Factura este un document contabil care evidențiază livrarea unor mărfuri sau prestarea unor servicii. Are și valoare de document fiscal, întrucât se înregistrează ca venit purtător de tva, accize și alte tipuri de costuri fiscale pentru vânzător și ca cheltuială (ne)deductibilă fiscal pentru cumpărător.
Cu riscul de a plictisi, atrag atenția că, în sistemul Directivei tva (Directiva 2006/112/CE):
-facturile se emit (i) pe suport de hârtie sau (ii) prin mijloace electronice, dar (iii) sub rezerva acceptării de către destinatar;
-statele membre UE acceptă documentele sau mesajele pe suport de hârtie SAU în format electronic ca facturi;
-transmiterea sau punerea la dispoziție pe cale electronică a facturii se referă la echipamente electronice de procesare (inclusiv compresie digitală) și stocare care utilizează mijloace cum ar fi cablul, undele radio, sistemele optice sau alte mijloace electromagnetice.
De la toate aceste reguli și condiționalități se poate obține derogare, dar numai temporar și numai dacă riscul de afectare a veniturilor bugetare ale statelor membre este „neglijabil”. În orice caz, derogarea se emite doar la cererea statului membru în cauză.
Statul român a cerut și a obținut de la UE o astfel de derogare, care este valabilă până în 2026.
Incredibil dar adevărat: este o derogare de la toate aceste reguli.
Noua reglementare cu privire la așa-zisa e-factură derogă de la regula că factura poate fi emisă în format material (pe hârtie) sau electronic. Formatul electronic/digital devine obligatoriu din data de 1 iulie 2024.
De asemenea, noua reglementare derogă de la regula că documentul electronic este considerat factură doar DACĂ este acceptat de beneficiar. Vrei, nu vrei, beai Grigore aghiazmă: odată introsuă e-factura în sistem, nu mai pare a fi necesară acceptarea pentru a fi subiect pasiv al raportului juridic obligațional generat de factură (notă – asta rămâne de stabilit în jurisprudență ...).
Mai departe, sistemul e-facturii derogă de la regula că statele membre acceptă ca facturi și documentele emise pe suport de hârtie, iar nu numai documentele electronice.
Cel mai grav: documentul electronic, care poate fi emis în nenumărate formule digitale (inclusiv „mijloace electromagnetice”), nu există decât dacă este emis de un vânzător care este dotat cu semnătură electronică autorizată de fisc, care este înscris în SPV și se supune monitorizării permanente și ubicui a unui serviciu secret (STS), iar documentul în sine este introdus în SPV, după canoanele și filtrele impuse de fisc & STS.
Într-adevăr, în noua reglementare privitoare la digitalizare, definiția facturii se complică prin intervenția statului și a serviciilor în economie.
Ca să poată fi recunoscută ca atare, e-factura trebuie, în plus față de cerințele din Directiva tva:
-să fie precedată de o semnătură electronică agreată & certificată de stat, fisc și STS; serviciul de certificare, chiar privat, este el însuși supus agrementului prealabil al fiscului și al STS;
-să fie introdusă în așa-numitul „spațiu privat virtual” (SPV);
-să fie adresată unui cumpărător care este prezent el însuși în acest SPV;
-dacă provine din sau este destinat comerțului international, inclusiv cel intracomunitar, e-factura trebuie însoțită de un document de e-transport (se aplică inclusiv în cazul unor mărfuri fără niciun risc fiscal).
Totul este monitorizat hegemonic de Serviciu de Telecomunicații Speciale, un serviciu secret care monitorizează și alegerile, și referendumul, și certificatele verzi, și circuitul apei în natură. Chiar nu știu ce ne-am face noi, sărăcanii medievali, fără o asemenea mândrețe de serviciu secretos …
Precizări suplimentare:
(1) când vi se mai spune că sistemul e-factură este obligatoriu pentru că „ne obligă UE”, nu mai plecați urechea la asemenea baliverne; să nu îi mai credeți pe inteligenții din establishmentul actual și nici pe idioții lor utili, căci nu ne obliga UE la e-factură; dimpotrivă, Statul român a cerut și a obținut derogarea de la regulă, care este cu totul alta;
(2) cu toată înverșunarea influencerilor și a păpușilor establishmentului postrocrat actual, sistemul e-factură nu facilitează comerțul și comunicarea, ci îl complică la modul extrem și complet inutil;
(3) când oare ați văzut un lucru făcut de Statul român condus de prostocrați, lucru oricât de scump, care să și funcționeze? Rețineți asta – dacă sistemul electronic Italian care, cică, ar fi modelul sistemului românesc e-factură, a costat 7 milioane de euro la implementare și 20 de milioane de euro pe an la mentenanță, sistemul „nostru” a costat sute de milioane, a fost încredințat unor securiști incompetenți și a umplut buzunarele și conturile unor funcționari și politicieni corupți;
(4) de vreme ce legislația noastră încalcă Directiva UE referitor la tva, oricine va putea declanșa procese care vor putea ajunge pe masa CJUE, pentru a verifica dacă sistemul e-factură este sau nu compatibil cu dreptul UE, iar după aceea, să vedeți despăgubiri …
Nu că aș fi chiar un fan al personajelor implicate, dar consider că, dat fiind imensul risc sistemic și fiscal antrenat de colapsul previzibil al e-facturii, ar trebui să se întrunească de urgență atăt Consiliul Fiscal, cât și Comitetul Național pentru Risc Macroprudențial.
Și poate aflăm și cât a costat acest sistem prost și neonest conceput, de la Curtea de Conturi. Nu de alta, dar pe site-ul ANAF se spune că se lucrează la sistem din martie 2020, adică de dinainte de plandemie…
PS Sarcastic, autorul mesajului de pe acea pagină spune că e-factura este pentru a combate consecințele economice și fiscale nasoale ale plandemiei – dar cum de știau ei încă din martie 2020 că vor fi plandemie și consecințe nasoale ale plandemiei?
