Sfânta Biserica Ortodoxă

sâmbătă, 14 august 2021

Izbăvirea cetății Constantinopol de agareni, cu ajutorul Maicii Domnului, în anul 718

 

Pe vremea când puterea agarenilor, pretutindenea, se înălţase întru mărime de la Răsărit şi de la Apus, crescând şi întru mulţime ajungând, întâi au venit asupra împărăţiei perşilor şi de acolo în Egipt şi în Libia, făgăduind creştinilor că nu-i vor sili să se lepede de credinţa cea dreptcredincioasă şi fără prihană, care este în Hristos Dumnezeul nostru; dar făgădu­inţa nu au păzit-o, ci pe mulţi i-au făcut mu­cenici, pentru că nu voiau să calce cinstita cruce, că sileau pe creştini să facă aceasta.

Şi au cuprins tot pământul, prădându-l şi înconjurând India, Etiopia, Spania, popo­rul mamvrusilor şi Libia, apoi au venit şi asupra acelei cetăţi împărăteşti, vrând să o ia când împăratul Leon Isaurul luase de curând împărăţia şi făgăduise că le va da lor dajdie. Iar ei îi sileau pe dânşii ca să pună şi străjile lor la cetate, că nădăjduiau spre mulţimea oştilor şi a acelora câţi erau de ai lor şi câţi fuseseră aduşi cu plată, de făcuse mulţime multă de oşti şi a celor din corăbii; că a fost numărul corăbiilor o mie şi opt sute, precum scriu istoricii cei mai de crezare.

Ei şi-au pus oştile înaintea cetăţii, acei rătăciţi luptători împotriva lui Dumnezeu. Dar nici o apropiere de zidurile cetăţii n-au făcut; că zăboveau cu facerea de case, socotind că vor locui în ele ca acasă, aşa puseseră ei în mintea şi în gândul lor; dar Domnul a făcut deşarte sfaturile lor, că iubitorul de Hristos popor, care era în cetate, făcea slujbe neîn­cetat, precum aveau ei obicei a face pentru pacea şi buna aşezare a creştinilor.

Şi atunci luând ei Preacinstit Lemn al Crucii Dom­nului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi sfintele icoane ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, au umblat împrejur pe zidurile cetăţii; şi ridicându-şi mâinile la Dumnezeu, au zis: „Scoală-Te, Doamne, ajută nouă şi nu lepăda pe poporul Tău, până în sfârşit, că iată, vrăjmaşii Tăi s-au întărit şi cei ce Te urăsc pe Tine au ridicat capul; nu da moşte­nirea Ta spre ocară, ca să stăpânească pă­gânii peste noi, ca să nu zică vreodată: Unde este Dumnezeul lor? Ci, ca să cunoască ei că numele îţi este Domnul Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.

Iar un călăreţ saracin, Sofie, din cei potrivnici, cuvinte de hulă zicând asupra cetăţii, chemând-o ceta­tea lui Constantin şi Biserica cu nume prost numind-o, căzând de pe cal într-o groapă, a murit.

Încă şi un hoge de ai lor suindu-se într-un copac înalt, ca să vestească rugăciu­nea lor, asemenea şi acela căzând jos cu tică­loşie şi-a lepădat din sine sufletul său cel fără de Dumnezeu.

După aceea s-au sfătuit să ridice război şi asupra bulgarilor, că doi voievozi erau şi unul a rămas să strice împă­răteasca cetate, iar altul s-a dus asupra bul­garilor să se bată cu dânşii, cu care lovindu-se, a rămas biruit de ei şi au căzut din oastea lui mai mult de douăzeci de mii; iar cei ce au rămas s-au întors cu ruşine.

Însă după în­toarcerea de la bulgari se silea să treacă cu corăbiile ce le aduseseră spre partea dinspre Vlaherne; dar s-au oprit de un lanţ de fier ce era întins de la Constantinopol până la Galata, neputând să facă ceea ce se sfătuiseră. Şi aşa au mers cu corăbiile la locul ce se cheamă Sosten şi la alte limanuri mai mici şi acolo foarte mulţi dintr-înşii au murit de iuţimea frigului şi multe corăbii de vânturi groaznice s-au sfărâmat şi altă mulţime de corăbii mari, grecii le-au ars.

