Sfîntul Prooroc Amos (15 iunie)

 

Sfîntul Prooroc Amos
(15 iunie)

Troparul Sfântului Prooroc Amos, glasul al 2-lea

Prăznuind pomenirea proorocului Tău, Amos, Doamne, printr-însul Te rugăm, mântuieşte sufletele noastre.

Condacul Sfântului Prooroc Amos, glasul al 4-lea

Curăţindu-ţi prin Duhul inima cea strălucitoare de lumină, mărite proorocule Amos, ai primit de sus harul proorociei, şi la margini cu mare glas ai strigat : Acesta este Dumnezeul nostru şi nu se va adăuga altul către Dânsul.  

Sfîntul Prooroc Amos s-a născut în cetatea Tecui, care era aşezată în pămîntul Iudeei, nu departe de Betleem. El era de neam prost şi sărac petrecîndu-şi vremea cu păstoria turmelor de dobitoace. Domnul, Care nu priveşte spre cei bogaţi şi slăviţi, ci spre cei smeriţi şi săraci, l-a chemat pe el de la turmele oilor, la proorocie, ca şi pe Moise şi pe David, şi i-a poruncit să meargă din pămîntul Iudeei în pămîntul lui Israel, ca acolo cu cuvintele cele prooroceşti să îndemne popoarele la pocăinţă, de vreme ce se abătuseră la închinarea de idoli. Astfel, în zilele lui Ieroboam, împăratul lui Israel, care a împărăţit în Ierusalim după moartea împăratului Solomon, împărăţia lui Israel s-a despărţit de stăpînirea împăratului Iudeei şi a făcut altă împărăţie peste zece seminţii ale lui Israel. Dintr-acea zi, popoarele israelite au căzut de la dreapta cinstire a lui Dumnezeu şi se închinau idolilor.

Deci, acel împărat, vrînd ca sub stăpînirea sa să întărească pe israeliteni, se temea ca nu cumva, mergînd în Ierusalim la praznice spre închinăciune, supuşii săi să se lipească iarăşi de biserica Ierusalimului, să se rupă de el şi să-l ucidă. De aceea, a făcut două junci cioplite în aur, pentru că ştia obiceiul poporului său, că era lesne de plecat la închinarea de idoli, ca şi strămoşii lui, cînd au trecut Marea Roşie din pustia Egiptului şi au turnat un viţel de aur din salbele cele de aur. Deci, pe acele două junci turnîndu-le Ieroboam, una a pus-o în Dan, iar cealaltă în Betel, cetăţi ale stăpînirii sale, poruncind tuturor israelitenilor ca, ducîndu-se la Ierusalim să se închine cu jertfe juncilor de aur, să le prăznuiască pe acelea cu dănţuire pentru că acel ticălos împărat zicea către popoare: "Iată zeii tăi, Israele, cei care te-au scos din Egipt". Astfel Ieroboam a îndărătnicit pe Israel.

Deci, din acea vreme, deşi Dumnezeu trimitea pe sfinţii Săi prooroci la israeliteni, ca să le arate rătăcirea lor şi să-i povăţuiască la calea cea dreaptă, puţini dintre ei se îndreptau şi se întorceau la adevăratul Dumnezeu. Unii însă se închinau şi Dumnezeului celui adevărat şi idolilor, adică juncilor de aur. Deci, între alţi prooroci, Dumnezeu a trimis la ei şi pe acest rob al Său, pe Sfîntul Prooroc Amos, cu înfricoşate îngroziri. Acest prooroc al lui Dumnezeu era simplu şi neiscusit la vorbă, dar nu şi la înţelegere; pentru că acelaşi Duh Sfînt, care lucra în toţi proorocii, lucra şi într-însul şi grăia prin gura lui. Vremea şi începutul proorocirii lui a fost pe vremea împăratului Iudeei, Ozia, cel din Ierusalim, şi în vremea împăratului Ieroboam al lui Israel, cel din Samaria - nu acel împărat, care rupîndu-se de la Scriptura Iudeei, a făcut juncile de aur, ci alt Ieroboam, mai în urmă cu anii, care, de asemenea ca şi cel dintîi Ieroboam, a fost închinător de idoli şi slujitor al juncilor de aur.

Deci, Proorocul Amos a început a prooroci în vremea acelor împăraţi, cu doi ani mai înainte de cutremurul cel înfricoşat ce era să fie în Palestina. Cutremurul cel mare, după adeverirea scriitorilor celor vechi, a fost astfel: Ozia, împăratul Iudeei, care s-a numit şi Azarie, mîndrindu-se, a îndrăznit a tămîia cu cădelniţa în Sfînta Sfintelor, după rînduiala preoţească. Preoţii oprindu-l, îl îngrozeau cu moarte şi îndată, chiar în ceasul acela, s-a cutremurat pămîntul cu cutremur mare în Ierusalim şi în toată Palestina şi au căzut nu numai ziduri multe, ci şi unii munţi s-au pornit din locurile lor. Templul s-a despicat din vîrf şi din acea deschizătură a venit raza soarelui în faţa împăratului şi s-a umplut fruntea lui de lepră, care s-a întins pe tot corpul. Astfel, Domnul n-a suferit întinăciunea făcută altarului Său şi necinstea adusă preoţilor Lui.

Sfîntul Amos a proorocit, îngrozindu-i cu cele mai înfricoşate pedepse ale lui Dumnezeu, ce erau să vină nu numai asupra lui Israel, ci şi asupra părţilor celor dimprejur. Asupra Siriei, a Filisteniei, asupra Tirului şi a Idumeii, asupra amonitenilor şi asupra moabitenilor, precum se scrie pe larg în cartea lui. Dar a proorocit mai ales asupra israelitenilor, că după cunoaşterea lui Dumnezeu, se depărtaseră de la El; pentru că Dumnezeu nu se mînie şi nu se răzbună atît de păcatele păgînilor, care nu-L ştiu pe El, pe cît de păcatele poporului care L-a cunoscut pe El şi s-a îndulcit de facerile Lui de bine. Căci ce fel de faceri de bine n-a făcut Dumnezeu neamului celui nemulţumitor al lui Israel? L-a eliberat din robia Egiptului, l-a trecut prin mare ca pe uscat, l-a hrănit cu mană în pustie, i-a izvorît apă din piatră şi l-a dus în pămîntul făgăduinţei, unde curge lapte şi miere. Însă ei, făcînd prăznuiri idolilor de aur turnaţi în chip de junci, strigau cu dănţuire: "Iată zeii tăi, Israele".

Nişte praznice ca acestea urîte de Dumnezeu, se săvîrşeau mai ales în cetatea Betel, la un munte înalt, unde era o juncă de aur. Deci, acolo mai ales mergînd Sfîntul Amos, striga poporului cu glas mare rugîndu-l, îndemnîndu-l şi înfricoşîndu-l cu pedepsele cele cumplite, care din mînia lui Dumnezeu vin asupra lor, să înceteze de la o prăznuire ca aceea; dar foarte puţini îl ascultau. Atunci era în Betel un slujitor al acelei junci, cu numele Amasia. Acel slujitor, văzînd pe proorocul lui Dumnezeu hulind pe idolul lor - junca cea de aur -, că scuipă jertfele lor şi depărtează poporul de la spurcata lor prăznuire, spunîndu-le încă şi îngrozirile şi pedepsele cele viitoare asupra celor ce nu se pocăiau, îl pîra pe Amos lui Ieroboam, împăratul poporului lui Israel, zicînd: "Amos face întărîtări contra ta în mijlocul casei lui Israel. Pămîntul nu poate să sufere toate cuvintele lui; pentru că tulbură şi ridică poporul contra ta şi încă prooroceşte rău de tine, zicînd: "Ieroboam de sabie se va sfîrşi, iar poporul lui Israel va fi robit şi dus din pămîntul său".

Astfel pîra slujitorul Amasie pe proorocul Amos, vrînd să pornească pe împărat spre mînie contra lui; dar împăratul nimic nu lua în seamă la cuvintele aceluia, nici nu voia să facă rău proorocului lui Dumnezeu, pe care îl cinstea; deşi el era închinător de idoli. Văzînd slujitorul că nu poate să pornească pe împărat contra proorocului lui Dumnezeu, a început a-l goni pe el, muncindu-l; pentru că de multe ori, prinzîndu-l, îl bătea cumplit şi-l gonea din Betel, îngrozindu-l să nu vină la praznicul lor, nici să întoarcă pe popor de la jertfele şi de la ospăţurile lor. Însă sfîntul prooroc nu lua în seamă îngrozirile şi bătăile ce-i veneau de la dînsul, ci mai mult îi spunea şi proorocea cuvintele cele învăţătoare şi îndemnătoare către popor. Dar pentru aceasta era prins de acel slujitor şi muncit cu bătăi.????????????????????????????

Altă dată vicleanul acela a zis cu rugăminte către Amos: "Proorocule, du-te de aici şi mergi în patria ta, în pămîntul Iudeei. Acolo să vieţuieşti şi să prooroceşti, iar în Betel să nu te mai în-torci, deoarece este sfinţire a împăratului şi casa împărăţiei lui. Proorocul Amos a răspuns, zicînd: "Eu n-am fost prooroc nici nu sînt fiu de prooroc, ci am fost păstor al dobitoacelor; fiind sărac, mă hrăneam cu poame din pustie pînă m-a luat Domnul de la oi şi mi-a zis: Mergi şi prooroceşte la poporul meu Israel. Iar tu îmi zici să nu proorocesc în Israel, nici să supăr casa lui Iacov? Pentru aceasta, Domnul zice despre tine: Cînd vor veni asirienii în pămîntul lui Israel şi-l vor robi, atunci vor pustii cetăţile lui şi le vor strica; iar cetatea aceasta o vor lua. Atunci vor răpi pe femeia ta, ostaşii asirienilor cei fără de ruşine şi înaintea ochilor tăi, cu desfrînare o vor batjocori. Deoarece şi tu ai făcut pe Israel să rătăcească înaintea ochilor lui Dumnezeu cei atotvăzători şi ai învăţat popoarele acestea să facă lucruri necurate, în întinata capişte a juncei celei de aur, iar fiii şi fiicele tale de sabie vor cădea. Tu în pămînt necurat te vei sfîrşi, iar poporul lui Israel se va duce în robie din pămîntul său".

