Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Antim,
Episcopul Nicomidiei, şi a celor împreună cu dînsul
(3 septembrie)
Cetatea Nicomidia a fost moştenirea Sfîntului Antim, care din tinereţe avea obiceiurile bărbatului desăvîrşit. Cu floarea tinereţii sale aducea rodul cel copt al nerăutăţii, crescînd cu trupul, împreună creştea şi cu duhul şi, ajungînd la vîrstă majoră, a covîrşit pe toţi cu faptele bune. Trupul lui era potolit, duhul smerit, zavistia dezrădăcinată, mînia întru dînsul nici urmă nu arăta, iuţimea nici se auzea vreodată, lenevirea izgonită, îmbuibarea nu avea întru dînsul loc, ci înfrînare întru toate, dragoste şi pace cu toţi, bună înţelegere între toţi, iar sîrguinţa lui pentru slava lui Dumnezeu se arăta înaintea tuturor.
Vieţuind el o viaţă aşa de îmbunătăţită, s-a făcut vrednic de rînduiala preoţească, în care calea cea mîntuitoare săvîrşea cu lucrul şi cu cuvîntul, învăţînd pe toţi rugăciunea cea gînditoare de Dumnezeu şi osteneala cea folositoare. Apoi Sfîntul Chiril, păstorul Bisericii Nicomidiei, murind, s-a ridicat în scaun Antim, a cărui ale-gere vrednică a fost mărturisită de sus, strălucind o lumi-nă cerească în biserică în vremea hirotonisirii şi oarecare glas dumnezeiesc auzindu-se.
Deci, primind rînduirea Bisericii Nicomidiei, ca un bun cîrmaci în mijlocul valurilor mari a păzit întreaga corabie de înecare. Căci deşi mulţi creştini erau înecaţi în mare pentru Hristos, nu s-au afundat în apele păgînătăţii, nu i-a înecat pe ei viforul închinării de idoli, nici nu i-a înghiţit adîncul iadului cel mai dedesubt, ci s-au aflat în limanul ceresc cel lin şi neînviforat prin povăţuirea şi cîrmuirea lui Antim, păstorul lor.
Acest bun păstor a adus lui Dumnezeu, prin cununile muce-niceşti, nu toată turma sa, însă puţini au rămas în viaţă. Pentru că era mare prigoană asupra creştinilor de la închinătorii de idoli în toate părţile Răsăritului şi mai ales în Nicomidia, unde vieţuiau atunci păgînii împăraţi Diocleţian şi Maximian. Dar Sfîntul Antim îi învăţa şi îi întărea pe toţi spre nevoinţă mucenicească, zicînd: "Acum se cade să ne arătăm noi creştini. Acum este vremea ne-voinţei, acum să stea cu vitejie la luptă cel ce este ostaş al lui Iisus Hristos. Aici să pătimim puţin pentru Hristos Cel ce a pătimit mult pentru noi. Aici să-L mărturisim pe El înaintea oamenilor, ca acolo El să ne mărturisească pe noi înaintea Tatălui Său cel ceresc. Aici să-L preamărim pe El înaintea oamenilor, ca acolo El să ne preamărească pe noi înaintea îngerilor Săi. Deci să-L preamărim pe Dumnezeu în trupurile noastre, dîndu-ne pe noi la bătăi. Să murim vremelnic, ca să fim veşnic vii. Să nu ne temem de chinuitorii care ne ucid, că de ne vor ucide aici pe noi, de cea mai fericită viaţă ne vor fi nouă pricinuitori. Capul tăiat îl încununează cu cunună nestricăcioasă dreapta Punătorului nostru de nevoinţă. Mădularele cele sfărîmate se vor lumina ca soarele în împărăţia Lui. Bătăile pe care le luăm, veşnică răsplătire ne vor înmulţi nouă, iar înroşirea prin sînge ne va duce pe noi în cămara Mirelui ceresc. Deci să răbdăm pînă la sînge, ca să fim privelişte îngerilor şi oamenilor".
Cu aste cuvinte şi cu altele asemenea cu acestea întărindu-şi turma Sfîntul Antim, o! cît de mulţi credincioşi s-au dat cu îndrăzneală pe sine singuri la chinurile cele amare pentru prea dulcele Iisus, Domnul lor! Unii din cei mai fierbinţi cu credinţa, rîvnind după Dumnezeu, au arătat o îndrăzneală ca aceasta: Cînd a ieşit porunca împărătească pentru uciderea creştinilor scrisă pe hîrtie şi a fost citită în mijlocul cetăţii Nicomidia, apoi a fost pironită în zid la loc de privelişte, Sfîntul Antim a mărturisit pe Hristos înaintea tuturor şi a rupt acea poruncă de pe zid şi a sfărîmat-o, ocărînd cu mare glas păgînătatea. Atunci mai întîi Antim s-a arătat mucenic în Nicomidia.
După aceasta, mai mulţi din boieri şi dintre marii slujitori ai casei împărăteşti începură a mărturisi pe Hristos pe faţă, spunînd că ei sînt creştini. Unii ca aceştia au fost Dorotei, Mardonie, Migdonie, Petru, Indis şi Gorgonie, cu alţi mulţi însoţitori ai lor, care se dădeau pe sine la chinuire pentru Hristos, şi dintre care nu puţini au ucis chinuitorii prin diferite feluri de morţi.
În aceeaşi vreme, spre mai grele scîrbe ale creştinilor, s-a întîmplat un lucru de acest fel. Nu se ştie de unde s-au aprins palatele împărăteşti şi o mare parte a lor a ars, lucru pe care păgînii l-au pus asupra creştinilor, zicînd că ei le-au aprins din ură. Atunci mînia împărătească s-a aprins foarte tare şi răcnea mai mult decît o fiară cumplită, înghiţind pe creştini. Căci erau grămezi mari de creştini tăiaţi de săbii, şi alţii arşi de foc. Dar şi singuri dintre credincioşi, cei mai mulţi bărbaţi şi femei, văzînd moartea de neînlăturat ce se grămădea asupra altora, asemenea şi asupra lor, se aruncau pe ei înşişi în foc ca într-o apă rece, aprinzîndu-se cu dumnezeiască dragoste; iar cealaltă mulţime de popor creştinesc era legată de chinuitori, pusă în luntre şi înecată în adîncul mării. Şi nu numai trupurile celor vii, ci şi trupurile mucenicilor celor morţi cu cinste îngropate, împărăteasca mînie cea neîmblînzită a poruncit să le dezgroape din pămînt şi să le arunce în mare, ca nu cumva să se cinstească de către creştinii rămaşi. Atît era de mare prigoana, între care Sfîntul Antim era tîrît mai întîi decît toţi, ca un mieluşel spre junghiere, pentru că lupii se sîrguiau să-l rupă mai întîi pe păstor, apoi să înghită turma. Dar dumnezeiasca purtare de grijă şi acoperire îl păzea pe Antim într-un sat oarecare ce se numea Seman, ca mai întîi oile sale cuvîntătoare să le trimită la Dumnezeu şi după aceea să meargă şi el, pecetluind Biserica Nicomidiei cu vărsarea sîngelui credinţei sale. Atunci şi pe cei douăzeci de mii de sfinţi i-au ars în biserică, în ziua naşterii lui Hristos, iar rămăşiţele turmei lui erau închise în temniţă pe care sfîntul îi învăţa şi îi întărea prin desele sale scrisori trimise lor în taină.
Măcar că nu era la ei cu trupul, căci era depărtat de dînşii pentru o vreme, după dumnezeiasca poruncă, dar cu duhul se afla prin temniţe lîngă dînşii şi le punea înainte masă duhovnicească prin scrisorile sale. Oile se luptau la arătare, iar păstorul se lupta în taină cu lupii. Nu se ascundea sfîntul temîndu-se de munci, căci pe cei mai slabi îi sprijinea cu învăţătura şi cu rugăciunea, pe cei neputincioşi îi întărea, pe cei fricoşi îi făcea îndrăzneţi, pînă ce avea să-i pună pe toţi înaintea lui Hristos, apoi şi pe sine urma să se dea la aceleaşi munci.
Prin tăinuita lui întărire, unul din cei credincioşi, anume Zinon, fiind ostaş, a mustrat înaintea tuturor pentru păgînătate pe împăratul Maximian, căci era în Nicomidia, aproape de locul cel de privelişte, o capişte a zeiţei păgîne, pe care o cinstea foarte mult acolo. La acea zeiţă aducea multă jertfă Maximian cu oastea sa şi cu tot poporul, închinîndu-se idolului. În acea vreme a praznicului urît de Dumnezeu, Zinon, stînd la un loc înalt, a strigat cu voce tare către împărat: "Te amăgeşti, împărate, închinîndu-te pietrei celei fără suflet şi lemnului celui mut, pentru că aceasta este înşelăciune diavolească, care duce în pierzare pe închinătorii săi. Să cunoşti, Maximiane, şi să întorci ochii tăi spre cer şi pe cei dinăuntru. Vezi şi din zidirea prealuminată, ce fel este Făcătorul. Cunoaşte-l din făpturi. Învaţă să cinsteşti pe acest Dumnezeu care nu binevoieşte în sîngele celor junghiate şi în puturosul fum al necuvîntătoarelor dobitoace ce se ard, ci binevoieşte în sufletele curate şi în inima cea curată a zidirii".
Auzind Maximian acestea, a poruncit ca Zinon să fie prins şi bătut cu pietre peste faţă şi peste gură pentru acele cuvinte îndrăzneţe către împărat. Aşadar, l-au prins şi l-au lovit peste dinţi de i-au stricat chipul şi i-au sfărîmat limba care mărturisea pe Hristos. Apoi, fiind încă viu, l-au scos din cetate, tăindu-i sfîntul cap, după porunca împăratului.
În acea vreme, Sfîntul Antim a trimis pe diacon de la locul în care era ascuns, cu scrisorile sale la Dorotei şi la toţi cei ce şedeau în temniţă, care erau închişi cu dînsul pentru Hristos, îndemnîndu-i la răbdare, ca să moară veselindu-se pentru dătătorul de viaţă, Domnul tuturor.
Pe acest diacon l-au prins păgînii şi l-au dus înaintea lui Maximian împăratul, cu scrisorile Sfîntului Antim trimise la mucenici, pe care luîndu-le împăratul, le-a citit şi a aflat scris acolo ceea ce nu era plăcut lui. Căci era scrisă acolo închinăciune iubită de la sfîntul, milostivire osîrdnică, sfătuire părintească, învăţătură păs-torească, binecuvîntare arhierească pentru nevoinţa mucenicească şi întărire spre călcarea idolilor.
De acestea toate mîniindu-se împăratul, a poruncit ca toţi să fie scoşi din temniţă şi să fie aduşi înaintea judecăţii sale, spre care ei căutînd cu ochi mîndri şi cu faţă de fiară i-a ocărît mult, apoi a poruncit să se citească scrisoarea lui Antim, spre ocara şi mustrarea lor, zicînd: "Voi credeţi în înşelătoarele chinuri ale acestui om rău şi ascultaţi îndărătnica lui învăţătură, iar nu porunca cea îm-părătească?" Auzind ei scrisoarea citită şi văzînd pe diaconul lui Antim, s-au bucurat mult şi au vărsat lacrimi de bucurie urînd sănătate diaconului care stătea departe cu privire luminoasă, cu faţă veselă şi cu cap plecat, zugrăvind în inimile lor cuvintele Sfîntului Antim care se citeau spre mustrarea lor.
Împăratul a zis către diacon: "Spune-ne de unde ai venit, cine ţi-a dat aceste scrisori care îndărătnicesc poporul şi unde se ascunde cel ce te-a trimis pe tine?" Iar diaconul, deschizînd gura sa plină de dar, a început a grăi aşa: "Cel ce trimite aceste scrisori este păstor".
Dar stînd departe de la turmă, o învaţă prin scrisori şi o îndeamnă spre dreapta credinţă, mai ales cînd aude despre năvălirea lupilor celor mulţi asupra turmei celei cuvîntătoare. Atunci cu mare glas spune oilor ce trebuie să facă şi le spune de la Cel mai întîi păstor cuvintele acestea: "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide. Această scrisoare o aduc eu acestei turme a lui Hristos şi o arăt, iar unde este el acum nu voi spune, pentru că mare nebunie ar fi de m-aş face vînzătorul păstorului meu de la care mult folos se primeşte, care şi fără să mai zic eu ceva, învăţătura lui degrabă va fi arătată, căci nu poate cetatea să se ascundă stînd deasupra muntelui.
De aceste cuvinte îndrăzneţe mîniindu-se prigonitorul, a osîndit pe sfîntul diacon la moarte. Numele lui era Teofil. Mai întîi îi tăiară limba cea dulce grăitoare. Apoi, lovindu-l cu pietre şi cu săgeţi rănindu-l, l-au ucis. După aceasta pe mucenicii de faţă pu-nîndu-i la judecată, a poruncit să-i piardă în multe feluri. Sfîntului Dorotei să-i taie capul, pe Mardonie cu foc să-l ardă, pe Migdonie să-l arunce de viu în groapă şi să-l acopere cu pămînt, iar lui Gorgonie, Indis şi Petru, legîndu-le cîte o piatră de moară la grumaji, să-i arunce în mare şi pe toţi ceilalţi să-i omoare cu diferite morţi, care prin răbdarea a felurite chinuri toţi s-au înălţat la Domnul. Iar trupurile mucenicilor aruncate în mare, pescarii cu mrejele le-au tras afară, pe care o fecioară, pe nume Doamna, le-a îngropat. Fiind înştiinţaţi păgînii de aceasta, au ucis-o şi pe ea cu sabia pe cînd se ruga deasupra moaştelor sfinţilor.
În aceeaşi vreme şi Eftimie, cel ce prin învăţătura sa pe mulţi i-a adus la mărturisirea lui Hristos spre mucenicească nevoinţă, acolo iarăşi în Nicomidia, după felurite munci, prin sabie şi-a luat sfîrşitul. Apoi, după cei mulţi, a sosit şi vremea Sfîntului Antim ca să pătimească pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.
Ascunzîndu-se el în satul Seman şi semănînd în taină cuvîntul lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos Domnul înmulţind-o, s-a înştiinţat de dînsul Maximian şi îndată a trimis douăzeci de ostaşi călări să-l prindă. Ajungînd ei la satul acela, i-au întîmpinat Sfîntul Antim şi pe el însuşi l-au întrebat despre dînsul: "Unde se află Antim, învăţătorul creştinesc?" Iar el, luîndu-i pe ei, i-a dus în ca-sa sa, zicîndu-le: "Vă voi spune vouă de Antim şi vi-l voi da pe el în mîinile voastre, numai să vă odihniţi puţin de cale". Şi le-a pus înainte mîncare şi le-a făcut ospăţ după putere, hrănindu-i cu dra-goste. Apoi s-a arătat pe sine că el este Antim. "Eu sînt, a zis el, cel pe care îl căutaţi. Luaţi-mă şi mă duceţi la cel ce v-a trimis!" Auzind ostaşii aceasta, s-au mirat şi se ruşinau să caute la cinstitele lui cărunteţe, văzînd primirea cu dragoste şi ospătarea făcută de dînsul. Apoi se gîndeau că nu spre binele vieţii acesteia îl vor duce la împărat pe acest om bun şi nevinovat, ci la cel mai de pe urmă rău şi la moarte sigură în urma cumplitelor munci. De acest lucru fiindu-le jale şi ruşine înaintea feţei Sfîntului Antim, îi ziseră: "Nu te vom lua cu noi, ci te sfătuim să te ascunzi, iar nouă ne este destul să spunem înaintea lui Maximian că am căutat pretutindeni împrejurul Nicomidiei pe Antim şi nu l-am aflat!" Însă Antim, care păzea cu sfinţenie poruncile Domnului, îi învăţa să grăiască ade-vărul, nevrînd să spună minciună pentru dînsul.
Deci aceasta şi dorind, să moară pentru Hristos, a mers pe cale cu dînşii. Mergînd împreună, le grăia lor cuvîntul lui Dumnezeu, învăţîndu-i credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi nu a căzut în deşert sămînţa cuvîntului semănată de el, ci pe pămînt bun a nimerit; pentru că s-a înrădăcinat în inimile lor şi a răsărit şi a crescut prin desăvîrşirea credinţei. Iar cînd au ajuns la un rîu, a făcut sfîntul rugăciune pentru ei şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Apoi iar începură pe cale a vorbi cuvînt folositor de suflet pînă au ajuns la cetate. Deci, intrînd Sfîntul Antim în cetate, au spus despre dînsul lui Maximian, iar el a poruncit ca să-l aducă legat înaintea lui.
În acest fel a stat sfîntul înaintea prigonitorului avînd mîinile legate la spate, căci aşa se cădea să stea legat pentru dreptate, ca un tîlhar înaintea judecăţii păgînilor. Mintea însă o avea îndreptată spre cer, de acolo nădăjduind ajutor. Apoi a poruncit prigonitorul ca toate uneltele gătite spre muncire să fie aduse, vrînd mai înainte să înfricoşeze pe Antim prin vederea acelora ca, văzîndu-le, să cu-noască ce are să pătimească şi temîndu-se, să se plece la voia cea împărătească. Apoi a început a-l întreba, zicînd: "Tu eşti Antim care te rătăceşti după un om prost ce se zice Hristos şi duci după tine, în aceeaşi rătăcire, poporul cel simplu, amăgindu-i şi în-dărătnicindu-i să se împotrivească poruncii noastre împărăteşti, iar pe zeii noştri cu nenumărate deosebiri să-i hulească şi să-i ocărască?"
Iar el, netemîndu-se de uneltele puse de faţă şi de cuvintele muncitorului, a zis: "Să ştii, împărate, că la această întrebare a ta n-aş fi răspuns nimic de nu m-ar fi sfătuit dumnezeiescul Apostol, care ne învaţă să fim gata întotdeauna spre tot răspunsul către cel ce ne întreabă cuvînt pentru credinţa noastră. Căci ne-a făgăduit Dumnezeu să ne dea gură şi înţelepciune, căreia nimeni nu i se va putea împotrivi, şi nu-i vor putea răspunde cei ce ne vor sta nouă împotrivă. Eu mai întîi am rîs de idolii voştri pe care îi numiţi dumnezei, iar acum rîd de marea ta nebunie, că ai nădăjduit să mă rupi de Ziditorul meu, care şi pe tine, zidire a Sa nemulţumitoare, te-a cinstit cu chipul Său. Pentru ce m-ai adus legat la a ta judecată şi uneltele tale de chinuire le-ai pus înaintea ochilor mei? Voieşti cu acestea să mă înfricoşezi, ca temîndu-mă, să mă supun poruncii tale fără Dumnezeu? Nu vei putea să înfricoşezi cu acestea pe cel ce singur caută să moară pentru Domnul său. Să le pui pe acestea înaintea celor ce sînt nerăbdători şi fricoşi, cărora le este mare mîngîiere viaţa aceasta vremelnică, iar pierderea vieţii acesteia vremelnice le este mare chin. Pe aceia să-i înfricoşezi cu acestea, iar nu pe mine. Că mie acest trup de pămînt şi această viaţă vremelnică îmi sînt ca nişte grele legături şi temniţă, căci nu lasă sufletul meu să treacă la doritul Dumnezeu; iar ale tale îngroziri, pedepsele şi muncile îmi sînt mai primite decît toată dulceaţa, că ele au ca urmare moartea care mă va dezlega din trupeştile legături şi mă va trimite acolo unde este toată dorirea mea".
Acestea zicîndu-le Sfîntul Antim, a poruncit prigonitorului să-l bată cu pietre peste grumaz, iar el, primind aceasta cu mul-ţumire ca pe un început al pătimirii pentru Hristos şi ca pe o tre-ime a cununilor, dorea cele mai mari bătăi, vrînd să moştenească mai bună răsplătire. Pe de o parte rîzînd şi batjocorind pe chi-nuitor, iar pe de altă parte mîniindu-l, ca cu mai mari bătăi să po-runcească a-l munci, repeta acest cuvînt proorocesc: "Idolii, care nu au făcut cerul şi pămîntul, să piară!"
Aceste cuvinte au pătruns în inima chinuitorului şi a poruncit să i se găurească picioarele cu ţepuşi de fier. Dar şi acea muncă era veselia sfîntului pentru că, bucurîndu-se, lăuda pe Dumnezeu Care l-a învrednicit a răbda unele ca acestea pentru numele lui Hristos. Apoi Maximian a poruncit să se aştearnă pe pămînt hîrburi ascuţite şi punînd pe sfîntul gol peste ele, a poruncit să fie bătut cu toiege, ca îndată durerea să străbată inima lui, de deasupra din bătaia toiegelor, iar de dedesubt din ascuţirea hîrburilor. Dar el şi atunci, nedeznădăjduindu-se de biruinţa sa asupra chinuitorului, cînta astfel: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Împărate al veacurilor, că m-ai încins cu putere spre război, împiedicat-ai pe toţi cei ce se sculau asupra mea sub mine; vrăjmaşii mei au fugit şi pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai pierdut".
După aceasta altă muncă a scornit chinuitorul. A pus în pi-cioarele lui încălţăminte de aramă arsă în foc pînă s-a înroşit. Ci oarecare dumnezeiesc dar de sus a urmărit pe pătimitorul, întă-rindu-l în chinuri; şi a auzit un glas, făcîndu-i cununa de grabă şi făcînd veselie inimii lui. Din acea dumnezeiască mîngîiere, a în-ceput, la arătare, a nu băga de seamă la chinuri, ca şi cum nu ar fi suferit nici o durere şi zîmbea cu faţa veselindu-se. Iar chinuitorul, văzînd aceasta, înnebunea mai mult şi zicea că este vrăjitor şi cu farmece biruieşte puterea focului arzător. Apoi întreba pricina pentru care se veseleşte, fiind într-un chin ca acesta. Iar el a zis: "Pentru aceasta sînt bucuros, că chinurile acestea de acum îmi sînt nădejde încredinţată de bunătăţile cele făgăduite. Degrabă voi birui mînia ta cea deşartă şi pe idolii tăi îi voi arăta mult mai nepu-tincioşi decît puterea omenească şi te vei căi de bucuria ta în veci, dar fără de folos. Nu te vei duce mai întîi din viaţa aceasta pînă ce nu te vei osîndi în veşnica pierzare".
Cu aceste cuvinte mai tare aprinzîndu-se împăratul, a poruncit să lege pe sfîntul de o roată şi întorcînd cu dînsul roata să ardă trupul lui cu foc. Dar cînd slujitorii începură să împlinească această poruncă, legînd pe Antim de roată şi foc punînd dedesubt, deodată au căzut ca morţi, căci a stat roata şi s-a repezit focul spre dînşii şi i-au ars şi au mărturisit înaintea chinuitorului, zicînd: "Cînd am început a întoarce roata şi a arde dedesubt pe cel legat, s-au arătat aproape de noi trei bărbaţi purtători de lumină, zicînd: (r) Nu te teme, robule al lui Dumnezeu, Antime! Ż Căutînd el spre noi, a căzut frica pe noi şi focul de sub roată în faţa noastră s-a întors şi ne-a vătămat". Acestea auzindu-le, chinuitorul s-a mirat mult şi toate acestea le-a socotit farmece. Apoi, scoţînd de pe roată pe sfîntul Antim, îl îngroziră cu tăiere de sabie de nu va jertfi idolilor. Iar mucenicul, auzind de tăiere de sabie, s-a bucurat şi s-a rugat lui Dumnezeu dinadins să-l trimită cu izbîndă mai degrabă la turma sa care mai înainte de el prin mucenicie s-a suit la cer, ca să poată zice: "Iată eu şi pruncii care mi i-ai dat, Doamne!"
Mai întîi păgînul a poruncit să-l ducă în temniţă legat cu lanţuri de fier. Ducîndu-l, Sfîntul lăuda şi binecuvînta pe Dumnezeu pentru toate, apoi deodată a strălucit peste el o lumină din cer şi s-au sfărîmat lanţurile care îl legau. Slujitorii care îl duceau au căzut de frică, iar el, ridicîndu-i, le zicea lor să-şi îndeplinească porunca. Ajungînd la temniţă, sfîntul a intrat între făcătorii de rele şi între tîlharii care şedeau acolo şi, intrînd, se veselea ca la un ospăţ mare sau ca la o nuntă, căci punînd înaintea lor duhov-nicească hrană a cuvîntului lui Dumnezeu şi gătindu-le băutura dreptei măriri, i-a cîştigat pe toţi lui Hristos şi i-a împreunat cu Biserica, învăţîndu-i credinţa şi lucrurile bune. Tot acolo în acea temniţă i-a născut pe ei prin baia botezului şi a fost temniţa biserică luminată, plină de Duhul Sfînt, unde, şezînd, ziua şi noaptea aducea jertfă de laudă lui Dumnezeu.
Înştiinţîndu-se de aceasta Maximian, a poruncit să-l aducă pe Sfîntul Antim înaintea sa şi a început a-l îndemna cu îmbunări spre închinarea la dumnezeii lor, făgăduindu-i să-l facă mai mare decît toţi cei ce jertfesc idolilor. Dar el, prin obişnuita sa îndrăzneală, a răspuns împăratului: "Mai înainte de cuvintele tale sînt şi eu preot începător între dumnezeieştii preoţi şi preot al lui Hristos, întîiul începător al păstorilor, care S-a îmbrăcat în trupul meu şi S-a pogorît la mine pentru mine. Acela S-a făcut lui Dumnezeu-Tatăl jertfă pentru popoare, a murit pe Cruce, s-a pogorît şi a înviat în a treia zi şi la ceruri cu slavă S-a înălţat, ridicînd cu Sine pe toţi cei ce cred într-însul. Aceluia Îi sînt preot şi Aceluia pe sine-mi mă aduc jertfă vie, iar a voastră jertfire şi jertfă şi idolii voştri întuneric sînt şi întru întunericul cel veşnic vor merge".
Auzind acestea, chinuitorul l-a osîndit la moarte şi mergea sfîntul la moarte plin de bucurie. "Acum este, zicea el, vremea veseliei mele, acum este cîştigarea dorinţei mele, acum mi se deschide uşa vieţii veşnice, ca ieşind din trup să intru la Domnul şi să mă satur cînd mi se va arăta slava Lui". Ajungînd la locul în care avea, prin vremelnică moarte, să treacă la viaţa cea nesfîrşită a cerut vreme de rugăciune şi îndestulat rugîndu-se şi-a plecat sfîntul său cap pe care i l-au tăiat cu securea, după porunca împăratului. Aşa a luat sfîrşit mucenicia sa pentru Hristos, la 3 septembrie. Iar pe înnoptate, mergînd oarecare din credincioşi în taină, au luat mult pătimitorul lui trup şi l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Prea Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