Iar oraşul a fost într-o mare strâmtorare pentru lipsa de cele de trebuinţă oamenilor. Şi potrivnicii cu toate cele ce li se întâmplaseră lor fără nici o fereală mâncau orice şi întru amară nevoie au căzut de foame, cât şi trupuri omeneşti şi de dobitoace moarte au mâncat şi pentru o nevoie mare ca aceea, mulţi din cei vestiţi ai lor şi viteji fugind în cetate, s-au predat.

Şi în ce chip pe egiptenii care goneau pe Israel de demult i-a cufundat întru adânc ca o piatră şi a adus peste dânşii apa mării, aşa şi asupra saracinilor a adus Domnul, fugind ei de la Constantinopol. Că întărindu-se ma­rea cu vânt întunecat şi valuri groaznice, a pierdut acele mii de corăbii. Pentru că pe Marea Egee mergând corăbii multe, a căzut fără de veste piatră din cer; că precum fie­rul când se apropie de foc i se încălzeşte ră­ceala, aşa şi piatra aceea căzând în apa mării a facut-o de s-a înfierbântat şi pentru fierberea aceea, s-a topit smoala corăbiilor celor protivnici şi toţi s-au cufundat întru adânc, numai trei corăbii rămânând pentru înştiinţare.

Şi putea să vadă cineva grăme­zile morţilor care zăceau lepădaţi afară pe la toate ostroavele, ţărmurile, limanurile şi sănurile mării. Deci nişte isprăvi ca acestea să se spună şi altor popoare, precum zice psalmistul şi toată gura creştinească sâ cânte cuvânt sfinţit: „Tu, Doamne, ai sfărâmat capetele balaurilor în apă” şi spre aceasta să se adauge cu mare glas şi cântarea israelitenilor cea de la ieşire: „Să cântăm Dom­nului, căci cu slavă S-a preaslăvit”.

Până la acest cuvânt ajungând şi privind la înălţi­mea minunilor celor preaslăvite ale lui Dum­nezeu şi Stăpânului şi ale singurei Preacu­ratei, de Dumnezeu Născătoarei, rămân fără glas de spaimă şi nu pot a afla cuvinte ase­menea lucrurilor ce s-au făcut.

Ce limbă împodobită vorbitoare va putea lăuda după vrednicie pe Fecioara de Dumnezeu Născă­toare? Sau în ce chip va slăvi cum se cuvine preaslăvit darul ei, sau va putea preaslăvi izvorul milostivirii ei, sau va aduce ei mul­ţumită? Că se cade nouă cu faptele să adu­cem mulţumire Maicii lui Dumnezeu; că de acestea se veseleşte şi ea singură şi Fiul ei, mai mult decât de fluiere şi de cântările cele muziceşti; iar faptele plăcute lui Dumnezeu sunt dragostea cea nefăţarnică, ce este capul Legii şi al profeţilor, iubirea de fraţi cea neschimbată, milostenia cea fără de întoar­cere, fecioria cea dumnezeiască şi căsătoria cea după lege, curăţia cea fără de prihană, dreptatea cea statornică, vitejia cea după lege asupra poftelor, gândul cel tocmit după voia lui Dumnezeu, milostivirea cea fără strâmbătate, înfrânarea fără trufie, smere­nia cea cu bună umilinţă, încă şi viaţa cea fără prihană, chipul vieţuirii cel drept, obi­ceiul cel smerit, mintea cea cu bună price­pere, gura ce grăieşte cele bune, limba care laudă pe Dumnezeu, ochiul cei ce nu se uită la cele ce nu se cuvin, mâinile cele nejefui­toare, picioarele cele negrabnice spre rău şi altele, cu care omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu şi unit cu Dumnezeu, se împodo­beşte ca şi cu o podoabă de mult preţ şi fru­moasă.

