În România, plățile în numerar între persoane juridice au fost interzise, practic, dintotdeauna. Plățile în numerar ale persoanelor fizice au fost mai mereu limitate. Mai precis, din 1996.
În ciuda Constituției, desigur. Mai precis, în disprețul acesteia.
Reamintesc că în Constituție este garantat dreptul de proprietate, inclusiv asupra banilor, iar caracterul licit al dobândirii averii este prezumat: art. 45. De asemenea, este garantată libertatea economică (art. 45), precum este protejată economia de piață și concurența loială (art. 135), cu consecinta că monopolul economic și spionajul bancar, fiscal sau, mai nou, digital, sunt indirect interzise.
Procesul de torpilare a plăților în numerar și a proprietății asupra banilor personali a început cu OG 15/1996 privind întărirea disciplinei financiare a continuat cu Codul civil din 2011 și cu Legea nr.70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare și modificarea OUG nr. 193/2002 privind introducerea instrumentelor “moderne” de plată (sic!). Legea nr. 296/2023 este doar un episod al acestui proces totalitar.
Din 1996 încoace, plățile în numerar au fost mereu excepția, modificată regresiv de guvern, în repetate rânduri.
Garanția “rezilienței” acestui proces totalitar a fost mereu BNR, mereu condusă de același guvernator.
În condițiile art. 2191 Cciv, banii pe care îi depunem în bănci devin proprietatea băncii imediat, iar noi căpătăm riscanta calitate de creditori ai băncii, cu nimic asigurați în caz de faliment al băncii și de suspiciuni la adresa noastră (că, de exemplu, protestăm contra regimului sau că purtăm jachete galbene).
Cele două acte normative relative la “disciplina financiară”, care au interzis, cu puține excepții, plățile și încasările în numerar fizic, au avut ca scopuri teoretice (declarate, dar ipocrite și false) prevenția falimentelor sistemice și a evaziunii fiscale.
Sub OG 15/1996, au dat faliment efectiv 8 bănci, dintre care 4 sunt și acum pe rol.
Toți deponenții și, mai ales, acționarii nesemnificativi, și-au pierdut economiile și investițiile în acele bănci.
De asemenea, a dat faliment FNI, cea mai mare și mai toxică schemă Ponzi a României, din care statul și cetățenii plătesc și acum despăgubiri “investitorilor” în FNI. Cea mai mare bancă a statului, CEC, era să intre în faliment din cauza implicării, ca garant, în această schemă Ponzi.
Tot faliment a fost și în cazul Bancorex, doar că a fost camuflat sub achiziția respectivei bănci de către BCR. Pierderile de un miliard de dolari din 1998 (15 miliarde de euro în banii de azi) au fost preluate de AVAB, actualmente, AAAS. Plătim și acum acele pierderi. Plus o taxă de drum inventată de Băsescu, inclusă în prețul carburantului.
Evaziunea fiscală a fost mereu astronomică sub acea reglementare din 1996.
Sub Legea nr. 70/2015 au dat faliment efectiv, vizibil, 4 mari companii de asigurări (Astra, Carpatica, City Insurance, Euroins), cu pagube de 3 miliarde de euro, suportate la final de asigurători.
De asemenea, sub camuflajul unor preluări și fuziuni ordonate de BNR, au dat faliment alte 6 bănci: Bank of Cyprus, Volksbank, Bancpost, Pireaus, Banca Românească, Banca Carpatica.
În ciuda super-profiturilor din sistemul bancar, și acum sunt în faliment virtual câteva bănci.
Fondurile de pensii administrate privat au avut investiții ciudate, cum ar fi acțiuni la o bancă rusească sau la o societate acuzată de corupție chiar de către DNA - sute de milioane de euro riscate prin plăți bancare, iar nu prin numerar.
Peste toate cele de mai sus tronează două realități remarcate și făcute publice de premierul Ciolacu:
- evaziunea fiscală se situează azi la 10% din PIB, adică la cca 40 de mld euro anual;
- din împrumuturile contractate de guvern în plandemie, 100 de mld lei (20 mld euro) au rămas fără urmă: pur și simplu, nu se știe unde sunt și ce s-a făcut cu ei.
Așadar, obligativitatea plăților și încasărilor prin bănci, existentă de 27 de ani în România, nu a eliminat nici falimentele bancare, nici evaziunea fiscală. Nici măcar nu le-a redus sau prevenit. Dimpotrivă, au proliferat mereu.
Bonus: nimic nu ne asigură că plafoanele actuale (excepția de la REGULA plăților prin virament bancar/digital) nu vor fi și mai reduse și că, ulterior, la finalul experimentului cu broasca fiartă la foc mic, nu se va trece la eliminarea oricărei plăți cu numerar.
Ce mai rămâne, ca scop al acestor reglementări totalitare?
Doar controlul și spionajul permanent al cetățenilor și al afacerilor.
Doar monopolul bancar, în asigurări și în gestiunea unor fonduri publice, cum ar fi pensiile și banii de sănătate.
Doar tâlhăriile bancare, cele din asigurări și, mai nou, tâlhăriile digitale.