Nişte cuvinte prooroceşti ca acestea pornindu-l pe acel slujitor spre mînie, l-a bătut pe Sfîntul Amos fără cruţare; iar la sfîrşit, un fiu al lui, anume Ozia, fiind plin de mînie şi iuţime, l-a lovit pe el foarte tare peste sprîncene, lovindu-l de moarte. Însă n-a murit îndată, ci a fost dus la pămîntul său din patria sa, în cetatea Tecui, mai mult mort, unde după cîteva zile din rănile cele dureroase şi-a dat sufletul său şi a fost îngropat cu părinţii săi. Iar ce fel au fost proorociile lui, să se citească cartea proorociei lui. Noi însă, pe Dumnezeul Cel ce l-a înţelepţit pe el, Îl slăvim, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă - Să se ştie că altul a fost Amos, tatăl lui Isaia, şi altul proorocul acesta. Amos, tatăl lui Isaia, a fost din seminţia împăraţilor Iudeei, care s-a născut şi a petrecut în Ierusalim. Însă acest prooroc a fost de neam de jos şi nu din Ierusalim, ci din cetatea Tecui, locuinţa păstorilor. Pentru că acolo păşunile erau bune, şi mulţi ierusalimeni bogaţi îşi ţineau dobitoacele lor. Amos, tatăl lui Isaia, nu era din numărul proorocilor şi nici nu s-a trimis undeva de Dumnezeu. El a murit de moarte ca toţi oamenii, iar nu de moarte mucenicească.

Sfîntul Amos, pentru darul lui cel proorocesc, a fost numărat cu proorocii, a fost trimis în Israel şi a murit muceniceşte, măcar că alţii scriu altfel despre aceasta; însă nu este fără de greşeală istoria lor.

Viețile Sfinților pe luna Iunie 

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica I după Rusalii ( a Tuturor Sfinţilor ) ( Despre cinstirea sfinţilor şi a îngerilor )

Predică la Duminica I după Rusalii ( a Tuturor Sfinţilor )
( Despre cinstirea sfinţilor şi a îngerilor )

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel

 (Psalm 67, 36)

Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură zicîndu-se: Prin sfinţii care sînt pe pămîntul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dînşii (Psalm 15, 3). Tocmai de aceea, noi, creştinii ortodocşi, cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu săvîrşeşte în chip minunat voile Sale cu dînşii. Trebuie de la început să vă spun că Biserica Ortodoxă face deosebire între adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, şi venerare sau cinstire, pe care o dăm sfinţilor şi îngerilor Lui, care slujesc la mîntuirea sufletelor noastre. La aceasta ne învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Îngerii nu sînt oare toţi duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfinţilor este de a lăuda pe Dumnezeu prin ei, după mărturia Sfintei Scripturi care ne îndeamnă la aceasta zicînd: Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui (Psalmi 150, 1).

Aşadar, noi cinstim pe sfinţi şi aducem laudă lui Dumnezeu direct şi indirect. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne arată că cine cinsteşte pe sfinţi, pe El Îl cinsteşte, căci a zis: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte (Matei 10, 40).

Noi venerăm pe sfinţi, pentru că ei sînt prieteni ai lui Dumnezeu, după mărturia Mîntuitorului care a zis către sfinţii Săi ucenici: Voi sînteţi prietenii Mei (Ioan 15, 14). Şi în alt loc al dumnezeieştii Scripturi ni se arată că sfinţii sînt prietenii lui Dumnezeu, zicînd: A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8).

Noi cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu şi cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, căci: Sfinţii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinţi nu înţelegem pe cei ce se numesc creştini doar cu numele; ci pe cei care s-au desăvîrşit prin fapte bune şi au urmat întru totul lui Hristos. Căci Mîntuitorul numai Apostolilor şi celor asemenea lor a zis: Adevărat grăiesc vouă, că voi cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii al lui Israel (Matei 19, 28).

Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.

Cinstim pe sfinţi şi le cerem ajutor în necazuri căci ei se roagă pentru noi şi rugăciunea lor este primită de Dumnezeu. Ascultă ce zice Dumnezeu lui Abimelec, regele Gherarei, cînd acesta, din neştiinţă, voia să ia de soţie pe soţia lui Avraam: Dă înapoi femeia omului aceluia, că este prooroc şi se va ruga pentru tine, şi vei fi viu. Iar de nu o vei da înapoi, să ştii bine că ai să mori şi tu şi toţi ai tăi (Facere 20, 7).

Auzi ce zice Dumnezeu către Elifaz Temaniteanul şi cei doi prieteni ai lui, care supăraseră pe sfîntul şi dreptul Iov: Acum luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi-le pentru voi ardere de tot; iar robul Meu Iov să se roage pentru voi. Din dragoste pentru el voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucît n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov. Şi au făcut cum le spusese Domnul, şi Domnul a primit rugăciunea lui Iov (Iov 42, 8-9).

Iată ce zice Sfîntul Apostol Pavel: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de cîte ori îmi amintesc de voi, căci pururea în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filipeni 1, 3-4). Altă dată zice: Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducîndu-ne aminte neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru de lucrul credinţei voastre (I Tesaloniceni 1, 2-3). În alt loc iarăşi zice: Pentru aceasta ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa (II Tesaloniceni 1, 11). Şi iarăşi: Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele ca Dumnezeu... să vă dea vouă duhul înţelepciunii... (Efeseni 1, 16-17). Sau: Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvîrşirea voastră (II Corinteni 13, 9). Acelaşi Apostol Pavel îi scrie şi lui Timotei: Mulţumesc lui Dumnezeu, pe Care Îl slujesc, ca şi strămoşii mei, într-un cuget curat că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele (II Timotei 1, 3).

Deci, fraţii mei, cîtă datorie avem noi de a cinsti şi a ne ruga sfinţilor şi îngerilor, dacă ei sînt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), cetăţeni ai casei lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), slugi ale lui Dumnezeu (II Timoteni 1, 3); Psalmi 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7) şi au putere de la Dumnezeu ca să facă mari şi înfricoşate minuni (Ieşire 7, 10; Evrei 11, 29; 11, 35; Luca 9, 1-2). Îngerii au vestit oamenilor zămislirea şi naşterea Mîntuitorului (Matei 1, 20-21; Luca 1, 30); Învierea Domnului (Matei 28, 5-7); Înălţarea la cer şi a doua venire (Fapte 1, 11); zămislirea Sfîntului Ioan Botezătorul (Luca 1, 13-17) şi alte nenumărate taine ale lui Dumnezeu către neamul omenesc.

Sfinţii şi îngerii, se roagă pentru noi (Ieşire 32, 31-32); aud rugăciunile noastre (II Petru 1, 15; Daniel 10, 11; Luca 16, 27); duc rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu pentru noi (Apoc. 5, 8-14).

Sfinţii au posibilitatea în cer de a sluji la Dumnezeu pentru oameni şi a contribui la mîntuirea acestora. Acest lucru ni-l arată luminat dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Şi cînd a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrîni au căzut înaintea Mielului, avînd fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor (Apocalipsă 5, 8).

Aşadar, fraţii mei, prea întunecat la minte şi prea orbit la înţelegere să fie cineva ca să nu înţeleagă cît de mare este datoria noastră, a creştinilor, de a ne ruga, de a cinsti şi de a chema în ajutor pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre care le facem zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu.

Să punem o întrebare. Este cunoscut numărul sfinţilor? Dar al îngerilor? Nimeni nu ştie numărul sfinţilor şi al îngerilor. Despre numărul lor spune Sfînta Scriptură: Număra-voi pe ei şi mai mult decît nisipul se vor înmulţi (Psalm 138, 18). Arătînd şi stăpînirea lor asupra diavolilor şi a patimilor zice: Foarte s-a întărit stăpînirea lor". Necunoscut este şi numărul îngerilor lui Dumnezeu cum ne arată Sfînta Scriptură: Cine poate să numere oştile sale? (Iov 25, 3; Psalm 67, 18; Daniel 7, 10).

Dacă poate mult rugăciunea stăruitoare a unui drept care se lucrează (Iacob 5, 16), oare cît poate rugăciunea milioanelor de sfinţi înaintea lui Dumnezeu, care L-au mărturisit înaintea oamenilor şi şi-au pus sufletul pentru El? Dacă numai un prieten al lui Dumnezeu, Avraam, a avut atîta trecere la Dumnezeu, ca să mijlocească pentru Lot, nepotul său, împreună cu cei din Sodoma şi Gomora (Facere 18, 30-33; 19, 1-28) apoi cîtă trecere au înaintea lui Dumnezeu toţi sfinţii care L-au iubit, I-au slujit şi şi-au pus sufletul pentru dragostea Lui?

De aceea, fericiţi şi de trei ori fericiţi sînt acei creştini care cinstesc pe sfinţii lui Dumnezeu, le cer ajutor în rugăciuni şi îi pun mijlocitori către Dumnezeu în această viaţă de pe pămînt. De asemenea, amar de acei creştini rătăciţi de la adevărata credinţă, care nu cinstesc şi nu pun rugători pe sfinţi şi pe îngeri către prea veşnicul şi înduratul Dumnezeu. Unii ca aceştia vor avea multă ruşine şi amară durere cînd va veni Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, înconjurat de toţi îngerii şi sfinţii Lui, ca să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale (Zaharia 14, 5; Matei 16, 27; Psalmi 61, 11; 27, 6; Proverbe 24, 12; Romani 2, 6; Ieremia 17, 10; 32, 19; Înţelepciunea lui Sirah 17, 18; Matei 25, 31).

Iubiţi credincioşi,

Biserica Ortodoxă cinsteşte în chip deosebit pe sfinţi şi îngeri, rînduindu-le în calendar cîte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni şi icoane pictate cu chipul şi numele lor. Celor mai renumiţi dintre sfinţi, precum: Maica Domnului, Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Spiridon, mari făcători de minuni, Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, Varvara şi Ecaterina şi mulţi alţii se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată, cu priveghere, cu litie şi acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinţilor mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor locaşuri şi localităţi. De asemenea, majoritatea credincioşilor noştri poartă nume de sfinţi, pe care le primesc din botez şi sînt încredinţaţi de mici în grija sfinţilor respectivi, cărora le cer ajutor în toate încercările vieţii.

Dar, întrucît o mare parte din sfinţi şi cuvioşi au rămas necunoscuţi, nefiind trecuţi în vechile sinaxare şi martirologii creştine, Biserica Ortodoxă a rînduit ca o dată pe an, prima Duminică după Rusalii să fie închinată în cinstea tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, de la Hristos pînă astăzi. Această cinstire comună a tuturor sfinţilor o săvîrşim în Duminica de astăzi, denumită "Duminica Tuturor Sfinţilor". Între aceştia, se cinstesc mai multe sute de sfinţi şi cuvioşi români, cei mai mulţi necunoscuţi.

După ce am arătat la început de ce trebuie să cinstim pe sfinţi, să vedem acum cine poate fi cinstit ca sfînt? Sfinţii fiind creştini desăvîrşiţi în rugăciune, în smerenie, în înfrînare şi mai ales în dumnezeiasca dragoste, mulţi dintre ei primeau daruri duhovniceşti deosebite încă din viaţă. Astfel unii aveau darul rugăciunii inimii, cea mai înaltă rugăciune creştină. Alţii aveau darul lacrimilor, al înfrînării, al tăcerii duhovniceşti, al smereniei şi al desăvîrşitei iubiri pentru toată zidirea. Alţi sfinţi se învredniceau de daruri miraculoase, văzute, ca: vindecarea bolilor, cunoaşterea celor viitoare, înţelegerea gîndurilor, izgonirea duhurilor necurate. Încă şi după mutarea din trup moaştele lor rămîn întregi, nestricate şi fac vindecări miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moaştele sfinţilor sînt venerate de credincioşi, care primesc sănătate, binecuvîntare şi ajutor.

Deci sfinţi pot fi cei care au dreapta credinţă, care duc pe pămînt viaţă cu totul sfîntă, cei care iubesc desăvîrşit pe Dumnezeu şi pe oameni, cei care se roagă neîncetat cu adînc de smerenie şi sînt gata să-şi dea şi viaţa pentru Biserică. Semne ale sfinţeniei sînt darurile facerii de minuni.

De aceeaşi cinstire se bucură în Biserică şi în casele credincioşilor noştri Sfinţii Îngeri. Mai ales Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sînt deosebit de cinstiţi, iar prin sate şi oraşe se află numeroşi creştini care le poartă numele şi biserici înălţate în cinstea lor.

Sfinţii în Biserica Ortodoxă se împart în mai multe cete, şi anume: Ceata apostolilor care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pămînt; ceata proorocilor şi a drepţilor Vechiului Testament; ceata ierarhilor şi a învăţătorilor a toată lumea, care au apărat Biserica şi dogmele credinţei ortodoxe; ceata mucenicilor, adică a celor ce şi-au vărsat sîngele pentru dreapta credinţă în Hristos; ceata Cuvioşilor Părinţi, adică a sfinţilor călugări şi sihaştri purtători de Dumnezeu, care s-au nevoit prin mînăstiri prin peşteri şi pustietăţi, în post şi neîncetată rugăciune. Ultima ceată este ceata fericiţilor şi a tuturor drepţilor, care au bineplăcut lui Dumnezeu pe pămînt, ca orfani, văduve, copii nevinovaţi, călugări şi preoţi evlavioşi, credincioşi dreptmăritori, care au răbdat cu bărbăţie necazurile, bolile şi ispitele vieţii pămînteşti.

Dar cei mai sfinţi în împărăţia lui Dumnezeu sînt: Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, care se bucură de un cult deosebit de supravenerare, şi Sfîntul Ioan Botezătorul. După învăţătura şi iconografia ortodoxă, Maica Domnului şi Sfîntul Ioan Botezătorul stau înaintea Preasfintei Treimi, de-a dreapta şi de-a stînga Mîntuitorului şi se roagă neîncetat pentru mîntuirea lumii.

Toţi sfinţii din cer cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor cereşti, formează în cer biserica biruitoare. Iar totalitatea credincioşilor dreptmăritori de pe pămînt, care se luptă cu ispitele de tot felul ce vin de la diavolul, de la lume şi de la trup, formează aşa numita biserică luptătoare.

Sfinţii şi îngerii din cer au misiunea de a slăvi neîncetat pe Dumnezeu şi de a se ruga pentru biruinţa bisericii luptătoare de pe pămînt, ajutînd cel mai mult la mîntuirea sufletelor omeneşti. După cuvîntul Mîntuitorului: Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte! (Luca 15, 10), trebuie să înţelegem cît de mult se bucură sfinţii toţi şi îngerii pentru fiecare păcătos care se pocăieşte.

Dar să vorbim cîteva cuvinte şi despre sfinţii români care au odrăslit pe pămîntul ţării noastre din primele secole creştine şi pînă în zilele noastre.

Deşi se afirmă că Biserica Ortodoxă Română nu a canonizat oficial, de-a lungul istoriei sale, decît foarte puţini sfinţi locali, din cauza vitregiei veacurilor, reamintim că la noi, mai întîi poporul şi credincioşii canonizau pe sfinţi şi îi cinsteau după cuviinţă, iar Biserica îi recunoştea mai tîrziu de la sine. Însă trebuie să ştim că avem şi noi, din mila lui Dumnezeu, destui sfinţi, preoţi aleşi, ierarhi purtători de Hristos, voievozi apărători ai creştinismului, în frunte cu Ştefan cel Mare, şi mulţi oşteni martiri, care s-au jertfit pentru a apăra credinţa ortodoxă pe pămîntul ţării noastre.

De la primii episcopi sfinţi ai Tomisului din secolul al IV-lea, pînă la Sfinţii Ierarhi Calinic de la Cernica († 1868), şi Iosif cel Nou de la Partoş († 1656), canonizaţi în anii 1955-1956; de la sfinţii mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, din secolul IV, descoperiţi în anul 1971 la Niculiţel-Dobrogea, pînă la marele domn martir Constantin Brîncoveanu cu cei patru fii ai săi, tăiaţi cu sabia pentru Hristos la 15 august 1714; de la primii cuvioşi călugări din Dobrogea şi Munţii Buzăului, începînd cu Sfîntul Ioan Cassian (c. 360 - c. 435), pînă la Cuviosul Iacob Hozevitul († 1960) şi cuviosul sihastru anonim descoperit în mai 1968 în incinta Mînăstirii Neamţ şi Cuviosul Paisie de la Neamţ († 1794), recent canonizat, constatăm că avem sute şi sute de sfinţi autohtoni, mulţi necunoscuţi de noi, care sînt scrişi în calendarul sfinţilor din cer şi se roagă lui Dumnezeu pentru noi toţi.

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cît mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă.

Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim "următori lui Hristos", să trăim duhovniceşte pe pămînt, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor.

Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blîndeţea mamelor care ne-au crescut.

Să rîvnim cu stăruinţă acestor mîntuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mîndria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămîn nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.

Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: "Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!"

Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Rugaciunea Zilei Rugăciunea de sâmbătă

                                               

Iconographer Daniel Neculae

                      Rugaciunea Zilei

Rugăciunea de sâmbătă

Doamne lisuse Hristoase, Judecătorul meu Prea drept! Cunosc că păcatele mele sânt fără de număr. De aceea Te rog în această zi, în care de Iosif şi de Nicodim pus fiind în Mormânt, Te-ai pogorât în iad cu Sfântul şi Îndumnezeitul Tău suflet şi de acolo ai depărtat întunericul cu lumina Dumnezeirii Tale şi ai adus bucurie nespus de mare strămoşilor noştri, căci i-ai mântuit de sclavia cea cumplită şi i-ai suit în rai.

Îngroapă păcatele mele şi cugetele mele cele rele şi viclene, ca să piară din mintea mea şi să nu se mai lupte cu sufletul meu. Luminează întunecatul iad al inimii mele, alungă întunericul păcatelor mele, şi suie mintea mea la cer, ca sa mă bucur de Faţa Ta. Aşa Doamne, primeşte umilita mea rugăciune ca o tămâie mirositoare, pentru rugăciunile iubitei Tale Maici, care Te-a văzut pe Cruce pironit între doi tâlhari, şi de durerile Tale cumplite i s-a rănit inima; care împreună cu ucenicii şi cu mironosiţele Te-au pus în mormânt, care a treia zi Te-au văzut înviat din morţi şi la înălţarea Ta Te-a văzut suindu-Te de la pământ la cer, însoţit de Sfinţii Tăi Îngeri.

Îndură-Te, Doamne, şi de cei vii şi de cei răposaţi, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, către care zic şi eu, nevrednicul: O, fericiţi servitori ai lui Dumnezeu! Nu încetaţi a vă ruga Lui, ziua şi noaptea pentru noi, nevrednicii, care pururea greşim cu atâtea nenumărate păcate! Mijlociţi pentru noi Darul şi ajutorul lui Dumnezeu, pe care nu ştim a-l cere după cuviinţă. Nu încetaţi a vă ruga, pentru că prin rugăciunile voastre, păcătoşii să câştige iertare, săracii ajutorul, întristaţii mângâiere, bolnavii sănătate, cei slabi la minte înţelepciune, cei tulburaţi linişte, cei asupriţi ocrotire, şi toţi împreună Darul lui Dumnezeu, spre folosul cel sufletesc, în mărirea lui Dumnezeu Celui în Treime lăudat, Căruia i se cuvine cinste şi închinăciune în veci.

Amin.

Pătimirea Sfintei Fecioare şi Muceniţe Achilina (13 iunie)

Pătimirea Sfintei Fecioare şi Muceniţe Achilina
(13 iunie)
Troparul Sfintei Muceniţei Achilina, glasul al 4-lea
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Achilina, strigă cu mare glas : Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună luă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre. 
Condacul Sfintei Muceniţei Achilina, glasul al 3-lea : 
Cu stropirile sângiuirilor tale fiind curăţită şi cu cununile chinuitorilor încununată, fecioară Achilina, Mirele tău Hristos pe tine te-a dat tămăduire şi mântuire celor din necazurile bolilor; celor ce aleargă la tine cu credinţă, izvorându-le viaţă veşnică. 

În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos, vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecînd cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvîntarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.

Cînd prunca era de patru luni, maica ei, luînd-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnînd pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfîntul Botez. Cînd era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pămînteşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cît înainta cu anii în vîrstă, cu atît mai mult se umplea de Duhul Sfînt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atît de mult, încît, în puţinii şi nesăvîrşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgînilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvîntul ce urmează:

Cînd fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decît omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvîrşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vîrstă cu ea, zicîndu-le: "Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?"

Fecioarele cele de o vîrstă cu ea o întrebau: "Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?" Achilina a răspuns: "Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dînsul, că El este puternic să facă bine pînă la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El". Atunci, cele de o vîrstă cu ea, i-au zis: "Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit". Sfînta a răspuns: "Moartea nu are stăpînire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge şi i-a înviat. El, văzînd pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mîntuitoare, pierzînd înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul".

Fecioarele acelea au întrebat-o: "Cine este Acela care a fost răstignit?" Achilina a răspuns: "Mîntuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdînd pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mîntuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pămînt, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte". Atunci, cele ce vorbeau cu dînsa au zis: "Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atîtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?" La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns: "Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, avînd sufletul orbit de răutate şi cerbicea învîrtoşată, leapădă cele ce sînt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dîndu-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce".

Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflînd acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfînta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgîneasca judecată.

Antipatul i-a zis mai întîi: "Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci". Fericita Achilina a răspuns: "O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mîntuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dînsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale".

Iar Volusian a început a o îndemna cu cuvinte înşelătoare, zicînd: "Te văd că eşti încă tînără, bineîncuviinţată şi frumoasă; deci mă milostivesc spre tine pentru că de te voi da la munci, atunci îndată toate mădularele tale cele tinere se vor zdrobi; căci muncitorii sînt nemilostivi şi, după cumplitele munciri, te vor da la amară moarte şi te vor lipsi de tînără de viaţă, şi nu-ţi va ajuta Dumnezeul creştinesc pe care Îl mărturiseşti". Sfînta a răspuns: "Nu-mi trebuie milostivirea ta, căci, dacă ţi se pare că te milostiveşti spre mine, cu aceasta mai mult voieşti să mă vatămi; deoarece te sîrguieşti să mă depărtezi de adevăratul Dumnezeu. Deci, te rog să nu ai milă de mine, ci te arată mai aspru, ca, din răbdarea mea, să ştii că cei ce nădăjduiesc pentru Hristos rămîn nebiruiţi".

Antipatul, văzînd că nu poate nicidecum să întoarcă de la mărturisirea ei pe roaba lui Hristos, a poruncit să o bată peste faţă, zicîndu-i: "Iată începutul muncilor! Îţi sînt dulci şi bine primite?" Achilina a răspuns: "O, muncitorule fără de omenie, de vreme ce ai îndrăznit a bate faţa cea zidită după chipul lui Dumnezeu, apoi să ştii că Acela, al Cărui chip îl porţi, nu te va ierta în ziua judecăţii Sale". Judecătorul a spus: "Eu socotesc că marii noştri zei ţin în mîinile lor mîntuirea a toată lumea; deci, în veacul ce va veni vor avea asemenea în stăpînirea lor mîntuirea tuturor". Zicînd aceasta, a poruncit la doi ostaşi a dezbrăca pe fecioara de hainele ei, să o întindă pe pămînt şi să o bată fără de milă, zicînd şi aceste cuvinte: "Achilino, unde este Dumnezeul tău de care ai zis că nu mă va ierta la judecata Sa, să vină aici şi să te scoată din mîinile mele?".

După aceasta, a poruncit celor ce o băteau să înceteze, şi a zis către fericita: "Achilino, ascultă-mă pe mine cel ce te sfătuiesc de bine, lasă-ţi sălbăticia aceasta şi te depărtează de la creştinescul eres, dacă voieşti să scapi de munci; pentru că cine a ieşit izbăvit din mîinile mele, nădăjduiesc spre Acela, Care singur nu S-a izbăvit, fiind răstignit şi pe cine din cei ce-L cinstesc l-au lăsat împăraţii noştri să trăiască?" Sfînta Achilina a răspuns la acestea: "O, prea cumplitule muncitor, socoteşti oare că simt muncile cele puse de tine asupra mea? Să ştii aceasta cu adevărat, că pe cît tatăl tău, diavolul, îţi dă meşteşugiri asupra mea, pe atît şi mai mult Dumnezeul meu îmi dă putere şi răbdare!"

Volusian s-a mirat, văzînd o vitejească mărime de suflet ca aceea a fericitei fecioare, apoi a zis: "Te las cîteva zile să te gîndeşti şi să te înţelepţeşti a te închina zeilor, pentru care vei dobîndi viaţa pe pămînt şi de la împărat cinste vrednică". Sfînta l-a întrebat: "Cîte zile îmi vei lăsa pentru aceasta?" Volusian a răspuns: "Atîtea cîte vei voi tu". Achilina a zis: "Te rog pentru aceea, să nu-mi laşi să mă socotesc nici o zi şi nici chiar un ceas, pentru că eu din copilărie am învăţat a mă închina la Unul Dumnezeu şi a alerga la El, Care, petrecînd în cer, caută spre cei de pe pămînt!"

Volusian, văzînd pe fecioară neschimbată în dragostea adevăratului Dumnezeu, a zis într-însul: "În zadar sînt sfaturile şi ostenelile mele". Şi astfel, mîniindu-se, a poruncit să găurească capul prin urechi cu ţepuşi de fier înroşite în foc. După ce muncitorii au făcut aceasta, fierbinţeala focului a străbătut-o prin creier, încît curgea pe nările nasului creier cu sînge amestecat. Iar fericita, aflîndu-se într-o pătimire ca aceea, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai hrănit din pruncie şi mi-ai luminat gîndurile cele ascunse ale inimii cu razele dreptăţii şi m-ai întărit pe mine cu puterea ta cea tare şi bărbătească, ca să pot sta împotriva vrăjmaşului diavol; Tu, Cel ce ai descoperit adîncurile înţelepciunii celei adevărate şi mari celor ce cred în Tine, săvîrşeşte alergarea nevoinţei mele şi-mi fereşte nestinsă făclia fecioriei mele ca şi eu să intru împreună cu cele cinci fecioare înţelepte, în neîntinata Ta cămară, ca acolo să mă învrednicesc a Te slăvi pe Tine, Împlinitorul durerilor mele".

Acestea grăindu-le, Sfînta Muceniţă Achilina a căzut ca moartă, din pricina cumplitelor dureri. Antipatul, socotind-o că a murit, a poruncit ca, tîrînd-o de acolo, să o arunce afară din cetate spre mîncarea cîinilor, judecînd-o pe dînsa nevrednică de îngroparea omenească, deoarece, defăimînd poruncile împărăteşti, s-a lepădat de zeii romanilor. Şi astfel muceniţa a zăcut toată ziua aruncată în drum. Deci, sosind miezul nopţii, îngerul Domnului a venit la fericita şi, atingîndu-se de dînsa, a zis: "Scoală-te şi fii sănătoasă şi, ducîndu-te, ceartă pe Volusian că el şi sfaturile lui sînt de nimic!" Atunci, Sfînta Achilina îndată s-a sculat sănătoasă, şi, lăudînd pe Dumnezeu, zicea: "Mulţumescu-Ţi Ţie, Făcătorule al vieţii mele, Cel ce mi-ai dat sănătate şi din necurăţie ai izbăvit pe roaba Ta; că Tu, Doamne, mai înainte de veci ai fost, în veci vei petrece şi nu este alt Dumnezeu afară de tine. Deci, cu smerenie mă rog Ţie, ca, după ce voi săvîrşi nevoinţa pătimirii, la Tine să mă învrednicesc de cununa slavei Tale şi, îndulcindu-mă de adevăratele Tale făgăduinţe, să Te laud pe Tine împreună cu cetele sfinţilor Tăi, care au pătimit pentru Tine". Iar Domnul de sus i-a răspuns ei: "Vino, că îţi va fi ţie precum ai cerut!"

Auzind fericita aceasta, s-a veselit foarte mult şi a mers în cetate, unde, ajungînd la porţile ei, îndată s-au deschis singure. Deci, fericita a mers la palatele lui Volusian, precum o povăţuise pe ea îngerul Domnului; şi, intrînd acolo fără să fie oprită de cineva, a stat înaintea antipatului pe cînd el dormea. Antipatul, deşteptîndu-se din somn şi văzînd-o pe ea stînd înaintea sa, s-a înspăimîntat, şi chemînd pe servitorii săi le-a zis: "Cine este aceasta care stă înaintea mea?" Iar ei, aducînd lumînări, au zis: "Aceasta este cu adevărat Achilina, care, după bătăile cele multe fiind moartă, ai poruncit să o aruncăm afară din cetate spre mîncarea cîinilor". Acestea auzindu-le antipatul, mai mult s-a înspăimîntat şi a poruncit ca, luînd-o pe ea, să o păzească pînă dimineaţa. Deci, după ce s-a făcut ziuă, a adus-o pe ea înaintea judecăţii sale şi a întrebat-o: "Tu eşti Achilina?"