Cu acest fel de fapte bune se cade nouă să mulţumim Născătoarei de Dumnezeu, pentru că aşa au zis cei înţelepţi, că mulţu­mirea din fapte, iar nu din cuvinte se face. Însă de vreme ce neputinţa firii noastre şi poticnirea gândului, ne fac pe noi leneşi spre osteneala faptelor bune şi încet ne atingem de dânsa, cum am zice, cu vârful degetului, pentru aceasta avem trebuinţă să mulţumim după datorie.

Deci, măcar şi cuvinte de cân­tări să aducem şi înălţând glasurile noastre şi mintea ridicându-ne, aşa să zicem cu stri­gare: „Tu dar, o, Stăpână, de Dumnezeu Năs­cătoare, Ceea ce ai din fire iubire de oameni, n-ai încetat, apărând, neamul nostru cel creştinesc, ca o Maică iubitoare de fii împre­ună şi milostivă şi încă pururea ne dăruieşti nouă facerile de bine, mântuindu-ne, acoperindu-ne, păzindu-ne, din nevoi slobozindu-ne şi din primejdii izbăvindu-ne”.

„Deci, noi pen­tru aceasta mulţumim ţie şi mărturisim darul, nu tăinuim facerile de bine, lăudăm cu mare glas minunile tale, ajutorul tău preaslăvim, purtarea de grijă pentru noi preamărim, folosinţa ta o slăvim, pe tine, Ajută­toare, de bine Făcătoare te avem, milostivi­rea ta o vestim şi pomenind darurile tale cele mari ce ai făcut nouă până acum şi din câte primejdii ne-am izbăvit prin tine, aces­te cântări de mulţumită ca o datorie aducem ţie, nu doar că suntem vrednici facerii tale de bine. Însă iubeştele şi le primeşte ca de la nişte prunci ce nu pot grăi. Că pentru aceste necazuri de acum, care ne scârbesc pe noi, cerem ajutorul tău cel grabnic şi avem ne­voie de ocrotirea ta; strică smintelile cele ce sunt între noi; risipeşte norul şi întunericul, care ne înconjoară pe noi, în care ca într-un război de noapte suntem răniţi şi mai ales zicând: ca şi cum am fi fără de minte, ne mâncăm trupurile noastre, necunoscând rudeniile, nici gândind de cei de un neam cu noi”.

Şi unele ca acestea îndrăznim a face noi, care ne-am învrednicit a avea un Duh, pe Hristos Unul, o credinţă, un botez, o Biserică şi aceleaşi Taine. Ci, ca să nu întindem cuvântul mult, „pentru aceasta ne rugăm milostivirii tale, Preasfântă Stăpână, ca să luăm îndu­rările tale noi, poporul tău şi moştenirea ta. Şi fii Rugătoare către Dumnezeul nostru, Cel ce S-a născut din tine, ca să ne ajute nouă să nu pierim de tot şi să ne scoată pe noi din ispitele cele ce nu se pot vindeca. Vezi, Stă­până, cu câte lacrimi ne udăm; deci, te milostiveşte şi nu ne lepăda pe noi până în sfârşit. Pentru ce, împărăteasă, întorci faţa ta de la noi şi uiţi neputinţa noastră şi în­tristarea? Risipeşte frica şi spaima care vin asupra noastră; alină mânia lui Dumnezeu care s-a pornit asupra noastră şi pierderea noastră o potoleşte şi dezbinările care sunt între noi şi zarvele le împacă şi dă linişte şi pace robilor tăi. Că spre multe facerile tale de bine şi acestea adăugând, vestim totdeau­na  minunile tale. Şi până aici înotând, lăsând în jos pânzele cuvântului, să stăm în limanul cel tare al tăcerii. Şi când ne adu­năm, iarăşi să facem pomenire de acestea, ca să nu ne arătăm nerecunoscători faţă de binefacerea Stăpânei; nici să facem bunătăţi prin fapte numai şi leneşi fiind prin cuvinte să aducem mulţumire, că dobânda iarăşi la noi se va întoarce. Că de vom fi mulţumitori pentru cele ce a făcut spre noi, mare nădejde vom găti nouă spre cele ce vor să fie şi vom dobândi bunătăţile cele ce nu se pot spune, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu