Arhimandrit Ilie Cleopa - ROLUL FEMEII ÎN FAMILIE, SOCIETATE ŞI ÎN BISERICĂ

Iconographer Daniel Neculae

ROLUL FEMEII ÎN FAMILIE, SOCIETATE ŞI ÎN BISERICĂ

Am fost chemat de Mănăstirea Văratec, unde au venit reprezentanţi de la consiliul ecumenic de la Geneva, şi acolo m-au pus să vorbesc ceva în legătură cu rolul femeii în familie, în societate şi în Biserică.

M-am gândit la predica Sfântului Ioan Gură de Aur „Pentru purtarea de grijă de femei şi pentru supunerea şi cinstirea femeii către bărbat”, din „Împărţirea de grâu”. Al doilea, mi-am adus aminte datoria diaconiţelor din „Tezaurul Liturgic” de Badea Chireşanu. Pe urmă, tot în problema asta, mi-am adus aminte de la „Facere” – este un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur – de ce a numit Dumnezeu pe femeie ajutătoare bărbatului, „că nu-i bine să fie omul singur, să-i facem ajutătoare asemenea lui”; şi de ici-colo am improvizat aşa câteva idei, după care am început să schiţez predica.

Eu credeam că dacă sunt atâţia teologi şi atâţia profesori, poate după slujbă vor vorbi ei. După slujbă au mers cu toţii la casa oficială a mănăstirii. Ne-a dus cu corul acolo, cântând, cum este regula lor. Şi mitropolitul din Liban a zis printr-un translator:

– Mata eşti Ilie Cleopa?

– Da.

– Ai să ne vorbeşti la conferinţă.

– Fie voia Domnului.

Mitropolitul Ardealului, Antonie, se apucă şi mă recomandă la toată mulţimea aceea, iar un episcop m-a recomandat în limba engleză. Eu care nici româneşte nu ştiu bine le-am spus:

Prea Cuvioasă maică stareţă, prea cucernici părinţi, consilieri, preoţi şi iubiţi fraţi.

Am fost chemat aici să slujesc şi să ţin un cuvânt. Dar să ştiţi că astăzi vă vorbeşte de aici de la tribuna asta un cioban. Să nu aşteptaţi mari lucruri de la mine. Am păzit oile mănăstirii până mai deunăzi pe un munte acolo şi n-o să vă lovesc în gândire cu nimic din cele ce aşteptaţi de la mine. Pentru că eu am învăţat să pasc oile, eu sunt calificat să fac brânza, să pasc oile, toate ale ciobanului.

Eu sunt poreclit călugăr. Pentru că s-a întâmplat să mă numesc călugăr, dar călugăr nu mam făcut niciodată în viaţă, că a te face călugăr este mare lucru. Cum să spun eu că sunt monah înaintea oamenilor, dacă înaintea lui Dumnezeu nu sunt? Călugărul trebuie să fie înger în trup, nu aşa cu viaţă grosolană cum o duc eu, în păcate şi neputinţă! Eu sunt poreclit călugăr şi am şi acest vot, pe lângă celelalte, şi fac ascultare. Şi am să încerc, în virtutea acestui vot, să vă spun câte ceva.

Mi-aţi spus să vorbesc despre rolul femeii în familie, în societate, şi în Biserică.

Ca să vorbim această predică trebuie să luăm istoria lumii de la capăt. Dumnezeu face pe om androgin, adică bărbat şi femeie. Dar înţelepciunea cea fără margini a Lui, Care pe toate le-a făcut mai presus de mintea omenească, n-a înzestrat pe femeie cu însuşirile bărbatului, şi nici pe bărbat cu însuşirile femeii, ca numai când se întâlnesc amândoi să formeze omul. Şi l-a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie. Nu spune aşa la Facere?

Şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Iată ce-a zis înţeleciunea cea nemărginită: Nu-i bine omul să fie singur. Să-i facem ajutătoare asemenea lui”.

Da, femeia este egală cu bărbatul, dar numai după fire, nu după dregătorie. Când a adus-o pe femeie la Adam i-a zis: „Cum se cheamă asta?” „Femeie. Aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său”.

Aici este egală femeia cu bărbatul, că-i os şi carne din bărbat, luată din coasta lui, dar nu după dregătorie. Că Dumnezeu a pedepsit-o pe Eva imediat, că ea a întins mâna întâi. Şi primul canon i-a spus: De ce-ai făcut asta? Pentru că ai întins mâna şi ai mâncat, înmulţind voi înmulţi durerile tale şi întru dureri vei naşte fii. Şi a doua pedeapsă: Întoarcerea ta către bărbatul tău şi el te va stăpâni.

Nu le convenea ce le spuneam, că erau mai multe femei. Dar când spuneam de bine băteau din palme, iar când nu, puneau capul jos!

Uite ce, le-am zis. Cât ar fi femeia de învăţată, trebuie să fie supusă bărbatului. Că bărbatul este cap al femeii şi Hristos cap al bărbatului. În ordinea asta este ierarhia în familie.

Iată cum este: Pe femeie a lăsat-o Dumnezeu ajutătoare omului. De aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Femeia este liman al bărbatului”. Bărbatul, săracul, vine amărât, cu cele mai mari greutăţi în societate, conduce oşti, războaie; este mare răspunzător la întreprinderi de stat, în guvern, vine obosit. Dar femeia trebuie să fie liman. Să ştie să-l întâmpine totdeauna cu un cuvânt bun, cu blândeţe, să-i pregătească mâncarea, să-i facă haine, să-l pornească, să-l primească când vine de undeva. Întotdeauna ea trebuie să fie aceea care să odihnească pe bărbat, pentru că-i ajutătoarea lui.

Dar cea mai mare misiune pe care o are femeia în familie, nu-i asta: numai să-i facă mâncare bărbatului şi îmbrăcăminte. Cea mai mare misiune pe care o are femeia în familie, rolul ei este să fie mamă de copii! Să ferească Dumnezeu pe femeia aceea care vrea să înlăture durerea naşterii! Pentru că primul canon pentru că a greşit, acesta a fost: Întru dureri vei naşte fii. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă fugi de durerea naşterii, de durerea veşnică vei da! – de durerea cea din iad. Dumnezeu a pus pe măsură dulceaţa împreunării cu durerea naşterii. Şi tu, dacă fugi de la durere spre plăcere, vei cădea în durere veşnică”. Aşa citim în cartea „Împărţirea de grâu”, cuvânt pentru mireni, unde arată cum să fie mireasa şi mirele la căsătorie.

Nu fugi de la durere spre plăcere, adică numai să trăieşti cu soţul, dar să nu faci copii, că în durerea veşnică te duci. Că dacă fugi de la durere spre plăcere, vei cădea în mâinile şi în braţele cele veşnice ale iadului, că nu vrei durerea care ţi-a rânduit-o Dumnezeu aici, ci vrei să trăieşti în plăcere şi să omori copiii.

Să ferească Dumnezeu! Mai bine nu se năştea femeia aceea care îşi omoară copiii. Pentru că este păcat împotriva Duhului Sfânt. Apoi unde trebuia să găsească Dumnezeu copilului mai bun sălaş decât în pântecele maicii lui? Şi de acolo îl scoţi şi îl dai la câini şi îl omori? „Care bălăuroaică – spune Sfântul Efrem Sirul –, care leoaică, care ursoaică şi-ar omorî vreodată puiul său? Şi tu, fiinţă raţională şi cuvântătoare, faci mai rău decât animalele sălbatice, când ai ajuns să-ţi omori copiii”.

Du-te să întâlneşti în pădure o scroafă cu purcei. Eu eram în pădure – am stat nouă ani şi şapte luni prin munţii ăştia singur – şi am întâlnit o scroafă cu purcei într-un munte la „Poiana Craiului”. Eram singur. Când am dat faţă în faţă cu ea, să ferească Dumnezeu, m-am întors, că am avut un brad şi m-am agăţat de dânsul. S-o repezit ca fulgerul la mine. Când ai pus mâna pe un purcel te-a făcut praf; poţi să mori tot atunci. Şi vânătorii se tem de ei. Aşa îşi apără scroafa sălbatică purceii. Numai mamele creştine îşi ucid copiii!

Aşa sunt legile firii date de Dumnezeu: mama să-şi apere fiii săi. Dar omul raţional să fiemai rău decât toate fiarele şi dobitoacele şi să-şi omoare copiii? Vai şi amar de acele mame!

Ferească Dumnezeu! Toate păcatele sunt grele, dar acesta este mai greu decât toate. De aceea Sfinţii Părinţi îl pedepsesc aşa de greu. Şi le-am spus la Văratec: Şi Apostolul Pavel, gura lui Hristos, vasul alegerii, spune aşa, când vorbeşte de femeie: Şi ea se va mântui prin naştere de fii. Iar dumnezeiescul Gură de Aur, care merge în urmă cu tâlcuirea la Sfântul Apostol Pavel, zice: Femeia, când a murit născând, moare pe altarul jertfei. Este martiră! Tocmai de aceea Biserica pregăteşte femeia pentru moarte înainte de naştere. Poate să fie oprită 30 de ani de Împărtăşanie, dacă este gravidă nu mai ai voie să o opreşti. O spovedeşti şi o împărtăşeşti în faţa morţii; că la cele tinere, mai cu seamă, durerea naşterii este ca din iad. N-aţi auzit ce spune în Psaltire: Acolo (în iad) sunt dureri ca ale celuia ce naşte.

Sunt o seamă care mor în durerile naşterii. De aceea Biserica, prin dumnezeieştii părinţi luminaţi de Duhul Sfânt, spune: „Femeia gravidă este dezlegată şi pregătită de moarte”, că multe se întâmplă să moară; de aceea nu o opreşte de împărtăşire. Iar dacă se întâmplă şi moare, ea îşi dă viaţa pentru copil, ea este martiră; că aşa ne-a învăţat apostolul. Pentru durerile acelea Dumnezeu îi iartă toate păcatele şi este o muceniţă, ca o martiră.

Vine deunăzi una la mine şi-mi zice: „Părinte, am insuficienţe psihice şi mi-a spus doctorul că n-am voie să nasc; să-mi dai voie să fac avort”. „Fugi de-aici, criminalo! Ai venit să mă conduci tu pe mine, să înveţi pe popa carte? Să mori de-o mie de ori, să te faci martiră, numai să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti. Cine ţi-a spus ţie o nebunie ca aceasta? De unde vii tu? Să-ţi dau eu voie să faci crimă?”

Ei, aşa a fost vorba, că dacă moare femeia născând, moare de datoria ei cea mai sfântă de pe pământ, să fie mamă de copii.

După ce-am vorbit mai mult de rolul femeii în familie, am arătat că acesta nu este numai săi nască pe copii, că şi fiarele nasc; trebuie să-i şi crească în frica şi certarea Domnului. Şi la acestă osteneală trebuie să ia parte şi bărbatul, nu numai femeia, că amândoi l-au făcut pe copil. Că dacă nu-i creşte în frica şi certarea Domnului, îi vai şi amar de câte greutăţi întâmpină în viaţă! Se fac nişte fiare, nu copii.

Pe urmă am trecut la rolul femeii în societate.

Uite ce! În biserică i-a spus Apostolul femeii să tacă, însă în societate ea poate ocupa servicii ca şi bărbatul. Şi le-am dat un exemplu:

Dacă acum s-ar face un întuneric beznă, fără nici o lumânare, fără nici o lampă sau bec, şi în timpul ăsta o mână binefăcătoare vine şi pune o lumânare aici în mijlocul nostru, atunci toţi s- ar bucura că a apărut o zare de lumină. Dar lumânarea asta care stă aici, pusă în slujba tuturor, vorbeşte? Nu vorbeşte! Tace, dar face două lucruri în folosul tuturor. Ea se jertfeşte şi luminează.

Folosindu-ne pe noi şi dând lumină la atâţia, ea se jertfeşte şi începe a se topi, încet-încet, şi se topeşte până ajunge la sfeşnic. Două lucruri face tăcând – zice Sfântul Ioan Gură de Aur: Tace luminând şi se jertfeşte tăcând. Acesta este rolul femeii în societate.

O femeie la locul ei de muncă, unde a rânduit-o Dumnezeu, dacă este curată, dacă este credincioasă, dacă este corectă, dacă este harnică, dacă este pricepută la toate, în toate problemele dacă este prezentă, ea n-are nevoie să predice, că viaţa ei predică.

Aici se împlineşte ce-a spus Talasie Libianul: „Taci tu, să vorbească lucrurile tale!”, sau „Mustră şi ceartă pe cei de-aproape de tine, prin puterea lucrării, nu prin multa vorbire!”

În felul acesta ea este lumină în sfeşnic în societate şi pentru toţi care văd şi o aud şi înţeleg, pentru că este corectă în toate problemele. Aşa şi femeia în societate, este o lumină în sfeşnicul societăţii, dacă la locul ei de muncă are toate însuşirile astea care am spus mai sus.

Şi am trecut de la rolul femeii în societate la rolul ei în Biserică, fiindcă atunci ei veniseră scopul celor ce făceau preoţi şi episcopi pe femei. Erau şi câteva observatoare protestante. Acum de rolul femeii în Biserică, ce să vă spun? Am auzit că protestanţii au ajuns la apogeul nebuniei. Un cioban vă vorbeşte; cine s-o supăra, să-mi ia opincile şi gluga. De 5000 de ani a întemeiat Dumnezeu preoţia, prin Moise şi Aaron şi fiii lui Levi, şi niciodată n-a dat poruncă nimănui să hirotonească femei.

Poate aţi auzit de diaconiţe: Şi vă încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chenhrea (Rom. 16, 1). Dar, zic, v-aţi pus întrebarea ce misiune aveau diaconiţele? Poate aţi luat de acolo îndrăzneală şi să faceţi diaconi din femei! Voi credeţi că diaconiţele, care au încetat să mai fie din secolul IV în Biserica Ortodoxă, aveau aceeaşi misiune ca un diacon?

Aceste diaconiţe aveau şapte misiuni în Biserică. Le-am spus acolo datoriile diaconiţelor: ajutau la botezul femeilor, ajutau bolnavii la spitale, duceau împărtăşanie la femeile bolnave, slujeau la mesele agape etc. Dar nicidecum n-aveau hirotonie, cum spune canonul 19 al Soborului VI ecumenic: „Iar hirotonie la diaconiţe n-am cunoscut, fără numai hirotesii”. Ce este hirotesia? Hirotoia se face în altar, hirotesia afară de altar. Este o singură rugăciune arhierească care se dădea înainte vreme, şi acum se dă la ierarhia inferioară a Bisericii, la slujitorii inferiori, cum erau: portarii, citeţii, cântăreţii, anagnoştii, ipodiaconii, hartofilacşii etc.

Toţi aceştia aveau această hirotosie sau binecuvântare care o aveau şi diaconiţele; o împuternicie să slujească, să ajute în biserică. Unii erau cu înmormântătile, portarii ţineau bastoanele în mâini şi atunci când se spunea: „Cei chemaţi ieşiţi”, ei scoteau din biserică pe catehumenii care încă nu erau botezaţi. Le-am arătat misiunile lor.

Dar hirotonia cu hirotosia nu-i tot una! Hirotosia este o mică sfinţire care se dă la slujitorii inferiori, iar slujitorii superiori: diaconul, preotul şi arhiereul au hirotonia în Sfântul Altar. Este mare deosebire între una şi alta.

Să nu credeţi că dioconiţa zicea ecteniile ca diaconul sau zicea evanghelia la popor sau se săruta cu preotul şi se împărtăşea la Sfânta Masă, cum fac clericii. Nicidecum!

Apostolul Pavel a spus aşa: Văduva care nu se mărită să fie hrănită de la biserică. Care se mărită nu greşeşte, dar mai bine să rămână aşa. Pe femeile acestea văduve şi bolnave, care au nu aveau bărbat, Biserica le ajuta prin diaconiţe.

Ele ţeseau covoare pentru biserică, perdele, făceau lumânări pentru biserică, veşminte pentru preoţi, făceau curăţenie în altar. Ele erau în slujba Bisericii, iar Biserica le purta de grijă.

Iosif Flaviu, mare istoric, ne arată că la Biserica lui Solomon era astfel: În jurul bisericii celui mare erau case pentru ele care aveau să ţină fecioria până la 30 de ani, şi de atunci puteau să se căsătorească. Mai sus erau fecioarele Bisericii, care se făgăduiau să păzească viaţa curată până la moarte. Apoi mai erau văduvele Bisericii. Şi mai erau un fel de călugări, numiţi terapeuţi.

Aceste diaconiţe ţineau evidenţa fecioarelor şi văduvelor dintr-o eparhie. Ele spuneau episcopului câte femei ajută la toate bisericile, şi li se dădea un ajutor. Asta era prima misiune a diaconiţelor.

A doua misiune a diaconiţelor. Ele ştiau câte fecioare are Biserica. În timpul marilor persecuţii nu erau mănăstiri cu crucea în vârf, să toace şi să tragă clopotele, Biserica era în catacombe. Dacă o fată se hotăra în casa părintească să păzească fecioria pentru Hristos, părinţii creştini îi dădeau voie. Îi făceau o chiliuţă cu icoane acolo să se închine, şi ea petrecea mai mult în post şi rugăciune. Cum a fost şi Sfânta Mare Muceniţă Varvara.

Cine ştia numărul acestora care îşi afieroseau lui Hristos viaţa în sfinţenie? De ele se îngrijorau întâi diaconiţele şi apoi episcopul locului, care le călugărea. Până în secolul VI n-a avut voie preotul să facă călugăriţe; episcopul sfinţea fecioarele. El se ducea la casele lor şi le facea călugăriţe şi le punea făgăduinţa şi tunderea în faţa părinţilor, că nu erau mănăstiri, ca să facă călugăria în faţa altarului. Aceasta era a doua misiune a diaconiţelor.

A treia misiune a diaconiţelor era catehizarea şi botezul femeilor. Pentru că diaconii şi preoţii aveau ungerea Sfântului şi Marelui Mir, le puneau pe diaconiţe, cu împuternicirea lor, să le miruiască pe femei, să le catehizeze, să le înveţe simbolul credinţei şi legea creştină. Iar la îmbrăcarea şi dezbrăcarea lor era foarte cuviincios să fie femei; şi acestea erau diaconiţele. Asta era a treia misiune a diaconiţelor.

A patra misiune era milostenia. Se strângea milostenie de la biserică pentru cei săraci şi năcăjiţi şi pentru cei ce aveau cereri şi nevoi. Diaconiţele trebuiau să ştie unde să împartă aceste milostenii şi care-i mai necăjit, ca să-i dea raport la episcop.

A cincia misiune a diaconiţelor era curăţenia în Sfântul Altar şi alimentarea lui. Ele alimentau altarul cu tămâie, cu smirnă, cu untdelemn, cu lumânări de ceară, făceau curăţenia în altar, fără să se atingă de Sfânta Masă, de Sfântul Jertfelnic, cum sunt şi călugăriţele acum. Că mai târziu le-au luat locul chiar călugăriţele şi nu s-a mai simţit nevoia de diaconiţe.

A şasea misiune a diaconiţelor. În sărbători şi în Duminici, după ce ieşeau de la biserică, se dădea masă comună, cum era atunci. Se duceau diaconiţele undeva aproape de biserică şi adunau femeile să le ţină cateheze, să le înveţe. Ele le spuneau de Sfânta Evenghelie.

A şaptea misiune a diaconiţelor. Ele făceau mare rânduială în biserică. Bărbaţii să stea în partea dreaptă şi femeile în partea stângă în ordinea aceasta: cei prea bătrâni în frunte, cei mai cărunţi în spate, cei tineri până la sfârşit şi printre ei să rămână o cărare ca să meargă creştinii să se închine, să dea darul la altar.

Iată ce misiune aveau diaconiţele, dar nu să le faci diaconi, să le îmbraci stihar şi să le pui să zică ectenii. Asta este cea mai mare nebunie. Nu a fost aceasta niciodată. Ia gândiţi-vă dumneavoastră, în istoria Sfinţiilor Apostoli, în istoria Evangheliei, nu găsim vreodată că au hirotonit Apostolii vreo femeie. Dacă au fost sfintele mironosiţe, aveau Duminica lor după Paşti, fiind cinstite întocmai cu Apostolii, cum au fost: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, Maria lui Iacob cel Mic, Salomeea, Maximilia, Iunia, Iulia, Marta şi Maria şi celelalte femei sfinte, mironosiţe întocmai cu Apostolii.

Cât erau de mari ele, dar nu au îndrăznit Apostolii să le hirotonească. Nu se spune că a hirotonit pe Maria sau pe alta. Au murit martire, au murit mărturisind pe Hristos, şi întocmai cu Apostolii se cheamă, că ele au vestit Învierea întâi şi au mers după Mântuitorul până la Înviere, dar nicidecum nu spune în Sfânta Evanghelie că au hirotonit vreuna.

Biserica le cinsteşte ca pe Apostoli, dar nu ca pe diaconi sau ca pe preoţi.

*

Vai de lumea asta stricată de cei fără de minte! Îşi fac o mulţime de haine frumoase, mai ales femeile, ca să vadă lumea că au haine. Şi se duc în biserică ca la teatru, să le vadă cineva cum sunt îmbrăcate. Dar de aceea ne ducem la biserică? Dumnezeu se uită la exterior? Dumnezeu se uită la inima ta, de eşti cu inima la El când te rogi în biserică! Acolo te duci la plâns şi la suspine, la zdrobire, la ascultarea cuvântului. Nu te duci acolo să faci teatru, să te vadă cineva cum eşti îmbrăcată şi boită şi cum eşti încălţată. Acestea sunt lucrurile vicleanului diavol. Luxul este o nebunie a veacului şi sminteală pentru tineri şi bătrâni.

– Părinte Cleopa, poate să cânte femeia în biserică? Unul rosteşte Apostolul, altul citeşte, altul vine la strană să cânte în cor. Este bine sau nu?

– Apostolul Pavel, gura lui Hristos, spune: Iar femeia în biserică să tacă!

– Dar avem şi cor mixt.

– Dacă este cor mixt de bărbaţi şi de femei şi preotul ţi-a dat voie să cânţi, cântă, că lauzi pe Dumnezeu. Iar celelalte, care n-au blagoslovenie să cânte, să stea să asculte, nu să predice.

– La noi corul este format din bărbaţi şi femei.

– Aşa este bine să fie corul: într-o parte să cânte bărbaţii şi într-altă parte să cânte femeile răspunsurile. Dar dacă sunt coruri mixte să le conducă un preot sau dascăl, cineva trebuie să le conducă, pentru că nu ştiu toţi să execute cântări în biserică. Şi dacă este cu blagoslovenia preotului, este bine, pentru că s-a aprobat se Sfântul Sinod în biserică muzica omofonică.

Ştiţi de când s-a pus asta în biserică? De pe timpul Sfinţilor Apostoli. Că în biserică nu cânta numai dascălul pe atunci, ci toată lumea zicea: „Doamne miluieşte”. Preotul zice „Cu pace Domnului să ne rugăm” şi toată lumea cântă: „Doamne miluieşte”. Preotul zice „Cu pace Domnului să ne rugăm” şi toată lumea cântă: „Doamne miluieşte”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Aşa era. Şi în multe biserici din ţară şi acum se cântă muzica omofonică. Am văzut la biserica Sfântul Vasile din Ploieşti, unde era părintele Constantin Galeriu, că toţi împreună dădeau răspunsurile Liturghiei. Dar cei care ştiu că nu pot să cânte bine sunt mai atenţi cu urechea să nu-i împiedice pe ceilalţi. Dar toţi cântă răspunsurile Liturghiei. Iar Heruvicul şi Axionul le cântă mai ales dascălii şi cei care ştiu notele.

NE VORBEȘTE PĂRINTELE CLEOPA VOL 3

Arhimandrit Ilie Cleopa

Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul din Antiohia (+459) și mama sa, Sfânta Cuvioasă Marta (+428)

 

Troparul Cuviosului Simeon Stâlpnicul, glasul 1

Al răbdării stâlp ai fost, râvnind părinţilor celor mai dinainte, cuvioase; lui Iov întru patimi, lui Iosif întru ispite şi vieţii celor fără de trup, fiind în trup. Simeoane, Părintele nostru; roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Condacul Cuviosului Simeon Stâlpnicul, glasul al 2-lea

Cele de sus căutând, şi cu cei de jos împreunându-te şi căruţă de foc stâlpul făcându-ţi, printr-însul împreună-vorbitor cu îngerii ai ajuns, cuvioase. Cu aceia împreună roagă-te neîncetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi toţi.   

Viaţa Cuviosului şi purtătorului de Dumnezeu
Părintele nostru Simeon Stîlpnicul
(1 septembrie)

În părţile Ciliciei a fost un sat care se numea Sisan. În el vieţuiau părinţii cuviosului, creştini fiind, Susotion şi Marta, cărora le-a dat Dumnezeu acest binecuvîntat rod, pe care l-au numit Simeon şi, după obiceiul creştinesc, l-au spălat prin baia botezului. Deci creştea pruncul, nu atît întru învăţătura cărţii, ci mai ales în simplitatea şi în nerăutatea inimii. Însă înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu şi în cei simpli se sălăşluieşte şi pe cei neştiutori îi alege, ca să se ruşineze înţelepciunea veacului acestuia.

Cînd era de treisprezece ani, urmînd să fie păstor al oilor cuvîntătoare, păzea oile necuvîntătoare ale tatălui său. Prin aceasta el s-a asemănat lui Iacob, lui Moise şi lui David, care de la păstoria oilor au venit la dumnezeieştile descoperiri. În vreme de iarnă, cînd oile nu se scoteau la păşune, fericitul copil mergea la biserică. Intrînd cu părinţii săi într-o zi de duminică, lua aminte la cîntare şi la citire, precum singur a spus mai pe urmă episcopului Teodorit. Auzind Sfînta Evanghelie fericind pe cei săraci, pe cei blînzi şi pe cei curaţi cu inima, a întrebat pe un cinstit bătrîn care stătea aproape: "Ce înseamnă cuvintele ce se citesc ?". Iar acesta, fiind povăţuit de Duhul lui Dumnezeu, şi-a deschis gura şi multe ceasuri l-a învăţat, arătîndu-i calea duhovnicească a curăţiei şi dragostei de Dumnezeu, care duce spre desăvîrşirea vieţii celei îmbunătăţite. Deci a căzut sămînţa cea bună în pămînt bun, căci îndată a răsărit în el dorinţa cea rîvnitoare spre Dumnezeu şi a crescut voinţa sa neschimbată spre calea cea strîmtă care duce la Dumnezeu. Astfel, şi-a pus în minte ca îndată să lase toate şi să caute pe Cel pe care l-a dorit.

Închinîndu-se acelui cinstit bătrîn şi mulţumindu-i pentru folositoarea lui învăţătură, i-a zis: "Tu îmi eşti tată şi mamă, învăţător de lucruri bune şi povăţuitorul mîntuirii mele !". Apoi a ieşit repede şi nu s-a mai întors acasă, ci s-a dus la un loc deosebit, potrivit pentru rugăciune. Acolo, fiind singur, a căzut cu faţa la pămînt în chipul crucii, făcînd rugăciune cu plîngere către Dumnezeu, ca să-i arate calea spre mîntuire. Astfel, zăcînd mult la rugăciune, a adormit şi a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că sapă o temelie şi a auzit un glas, zicîndu-i: "Sapă mai adînc". Şi a săpat mai adînc. Iar cînd a încetat din cauza ostenelii, socotind că este destul, iar a auzit glas poruncindu-i să sape tot mai adînc, şi aşa se ostenea săpînd. Dar şi a treia oară, cînd încetă din lucru, acelaşi glas îl trezi din nou la osteneală. Apoi i-a zis: "Încetează, este destul. Iată: acum de voieşti să zideşti, zideşte, ostenindu-te cu stăruinţă, că fără osteneală nimic nu vei putea spori"! Această vedenie s-a săvîrşit cu dînsul cînd a pus o asemenea temelie întru smerenie, spre zidirea sa şi a altora. Căci se vedea că faptele lui cele bune întrec firea omenească.

După vedeniile acestea, sculîndu-se, s-a dus la o mînăstire ce era în ţara aceea unde era egumen fericitul Timotei şi, căzînd la pămînt, zăcea înaintea porţii fără hrană şi fără băutură, răbdînd 7 zile. În ziua a 8-a, ieşind egumenul, l-a întrebat de unde este, unde merge, cum se numeşte, dacă n-a făcut ceva rău şi dacă nu fuge de mînia stăpînilor săi. Iar el a căzut la picioarele egumenului şi i-a zis cu lacrimi: "Părinte, nu sînt din cei ce au făcut ceva rău înaintea oamenilor, ci caut să slujesc lui Dumnezeu cu toată osîrdia. Deci, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi-mi porunceşte să intru în mînăstire şi să slujesc la toţi!".

Atunci egumenul, mai înainte văzînd în el dumnezeiasca chemare, l-a luat de mînă şi l-a dus în mînăstire, zicînd fraţilor: "Învăţaţi-l pe el obiceiul, pravila călugărească şi rînduielile noas-tre". Astfel, fiind primit în mînăstire, se supunea tuturor şi le slujea. A învăţat şi Psaltirea toată pe de rost în puţină vreme. Apoi s-a călugărit, avînd 18 ani de la naştere, şi s-a făcut călugăr iscusit. Căci îndată, fiind strîmtorare în viaţa călugărească, a ajuns la atîta înălţime duhovnicească, încît pe toţi călugării de acolo i-a întrecut; căci fraţii mîncau, unii o dată pe zi spre seară, alţii a treia zi, iar el toată săptămîna o trecea nemîncînd. Părinţii lui l-au căutat pretu-tindeni timp de doi ani. Dar Dumnezeu, acoperindu-l, nu l-au aflat şi mult plîngînd pentru dînsul atît se mîhneau, încît tatăl său a murit din acea întristare. Însă el, aflînd tată pe Dumnezeu, înaintea Lui s-a aruncat din tinereţe.

Petrecînd fericitul în acea lavră, a mers odată la fîntînă să scoată apă şi, luînd de la găleată funia foarte aspră, împletită din crengi de finic, şi-a înfăşurat cu dînsa tot trupul său gol de la coapse pînă la grumaz, încît îi făcea răni pe trup. După zece zile a putrezit trupul său din cauza rănilor, căci se rosese carnea pînă la oase, şi era cuprins de viermi şi mirosea greu. Deci ziseră fraţii către egumen: "De unde ne-ai adus pe omul acesta, că nu putem să-l suferim pentru mirosul greu ce iese dintr-însul? Nimeni nu poate să stea aproape de el, iar cînd umblă, viermii cad din trupul lui şi aşternutul îi este plin de viermi".

Auzind acestea egumenul s-a mîhnit şi, înţelegînd că sînt adevărate cele spuse, l-a întrebat pe fericitul Simeon: "Spune-mi, fiule, de unde iese mirosul acesta greu?" Iar el tăcea şi căuta în jos. Întristîndu-se egumenul, a poruncit să i se dezbrace cu sila haina de pe el. Şi era haina lui de păr însîngerată, iar funia de finic se îngropase adînc în carnea trupului său.

Văzînd egumenul acestea, s-a spăimîntat şi toţi care erau acolo cu mare osteneală au putut să scoată de pe dînsul aceea. Iar el, răbdînd vitejeşte, zicea: "Lăsaţi-mă pe mine ca pe un cîine împuţit, că sînt vrednic de aceasta, pentru păcatele mele." Iar egu-menul i-a zis: "Ai optsprezece ani, deci care sînt păcatele tale?" Si-meon răspunse: "Părinte, Proorocul grăieşte: întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea (Psalm 50,6)." Auzind egumenul acestea, s-a minunat de socoteala lui, că fiind tînărul neînvăţat, avea o astfel de frică de Dumnezeu. Însă îl învăţa ca să nu-şi facă o chinuire ca aceasta. Nu este de folos, zicea el, să începi ceva mai presus de putere. Destul este ucenicului să fie ca dascălul său." Şi abia în multe zile a putut să se tămăduiască de acele răni.

După tămăduire, văzînd egumenul şi fraţii că Simeon trăieşte ca mai înainte, obosindu-şi trupul, i-a poruncit să iasă din mînăstire, ca nu cumva alţi fraţi mai neputincioşi, vrînd să-i urmeze pilda, să-şi fie singuri pricinuitori de moarte. Deci, ieşind el, umbla prin pustie şi prin munţi. Apoi, aflînd o fîntînă fără apă în care petreceau jivine şi fiare necurate, s-a aşezat acolo şi se ruga lui Dumnezeu. După o vreme, a văzut egumenul într-o noapte în vis popor mult cu arme şi cu lumînări înconjurînd mînăstirea şi întrebînd: "Unde este robul lui Dumnezeu, Simeon? Arătaţi-l pe el că este iubit lui Dumnezeu. Iar de nu, vă vom arde pe voi cu întreaga mînăstire, pentru că acela este mai mare decît voi şi multe minuni va face Dumnezeu printr-însul pe pămînt!"

Deşteptîndu-se egumenul din somn, a povestit fraţilor acea vedenie înfricoşată, cum a fost într-o cercetare plină de spaimă pentru Simeon. Apoi a trimis să-l caute pretutindeni şi aflînd pe nişte păstori păscînd oile, i-a întrebat despre el. Şi, înştiinţîndu-se de la dînşii că este în acea fîntînă pustie, a mers cu sîrguinţă acolo şi a strigat: "Aici eşti, robule al lui Dumnezeu?" Iar el a răspuns: "Lăsaţi-mă pe mine, sfinţilor părinţi, să-mi dau duhul, căci a slăbit sufletul meu, pentru că am mîniat pe Dumnezeu!" Iar ei, nevrînd, l-au tras afară din fîntînă şi l-au adus în mînăstire, unde s-a nevoit fericitul cîtăva vreme. După aceea, ieşind în taină din mînăstire, umbla prin munţi şi prin pustie. Apoi, povăţuindu-se de duhul lui Dumnezeu, a mers la un munte care era aproape de satul ce se numea Talanissa. Acolo a aflat o chilie mică săpată în piatră, în care, închizîndu-se, s-a nevoit trei ani. După aceasta, aducîndu-şi aminte de Moise şi de Ilie, care au postit patruzeci de zile, a gîndit să se ispitească pe sine cu un post ca acela.

Atunci, un duhovnic mai mare al părinţilor acelora, anume Vassos, avînd putere peste preoţi, umbla prin cetăţi, prin sate şi pe la biserici, ajungînd şi la dînsul în satul Talanissa. Pe acela l-a rugat Simeon să-i astupe uşa chiliei timp de patruzeci de zile, nelăsîndu-i înăuntru nimic de mîncare. Ci acela n-a voit să facă aceasta, zicîndu-i: "Nu se cade omului să se ucidă pe sine cu post fără de măsură, pentru că aceasta nu este faptă bună, ci mai ales păcat." Atunci i-a zis cuviosul: "Pune-mi dar, părinte, pîine şi apă, ca, de îmi va fi nevoie, să gust şi să-mi întăresc puţin trupul cu hrană." Deci a făcut Vassos aşa, punîndu-i pîine şi apă înăuntru, şi, astupînd uşa cu pietre, s-a dus în calea sa. Apoi trecînd acele patruzeci de zile, s-a întors la cuviosul şi, dînd la o parte pietrele, a deschis uşa chiliei şi l-a găsit pe Simeon la pămînt, zăcînd ca un mort, iar pîinea era întreagă, asemenea şi apa, precum le pusese, nici măcar atingîndu-se de dînsele acest postitor. Deci, luînd Vassos un burete, i-a spălat şi i-a răcorit gura, împărtăşindu-l cu dumnezeieştile Taine. După aceasta, primind Simeon hrană uşoară, s-a întărit. Despre astfel de înfrînare spunea Vassos multora, spre folosul lor.

În acea strîmtă chilie de piatră petrecînd Simeon trei ani, s-a suit într-un deal mai înalt al muntelui. Apoi ca să nu iasă de acolo, a luat un lanţ de fier lung de douăzeci de coţi şi cu un capăt şi-a ferecat piciorul, iar pe celălalt capăt l-a ferecat de o piatră. Aşa totdeauna căutînd cu ochii spre cer, cu mintea privea spre cele mai presus de ceruri. Auzind despre dînsul fericitul Meletie, păstorul Bisericii Antiohiei, a mers şi, văzîndu-l aşa ferecat, a zis: "Poate omul şi fără de obezi să se stăpînească pe sine şi nu cu fierul, ci cu voia şi cu înţelegerea să se lege pe sine la un loc." Auzind aceasta, cuviosul Simeon s-a folosit şi, scoţîndu-şi obezile, s-a legat pe sine cu voia liberă, surpînd gîndurile şi toată înălţarea care se ridică deasupra înţelegerii lui Dumnezeu, ca să fie singur de voie legat al lui Iisus Hristos.

Ieşind prin toate părţile vestea despre el, se adunară la Simeon toţi, nu numai cei ce vieţuiau aproape, ci şi din părţile cele mai îndepărtate, cărora le trebuiau multe zile de cale. Unii îşi duceau la dînsul pe bolnavii lor, iar alţii cereau sănătate bolnavilor care zăceau acasă; alţii de ispite şi de necazuri erau cuprinşi şi alţii de diavoli munciţi, dar fiecare dintre ei nu se întorcea în deşert, ci primeau, unul tămăduire, altul mîngîiere, altul folos, întorcîndu-se cu bucurie la locurile lor şi preamărind pe Dumnezeu. Căci fericitul aşa învăţa, cînd tămăduia pe cineva: "Preamăreşte pe Dumnezeu care te-a tămăduit şi nicidecum să nu îndrăzneşti a zice că Simeon te-a tămăduit, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău." Şi puteai să vezi la dînsul, adunîndu-se ca rîurile de pretutindeni felurite popoare, seminţii şi limbi: ismailiteni şi perşi, armeni şi iberici, ispani, britani şi italieni. Aşa preamărea Dumnezeu pe acela care Îl preamărea pe El, căci atîta mulţime de popoare se aduna şi toţi căutau să se atingă de el, cerînd binecuvîntare.

Supărîndu-se fericitul de o cinstire ca aceea şi de neodihnă, a aflat un alt chip de scăpare din gîlcevile omeneşti. A socotit să-şi zidească un stîlp şi să stea pe el, ca cei ce voiau a se atinge de dînsul să nu poată; deci a zidit stîlpul şi pe el o chiliuţă strîmtă de doi coţi, unde, suindu-se, petrecea în post şi în rugăciuni. El a devenit, astfel, întîiul stîlpnic. Şi era acel stîlp de şase coţi înălţime. Stînd pe dînsul cîţiva ani, i-au făcut lui oamenii altul, avînd înălţimea de 12 coţi. Apoi, după multă vreme, la 22 de coţi i-au ridicat înălţimea stîlpului; după aceea la 36. Aşa se suia Cuviosul spre cele cereşti, ca pe nişte trepte prin feluriţi stîlpi, multe sufe-rind pe ei, udîndu-se de ploaie, arzîndu-se de zăduf şi îngheţînd de frig. Mîncarea lui era linte muiată şi apă drept băutură. Încă i-au făcut lui oamenii şi două îngrădiri de piatră lîngă stîlp.

Aşa vieţuind sfîntul, auziră de el părinţii din pustie şi s-au minunat de străina lui nevoinţă, că pînă atunci nimeni nu-şi aflase o viaţă ca aceea, adică să stea pe stîlp. Deci, vrînd ei să ispitească duhul ce era într-însul, au trimis un sol, zicînd: "Pentru ce nu mergi pe calea Părinţilor, ci altă cale nouă ai aflat? Pogoară-te de pe stîlp şi urmează viaţa Părinţilor pustnici de demult!" Au mai învăţat Părinţii pustnici pe trimişi că, de s-ar arăta nesupus, şi de nu ar voi să se pogoare, apoi cu sila să-l tragă jos de pe stîlp. Iar de ar asculta şi de ar voi să se pogoare, să-l lase să stea aşa precum a început. Pentru că din aceasta, ziceau ei, se va cunoaşte că viaţa cea nouă începută de el este de la Dumnezeu, dacă se va arăta ascultător, precum s-a şi făcut.

Deci, ajungînd trimişii şi spunîndu-i cele hotărîte de soborul sfinţilor părinţi pustnici, cuviosul îndată a păşit cu piciorul pe scară, vrînd să se pogoare. Atunci trimişii îi strigară: "Nu te pogorî, sfinte părinte, ci te nevoieşte precum ai început. Acum ştim că lucrul tău cel început este de la Dumnezeu, Care să-ţi fie ajutător pînă la sfîrşit". A mers la dînsul şi Domnin, patriarhul Antiohiei, care a fost după Sfîntul Meletie, şi văzînd o viaţă ca aceea s-a minunat şi, multe vorbind cu dînsul pentru folosul sufletului, a făcut acolo liturghie şi s-au împărtăşit amîndoi cu dumnezeieştile Taine. Apoi s-a întors patriarhul la Antiohia, iar cuviosul mai mult se nevoia, într-armîndu-se împotriva nevăzutului vrăjmaş.

Atunci diavolul, cel ce urăşte binele, s-a prefăcut în înger luminos şi s-a arătat sfîntului aproape de stîlp cu caretă şi cu cai de foc, ca şi cum s-ar fi pogorît din cer, şi îi zicea: "Ascultă, Sime-oane, Dumnezeul cerului şi al pămîntului m-a trimis la tine, pre-cum mă vezi cu careta şi cu caii, să te iau la cer precum pe Ilie, că vrednic eşti de o cinste ca aceasta pentru sfinţenia vieţii tale. Iată a venit ceasul tău, ca să-ţi mănînci roadele ostenelilor tale şi să primeşti cununa podoabei din mîna Domnului. Deci, vino, robule al Domnului, fără zăbavă să vezi pe Făcătorul tău şi să te închini Lui; să te vadă pe tine îngerii şi arhanghelii, cu proorocii, cu apostolii şi mucenicii care doresc să te vadă".

Acestea şi altele asemenea lor zicînd diavolul, n-a cunoscut sfîntul înşelăciunea vrăjmaşului. Deci, zicînd: "Doamne, pe mine, păcătosul, voieşti să mă iei la cer?", a mişcat piciorul drept să păşească în careta de foc. Apoi, întinzînd şi mîna dreaptă, s-a însemnat cu Sfînta Cruce, şi, îndată, diavolul cu careta şi cu caii s-a stins, spulberîndu-se ca praful de vînt. Cunoscînd Simeon diavoleasca înşelăciune, se căia, iar pe piciorul cu care voia să păşească în careta lui greu l-a pedepsit, stînd numai în piciorul acela un an întreg. Diavolul, nesuferind o nevoinţă ca aceea, a lovit piciorul cuviosului cu o rană cumplită şi a putrezit de pe el carnea şi curgea din rană puroi cu viermi pe stîlp spre pămînt. Iar el, ca un alt Iov răbdînd, punea viermii pe rană, zicînd: "Mîncaţi, ceea ce Dumnezeu v-a dat vouă!"

În vremea aceea, un boier dintre saracini, pe nume Vasilic, auzind multe despre Sfîntul Simeon, a venit la dînsul şi vorbind împreună, mult s-au folosit şi a crezut în Hristos. Apoi văzînd un vierme căzînd pe pămînt, l-a luat în mîna sa şi a ieşit. Deci a trimis în urma lui cuviosul, zicînd: "Pentru ce au luat cinstitele tale mîini puturosul vierme ce a căzut din putredul meu trup?" Iar Vasilic, deschizîndu-şi mîna, a aflat un mărgăritar de mult preţ şi a zis: "Nu este acesta vierme, ci mărgăritar". Şi i-a grăit cuviosul: "După credinţa ta s-a făcut ţie"... Şi aşa saracinul, luînd binecuvîntare, s-a dus la locul său.

După mulţi ani maica lui, Marta, aflînd despre dînsul, a venit să-l vadă şi plîngea mult lîngă uşă. Simeon, însă, n-a voit să se vadă cu dînsa, ci i-a trimis răspuns, zicînd: "Să nu mă superi, maica mea, acum că de vom fi vrednici, în acel veac ne vom vedea!" Iar ea avea mai mult dor să-l vadă. Fericitul a trimis la dînsa iarăşi, rugînd-o să aştepte puţin în tăcere. Ea, culcîndu-se acolo înaintea uşii ogrăzii, şi-a dat Domnului duhul ei. Şi îndată, cunoscînd sfîntul sfîrşitul ei, a poruncit să o aducă înaintea stîlpului şi, văzînd-o, s-a rugat pentru dînsa cu lacrimi. Rugîndu-se el, sfîntul ei trup se lumina şi-i strălucea faţa, şi toţi cei ce vedeau se minunau, lăudînd pe Dumnezeu, şi o îngropară înaintea stîlpului său. Şi cînd făcea rugăciune, o pomenea pe ea de două ori în toată ziua. După aceasta, iarăşi au schimbat credincioşii stîlpul sfîntului şi i-au făcut altul de patruzeci de coţi înălţime, pe care a stat cuviosul pînă la fericitul său sfîrşit.

Locul acela unde Cuviosul Simeon şi-a rînduit minunata sa viaţă nu avea apă aproape, ci se aducea de departe. Pentru aceasta multă mîhnire aveau oamenii ce veneau şi dobitoacele lor. Văzînd cuviosul strîmtorarea ce li se făcea din neajungerea apei, s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruinţă să le dea apă, precum oarecînd lui Israil celui însetat în pustie. Pe la al zecelea ceas din zi, deodată s-a cutremurat pămîntul şi a crăpat în partea de răsărit a ogrăzii lui. Acolo s-a descoperit ca o peşteră mai presus de nădejde, avînd multă apă. Poruncind sfîntul să sape mai mult în locul acela ca de şapte coţi, îndată a început a ieşi apă îndestulătoare.

Oarecînd, a fost adusă la sfîntul o femeie care, însetînd noaptea, a băut împreună cu apa un şarpe mic şi acela a crescut în pîntecele ei şi s-a făcut mare. Şi era chipul acelei femei ca iarba de verde şi mulţi ani doftorii au purtat grijă de dînsa, dar n-au putut s-o tămăduiască. Iar fericitul a zis: "Daţi-i să bea din apa locului acesta". Deci, bînd ea, a ieşit dintr-însa un şarpe mare şi, tîrîndu-se pe dinaintea stîlpului, îndată a crăpat.

În acea vreme, venind unii creştini de departe la cuviosul pentru rugăciune şi fiind arşiţă, s-au abătut din cale la umbra unui copac să se odihnească puţin. Şezînd acolo cu alinare a căzut alăturea din mers o cerboaică îngreuiată şi strigară spre dînsa, zicînd: "Cu rugăciunile Sfîntului Simeon, te jurăm pe tine să stai puţin". Şi a stat cerboaica în loc. O, ce minune! că şi fiarele la numele sfîntului se făceau blînde şi ascultătoare. Iar ei, prinzînd-o, au ucis-o şi, luîndu-i pielea, şi-au făcut lor bucate din carnea ei şi, după ce au mîncat, îndată, pedepsindu-se de mînia lui Dumnezeu, şi-au pierdut glasul omenesc şi ca nişte cerbi au început a răcni. Deci, alergînd, au mers la Sfîntul Simeon, ducînd cu dînşii pielea aceea, ca o vădire a păcatului lor. Şi au petrecut acolo doi ani şi abia a putut să-i tămăduiască şi să vorbească omeneşte. Iar pielea cerboaicei aceleia au spînzurat-o lîngă stîlp, spre mărturie multora a faptei rele ce s-a făcut.

În muntele acela, în care sfîntul îşi ducea viaţa, se încuibase un balaur înfricoşat, nu prea departe de stîlp, pentru care nici iarba nu creştea în locul acela. Acelui balaur i s-a înfipt odată în ochiul drept un lemn ca de un cot şi i-a pricinuit lui durere multă. Iar în una din zile s-a tîrît la stîlpul cuviosului şi, zăcînd înaintea uşii ogrăzii, cu totul se gîrbovea, plecîndu-şi capul ca şi cum s-ar smeri şi milă cerînd de la Sfîntul Simeon. Deci, căutînd sfîntul spre dînsul, îndată a căzut din ochiul lui lemnul şi a rămas balaurul acela acolo trei zile, zăcînd înaintea uşii ca o oaie, şi toţi fără de frică intrau şi ieşeau, nevătămînd pe nimeni. Apoi vindecîndu-i-se ochiul, s-a dus la culcuşul său, în văzul tuturor, mirîndu-se de minunea aceea prea mare.

În părţile acelea era un pardos, fiară mare şi cumplită, ucigînd pe oameni şi pe dobitoace; şi nu îndrăznea nimeni să treacă prin locul acela unde locuia fiara, pentru că multe supărări făcea celor dimprejur. Mergînd lumea, a spus cuviosului de aceasta. Iar el le-a poruncit să ia pămînt din ograda sa şi apă de la locul acela şi, ducîndu-se împrejurul locului unde era fiara, să presare de departe şi să stropească. Ascultînd mulţimea pe sfîntul, a făcut aşa şi nu după multe zile, văzînd că nu se arăta fiara nicăieri, s-a dus s-o caute şi au aflat-o moartă, zăcînd pe pămîntul acela presărat cu ţărînă din ograda cuviosului, şi toţi au preamărit pe Dumnezeu.

Încă o altă fiară cuvîntătoare, mai cumplită decît cea dintîi, s-a arătat în acele părţi. Un oarecare tîlhar din Antiohia, Ionatan cu numele, care ucidea mulţi oameni pe drumuri şi prin case, năvălind tîlhăreşte şi fără veste, nimeni nu putea să-l prindă, deşi mulţi îi pîndeau calea, pentru că era puternic. Iar cînd s-a pornit toată Antiohia şi a trimis ostaşi să-l prindă, el, neputînd să se ascundă de dînşii, ca un leu de la faţa mulţimii ce-l urmărea, a alergat în ograda Cuviosului Simeon, şi apucîndu-se de stîlp ca desfrînata de picioarele lui Hristos, plîngea cu amar. Deci a strigat sfîntul către dînsul de sus: "Cine eşti, de unde şi de ce ai venit aici?" El a zis: "Eu sînt Ionatan tîlharul care am făcut toate răutăţile. Am venit să mă căiesc de păcatele mele!" Grăind acestea, au năpădit de la Antiohia ostaşii ce-l izgoneau, strigînd către Cuviosul: "Dă-ne, părinte, pe acest tîlhar, că iată şi fiarele din cetate sînt gata să-l mănînce!" Le-a răspuns fericitul Simeon: "Fiii mei, nu eu l-am adus aici, ci Dumnezeu Care voieşte pocăinţa lui l-a povăţuit. De veţi putea intra înăuntru, apucaţi-l, căci eu nu pot să-l scot de la voi, că mă tem de Acela ce l-a trimis la mine".

Auzind ostaşii acestea şi neîndrăznind să intre în ogradă, nici să zică cuvînt împotrivă, s-au întors cu frica şi au spus toate acestea în Antiohia. Iar tîlharul a stat şapte zile lîngă stîlp, căzînd cu rugăciune către Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi plîngînd cu amar, încît şi cei ce erau acolo se umileau văzînd pocăinţa lui. După şapte zile a strigat către sfînt: "Părinte, îmi porunceşti să mă duc?" Iar părintele i-a zis: "Oare vrei să te întorci din nou la lucrurile tale cele rele?" Iar el a răspuns: "Ba nu, părinte, că a sosit vremea mea". Vorbind aşa cu dînsul, şi-a dat duhul lui Dumnezeu. Iar ucenicii Sfîntului Simeon, vrînd să îngroape pe tîlhar lîngă ogradă, mai marii oştilor veniră de la Antiohia după el şi începură a striga: "Dă-ne nouă, părinte, pe vrăjmaşul nostru, pentru care toată cetatea s-a cutremurat!" A răspuns Cuviosul: "Cel ce l-a adus pe el la mine, Acela cu mulţime de oaste cerească a venit şi l-a luat la Sine curăţit prin pocăinţă, deci nu mă mai supăraţi pe mi-ne!" Auzind acestea acei dregători şi văzînd pe tîlhar adormit, s-au înspăimîntat şi au lăudat pe Dumnezeu care nu voieşte moartea păcătosului. Şi întorcîndu-se, au spus în cetate cele ce au auzit şi au văzut de la Cuviosul.

Nu se cuvine a tăcea şi aceasta, că preacuviosul părintele nostru Simeon, stînd pe stîlp ca o făclie în sfeşnic, lumină lumii s-a arătat, luminînd neamurile păgîne întunecate cu idoleasca închinare şi povăţuindu-le la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Slava minunatului dar al lui Dumnezeu aşa lucrînd întru dînsul, deşi stătea la un loc, pe mulţi la credinţă i-a adus, ca şi cum cineva ar străbate lumea învăţînd şi propovăduind. Căci razele îmbunătăţitei sale vieţi şi ale învăţăturii celei dulci ca un soare le revărsa. Că puteai să vezi acolo iviriţi, perşi şi armeni primind dumnezeiescul Botez. Apoi arabi venind pîlcuri, cîte două şi trei sute; ba uneori şi cîte o mie, care se lepădau cu lacrimi de rătăcirea părinţilor lor, iar pe idolii pe care de mulţi ani îi cinsteau şi se închinau lor, îi aduceau lîngă stîlp, îi sfărîmau şi cu picioarele îi călcau, primind Legea creştină. Apoi, învrednicindu-se de dumnezeieştile Taine, se întorceau cu bucurie mare, luminaţi cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii.

Un oarecare Filarh, mai mare peste ostaşi, avînd o rudă bolnavă, a rugat pe Sfîntul Simeon să-i dea tămăduire. Iar Sfîntul, poruncind să-l aducă înaintea stîlpului, l-a întrebat dacă se leapădă de credinţa cea rea a părinţilor săi. Iar acela a zis: "Mă lepăd". Iarăşi l-a întrebat Sfîntul: "Crezi în Tatăl şi în Fiul şi în Sfintul Duh?" Iar el a mărturisit că acest adevăr îl crede fără îndoială. Atunci i-a zis Sfîntul: "Scoală-te". Şi îndată tînărul s-a sculat sănătos, ca şi cum niciodată n-ar fi avut vreo durere. Spre încre-dinţarea sănătăţii lui, a poruncit fericitul tînărului aceluia să ia pe umerii săi pe Filarh, fiind mare cu trupul, şi să-l ducă în tabăra lui, lucru pe care l-a şi făcut, luîndu-l în spate ca pe un snop. Văzînd această minune toţi, au dat laudă lui Dumnezeu, Care a făcut lucruri minunate prin Simeon.

Cuviosul avea şi darul proorociei, pentru că a proorocit se-ceta, foametea şi moartea cea năpraznică mai înainte cu doi ani. De asemenea, a spus că aveau să vină lăcustele după treizeci de zile, şi toate proorocirile lui s-au împlinit. Oarecînd a văzut în vedenie două toiege pogorîndu-se din cer. Unul a căzut spre răsărit, iar altul spre apus. Această vedenie a spus-o celor care erau lîngă dînsul, proorocind că perşii şi sciţii se vor scula cu război împotriva stăpînirii greceşti şi romane. Pentru aceasta cu multe lacrimi şi cu neîncetată rugăciune făcea milostiv pe Dumnezeu, ca să-Şi întoarcă mînia cea dreaptă şi să nu trimită pedeapsa aceea asupra creştinilor. Rugîndu-se lui Dumnezeu, toată puterea persană ce stătea gata de război, cu voia Lui a contenit. Căci începînd a se certa perşii între ei, singuri de voia lor au încetat luptele.

S-a spus oarecînd Cuviosului Simeon că împăratul Teodosie cel Tînăr a dat evreilor biserica pe care o luaseră creştinii. Atunci Sfîntul a trimis îndată o scrisoare împăratului, învăţîndu-l şi înfricoşîndu-l cu mînia lui Dumnezeu, netemîndu-se de puterea împărătească. Citind-o împăratul, s-a temut şi iarăşi a poruncit creştinilor să-şi ia biserica înapoi, iar pe eparhul acela care l-a sfătuit să dea evreilor biserica l-a alungat din dregătorie, trimiţînd rugăminte Cuviosului să facă pentru dînsul rugăciune către Dumnezeu. Soţia aceluiaşi împărat, Evdochia, dupa moartea soţului ei căzînd în eresul lui Eutihie, Cuviosul a sfătuit-o prin scrisori şi, după patru ani, a întors-o la credinţa ortodoxă. După întoarcerea ei, alţi patru ani trăind în pocăinţă, s-a învrednicit de fericitul sfîrşit în Ierusalim şi a fost îngropată în biserica Sfîntului întîiului mucenic Ştefan, zidită de dînsa. După Teodosie cel Tînăr, luînd împărăţia Marchian, adeseori cerceta pe Cuviosul Simeon în taină şi mult se folosea de dînsul.

Împărăteasa perşilor, auzind de minunata sfinţenie a Cuvio-sului Simeon, a trimis la dînsul, cerînd binecuvîntare, şi a luat unt-delemn binecuvîntat de dînsul, pe care îl avea ca un mare dar şi-l păzea cu cinste. O împărăteasă a ismailitenilor, fiind stearpă, a trimis la dînsul, cerînd rugăciune, ca prin sfintele lui rugăciuni să poată a se numi mamă de copii. Şi s-a făcut aşa că degrabă i s-a dezlegat nerodirea ei şi a născut un fiu, pe care, luîndu-l, a pornit pe cale la Cuviosul. Dar auzind că nu este cu putinţă femeilor să meargă la Cuviosul, căci nici pre mama sa nu a lăsat-o să vină la dînsul, a trimis pe fiul ei prin mîinile slugilor sale pentru binecuvintare, zicînd: "Acesta este, părinte, rodul sfintelor tale rugăciuni, deci binecuvîntează rodul acesta!"

Ce să zicem pentru nevoinţele lui cele nespuse ? Că precum întrec puterea omenească, aşa şi a le spune nu se poate. Eu mai înainte de toate - zice Teodorit - mă minunez de răbdarea lui, că noaptea şi ziua stătea neacoperit şi toţi îl vedeau. S-a întîmplat oarecînd că erau luate uşile şi o mare parte din zidul de deasupra risipit de vechime şi pînă ce zidul şi uşile s-au înnoit, Sfîntul era văzut de toţi multă vreme. Atunci puteai să vezi o privelişte nouă şi minunată, pentru că uneori stătea nemişcat multă vreme, iar alteori făcea dese închinăciuni, aducînd rugăciuni lui Dumnezeu. Oarecare din cei care stăteau înainte, a spus: "Am vrut, zice, să-i număr închinăciunile pe care le făcea neîncetat, şi am numărat o mie două sute patruzeci şi patru, apoi am slăbit, neputînd mai mult să privesc la înălţimea stîlpului, şi am încetat a număra. Însă Sfîntul nu a slăbit de la închinăciuni. Deoarece primea hrană o dată pe săptămînă şi aceea foarte puţină şi uşoară, se făcuse uşor şi lesnicios spre acele dese închinăciuni.

Din multa stare în picioare i se făcuse la un picior o rană netămăduită şi mult sînge curgea dintr-însa. Însă rana nu a putut să-l rupă pe el de la gîndirea la Dumnezeu şi pe toate le răbda cu vitejie mucenicul cel de bunăvoie. Rana aceea a fost silit oarecînd s-o arate pentru nişte pricini ca acestea : Un preot din Arabia, om bun şi însuflat de Dumnezeu, a venit la dînsul, zicînd: "Te întreb pe tine, prin singur adevărul care trage la sine neamul ome-nesc, să-mi spui mie: eşti om, sau o fire fără de trup ?" I-a răspuns Cuviosul: "Pentru ce mă întrebi pe mine de acestea ?" Iar el a zis: "Am auzit despre tine că nici nu mănînci, nici nu bei, nici nu dormi, că acestea sînt fireşti omului şi nu poate să fie viu fără hrană, fără băutură şi fără somn." Deci a poruncit Cuviosul să se urce preotul la dînsul pe stîlp, şi l-a lăsat să pipăie şi să vadă acea rană putrezită, plină de viermi, pe care văzînd-o preotul şi auzind de hrana lui foarte puţină, căci mînca o dată pe săptămînă, s-a minunat de răbdarea şi de nevoinţa Sfîntului. După atîta nevoinţă, după atîtea faceri de minuni şi viaţă îmbunătăţită, era aşa de blînd şi de smerit, ca şi cum ar fi fost mai mic şi mai netrebnic decît toţi oamenii. Către toţi arăta faţă luminoasă şi cuvînt de dragoste, precum la boier, aşa şi la slugă; precum la bogat, aşa şi la sărac şi la cel mai de pe urmă. Căci nu era la dînsul căutare în faţă şi toţi nu se puteau sătura de vederea cea cu sfîntă podoabă a feţei lui şi de cuvintele cele dulci ale vorbirii lui, pentru că rugăciunea lui era plină de darul Sfîntului Duh. Avînd darul înţelepciunii, în toate zilele adăpa inimile celor ce-l ascultau prin rîul învăţăturilor şi mulţi povăţuindu-se de învăţătura lui, părăseau toate cele pămîn-teşti şi ca nişte întraripaţi se înălţau în sus; unii se duceau în mî-năstiri, alţii în pustiu, iar alţii voiau să vieţuiască lîngă dînsul. Rînduiala cea de toate zilele a vieţii cuviosului acestuia era în acest fel: noaptea toată şi ziua, pînă la ceasul al nouălea, stătea la rugăciune; după al nouălea ceas dădea învăţătură celor ce se întîmplau acolo; apoi asculta nevoile şi cererile tuturor celor ce veneau la dînsul şi pe bolnavi îi tămăduia cu rugăciunea. După aceea îmblînzea certurile şi pricinile omeneşti şi făcea pace. Apoi apunînd soarele, iar se întorcea la rugăciune. Avînd atîtea osteneli, nu înceta a purta grijă de partea bisericească, risipind necredinţa păgînilor, biruind hulele evreilor şi pierzînd învăţăturile ereticilor. Iar pe împăraţi şi pe boieri şi pe toate stăpînirile îi învăţa prin scrisorile sale înţelepte şi folositoare, spre frica de Dumnezeu, spre milostivire şi dragoste şi îi îndemna spre apărarea Bisericii lui Dumnezeu, învăţînd mult pe toţi pentru folosul sufletesc.

Aşa ducîndu-şi minunata viaţă, care era cu greutate de purtat firii omeneşti, s-a apropiat de sfîrşitul său, avînd de la naştere mai mult de o sută de ani - precum scriu cei vrednici de credinţă despre Sfîntul Simeon Stîlpnicul cel desăvîrşit întru bunătăţi, înger pămîntesc şi om ceresc. Pentru fericitul său sfîrşit aşa scrie Antonie, ucenicul lui: "A fost - zicea el - într-o zi de Vineri, după ceasul al nouălea, cînd aşteptam de la dînsul obişnuită învăţătură şi binecuvîntare, dar n-a mai privit de pe stîlp spre noi. Asemenea şi sîmbătă şi Duminică a încetat a ne da, după obicei, părintescul său cuvînt. Deci eu m-am înfricoşat şi m-am suit pe stîlp şi iată stătea Cuviosul cu capul plecat în jos, ca la rugăciune, şi mîinile strînse la piept. Părîndu-mi-se că face rugăciune, am stat tăcut. Apoi, mergînd înaintea lui, am zis: "Părinte, binecuvîntează-ne, că iată poporul de trei zile şi trei nopţi stă aproape, aşteptînd bine-cuvîntare de la tine." Iar el nu mi-a răspuns. Şi iarăşi am zis către dînsul: "Pentru ce, părinte, nu răspunzi fiului tău, care este în ascultare ? Oare te-am scîrbit cu ceva ? Întinde-mi acum mîna ta să o sărut" şi nu mi-a răspuns. Apoi, stînd înaintea lui ca o jumătate de ceas, m-am îndoit şi gîndeam: "Oare nu cumva s-a dus la Domnul?" Am plecat şi nu era suflare, fără numai mult miros ieşea din trupul lui ca din felurite aromate binemirositoare. Atunci, cunoscînd că s-a odihnit întru Domnul, m-am temut şi am plîns cu amar.

Deci, apropiindu-mă de dînsul, l-am aşezat şi i-am învelit moaştele şi i-am sărutat ochii, barba, gura şi mîinile lui, zicînd: "Cui mă laşi pe mine, părinte ? Unde voi auzi învăţăturile tale cele dulci ? Unde mă voi sătura de îngereştile tale vorbe, sau ce răspuns voi da pentru tine popoarelor care aşteaptă binecuvîntarea ta ? Ce voi zice bolnavilor cînd vor veni aici să ceară tămăduiri ? Şi cine nu va plînge văzînd stîlpul tău gol, nevăzîndu-te pe tine, luminătorul nostru ? Şi cînd mulţi vor veni de departe, căutîndu-te pe tine, şi nu te vor afla, oare nu se vor tîngui ? Vai mie, acum te văd, iar dimineaţă de mă voi duce în dreapta sau în stînga, nu te voi afla.

Deci, plîngînd eu aşa peste dînsul, din amărăciunea sufletu-lui am adormit şi mi s-a arătat Cuviosul ca un soare, zicîndu-mi: "Nu voi lăsa stîlpul, nici locul, nici muntele acesta binecuvîntat! Deci pogoară-te tu şi dă binecuvîntare poporului. Pentru că eu, iată, m-am odihnit precum Domnul a voit şi să nu le spui lor, ca să nu fie gîlceavă, ci să trimiţi degrab în Antiohia, spunîndu-le pentru mine. Iar ţie ţi se cade să slujeşti la acest loc şi-ţi va răsplăti ţie Domnul după osteneala ta!"

Apoi m-am deşteptat din somn şi, tremurînd, am zis: "Nu mă uita pe mine, părinte, întru sfîntă odihna ta!" Şi am căzut la pi-cioarele lui şi am sărutat sfinţii lui paşi şi, luînd mîna lui, am pus-o pe ochii mei, zicînd: "Binecuvîntează-mă, părinte!" Şi iarăşi am plîns foarte. Apoi, sculîndu-mă, m-am şters de lacrimi ca să nu înţeleagă cineva lucrul, m-am coborît şi am trimis în taină un frate credincios în Antiohia la patriarhul Martirie, spunîndu-i despre mutarea Cuviosului. Şi a venit degrabă patriarhul cu trei episcopi, asemenea şi Ardaborie eparhul, cu ostaşii săi şi mulţime de popor, nu numai din Antiohia, ci din toate cetăţile şi satele dimprejur şi de prin mînăstiri, călugări cu lumînări şi cu tămîieri; şi din saracini s-au adunat multă mulţime degrabă ca rîurile, pentru că a străbătut vestea într-un ceas pretutindeni, purtîndu-se ca de un duh.

Deci, s-au suit patriarhul cu episcopii pe stîlp şi, luînd cinstitele moaşte le-au coborît jos şi le-au pus lîngă stîlp, plîngînd tot poporul. Încă şi mulţimea păsărilor, precum se vedea de către toţi, zburînd împrejurul stîlpului, strigau, ca şi cum ar plînge pentru sfîrşitul unui luminător ca acesta al lumii; iar glasul plîngerii a tot poporul se revărsa la şapte stadii şi cele dimprejurul locului aceluia, munţii, cîmpiile şi copacii, se vedea că se întristează şi plîng. Pentru că pretutindenea văzduhul era întunecos şi un nor întunecat se purta pe deasupra. Eu am văzut pe un înger arătîndu-se lîngă sfintele lui moaşte şi era faţa lui ca fulgerul, hainele ca zăpada iar el vorbea cu şapte bătrîni. Am auzit glasul lor, dar ce anume grăiau n-am înţeles, pentru că frica şi spaima mă cuprinseră."

În acea zi în care s-a mutat Cuviosul Simeon, ucenicul şi următorul sfintei lui vieţi, Cuviosul Daniil - care, cu puţin mai înainte de acea vreme, la gura Mării Negre, aproape de Constantinopol, avea să se suie pe stîlp - a văzut mulţime de oşti cereşti din acele părţi lîngă stîlpul Cuviosului Simeon mergînd de la pămînt spre cer, iar în mijlocul lor ridicînd sufletul vesel al Sfîntului Simeon. Dar nu numai Cuviosul Daniil, ci şi fericitul Axentie, cel ce din pustie la soborul cel din Calcedon a fost che-mat, a văzut aceeaşi vedenie, fiind atunci în Bitinia. Iar cînd s-au pus cinstitele moaşte ale Sfîntului Simeon pe patul gătit pentru moarte, patriarhul, vrînd să ia de binecuvîntare puţini peri din barba lui sfîntă, şi-a întins mîna şi îndată i s-a uscat. După ce s-a făcut multă rugăciune pentru dînsul către Dumnezeu şi către plăcutul lui, i s-a însănătoşit mîna. Apoi, luînd sfintele moaşte cu psalmi şi cu cîntări, le-au dus în Antiohia şi a ieşit toată cetatea în întîmpinare. Şi era acolo un om mut şi surd de patruzeci de ani. Acesta, cum a văzut sfîntul trup al Cuviosului, îndată i s-a dezlegat legătura auzului şi a limbii, şi, căzînd înaintea sfintelor moaşte, a strigat: "Bine ai venit, robule al lui Dumnezeu, că, iată, venirea ta m-a vindecat pe mine !"

Primind antiohienii trupul sfîntului mai de preţ decît aurul şi argintul l-au dus în biserica cea mare, făcîndu-se multe minuni şi tămăduiri la mormîntul lui.

După cîţiva ani au zidit o biserică în numele Cuviosului Simeon Stîlpnicul şi au mutat acolo sfintele lui moaşte.

Cuviosul s-a săvîrşit în timpul împărăţiei lui Leon cel Mare, după mărturia lui Gheorghe Kedrinos şi a celorlalţi, în al patrulea an al împărăţiei lui, adică anul 460 de la Naşterea lui Hristos. Împăratul Leon trimitea la antiohieni dorind să-i dea moaştele Cuviosului să le aducă la Constantinopol. Dar ei, nevrînd să se lipsească de un ajutător ca acesta, au zis trimişilor împărăteşti: "De vreme ce cetatea noastră nu are ziduri de piatră căci au căzut, risipindu-se, atît de mînia împărătească, cît şi de cutremurul cel mare al pămîntului sfărîmîndu-se, pentru aceasta sfîntul trup al lui Simeon aici l-am adus, să ne fie nouă zid şi apărare". Mai tîrziu o parte din moaştele Sfîntului Simeon s-au adus la Cuviosul Daniil Stîlpnicul, după a lui rugăminte, precum scrie de aceasta în viaţa acelui sfînt.

Pe locul unde era stîlpul Cuviosului Simeon au zidit cre-dincioşii biserică în numele lui, foarte frumoasă, în chipul crucii, şi au aşezat mînăstire mare. Deci s-a împlinit făgăduinţa Cuviosului Simeon pe care a spus-o lui Antonie ucenicul său, în vedenie, că nu va părăsi locul său. Căci minunile acolo nu se împuţinau şi tămăduirile bolnavilor izvorau. În toţi anii la ziua pomenirii lui se arăta o stea mare deasupra stîlpului şi toată partea aceea o stră-lucea. Pentru arătarea stelei aceleia, mulţi scriitori de istorii mărturisesc, iar mai ales Evagrie Scolasticul care a văzut acea stea cu ochii săi.

Să nu tăcem şi aceasta de care acelaşi Evagrie scrie, că locul acela sfînt nicidecum nu era umblat de femei, şi nu puţină pază se făcea pentru aceasta, ca să nu îndrăznească a se atinge de prag picior femeiesc, unde nici maicii Cuviosului Simeon nu i-a fost slobod să intre. Se spune că o femeie s-a îmbrăcat bărbăteşte, ca fiind necunoscută să intre în biserica Sfîntului. Şi cînd s-a atins de pragul bisericii, îndată a căzut moartă înapoi. Că deşi mergeau acolo femeile, precum scrie Nichifor, însă nu îndrăzneau să se apropie de ogradă, ci stăteau departe şi îşi făceau rugăciunile lor privind la stîlp, şi nu se lipseau de darul Cuviosului. Cele ce mergeau cu credinţă şi primeau ajutor şi felurite tămăduiri se întorceau cu bucurie, mulţumind Unuia în Treime Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

Deci de voieşti, cititorule, să ştii ceva mai mult despre minunile Sfîntului, citeşte în Prolog, la septembrie, ziua întîi; în Limonar, pentru Mina diaconul din Rait, căruia i-a curs ochiul în vremea slujbei, după proorocia Sfîntului; şi pentru preotul cel lovit de duh necurat şi care, după nouă ani, a primit tămăduire de la Cuviosul; şi pentru alt preot care a legat dobitoacele cele necuvîntătoare cu numele Sfîntului Simeon.

Iar pentru anii lui, cîţi a stat pe stîlp, unii scriitori nu se potrivesc. Unii au scris că 47 de ani, iar alţii numai 40. Unii, precum Teodorit, a scris viaţa Sfîntului mai înainte de sfîrşitul lui, şi singur s-a sfîrşit ca mai înainte. Noi însă aflăm nu numai de la vechii scriitori de ani, ci şi din singură numărarea anilor, că a stat pe feluriţi stîlpi 50 de ani. Despre aceasta şi în cartea care se numeşte "Ospăţ sufletesc", în cuvîntul dintîi, care este în Duminica a doua după Rusalii, se mărturiseşte. Pentru că toţi anii Cuviosului au fost 103, precum în trifoloul Lvovului s-a scris. Căci s-a tuns în rînduiala călugărească la 10 ani de la naştere, trei ani a vieţuit închizîndu-se în chilie de piatră aproape de satul Talanissa, apoi s-a suit la înălţimea muntelui şi pe stîlp, avînd puţin mai mult de 20 de ani. Deci unde i-a trecut pe ceilalţi ani care în numărul cel de o sută merg, dacă nu pe stîlp?

Viețile Sfinților Septembrie

Dreptul Isus al lui Navi, urmașul Sfântului Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu (+400 î.Hr.)

 

Pomenirea Dreptului Isus al lui Navi, urmașul Sfântului Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu (+ 400 î. d. Hr.)

Acest Isus a fost al lui Navi, şi următor lui Moise, celui ce a fost dătător de Lege evreilor. Acesta a luat şi cetatea Ierihonului, care era a celor de alt neam. El a văzut pe Arhistrategul Mihail ţinând în mână spada, şi aflând el că acesta este mai-marele Voievod al puterii Domnului, lepadându-si armele, a căzut la picioarele lui. Însă dând el război cu cei de alt neam, şi fiind gata să apună soarele, având el osârdie spre razboi, rugatu-s-a lui Dumnezeu şi a zis să stea soarele. Şi îndată a fost oprit soarele din calea lui să nu apună, până ce a înfrânt Iosua pe cei străini care au fugit, şi i-au biruit cu putere. Apoi povătuind el poporul, şi trecându-i prin pustie şi împărtindu-le pământul făgăduinţei, şi judecând pe popor douăzeci şi şapte de ani, s-a făcut înfricoşător vrăjmaşilor. Şi arătându-şi bărbăţia şi fapta bună în multe războaie, a murit, şi a fost îngropat cu cinste de poporul său.

ACATISTUL SFINTILOR LAVREI PECERSKA DIN KIEV – UCRAINA

 

ACATISTUL SFINŢILOR LAVREI PECERSKA DIN KIEV

CONDACUL 1 

Ca la o oştire de Dumnezeu aleasă şi împodobită, preacuvioşilor părinţi din Pecerska, cei care aţi fost îndrumătorii vieţii călugăreşti în Rusia, şi de la care izvoare de minuni se revarsă, îndrăznim să aducem cântări de laudă, căci prin rugăciunile voastre suntem izbăviţi din toate nevoile, pentru care vă strigăm cu mulţumire: Bucuraţi–vă, preacuvioşilor părinţi ai noştri din Pecerska, luminători a toată lumea şi preamăriţi făcători de minuni.

ICOSUL 1

Dorind viaţă îngerească, ca nişte părinţi înţelepţiţi de Dumnezeu, aţi fugit de viaţa cea lumească plină de tulburare şi sălăşluindu-vă în peşterile strâmte şiîntunecoase, v-aţi ostenit pentru Hristos în mari nevoinţe, pentru care noi va lăudăm aşa:

Bucură–te, ANTONIE, oglindă a toată înfrânarea, ascultarea, tăcerea şi smerenia.

Bucură–te, TEODOSIE, a călugărilor laudă;

Bucură–te, a lăcaşului tău înfrumuseţată slavă.

Bucură–te, MIHAILE, al Rusiei întâi arhipăstor şi învăţător

Bucură–te al credinţei lui Hristos osârdnic săditor şi al slujirii idolesti dezrădăcinător.

Bucură–te, PROHORE, cel ce hrăneai cu pâini făcute prin minuni din cenuşă şi sare,când oamenii se topeau de foame.

Bucură–te, IOANE, cel care în postiri ai strălucit.

Bucuraţi–vă, TEODORE şi VASILE, care în această viaţă vremelnică în dragostea lui Hristos v-aţi unit.

Bucuraţi–vă, că de la cneazul Mstislav, cel lacom de bani, multe aţi pătimit.

Bucuraţi–vă, căci şi după fericitul vostru sfârşit în aceeaşi raclă trupurile vi le-au aşezat.

Bucuraţi–vă, căci în acelaşi ceas înaintea tronului Dumnezeiesc v-aţi închinat.

Bucuraţi–vă, preacuvioşilor părinţi ai noştri din Pecerska, luminători a toată lumea şi preamăriţi făcători de minuni.

CONDACUL 2

Vazand Domnul Hristos dragostea voastra, v-a ajutat in lupta impotriva duhurilor intunericului, impodobindu-va prin harul Sfantului Duh, cu darul proorociei, al tamaduirii si al izgonirii demonilor si inaltandu-va cu sufletul, prin curatia inimii voastre, ati adus Datatorului de bunatati cantare de multumire: Aliluia!

ICOSUL 2 

Avand credinta tare in Dumnezeu si cu mintea inaltata la cele ceresti, ati pasit pe calea mantuirii, pe care cu ajutorul Domnului si a Maicii Sale ati savarsit-o cu bine, facandu-va pilda de urmat tuturor, pentru care va rugam sa mijlociti la tronul Celui Preainalt si pentru noi cei care va strigam asa:

Bucura-te, POLICARPE, cel cu mintea luminata care ai scris vietile sfintilor intr-o carte.

Bucura-te, ca a sta cu dansii in fata tronului Sfintei Treimi ai acum parte.

Bucura-te, VARLAAME, care pestera intunecoasa mai mult decat palatul luminos tu ai iubit.

Bucura-te, ca hainele aurite pe vechituri calugaresti tu le-ai schimbat.

Bucura-te, DAMIANE, care pe cei bolnavi cu rugaciuni si untdelemn sfintit fara de plata ai vindecat.

Bucura-te, ca de la Dumnezeu cu cuviosul Teodosie ai cerut sa vietuiesti.

Bucura-te, NICODIME, cel ce la coacerea prescurilor 30 de ani te-ai ostenit.

Bucura-te, LAVRENTIE, ca zavorat in pestera stramta te-ai nevoit.

Bucura-te, ATANASIE, cel ce de la Domnul darul lacrimilor si al umilintei ai primit.

Bucura-te, ERASME, care pentru impodobirea Bisericii Maicii Domnului palat nespus de frumos in imparatia cerurilor de la Hristos ai dobandit.

Bucura-te, LUCA, lucrator harnic al poruncilor dumnezeiesti.

Bucura-te, NECTARIE, care ai invatat ca ascultarea fara lenevie sa implinesti.

Bucuraţi–vă, preacuvioşilor părinţi ai noştri din Pecerska, luminători a toată lumea şi preamăriţi făcători de minuni.

CONDACUL 3

Cu puterea harului ce ai primit-o de la Dumnezeu, fericite AGAPITE, ai tamaduit multe boli, pentru care te rugam sa vindeci si acum neputintele trupesti si patimile sufletesti, ca sa laudam pe Hristos, cel care te-a preamarit pe tine cantandu-i: Aliluia!

ICOSUL 3

Ca niste parinti placuti lui Dumnezeu v-ati facut calauzitori catre viata cea vesnica, ai celor ce cu osardie si cu dragoste, venim la voi, pentru care va marim asa:

Bucura-te, IOANE, care si dupa al tau sfarsit ai dat dovada de ascultare.

Bucura-te, ca ai cedat patul de moarte la fratele mai mare.

Bucura-te, TEOFILE, care mania, prin ascultarea de frati ai vindecat.

Bucura-te, ca in loc de minte, umilinta si lacrimi neincetate ai avut.

Bucura-te, sfintite KUKSA, cel ce pentru tine multime de pagani in Hristos au crezut.

Bucura-te, ca impreuna cu ucenicul pentru Hristos capul vi s-a taiat.

Bucura-te, ALEXEIE, caci lucrator bun al rugaciunii mintii te-ai aratat.

Bucura-te, GRIGORIE, care cu evlavie, icoanele sfintilor ai pictat.

Bucura-te, SAVA, caci facator de minuni mari ai fost.

Bucura-te, SERGHIE, care cu osardie ascultarea ai ravnit.

Bucura-te, MERCURIE, cel ce viata celor fara de trupuri ai dorit.

Bucura-te, PIMENE, cel cu multe suferinte, care in Dumnezeu ai nadajduit.

Bucurati-va, preacuviosilor parinti ai nostri din Pecerska, luminatori a toata lumea si preamariti facatori de minuni.

CONDACUL 4 

Ca niste parinti de Dumnezeu inteleptiti ati urat calea cea larga a vietii lumesti ai ati ales cararea ingusta a vietii calugaresti, primind de la Dumnezeu insotitori pe ingerii sai, care v-au intarit in strabaterea ei. Iar noi, ca cei ce dorim sa ne mantuim, ii cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL 4

Auzind oamenii ca Dumnezeu a proslavit trupurile voastre cu nestricaciune, si ca ati primit darul vindecarii a toata boala si neputinta, din toate colturile alearga catre voi aducandu-va cantari de lauda asa:

Bucura-te, NESTORIE, intaiul scriitor al letopisetelor rusesti.

Bucura-te, ca ai scris vietile sfintilor de la Pecerska, urmand a lor povete.

Bucura-te, EUSTRATIE, preaslavit pustnic si mucenic, care asemeni lui Hristos ai patimit.

Bucura-te, ca pe trupul tau ranele Domnului IIsus le-ai purtat.

Bucura-te, ELADIE, lauda zavoratilor.

Bucura-te, EFREME, slava celor cu duhul vazatori.

Bucura-te, MOISE, al intregii intelepciuni luminator.

Bucura-te, IOANE, ca-n feciorie ai fost biruitor.

Bucura-te, MARCU, ale carui maini ,pentru sfinti, morminte ai sapat.

Bucura-te, ca de glasul tau cei morti au ascultat.

Bucura-te, cneazule NICOLA, care in ascultarea fratilor de la Pecerska te-ai predat.

Bucura-te, GRIGORIE, care ai primit fericitul sfarsit in rau impedicat, dar al carui trup prin minuni in chilie s-a aflat.

Bucuraţi–vă, preacuvioşilor părinţi ai noştri din Pecerska, luminători a toată lumea şi preamăriţi făcători de minuni.

CONDACUL 5

Inteleptul si cucernicul DIONISIE, vazand trupurile voastre sfinte care in pesteri se odihneau, cand a intrat sa cadeasca in ziua de Pasti, cu evlavie si cu dragoste a strigat catre voi: ”Sfintilor parinti si frati, acum e ziua cea mare, Hristos a inviat!”, dar, o minune, indata de la voi s-a auzit cu glas tare: ”Adevarat a inviat!”. Iar noi, minunandu-ne de aceasta, cantam lui Hristos Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL 5

Marturisirea credintei si vestea nevointelor voastre, sfintiti parinti, a strabatut intreg pamantul, caci ca niste calauzitoare, de pe bolta pesterilor, luminati calea vietii calugaresti, stralucind pe bolta bisericii pravoslavnice din Rusia. Pentru aceasta, indraznim sa va aducem cantari de lauda asa:

Bucura-te, ONISIME, care pentru zavorarea in pestera stramta ai castigat salasluirea in raiul cel incapator.

Bucura-te, ca flamanzind si insetand pentru Dumnezeu, acum te indestulezi de vederea Lui.

Bucura-te, MATEIE, caci pentru pastrarea curatiei sufletesti si trupesti te-ai invrednicit de darul proorociei.

Bucura-te, caci cu nerautatea si blandetea ai atins inaltele virtuti.

Bucura-te, ISAIE, fantana adanca a smereniei.

Bucura-te, izvor nesecat de minuni facator.

Bucura-te, AVRAAME, de osteneli iubitor.

Bucura-te ,ierarhe NIFON, al ortodoxiei aparator.

Bucura-te, SILVESTRU, cinstit margaritar.

Bucura-te, PIMENE, vas ales al Sfantului Duh.

Bucura-te, ONUFRIE, care limba ai infranat, iar cu mintea pe Dumnezeu neincetat l-ai laudat.

Bucura-te, ANATOLIE, cel cu suflet rabdator si cu mintea inteleptit.

Bucuraţi–vă, preacuvioşilor părinţi ai noştri din Pecerska, luminători a toată lumea şi preamăriţi făcători de minuni.

CONDACUL 6

Cu dreapta cea propovaduitoare, sfinte SPIRIDOANE, te-ai aratat placut lui Dumnezeu, caci pe fii tai ii invatai cum sa se insemneze cu semnul Sfintei Cruci, iar fata de cei ce invatau dezbinarea te-ai aratat mustrator. Tot astfel si tu insemnandu-te te-ai mutat la Hristos, la care te rugam sa mijlocesti, ca sa stinga cuptorul patimilor noastre, daruindu-ne cu sarguinta ca in aceasta viata sa-L preamarim neincetat in cantari si psalmi, iar in cealalta sa ne invredniceasca sa-i cantam: Aliluia!

ICOSUL 6

Ca un sfesnic luminos s-a aratat Dumnezeiescul vostru lacas pe care l-ati zidit cu sudori de sange, prin ravna sfintelor voastre nevointe, si pentru care cu rugaciunile inaltate, s-a pogorat harul de sus, adeverindu-se astfel proorocia celui intai chemat, care a zis: „Pe aceasta inaltime va rasari Harul lui Dumnezeu si se va inmulti credinta”. Pentru aceasta voua, ca unor implinitori ai proorociei va strigam:

Bucura-te, ARETA, ca mila Domnului asupra ta s-a revarsat.

Bucura-te, ca drept milostenie s-a socotit bogatia ce ti s-a furat.

Bucura-te, TEOFILE, ca trupul de o camasa aspra ti-a fost acoperit, iar pamantul drept asternut ti-a servit.

Bucura-te, SISOIE, caci somnul in priveghere ai schimbat, iar lacrimile liniste ti-au dat.

Bucura-te, ALIPIE, caci ingerii te ajutau cand icoanele tu le pictai.

Bucura-te, ierarhe SIMONE, care vietile sfintilor scrise ni le-ai lasat.

Bucura-te, NICONE, caci lui Antonie i-ai fost intaiul ucenic.

Bucura-te, caci pe Teodosie la lucrarile manastiresti l-ai ajutat si la nevointele lor partas te-ai aratat.

Bucura-te, TEOFANE, cel ce cu postul trupul ti-ai smerit.

Bucura-te, ONISIFORE, cel ce cu rugaciunile si cu privegherile sufletul tau l-ai inviat.

Bucura-te, MACARIE, care pentru sfintenia vietii de la Dumnezeu, nestricaciune ai dobandit.

Bucura-te, diaconule ANASTASIE, care pentru Hristos cununa muceniciei ai primit.

Bucuraţi–vă, preacuvioşilor părinţi ai noştri din Pecerska, luminători a toată lumea şi preamăriţi făcători de minuni.

CONDACUL 7

Indemnati fiind de Duhul Sfant, ati dus o viata placuta lui Dumnezeu, caci inchizandu-va in pesteri ca in niste morminte intunecoase, ati slujit Lui din toata inima, facandu-va astfel pilda vie tuturor, celor ce vor sa se mantuiasca, invatandu-i sa cante: Aliluia!

ICOSUL 7

Intemeietori de viata monahiceasca in Rusia, v-ati aratat cuviosilor parinti si ca niste invatatori ce ati fost si ati povatuit multimea calugarilor, care v-au urmat pe calea cea mantuitoare primiti acum, aceste cantari de multumire, care vi se aduc:

Bucura-te, AVRAAMIE, cel ce pe Hristos din tot sufletul ai iubit.

Bucura-te, ca pentru El, zavorandu-te in pestera, mult te-ai ostenit.

Bucurati-va si voi cei 12 frati, care biserica Maicii Domnului ati infrumusetat.

Bucurati-va ca pentru a voastra osteneala, Imparatia Cerurilor ati luat.

Bucura-te, ISACHIE, care cu multe osteneli inselaciunea diavoleasca ai doborat.

Bucura-te, ILIE, cel ce nevointa infranarii si nepatimirii prin har ai dobandit.

Bucura-te, pruncule IOANE, caci sfantul tau sange, ca un mucenic pentru Hristos l-ai varsat.

Bucura-te, NICONE, care intru rabdare si nerautate pentru Hristos ai lucrat.

Bucura-te, ierarhe EFREME, cel ce ustavul Sfantului Teodor in Pecerska, ca si o albina, miere ai adus.

Bucura-te, fericite TITE, care prin smerenie pe demonul mandriei l-ai supus.

Bucura-te, ca de la noi multime nenumarata de demoni indepartezi.

Bucura-te ca a nu ne mania pe aproapele cu a ta pilda ne luminezi.

Bucuraţi–vă, preacuvioşilor părinţi ai noştri din Pecerska, luminători a toată lumea şi preamăriţi făcători de minuni.

CONDACUL 8

Ca o minune, pestera talharilor s-a preaschimbat in lacas Dumnezeiesc, caci unde mai inainte pacatul a prisosit, harul lui Dumnezeu s-a inmultit, si unde spinii faradelegii au fost inradacinati, acolo au crescut cedrii raiului lui Hristos, iar unde odata se afla mocirla urat mirositoare a pacatului, acum curg izvoarele nemuririi si imparateste Hristos, cel ce a zdrobit moartea care odata stapanea. Pentru aceasta schimbare a dreptei Celui Preainalt, minunandu-ne cantam: Aliluia!

ICOSUL 8

Prin staruinta voastra zdrobind capul cel trufas al cumplitului vrajmas al neamului omenesc ati preamarit pe Hristos in sufletele si trupurile voastre, pentru care primiti laudele acestea:

Bucura-te, Sfintite Mucenice LUCIAN, pentru care locuinta in ceruri s-a pregatit.

Bucura-te, patimitorule, caruia nesfarsita odihna ti s-a daruit.

Bucura-te, LAVRENTIE, cel ce desertaciunea lumeasca ai lasat.

Bucura-te ca a locui cu ingerii impreuna ai alergat.

Bucura-te, PAFNUTIE, ca avand mereu in minte ceasul mortii, ai lacrimat neincetat.

Bucura-te, ca in ceasul mortii tale, ingerii te-au mangaiat.

Bucura-te, MARTIRIE, ca pentru curatia ta cea mare si pentru nevointele postirii de darul vindecarii te-ai invrednicit.

Bucura-te, Ierarhe ILARIOANE, ca turma oilor cuvantatoare a lui Hristos pe pasunea Ortodoxiei ai pastorit.

Bucura-te, cneazule TEODOR, ca pentru slava si cinstea Bisericii Dreptmaritoare, tu te-ai ostenit.

Bucura-te, DIONISIE, cel ce in ziua cea de Pasti de la preacuviosii parinti cei din morminte: „Cu adevarat Domnul a inviat” tu ai auzit.

Bucura-te, ATANASIE, care frumusetile lumii, socotindu-le stricacioase, le-ai dispretuit.

Bucura-te, Ierarhe TEOFILE, cel ce pentru turma pastorita de tine, totdeauna viata ti-ai jertfit.

Bucuraţi–vă, preacuvioşilor părinţi ai noştri din Pecerska, luminători a toată lumea şi preamăriţi făcători de minuni.

CONDACUL 9

Facandu-va tuturor toate, preacuviosilor parinti, ne chemati la ale voastre tamaduiri ferite de orice viclesug omenesc, caci prin lucrarea Duhului Sfant, daruiti vindecari sufletesti si trupesti la toti oamenii, care primindu-le cu multumire canta Datatorului de bunatati si Proniatorului: Aliluia!

ICOSUL 9

Filosofii si ritorii cei cu mare glas, care nu se pricep sa laude dupa cuviinta sfintenia voastra, cu atat mai mult eu cel sarac in intelegere si cuvinte, cu ce cantari va voi lauda pe cei care sunteti in aceiasi cinste cu ingerii? Dar din prisosinta osardiei si a dragostei, pe care o am fata de voi, indraznesc a va incununa cu nevrednicele mele laude, asa:

Bucura-te, ZENOVIE, care cu postul si cu multe nevointe de viata calugareasca, luminat ai stralucit.

Bucura-te, caci cu smerenia, blandetea si cu ascultarea, pamantul celor blanzi ai mostenit.

Bucura-te, GRIGORIE, cel ce prin verdeturile cu care te-ai hranit, sanatate bolnavilor ai daruit.

Bucura-te, IPATIE, care pentru staruinta cu care ai slujit sfintilor bolnavi, harul vindecarii ai primit.

Bucurati-va, preacuviosilor parinti, ale caror capuri, mir spre sanatatea trupurilor si sufletelor noastre izvorasc.

Bucurati-va, caci prea curatele voastre suflete, stau in slava nespusa in fata tronului Ceresc.

Bucura-te, MOISE, care prin postiri, rugaciuni si purtarea verigilor de fier, patimile ai omorat.

Bucura-te, IOSIFE, care prin poarta smeritei si staruitoarei ascultari, la odihna cea vesnica ai intrat.

Bucura-te, PAVELE, care nicicand vremea in lene nu ai petrecut, pentru care in ceata celor osteniti si impovarati, te-ai randuit.

Bucura-te, SISOE, care de nevointele postului aspru, oamenii cat si ingerii se minunau.

Bucurati-va, LEONTIE si GHERONTIE, caci din pruncie pe Hristos ati iubit.

Bucurati-va, ca din varsta copilariei, pe povatuitorul vostru in nevointe ati ajuns.

Bucuraţi–vă, preacuvioşilor părinţi ai noştri din Pecerska, luminători a toată lumea şi preamăriţi făcători de minuni.

CONDACUL 10

Voind preainduratul Dumnezeu ca toti sa se mantuiasca si sa ajunga la cunostinta adevarului, v-a aratat pe voi Rusiei, asemenea unor parinti ai Egiptului, Tebaidei si Palestinei, ca prin viata voastra sa se intelepteasca si sa le fie aratata calea mantuirii. Intru osteneala voastra ati invatat staruitor, pe cei nerecunoscatori, adevarul Evangheliei, si aducandu-i la dreapta credinta, indemnandu-i cu cuvantul si cu lucrul sa duca o viata curata si placuta Domnului, prin pazirea poruncilor Lui, ati cantat mult Ajutatorului Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL 10

Prealaudatilor parinti de la Pecerska, sunteti pentru noi ca un zid puternic, care-i ingradeste pe cei ce alearga la voi si se roaga cu credinta, dragoste fierbinte si cu sarguinta ca sa ii aparati de vrajmasii vazuti si nevazuti. Si astfel, prin rugaciunile voastre catre Hristos Dumnezeu fiind biruitori, sa va cante cu multumire asa:

Bucura-te, NESTORIE, cel ce ai dispretuit cele pamantesti si ai iubit cele ceresti.

Bucura-te, ca la sfarsitul tau te-ai invrednicit a-L vedea pe Insusi Domnul Iisus Hristos cu ingerii Sai.

Bucura-te, TEODORE, cel ce paza gurii ti-ai pus si in tacere viata ti-ai dus.

Bucura-te, PAMVO, marturisitorule, care idolii ai blestemat si pe Dumnezeul cerului si al pamantului ai marturisit.

Bucura-te, SOFRONIE, cel ce trupul cu zavorarea si cu purtarea verigilor l-ai stramtorat, iar cu mintea la cer, prin cantarea psalmilor te-ai ridicat.

Bucura-te, PANCRATIE, cel ce cu darul Sfantului Duh, tamaduiri bolnavilor tu izvorasti.

Bucura-te, ANTONIE, cel ce duhurile cele viclene, de la cei ce vin cu credinta la tine, tu le izgonesti.

Bucura-te, MARDARIE, de saracie si neagonisire iubitor.

Bucura-te, AMONE, al parintilor celor de demult, in nevointe osardnic urmator.

Bucura-te, PIORE, cel ce patimile trupesti cu focul infranarii le-ai ars.

Bucura-te, MARTIRIE, cel ce sufletul cu deprinderea faptelor bune, ti-ai luminat.

Bucura-te, RUTE, cel ce pustnicilor si nevoitorilor cu chipul vietii ai urmat.

Bucuraţi–vă, preacuvioşilor părinţi ai noştri din Pecerska, luminători a toată lumea şi preamăriţi făcători de minuni.

CONDACUL 11

Toata cantarea se biruieste de multimea slavitelor voastre nevointe si osteneli peste masura, caci intrecand viata omeneasca, v-ati asemanat celei ingeresti. De aceea,voua, care se cuvine a vi se aduce mai multa lauda de la ingeri decat de la oameni, venim si noi cu credinta si cu dragoste, rugandu-va sa primiti aceasta cantare si sa mijlociti pentru noi, cerand iertarea pacatelor, ca intru indreptare si pocainta sa luptam pana la sfarsitul vietii noastre, ca invrednicindu-ne de viata cea vesnica, cu rugaciunile voastre sa-i cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL 11

Ca niste placuti lui Dumnezeu si uratori ai patimilor intunericului, carora vi-a rasarit lumina cea nesfarsita, savarsindu-va nevointele, stati acum in locasurile lui Hristos, de unde va rugam sa ne pomeniti si pe noi, cei care va cantam acestea:

Bucura-te, EUFROSINIA, prea slavita fiica a Ierusalimului celui de sus.

Bucura-te maica, luminatoarea Kievului.

Bucura-te, fecioara IULIANA, care ca un crin ai crescut in gradina pamanteasca a lui Hristos.

Bucura-te, ca ai inflorit in via lui cea cereasca.

Bucura-te, porumbita curata, blanda si fara de rautate, care din ghearele acestei lumi ai fugit.

Bucura-te, Sfintite Mucenice MACARIE, cel ce pana la moarte, pastor credincios ai fost.

Bucura-te, ARSENIE, care de ostenelile vremelnice placute lui Dumnezeu, te-a odihnit pe veci Hristos.

Bucura-te, EUFIMIE, ca pentru multa postire si netacutele slavoslovii aduse lui Dumnezeu cantand impreuna cu ingerii de dulceata raiului te indulcesti.

Bucura-te, VENIAMINE, ca pentru averea impartita la saraci, acum in sanul lui Avraam te odihnesti.

Bucura-te, cel ce oastea imparatului pamantesc ai parasit pentru a fi un viteaz ostas al Imparatului Ceresc.

Bucura-te, ACHILA, care din tinerete cu viata si patimile tale pentru Hristos te-ai rastignit.

Bucuraţi–vă, preacuvioşilor părinţi ai noştri din Pecerska, luminători a toată lumea şi preamăriţi făcători de minuni.

CONDACUL 12

Prin darul preamilostivului si atotinduratului Dumnezeu, viata voastra a fost asemenea vietii ingeresti, caci multe faceri de minuni facand, ati construit minunat lacas Prea Curatei Nascatoarei de Dumnezeu, pe care l-ati impodobit ca pe o mireasa frumoasa, cu aur, argint si pietre scumpe, unde acum se aduna oameni din toata lumea si pentru voi aduc lauda lui Hristos Dumnezeu, cantandu-i: Aliluia!

ICOSUL 12

Cunoscand viata voastra, va laudam nevointele: postul, rugaciunile, lacrimile, plecarea genunchilor, privegherea, omorarea trupului, zdrobirea duhului, culcarea pe pamant, smerenia, blandetea, tacerea, rabdarea, saracia, neagonisirea si cinstim toate cate le-ati facut din dragoste pentru Hristos, marindu-va asa:

Bucurati-va, PAISIE si MERCURIE, ca pe pamant viata nedespartita si unita in duh ati trait.

Bucurati-va, ca si in cer de aceeasi viata cu bucurie intru Hristos va indulciti.

Bucura-te, MACARIE, cel ce asemenea lui Samuil, din tinerete, spre slujirea lui Dumnezeu ai fost ales.

Bucura-te, PIMENE, cel ce ca o arie de grau in jitnita cea cereasca a lui Hristos ai fost pus.

Bucura-te, SILUANE, cel ce pe aripile postului si rugaciunii la Dumnezeu ai zburat.

Bucura-te, AGATOANE, ca pe umerii virtutilor inalte la cele de sus ai fost ridicat.

Bucura-te, ZAHARIE, ca infricosat pentru demoni te-ai aratat, iar ca un impreuna-vorbitor cu ingerii, la tronul Prea Sfintei Treimi ai zburat.

Bucura-te, IGNATIE, al orasului pesterilor, cneaz luminat.

Bucura-te, bunule pastor al turmei celei de Dumnezeu alese.

Bucura-te, mucenic, care de la Irod cel fara de omenie, pentru Hristos, paharul mortii ai luat.

Bucura-te, caci cu sangele tau, Orientul ai sfintit si prin a ta venire, Rusia ai binecuvantat.

Bucura-te, LONGHINE, caci mergand pe calea cea ingusta, la raiul lui Dumnezeu te-ai aflat.

Bucuraţi–vă, preacuvioşilor părinţi ai noştri din Pecerska, luminători a toată lumea şi preamăriţi făcători de minuni.

CONDACUL 13

O, preafericitilor si preacuviosilor parinti ai nostri din Pecerska, primiti aceasta rugaciune, precum Domnul Hristos a primit cei 2 bani ai vaduvei si nu va indepartati de noi, dupa cum nici Hristos, nu s-a indepartat de sarutarea pacatoasei si cu rugiunile voastre catre Dumnezeu, invredniciti-ne sa savarsim aceasta viata in buna indreptare si pocainta si sa plecam in viata cea vesnica cu rugaciunea pe buze, in inima si suflet, infatisandu-ne la tronul Celui Preainalt, unde cu arhanghelii, ingerii si cu toti sfintii va aflati, cantand cantarea: Aliluia!

RUGACIUNE CATRE TOTI SFINTII LAVREI PECERSKA DIN KIEV

Preacuviosilor si de Dumnezeu purtatori parinti  ai nostri, ANTONIE si TEODOSIE, dimpreuna cu toti cuviosii parinti din Pecerska, ca niste luminatori ce sunteti si care ati rasarit cu slava din locuintele cele intunecate ale pesterilor in pamantul rusesc, ne luminati cu razele de lumina ale vietii voastre celei asemenea ingerilor, caci prin marile voastre virtuti si prin stralucirea dumnezeiestilor minuni, ati uimit intreaga lume. Desi acum, vremelnic, prin moarte trupeste ati apus in morminte, cu sufletele ati rasarit in Imparatia Cerurilor, impreuna cu Hristos, Soarele dreptatii, de la Care toti dreptii se umplu de lumina si lumineaza. Nu ne uitati nici pe noi, cei care ne rugam voua acum, dar care petrecem in noaptea patimilor si a necazurilor. Luminati-ne de sus cu lumina harului, pentru ca umbland in lumina, vietii voastre celei pline de virtuti sa ne invrednicim si de vederea luminii celei neapropiate a slavei lui Dumnezeu, laudand impreuna cu voi Treimea cea Preasfanta, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Praznuirea soborului sfintilor din pestera sfantului Antonie se face la 28 septembrie (stil nou)

Praznuirea soborului sfintilor din pestera sfantului Teodosie se face la 28 august

PRĂZNUIREA SOBORULUI TUTUROR SFINŢILOR CUVIOŞI DIN LAVRA PECERSKA SE FACE ÎN A DOUA DUMINICĂ A POSTULUI MARE