Sfântul Ierarh Eutihie, Patriarhul Constantinopolului (582)

 Viaţa Sfîntului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului

(6 aprilie)

Ţara Frigiei şi satul ce se numea dumnezeiesc, a fost patria Sfîntului Eutihie, pe care el îngrădindu-l cu ziduri de piatră, a zidit o biserică mare în numele Sfinţilor patruzeci de Mucenici şi a făcut acolo locaş de rugăciune pentru călugări, care petreceau viaţa îngerească în rînduiala monahicească, pentru ca nu numai cu numele, ci şi cu lucrul să fie satul acela dumnezeiesc şi s-a întemeiat ca o cetate puternică, cu sîrguinţa sfîntului. Părinţii lui au fost Alexandru, ostaş şi Sinezia, fiica unui cinstit şi îmbunătăţit preot Isihie, care slujea în biserica Augustopoliei.

Sinezia, cînd purta în pîntece pe acest dreptcredincios rod, odihnindu-se într-o noapte, a văzut o lumină negrăită strălucind şi s-a înspăimîntat, apoi gîndea în sine, ce să însemne aceasta. Dar a fost ca o însemnare a luminii celei duhovniceşti, care avea să se nască dintr-însa, adică a luminătorului multora, care erau în întunericul rătăcirii. Pentru că Domnul pe robul său, precum altădată pe Ieremia Proorocul, mai înainte de a ieşi din pîntecele maicii sale, l-a sfinţit şi l-a însemnat să fie mare Arhiereu şi lumina lumii. Şi s-a botezat pruncul de moşul său mai sus amintit, adică de prezbiterul Isihie, şi l-a dat la învăţătura cărţii, căci se arătau din copilăreasca lui vîrstă semnele rînduielii ce avea să fie în el. Pentru că pruncii ce erau de o seamă cu el, mulţi învăţau la prezbiteriul acela, jucîndu-se şi scriindu-şi numele pe ziduri, numindu-se unii prezbiteri, alţii cu alte dregătorii, iar acest fericit prunc şi-a scris vrednicia patriarhiei lui astfel: Eutihie Patriarhul, ca şi cum proorocea, adeverind cinstea patriarhiei, ce era să i se dea de la Dumnezeu.

Cînd era de doisprezece ani, a fost trimis de părinţi şi de moşul lui la Constantinopol pentru învăţătura cea mai mare. Acolo sporind bine în înţelepciunea cea din afară, pe mulţi covîrşindu-i, s-a convins că înţelepciunea din afară nu este de sus pogorîtă după cuvintele Sfîntului Apostol Iacov; ci pămîntească, sufletească, diavolească - care caută adică bunătăţi pămînteşti, slujind poftelor în simţirile trupeşti, cele iubitoare de desfătări ale sufletului, şi urmînd mîndriei diavolului -, care nu le aduce iubitorilor săi nici un rod duhovnicesc. Iar înţelepciunea cea de sus este curată mai întîi, după aceea paşnică, blîndă, bineascultătoare, plină de milă şi de rodurile cele bune, cu care satură pe iubitorii ei.

Deci, înţelepciunea care se coboară de sus, căutînd-o acest binecunoscător tînăr cu sîrguinţă şi cu minte bărbătească, apoi aflînd-o, a pus sfat bun în mintea sa, ca nu lumii, ci lui Dumnezeu să slujească în ceata monahicească. Deci, ajungînd la vîrsta şi la anii bărbatului desăvîrşit la călugărie gîndind în minte cu neschimbat scop, i s-a întîmplat, după rînduiala lui Dumnezeu, puţină împiedicare, care l-a oprit oarece vreme de la rînduiala mona-hicească. Aceasta s-a întîmplat astfel: Mitropolitul cetăţii Amasia şi alţi oarecare din cei cinstiţi au silit pe fericitul cu mare rugăminte, chiar şi fără de călugărie să primească episcopia cetăţii Lazichia. Deci fericitul Eutihie, supunîndu-se voii mitropolitului şi celorlalţi ca lui Dumnezeu, s-a dat pe sine ca un miel celui cel tunde, arhiereului Amasiei, care venise la Constantinopol pentru oarecare trebuinţe bisericeşti şi luîndu-l l-a dus în biserica Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ce se numea Urbikiul, căci fusese ridicată cîndva de către Urbikie, voievodul Răsăritului. Acolo la un loc deosebit, i-a tuns pe ei pentru ierarhia bisericească. Iar cînd se tundea el, din întîmplare i-au căzut toţi perii în sfînta apă din cristelniţă şi grăiau cu mirare cei ce erau de faţă, că ceea ce l-a născut cu duhovnicească naştere (adică cu Botezul) aceea singură i-a fost primitoare în ierarhie, primind într-însa perii lui.