Sfînta a răspuns: "O, fărădelege om, văd că şi cu ochii inimii tale eşti orbit de tatăl tău diavolul; oare nici cu ochii cei trupeşti nu vezi? Eu sînt Achilina, roaba Domnului, şi stau în faţa ta". Iar antipatul, ştergîndu-şi ochii cu mîna, a rămas întru nepricepere şi zicea întru sine: "Dacă n-a murit cînd i-am găurit capul şi cînd i-am scos creierii, ce fel de munci poate să o vatăme pe ea?"

Spunînd aceasta, a poruncit să o taie, zicînd: "Pe Achilina, apărătoarea necuratului eres creştin, cea de ani tînără şi mare fermecătoare, care a necinstit pe zeii cei fără de moarte şi nici nu s-a supus împărăteştilor porunci, măcar că ne-am ostenit mult a o pleca pe ea de la o nebunie ca aceea, dar n-am putut să o întoarcem; de aceea, după multe munci, care nu s-au atins cîtuşi de puţin de acea fermecătoare, poruncim ca, scoţînd-o afară din cetate, să i se taie capul".

Fericita fecioară, auzind acest răspuns de moarte, a mers de voie afară din cetate, la locul cel de tăiere, la care ajungînd a cerut voie un ceas să se roage lui Dumnezeu. Deci, ridicîndu-şi ochii spre cer, zicea: "Doamne Dumnezeul meu, Atotputernice, mulţumesc Ţie că mi-ai arătat sfîrşitul pătimirii mele. Pe Tine Te slăvesc, Dumnezeul şi făcătorul meu, că nu în deşert mi-am săvîrşit măsura alergării mele. Te binecuvintez pe Tine, Ziditorul a toate, că pe muncitor l-ai ruşinat, iar pe mine mă învredniceşti cununii celei nestricăcioase. Deci, primeşte în pace sufletul meu, ca, lăsînd aici pe cele pămînteşti, să cîştig acolo pe cele cereşti". Astfel rugîndu-se fericita, s-a auzit glas din cer, zicînd: "Vino, fecioară aleasă, ceea ce ai călcat mînia muncitorului şi boldul diavolului prin nevoinţa ta l-ai sfărîmat, primeşte răsplătirea cea gătită ţie".

Acest glas, venind de sus spre dînsa mai înainte să-şi ridice călăul sabia spre grumazul său, sfînta muceniţă a lui Hristos a adormit desăvîrşit cu somn de moarte. Călăul, văzînd că muceniţa îşi dăduse sufletul său chiar nesăvîrşind porunca antipatului, a tăiat cu sabia capul cel mort al fericitei fecioare şi atunci a curs din tăietură lapte în loc de sînge. Creştinii care erau acolo, luînd moaştele ei cele mai scumpe decît mărgăritarul, ungîndu-le cu aromate de mult preţ şi, învelindu-le cu pînze subţiri şi noi, le-au îngropat în mormînt, cu cinste, în cetatea Vivlos; iar de la mormîntul ei li se dădeau bolnavilor multe tămăduiri întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vietile sfintilor pe iunie

STRĂMOȘII NEAMULUI RUMÎNESC

STRĂMOȘII NEAMULUI RUMÎNESC

''De la Viena la Odesa, imperiul geților stăpînea cele mai importante vaduri de comerţ, ca şi pămînturile cu solul şi subsolul cel mai bogat din Europa Centrală.

În jurul lui Buerebista (''el nu fu niciodată învins'') şi al lui Deceneu geții delirară de entuziasm şi de încredere în puterea lor, vreme de trei decenii.

La un secol şi jumătate după Buerebista, Geții ajunse din nou la mare faimă şi glorie sub celălalt rege al ei, Decebal.

Atît sub acesta, cît şi sub cel dintîi, inima politică a Geției bătea în cadrilaterul de munţi cuprins între apa Mureşului, a Sebeşulului şi a Streiului.

Pe coastele de pe vîrfurile a zeci de munţi din această regiune se înălţau tot atâtea cetăţi şi fortăreţe, unde'şi aveau reşedinţa regii Geți, ca şi sfetnicii lor militari şi religioşi mai de seamă. Una din aceste cetăţi era capitala Geției.

De pe munţii lor, privirea prindea în zilele senine toată Transilvania încinsă de munţi.

Rotindu'şi de acolo privirile şi gîndul, Buerebista şi Decebal trăiau, putem spune, articulaţia şi dimensiunile geografice ale Geției şi descifrau fizionomia şi destinul fiecărui organ geografic al acesteia.

De acolo pornind, se oţeliseră geții ''în vîntul largului''.

...Un complex de împrejurări fericite şi cîţiva şefi abili făcuseră din geți, pe vremea lui Pompei, cea mai mare putere a Europei.

Olbia, care rezistase la cinci secole de asalturi barbare, fu cucerită şi distrusă – şi de atunci înainte geții, stăpîni ai Mării, ai gurilor marilor fluvii şi stăpîni peste pămînturile roditoare din sudul Rusiei, putură ridica pretenţii pentru un rol suveran.

Pe Dunăre, urcară spre Europa Centrală.

Înfrînseră repede pe galii scordisci din părţile Belgradului, cucerind cîmpia Ungariei de astăzi, de la ultimii moştenitori ai celtului Segovesc.

Împinseră pe Boii din Boemia şi pe Noricii din Stiria. Sabii fură bătuţi în lupte sîngeroase. (…)

Camille Jullian, Histoire de la Gaule, Paris, 1920-26, în Prefaţă şi în cap. I, Popoarele vechi ale Europei

''Nici un neam de pe faţa pămîntului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decît rumînul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decît dânsul.

Singure ţările rumîneşti sînt acelea în care, din vremuri străvechi, fiecare a avut voie să se închine la orice Dumnezeu a voit şi să vorbească ce limbă i'a plăcut.''

Eminescu, Scrieri politice şi literare

''Geții au fost primul popor barbar cărora stăpânitorii lumii le'au plătit tribut, pe timpul împăratului Domiţian; Traian a trebuit să poarte un război sângeros cu regele lor Decebal, împăratul reuşind să transforme Geția în provincie romană; mulţi dintre geți s'au retras, alţii încet, încet s'au romanizat.''

M. Soloviov, Istoria Rosii s drevneişih vremen, Cartea I, Moscova, 1960, p. 81

''Când Roma din republică devine imperiu, Dacia era singura putere europeană care se mai putea măsura cu Romanii.''

Horaţiu, Od. III, 6 Delevit urbem Dacus…

''Geții primeau puternice înrîuriri greceşti pe Dunăre în sus – şi apoi romane pe Dunăre în jos –, dar în aceeaşi vreme ofereau o consistenţă spirituală superioară şi foarte caracteristică, pe care literatura antică a consemnato uneori cu mirare şi admiraţie, făcînd din geți aproape un popor fabulos, prin vitejie şi spiritul lui de dreptate.''

Vasile Pîrvan, Dacia, Bucureşti, 1957, p. 150-151

''Timp de decenii întregi, o rezistenţă deosebit de îndârjită faţă de cuceritorii romani au opus geții care ocupau teritoriul Transilvaniei, Valahiei, Moldovei şi Basarabiei pînă la Marea Neagră şi Nistru…

Ce importanţă serioasă au acordat conducătorii romani victoriei aspra geților se poate aprecia după faptul că, timp de 123 zile, Roma a sărbătorit victoria lui Traian prin grandioase reprezentaţii.''

S. Derjavin, Istoriia Bolgarii, Moscova, 1908, p. 60

''Aurelian a rechemat legiunile; asta se poate admite, ca şi părerea că administraţia le'a urmat. Admit chiar că toţi care au putut s'au retras odată cu legiunile; dar masa colonilor, dar toţi cei care se numesc poporul nu au putut părăsi Geția; chiar să fi vrut, nu puteau!

Altminteri, e de crezut oare că acei coloni, odinioară soldaţi, ieri agricultori, au devenit deodată nomazi?… Cum oare să admitem că un popor întreg de romani, posibil trei milioane de suflete, ar fi putut consimţi să se expatrieze?

Aşa ceva nu e posibil: romanii întotdeauna au vrut să trăiască în teritoriile cucerite prin luptă, iar acolo unde au trăit ei s'au înfipt temeinic…

Este oare rezonabil din partea noastră să presupunem că romanii, legaţi de Dacia printr'o şedere de 177 de ani, ar fi acceptat să părăsească tot ce posedau acolo?… Cei bogaţi, marii demnitari, e foarte probabil că s'au retras; cei mici, proletarii au rămas.''

A. Vaillant, La Roumanie, Paris, 1844, vol. I, p. 42-44

Despre limba getică a geților:

''Nici o naţiune nu are limba atât de apropiată de acea veche limbă română ca limba rumînilor; ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor coloni romani, despre care înseamnă pe scurt acestea: numele acestui popor în limba lui proprie este de roman, adică de la Roma, sau român.''

Huszti András, O és újj Dacia, 1791, p. 135

''Rumînii locuiesc şi azi acolo unde, în urmă cu şaptesprezece secole, locuiau străbunii lor: popoare după popoare s'au succedat, stăpînind vremelnic ţinuturile Dunării de Jos, dar nici unul nu a putut desrădăcina de aici românismul.

Apa trece, pietrele rămîn, sună un proverb rumînesc. Hoardele care şi'au părăsit ţara lor pentru a emigra au pierit ca norii în bătaia soarelui, dar în Dacia rumînismul, plecîndu'şi capul, a lăsat să treacă pe deasupra sa furtuna, păstrându'se astfel pe pămîntul strămoşesc pînă cînd vremea bună le'a permis să'şi ridice capul şi să iasă din amorţire.''

Traugott Tamm, Ueber des Ursprung der Rumänien, Bonn, 1891, p. 84-85 (Capitolul 6)

''Dacă istoricii şi cronicarii nu pomenesc de rumîni – nici la nord, nici la sud de Dunăre – veacuri multe, e fiindcă izvoarele nu văd starea, ci mişcarea, fiindcă existenţa rumînilor în aceste regiuni unde se găseau din vechime, era ceva firesc, ce nu trebuia relevat.

Tot astfel nu se pomeneşte, până tîrziu, nimic despre albanezi, băştinaşi în regiunile locuite de ei.

În cronici se notau evenimentele, nu curgerea uniformă a vremii; războaiele, nu viaţa paşnică; organizaţiile de state nouă, nu lipsa de organizaţie a celor cuceriţi. Întîiele ştiri despre rumîni apar abia cînd încep şi ei să se mişte, cînd se răscoală, iau parte la expediţii războinice sau au oarecare legătură cu anumite personalităţi istorice.''

Puşcariu, Limba rumînă, Bucureşti, 1940, vol. I, p. 325

''Emigrări de felul celei presupuse a românilor în secolul al XIII-lea sînt extrem de rare la popoare lucrătoare şi cu obiceiuri civilizate şi nu se întîmplă niciodată într'un număr atît de covîrşitor.''

Sayous, Historie générale des Hongrois, 1876, p. 195-197

''Sîntem membrii unui popor care are o conştiinţă puternică a valorii sale şi a demnităţii sale naţionale; prin sînge şi limbă noi suntem fraţi cu românii din regatul liber al României şi luăm ca martor pe Dumnezeu însuşi că numai moartea ne poate răpi naţionalitatea părinţilor noştri.''

Aurel C. Popovici, La Question roumaine, 1892, p. 25

''Rumînii sînt oameni deosebit de viteji; nu există pe tot pămîntul un alt popor care, mînat de preţuirea gloriei şi a eroismului, să apere o ţară atît de mică împotriva unor duşmani atît de numeroşi, pe care îi atacă şi'i resping fără încetare.''

Orzechowski, Annales… 1711 (după A. Popovici, La Question…, p. 36)

''Ei (moldovenii) se luptă cu atîta îndrăzneală, cu un asemenea dispreţ pentru moarte şi cu atâta încredere în ei înşişi încât deseori o mînă de oameni au pus pe fugă armatele vecinilor.''

Antonio Maria Gratiani, sec. XVI (după A. Popovici, La Question…, p. 36)

''De cît amar de timp durează polemica istoricilor în jurul pretinsei imigraţii rumîneşti, istoriografia maghiară n'a reuşit şi nu reuşeşte nici azi, să prezinte măcar un singur document medieval autentic care să înregistreze o imigraţie în masă ori sporadică, din care să rezulte cît de cît că rumînii au imigrat în Transilvania.''

Moga, Păreri istorice, p. 146

''Teama deci, pe care prietenii lui Hadrian o exprimaseră către acesta, că, retrăgînd garnizoana din Dacia, erau să rămînă o mulţime de romani în prada barbarilor, deveni o realitate sub domnia lui Aurelian. Legiunile fură retrase şi marea mulţime a cetăţenilor daco-romani rămasă expusă la prădăciunile barbare. Este de luat aminte că, în aceste spuse ale lui Eutropius, avem însăşi părerea romanilor contemporani asupra urmărilor pe care trebuie să le aibă părăsirea Daciei, adică a singurilor judecători competenţi în asemenea materie, şi că ne pare foarte straniu de a pretinde astăzi, să ştim noi mai bine decît romanii, cele ce a trebuit să se petreacă cu prilejul retragerii legiunilor din Dacia.''

D. Xenopol, Istoria rumînilor, vol. I, Ce credeau romanii despre părăsirea Daciei

Despre ideea preconcepută și eronată că limba getică se trage din latină:

''Pe teritoriul Daciei romane îmbrăţişarea noii religii se putea face numai prin limba latină, mai ales că limba localnicilor geți, în virtutea credinţei lor, nici nu dispunea de cuvinte pentru asemenea noţiuni esenţiale ale creştinismului ca înger, păcat, iertare, botez, cuminecare etc.

Adică a te creştina însemna a trece la limba latină, a te romaniza. Altfel zis, în Dacia romanizarea s'a înfăptuit prin creştinare. (…) Părăsirea acestei provincii de către forţele care întruchipau răul pentru o bună parte deja creştini, deci şi latinofoni, nu putea deloc să însemne o tragedie, ci invers, o uşurare (vezi Marx, Engels, ed. rusă, vol. 21, p. 147).

Dimpotrivă, în Dacia romanizată, dar de acum liberă de urgia totalitaristă a stăpînirii imperiale, au început să se refugieze o mulţime de creştini persecutaţi în interiorul imperiului, ceea ce nu putea decâî să întărească elementul romanic din nordul Dunării.

De altfel şi arheologia vine să confirme că începînd din secolul al IV-lea s'au înmulţit considerabil vestigiile romano-creştineşti în fosta provincie romană.

Putem să afirmăm, deci, că după anul 271, romanizarea populaţiile din nordul Dunării, care era iminent însoţită de răspîndirea şi afirmarea valorilor spirituale creştine, s'a intensificat şi fortificat.''

Benedict Moldoveanu, ''Glasul'', nr. 1, 1989, p. 11

''Românii merită din plin atenţia noastră ca locuitori ai unei insule latine într'o mare a slavilor, ca transmiţători ai culturii greco-romane în evul mediu, ca membri ai unuia dintre cele mai creatoare popoare autohtone ale antichităţii, ca victime şi beneficiari ai ultimei provincii cucerită şi prima părăsită de Roma – Dacia – şi ca păstrători, după retragerea romanilor, ai unui amestec de cultură autohtonă şi clasică, ceea ce face ca ţara lor să fie astăzi unică printre ţările socialiste europene.

Paul MacKendrick, Pietrele dacilor vorbesc, Bucureşti, 1970, p.9

''În privinţa posiţiei celei adevărate a originei românilor, locuitori în Principaturile Dunării, a driturilor şi a privilegiurilor lor celor vechi şi a neatârnării lor naţionale, n'aş putea crede că Cabinetul de la Neva să fie atît de ignorant.

Aşadar, aceasta e numai o sumeţie din partea Ministerului, când îndrăzneşte a slobozi o aşa depeşă spre a orbi şi amăgi pre cei de tot proşti sau pe acei ce voiesc a fi orbiţi şi amăgiţi de politica sa.

Cum că noi ne tragem din Romani, n'avem trebuinţă de multe dovezi.

Limba noastră, obiceiurile noastre, numele ţării noastre, al poporului nostru, ba chiar şi al fieştecăruia individ, ne dovedeşte şi istoria adevereşte.

Rusia zăcea încă în întunericul barbariei, încătuşată în regiunile cele fioroase, pe cînd popoarele din Prinţipaturile Dunării, sub prinţii săi, se bucurau de neatîrnarea lor şi se luptau pentru dînsa împotriva eroilor Europei şi ai lumii (Matias Corvin, Baiazet). Bărbaţii moldoveni în veacul al XVI-lea au luminat pe Rusia (Moisi Movilă, Mitropolitul Platon).

Mîna şi braţul prinţilor rumîni erau cerute pretutindenea, alianţa Prinţipaturilor cu Împărăţia Bizantină este cunoscută, însuşi Petru cel Mare a încheiat tractat cu Cantemir, Domnul Moldaviei.

Cum îndrăzneşte dar Rusia de zice că naţionalitatea acestor Prinţipaturi, precum şi ele pentru dînsa, n'au fiinţat niciodată politiceşte?''

Kogălniceanu, Refruntarea depeşei ruseşti, 1848

''Ungurii cer să fim cu ei, însă pe două popoare numai interese reciproce şi comune pot să le unească; iară noi, rumînii, pînă cînd ei pretind încorporarea Transilvaniei suntem departe de a avea interese comune, căci ei vor să ne facă ţară ungurească, iar pe noi unguri.

Din contră, noi vrem să fim rumîni, nu unguri pe acest teritoriu, noi vrem ca Transilvania, şi pînă la Tisa, să fie Transilvania, nu ţară ungurească; noi vrem să fim rumîni, nu unguri pe acest teritoriu, care este rumînesc, nu unguresc. (…)

Ungurii vor supunere, noi egalitate.''

Alessandru Papiu Ilarian, 1861

''Toate aceste evenimente dovedesc cît de puternic este sentimentul naţional în sufletul poporului rumîn. Noi vă admirăm devotamentul pentru o viaţă naţională. Vă urăm curaj şi izbîndă, puteţi conta în luptă pe simpatia celor mai luminate minţi din această ţară.

Ca dovadă, vă facem cunoscută moţiunea propusă de dr. Bridges, sprijinită de venerabilul Spooner, care în mijlocul celor mai vii aplauze, a exprimat speranţa noastră că poporul român din Transilvania va obţine autonomia, regretînd totodată că ungurii, care, cu 46 de ani în urmă, şi'au atras prin suferinţele lor simpatia Marii Britanii, tratează azi într'o manieră atât de inumană celelalte naţionalităţi.''

Profesorul Morphile, discurs la Oxford, 1894 (după. P. Şeicaru, La Roumanie…, p. 278)

''Numai cu naţiunea maghiară poporul rumîn nu s'a putut şi nu se poate înţelege, căci maghiarii încearcă în timpurile noastre, pe căi piezişe şi prin mijloace violente, să obţină astăzi de la rumîni ce n'au fost în stare să obţină de la ei aproape două milenii precedente – desfiinţarea rumînilor ca naţiune. Maghiarii cer ca rumînii să uite limba, religiunea şi obiceiurile lor şi să devie maghiari.''

Apelul Academiei Rumîne către toate Academiile din lume, 1894

''Într'adevăr, în Transilvania există aproape 3.000 de şcoli populare, dar aceasta nu mulţumită bunăvoinţei statului maghiar, căci nu sînt cuprinse în bugetul statului, ci sunt întreţinute prin contribuţia persoanelor particulare de naţionalitate rumînă, care nu ezită să'şi sacrifice ultimul bănuţ atunci cînd e vorba de cultură şi de educaţia copiilor.

Aceste şcoli, dacă există, aceasta se petrece împotriva dorinţei intime a maghiarilor, care, de altfel, îşi dau toată silinţa de a distruge orice autonomie a rumînilor, atît în şcoală, cît şi în biserică.

Atunci cînd un popor, asuprit cum suntem noi, după ce şi'a plătit toate impozitele către stat, mai susţine, absolut de bună voie, cu contribuţii private, 3.000 de şcoli, aceasta ce dovedeşte oare?

Un singur lucru: că setea de cultură a acestui popor este nelimitată şi că el ar fi atins un grad de civilizaţie mult mai ridicat dacă n'ar fi fost mereu împiedicat să'şi dezvolte aptitudinile.''

Aurel C. Popovici, La Question roumaine, 1892, p. 102

''Am înţeles atunci mai bine ca oricînd ce comoară zace în sufletul ţărănimii noastre şi de ce procesul istoric nu putea să aibă alt sfârşit decît acela pe care l'a avut. Insist asupra acestor însuşiri ale ţăranului rumîn din Ardeal: cine nu le cunoaşte şi nu le recunoaşte nu înţelege nimic din evenimentele ce s'au precipitat în toamna aceea memorabilă.

Tratativelor pe care, cu autoritate de bărbat de stat, Iuliu Maniu le'a purtat la Arad cu ministrul ungar Oscar Iászi, această mare putere ţărănească le'a dat suportul necesar şi autoritatea secretă. Iar cine a cutreierat în acele săptămîni Ardealul şi a văzut inimoasa activitate a multor intelectuali – în consilii şi gărzi naţionale – a trebuit să înţeleagă că toată această activitate febrilă se rezima pe fondul compact al unei puteri latente şi al unei cuminţenii adînci şi tăcute care venea dintr'o experienţă adunată cu economie din vremuri îndepărtate şi care nu se irosea în explozii superflue, dar corecta, prin muta ei disciplină, zelul pripit al unora şi rezervele laşe ale altora.

Adunarea de la Alba Iulia este, în primul rînd, gloria nemuritoare a acestor ţărani rumîni, care, abia întorşi dintr'un război ce a semănat jale în mai toate casele, n'au pregetat să pornească la drum în toi de iarnă, pentru ca prin prezenţa lor să întărească hotărîrile ce urmau să fie luate în istorica cetate.

Şi dacă organizatorilor vrem să le aducem omagiul cel mai înalt, vom spune că meritul lor adevărat este acela de a se fi ridicat la înălţimea acestui mare suflet popular şi nicidecum invers.''

Ion Chinezu, Gînduri pentru ziua Unirii, 1936

''Acest sentiment puternic de a trăi şi a muri pentru naţionalitatea lor l'au exteriorizat şi l'au consfinţit cu numele de rumîn; şi unde este puterea care să le poată lua această naţionalitate, unde se află dreptul care ar putea să le'o conteste?''

Ştefan Ludwig Roth, 1848 (după A. Popovici, La Question…, p. 42)

''Noi considerăm că rumînii sînt nu numai cei mai numeroşi, ci şi cei mai vechi locuitori de azi ai Transilvaniei. Imigrarea lor, din sudul Dunării în Transilvania, nu poate fi adeverită cu nici o dovadă istorică.''

A. Bielz, Handbuch del Landeskunde Siebenbürgens, 1857, p. 139-143

''Vedem mai întîi că elementele latine se păstrează mai des în regiunile vestice ale teritoriului geto-rumîn, unde romanitatea fusese mai intensă.

Dacă rumînii din Rumînia de azi ar fi venit din Peninsula Balcanică în evul mediu, cum pretind unii, s'ar putea oare ca ei să fi adus cu sine aceste cuvinte de origine latină – din care o parte lipseşte în sudul Dunării – şi să se fi aşezat cu ele, din întîmplare, tocmai în ţinutul în care odinioară populaţia romană era mai deasă?''

Sextil Puşcariu, Limba rumînă, Bucureşti, 1940, p. 339

''Toţi istoricii serioşi sînt uimiţi să vadă acest mic popor latin, aduşi în Dacia în anul 106 de marele împărat Traian, cum au transformat această provincie într'o Dacie felix şi cum, mai apoi, au rezistat cu o tenacitate extraordinară la toate invaziile barbare, această fabuloasă experienţă istorică, de două ori milenară, ei rezumînd'o în faimoasele lor proverbe: rumînul nu piere, pentru că apa trece, pietrele rămîn.''

Aurel C. Popovici, La Question roumaine, 1892, p. 39

''Rumînii, în exact aceeaşi măsură ca şi maghiarii, au dreptul la recunoştinţa Occidentului; în lupte înverşunate, desperate, ei au fost zidul de apărare al Occidentului dinaintea invaziei otomane.''

Rudolf Bergner, Rumänien, Eine Darstellung des Landes unde der Leute, Breslau, 1887, p. 272

''Rumînii, în decursul acestui lung interval, au dăinuit refugiaţi în munţi la adăpost de şuvoiul invaziilor. Barbarii îşi aveau calea lor bine trasată, etapele stabilite dinainte, de la răsărit la apus.

Dacă, din întîmplare, se aventurau spre nord, se loveau de Carpaţi ca de o barieră de netrecut.

Aceşti munţi erau, de altfel, excelent plasaţi pentru acest rol defensiv.

Timpul n'a avut darul să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa geto-rumînilor.

Rămăsese aceeaşi rasă rezistentă, răbdătoare, întrucît se considera nemuritoare.''

Ubicine, Les origines de l’histoire Roumaine, 1886, p. 116-117

''Aceste realităţi ne arată că, astăzi, toţi bulgarii cu toţi grecii şi cu toţi albanezii, adunaţi la un loc, nu dau numărul rumînilor din Geția şi din sudul Dunării.

Deci noi rumînii ajungem la 14½ milioane de suflete, grecii, bulgarii şi albanezii laolaltă abia ajung la 13 milioane.

Această proporţie trebuie să se fi păstrat în oarecare măsură şi în veacurile de mijloc.

Deoarece, dacă este adevărat că rumînii din Geția, cu timpul, şi'au putut asimila unele elemente alogene, în schimb, vlahii din sudul Dunării care roiau cu turmele în toată Peninsula, începând din Dalmaţia pînă la Marea Egee şi din Balcani pînă la Peloponez, în cea mai mare parte au fost deznaţionalizaţi.

În condiţiunile acestea, oricare ar fi natura consideraţiilor lingvistice, pare lucru de neadmis ca strămoşii unui popor, care reprezintă sinteza celor mai puternice tulpini din Geția şi Peninsulă, să fi rămas cu aşezările într'un teritoriu atît de redus, cum este triunghiul Scoplie-Niş-Sofia, ceea ce ar corespunde cu ţinutul cuprins între Sibiu-Turda-Braşov, iar ceilalţi, mai puţin numeroşi, să fi ocupat Geția cu întreaga Peninsulă Balcanică.''

Th. Capidan, Romanitatea balcanică, 1936, p. 41

''Dacă e ceva demn de remarcat în mod deosebit, e faptul că, deşi aflată în calea marilor invazii, străbătută în toate direcţiile de cetele înarmate ale migratorilor, Rumînia conservă o populaţie neamestecată şi rămîne mereu asemănătoare cu ea însăşi, chiar şi atunci cînd în jurul ei lumea întreagă se frămîntă şi se transformă. Imperiul roman dispare, dar colonia romană din Geția rămîne în picioare.

Imperiul bizantin se năruia, iar invadatorul otoman se opreşte la Dunăre, precum odinioară descendenţii lui Atila, iar pe malul Nistrului se opreşte înaintarea slavilor veniţi din Polonia.

Şi astfel, în mijlocul cataclismului universal, cînd toate neamurile pământului cădeau pradă dezastrului istoric, colonia traiană păstra antica ei naţionalitate şi ne transmitea ultimele vestigii ale idiomului popular roman, care deja nu se mai vorbea la Roma din vremea lui Cicero şi a lui Vergiliu.''

Elias Regnault, Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes, Paris, 1885, p. 8

''În îndelungatul răstimp – circa un mileniu – care separă părăsirea Daciei de formarea statului Ţării Rumîneşti sau Munteniei, pădurea a jucat un rol de căpetenie în continuitatea populaţiei romanice – a strămoşilor noştri nemijlociţi în stînga Dunării, în tot ţinutul carpato-danubian, de la Tisa până la ţărmul mării.

S'a vorbit mult şi se vorbeşte încă de ''retragerea'' la munte, de adăpostul pe care l'au oferit Carpaţii în tot timpul acestui mileniu; trebuie să se precizeze însă că muntele a fost însemnat, în primul rînd, prin pădurile sale, care însemnau nu numai adăpost, dar şi hrană variată. Iar cum pădurea acoperea nu numai munţii, dar şi dealurile şi o bună parte a cîmpiei, rezultatul a fost că romanicii s'au putut păstra deopotrivă şi la deal şi la şes.''

C. Giurescu, Istoria pădurii rumîneşti, Bucureşti, 1975, p. 29-30

''Dacă însă la istorici nu se pomeneşte de rumîni anume nimic, aceasta nu'i de mirare, nici straniu.

Căci doar şi în timpurile de demult, şi în cele mai dincoace, ba chiar şi în cele de astăzi, aşa-zis civilizate, vedem că istoricii consideră ca demni de pomenire mai mult pe cei care poartă armă decît pe cei care duc plugul ori bîta păstorească.''

Dimitrie Philippide, Istoria României, Leipzig, 1816, tom I, p. 140

''Timpul n'a avut puterea să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa geto-romanilor.

Rămăsese aceeaşi rasă, rezistentă, răbdătoare, întrucît se considera nemuritoare: Rumînul nu piere, sună un dicton popular în toate regiunile Rumîniei. Mai e şi'un altul aproape la fel de răspîndit: Apa trece, pietrele rămîn. Apa era năvălirea barbară, rumînii erau pietrele.''

Abdolonyme Honoré Ubicini, op. cit., p. 116-117

''Dar pe lîngă această forţă vitală, poporul rumîn mai posedă încă, într'o măsură remarcabilă, şi capacitatea de a asimila popoarele cu care vine în contact. (…) Rumînizarea acestora nu este rezultatul unei politici conştiente de deznaţionalizare; ea s'a produs încetul cu început, aproape neobservată, şi se explică prin marea putere de atracţie exercitată de către rumîni asupra altor popoare, datorită însuşirilor lor fizice şi morale. Frumuseţea şi inteligenţa, un foarte dezvoltat simţ al armoniei, sensibilitatea artistică, bunul simţ, profunda omenie, altruismul şi înţelegerea pentru vederile altora, în sfîrşit, o largă concepţie a vieţii care ştie să preţuiască darurile vieţii pămînteşti, dar la nevoie nu se teme nici de moarte, socotind'o drept o eliberare firească din această lume – toate acestea constituiesc laolaltă daruri naturale şi pricinuiesc un Weltanschauung atrăgător pentru alţii.''

Sextil Puşcariu, ''Revista Fundaţiilor Regale', nr. 8-9, 1941, p. 695-696

''Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi. Rumînii.

Ca să supravieţuim în Istorie, ne'am istovit mai mult decât s'au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pămîntul.

Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să'şi ridice privirile spre Miază-noapte şi să unească toate neamurile thracice într'un mare imperiu, Alexandru s'a lăsat atras în orbita civilizaţiei mediteraneene şi, ajuns în culmea puterii, s'a îndreptat spre Asia.

Thracii care, după spuse lui Herodot, erau ''cel mai numeros popor după Indieni'' au pierdut, prin Alexandru, singura lor şansă de a intra în istoria universală ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizanţului, prin împăraţii, ostaşii şi funcţionarii pe care i'au dat cu prisosinţă atât Răsăritului cât şi Apusului.

Dar Nicolae Iorga a înţeles admirabil consecinţele îndepărtate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriaşul rezervor de oameni, energii şi mituri pe care îl constituia spaţiul balcano-carpatic nu şi'a mai putut găsi de'atunci prilej de a intra masiv şi de-sine-stătător în Istorie. Politiceşte, Thracii au pierit fără urmaşi.

''Cel mai numeros popor după Indieni'' s'a stins şi s'a amestecat cu alte neamuri înainte de a mai fi avut timp să împlinească, în numele său, un rol major în Istorie.

O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvînt o catastrofă de incalculabile consecinţe pentru istoria Rumînilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanică şi s'au întins pînă la Adriatica.

Marea unitate etnică, lingvistică şi culturală pe care în pofida tuturor năvălirilor barbare, o alcătuia romanitatea orientală (care se numea chiar din secolul IV după Christos, Romania), a fost definitiv sfărîmată. Neamul rumînesc se va forma pe o întindere imensă – din Balcani şi pînă în munţii Tatrei – dar destinul lor politic va fi limitat la Geția.

Politiceşte, rumînitatea sud-dunăreană va fi condamnată; ca şi Thracia după Alexandru Machedon, Romania orientală va servi destinele altora.

Posibilităţile unui organism politic unitar, zămislindu'se în spaţiul întregii Romania, au fost definitiv anulate prin aşezarea masivă a Slavilor în Peninsula Balcanică.

De ce am idolatriza, noi, Rumînii, Istoria?

Descindem dintr'unul din ''neamurile cele mai numeroase din lume'' şi praful s'a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte.

Am făcut parte dintr'o Romanie de trei ori mai mare decît Dacia, şi ''vicisitudinile istoriei'' au sfărîmat'o definitiv; o mînă de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi cu lacrimi şi sînge, nenorocul de a se fi născut Rumîni.

Toată lumea e de acord că Geții se aflau aşezaţi pe pămîntul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s'a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit'o moşii şi strămoşii lui.

Istoria neamului rumînesc n'a fost decît o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie.

Ne'am alcătuit într'un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam mereu şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoştea pe duşman decît dacă îl vedea la el acasă.

Iar dacă se întîmpla vreodată să'l recunoască de departe şi se urnea să'l întîmpine, tot degeaba era; căci strategia trecea pe al doilea plan, lăsînd locul geloziilor şi protocolului.

Singura coaliţie occidentală împotriva Otomanilor s'a transformat, la Nicopole, în catastrofă, pentru că Ducele de Burgundia a cerut pentru cavalerii săi ''onoarea'' de a ataca întîi.

''Onoarea” aceasta nu o putea avea în nici un caz Mircea, un biet principe rumîn, deşi era singurul care cunoştea tactica lui Baiazid, singurul care a luptat cu el şi'l bătuse numai cu doi ani înainte la Rovine.

Istoria neamului rumînesc e alcătuită din atâta sînge şi atîta nenoroc datorită în primul rînd incapacităţii Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, ''ne'a scos din istorie'' victoria Imperiului otoman.

Timp de secole am luptat singuri.

Hărţuiam necontenit armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştim: traiul ''în afara istoriei''.

Istoria se făcea în Apus, fără noi, dar datorită sîngelui nostru.

Occidentalii nu şedeau nici ei cu mîinile în sîn, ci se luptau; dar se luptau între ei. Evident, lupta aceasta între fraţi, veri şi cumnaţi nu putea avea aceeaşi sîngeroasă intensitate ca, prin părţile noastre, lupta cu Turcii şi Tătarii.

Se ardeau oraşele şi pe'acolo, prin Apus, dar parcă tot mai rămînea ceva.

Occidentul e bogat în ruini, şi toate sînt “istorice”.

La noi, nu mai rămînea nimic, nici o urmă.

Încă de pe timpul năvălirilor barbare oamenii învăţaseră cum să'şi ardă satele – şi să le refacă, în primăvara următoare.

Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase nivelului vegetal la care o redusese ''Istoria''.

Aşezările rumîneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţînare a vegetaţiei.

În timpul acesta, la o mie, două de kilometri, spre Apus se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castelele, se înfrumuseţau mănăstirile, şi oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele sălbatice prin munţi şi prin păduri ca strămoşii noştri, care nu aveau altă vină decît aceea de a se fi născut ''în calea răutăţilor''.

Amintindu'şi de Evul Mediu rumînesc, de această “enigmă şi miracol” care este pentru erudiţi supravieţuirea neamului nostru, Lucian Blaga spunea că timp de un mileniu “Rumînii au sabotat Istoria”. Formula e inexactă şi nedreaptă.

Rumînii n'au sabotat Istoria.

Au înfruntat'o şi i'au rezistat din toate puterile lor.

Dacă ar fi vrut să o saboteze, n'ar fi purtat cîte cincizeci, şaizeci de războaie pe secol.

Ar fi deschis larg porţile şi ar fi lăsat duşmanul să treacă mai departe spre centrul şi Apusul Europei.

Ar fi lăsat să ''mărşăluiască'' ''Istoria'' ca pe vremea lui Attila, pînă la Orléans şi Milano. Aşa cum s'a şi întîmplat, de altfel, cînd hemoragia secolelor XV-XVI a început să'şi arate roadele: douăzeci de ani după moartea lui Ştefan cel Mare, Buda era prefăcută în paşalîc; optzeci de ani după moartea lui Mihai Viteazul, Turcii asediau Viena (1683).

Dar din fericire pentru Occident, Imperiul Otoman, care se pregătea să'i calce în curte, nu mai avea forţa pe care o avusese cu trei secole în urmă.

Forţa aceasta uriaşă se istovise în trecătoarea pe care o alcătuiau ţările rumîneşti şi vecinii lor; de la Dunărea de Jos pînă la Viena, le'au trebuit Otomanilor trei sute de ani.

Pînă la urmă au ieşit din trecătoare – dar atît de slăbiţi încît n'au mai avut timp decît să răsufle, ca să mai prindă puteri, şi să se întoarcă acasă, mai ales că acum, la sfîrşitul secolului al XVII-lea, Occidentul se întărise considerabil.

În aceste trei secole, Europa Occidentală se pregătea pentru hegemonia lumii şi aştepta, încrezătoare, bătălia decisivă.

Dar bătălia aceasta nici n'a mai fost nevoie s'o dea.

În faţa Occidentalilor nu se mai afla, ca în cîmpiile catalaunice oastea înspăimîntătoare şi intactă a lui Attila – ci rămăşiţele unei armate de invazie surprinsă într'o trecătoare, hărţuite, decimate şi istovite de trei secole de luptă.

Asta nu înseamnă sabotarea Istoriei. Asta înseamnă, cel mult, nenorocul de a împlini o misiune istorică de sacrificiu, misiune de care nici nu se ţine seama în istoriografie.

Căci, din păcate, conştiinţa istorică occidentală n'a valorificat încă misiunea popoarelor de frontieră, care au îngăduit Europei apusene să devină ceea ce a fost pînă mai ieri: stăpîna lumii.

Şi asta nu pentru că lucrurile de care vorbim n'ar fi cunoscute în Occident.

Cel puţin o parte din istoricii occidentali cunosc toate aceste fapte şi'şi dau seama de însemnătatea lor; dar nu pot face mai mult decît să le înregistreze în studii şi cărţi.

Conştiinţa istorică a totalităţii occidentalilor nu poate însă valorifica o ''misiune negativă'' a unui popor depărtat, de frontieră.''

Mircea Eliade, ''Teroarea istoriei'' şi destinul Rumîniei, în ''Cuvîntul Rumînesc'', iulie 1984.