fost pusă şi părticica sfintelor moaşte ale lui Clement, cea adusă de el.
După sfîrşitul Sfîntului Chiril, a fost pus ca episcop al Moraviei Cuviosul Metodie, şi, ducîndu-se la scaunul său, care era în cetatea Panoniei, la locul Sfîntului Apostol Andronic, ucenicul şi rudenia lui Pavel, care a fost acolo altădată episcop şi căruia, urmîndu-i Metodie, ca arhiereu şi învăţător a arătat multe nevoinţe şi osteneli, lărgind sfînta credinţă şi discutînd cu evreii şi cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele şi cu facerile de minuni, răbdînd primejdii şi izgoniri. El a tălmăcit multe cărţi din limba greacă în cea slavonă şi, îndreptîndu-şi bine păstoria mulţi ani, a trecut către Domnul, Căruia I-a slujit apostoleşte cu osîrdie, împreună cu fratele său, Sfîntul Chiril, şi amîndoi stau împreună în viaţa veşnică, slăvindu-L pe El cu toţi sfinţii, în vecii cei nesfîrşiţi. Amin.