După aceasta a fost hirotonisit diacon, apoi prezbiter, în al treizecilea an al vieţii sale. Şi acum fiind aproape de primirea vredniciei episcopiei, rînduind purtarea de grijă a lui Dumnezeu cele mai bune pentru robul Său, în vremea cea viitoare a schimbat acest sfat şi s-a dat altui bărbat acea episcopie a Lazichiei. Sfîntul Eutihie, avînd scopul cel mai dinainte spre călugărie, s-a dus într-una din mănăstirile Amasiei şi s-a îmbrăcat în călugăreasca rînduială. Mănăstirea aceea era zidită de sfinţii bărbaţi Meletie, Uranie şi Selevchie care fuseseră odată episcopi, fiecare la vremea sa, ai Bisericii din Amasia şi în sfinţenia lor au odihnit întru Domnul, dînd din mormintele lor tămăduiri bolnavilor, prin minuni. Şi se povesteşte de acel mare Selevchie, că în viaţa sa fusese făcător de minuni. Pentru că odată, cuprinzînd ţara aceea o foamete mare şi alergînd la Sfîntul Selevchie, pentru hrană, mulţime fără număr de săraci şi scăpătaţi, el şi-a deşertat toate hambarele. Împărţitorul de grîu nemaiavînd ce să împartă la cei ce cereau şi nesuferind supărările de la dînşii, s-a dus la sfîntul şi i-a dat cheile. Iar el luînd cheile, le-a pus pe patul său şi toată noaptea s-a rugat lui Dumnezeu să nu omoare cu foame pe poporul său, ci să le trimită hrană cu atotputernica Sa mînă.

A doua zi s-a găsit hambarul atît de plin de grîu, încît nici uşile nu erau cu putinţă a se deschide. Lua poporul fără de opreală, cît le trebuia şi cît putea să ia şi, luîndu-se din grîu, nu se împuţina. Şi cîţi luau cu măsură şi cu număr, acel număr de măsuri s-a găsit scris foarte mare, (adică o sută de mii de măsuri) din grîul scos din hambarele lui Selevchie, care îl înmulţise Dumnezeu cu rugăciunile aceluia. Acestea despre Sfîntul Selevchie. Iar mormîntul Sfîntului Uranie, care a împodobit odată scaunul în Iberia şi s-a îngropat acolo, asemenea s-a aflat dînd tămăduiri de toate neputinţele. De nişte bărbaţi ca aceştia a fost zidită mănăstirea Amasiei, în care, după aceea Cuviosul Eutihie, primind asupra sa îngerescul chip cu îmbrăcăminte călugărească, şi-a încins mijlocul cu adevărul; apoi a luat armele lui Dumnezeu, a fost pus arhimandrit al tuturor mănăstirilor din mitropolia Amasiei şi ales povăţuitor al călugărilor.

În acea vreme împărăţea Iustinian cel Mare, de către care au fost chemaţi arhiereii la al cincilea Sinod din toată lumea. Şi se întîmplase atunci că mitropolitul Amasiei era cuprins de o boală şi l-a rugat pe Cuviosul Eutihie Arhimandritul, ca să se ducă în locul lui la Sinod în Constantinopol. Deci, gătindu-se fericitul de cale, i s-a arătat în vis o vedenie în acest fel: Degetul lui Dumnezeu îl vedea întins pe tăria cerului, spre muntele ce era deasupra mănăstirii lui, care era foarte înalt şi avea pe el o biserică de rugăciune a Sfîntului mucenic Talaleu. Deci, arătînd degetul lui Dumnezeu înălţimea muntelui, s-a auzit un glas de sus, zicînd către Eutihie: "Acolo vei fi episcop".

Deşteptîndu-se din somn, se minuna de vedenia aceea şi nu se pricepea ce va fi aceasta. Iar aceea însemna cinstea cea înaltă a patriarhiei Constantinopolului, la care avea să se ridice, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu. Iar după ce s-a dus la Constantinopol, Prea sfinţitul patriarh Mina, fiind bătrîn şi aproape de sfîrşit, văzînd pe fericitul Eutihie, a zis în chip proorocesc despre dînsul către clerul său, că acela are să fie patriarh după dînsul şi i-a poruncit, ca să locuiască în casele cele patriarhiceşti şi cu dragoste vorbea cu dînsul, îndulcindu-se cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate. Apoi l-a trimis la împărat, vestindu-i aceluia mai înainte despre buna pregătire şi despre buna purtare a bărbatului aceluia. Din întîmplare era în ceasul acela oarecare din eretici înaintea împăratului. Aceia au început a pune întrebări sfîntului despre dogmele credinţei şi n-au putut să stea împotriva înţelepciunii lui şi a duhului cu care grăia. Iar întrebarea le era aceasta: "Oare se cade să-i anatemizeze pe eretici după moartea lor?" Adică grăiau că asupra acelora care după moarte au fost cunoscuţi ca eretici, nu se cade a pune anatema. Iar Sfîntul Eutihie grăia împotrivă: "Cu adevărat, pe eretici se cade şi după moarte a-i pedepsi cu anatema". Şi a adus din scriptura lui Iosie, împăratul Ierusalimului, cum că oasele închinătorilor de idoli celor morţi, după mulţi ani le-a scos din morminte şi le-a ars cu foc. Deci, asemenea şi pe eretici, după moartea lor, se cuvine a-i pedepsi. Din acel ceas Cuviosul Eutihie era iubit de împărat şi de toţi cinstit şi lăudat.

În acea vreme Sinodul încă neadunîndu-se, s-a îmbolnăvit preasfinţitul patriarh Mina, fiind plin de zile, şi s-a dus către Domnul. Mulţi din duhovniceasca rînduială căutau acea cinste la împărat, cu daruri şi cu mijlociri. Împăratul, a cărui inimă era în mîinile lui Dumnezeu, gîndea la Fericitul Eutihie şi a poruncit unuia din sfetnicii săi, bărbat cinstit, cu numele Petru, ca să păzească cu cinste pe Arhimandritul Amasiei, ca să nu fugă în taină din Constantinopol, ferindu-se de lauda omenească. Atunci i s-a arătat Sfîntului o altă vedenie în vis, pe care singur mai pe urmă a spus-o casnicilor săi: "Mi se părea că vedeam o casă mare şi prealuminoasă şi într-însa era un pat aşternut cu podoabe de mare preţ. Şi şedea o femeie cinstită pe patul acela, cu numele Sofia, care chemîndu-mă la sine, mi-a arătat podoabele sale. Atunci am văzut îndată acoperămîntul casei plin de zăpadă şi pe un prunc care stătea în zăpadă cu numele Soteric care era gata să alunece şi să cadă jos de pe acoperămînt. Iar eu, apucîndu-l, l-am coborît de pe acoperămînt, l-am izbăvit din zăpadă şi l-am salvat de la cădere". Această vedenie a avut-o el în noaptea dinaintea alegerii lui la patriarhie, care s-a împlinit îndată.

Pentru că acea cinstită femeie pe care o văzuse, cu numele Sofia, nu însemna altceva decît Sfînta Sofia soborniceasca Biserică a Constantinopolului. Iar podoabele ei însemnau bisericeştile lucruri în timp ce pruncul Soteric, care era gata să cadă de pe acoperămînt, însemna dogmaticeasca mărturisire, care era aproape de eretica alunecare şi cădere, avînd trebuinţă de grabnicul ajutor al bunului păstor. Şi împăratul a avut o dumnezeiască descoperire despre Cuviosul Eutihie, precum singur împăratul a spus suitei sale şi la tot clerul Bisericii celei mari, zicînd cu jurămînt: "Fiind eu în biserica Sfîntului Apostol Petru din Atira, la rugăciune, am dormitat şi am văzut pe verhovnicul Apostol arătînd cu mîna spre Eutihie, zicînd către mine: "Acesta să se aşeze episcop la voi"".

Aceasta auzind-o toţi, într-un glas au strigat: "Vrednic este! Vrednic este!" Şi Sfîntul Eutihie a fost ridicat la scaunul patriarhiei Constantinopolului după voirea şi descoperirea lui Dumnezeu în al patruzecilea an al vieţii sale. Iar la începutul patriarhiei lui, adunîndu-se Sfinţii Părinţi în Constantinopol, s-a făcut Sinodul al cincilea din toată lumea, la care a fost Vigilie, papă al Romei celei vechi, Apolinarie, patriarhul Alexandriei, Domnos al Antiohiei, care împreună cu preasfinţitul Eutihie, Patriarhul Romei celei noi şi cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, au întărit dreapta credinţă dînd anatemei pe eretici şi a lor socotinţă rău credincioasă.

Deci, îndreptînd bine Sfîntul Eutihie Biserica lui Hristos, a ridicat prigonire diavolul asupra sa, prin eretici şi slujitorii săi. Pentru că, după cîţiva ani, împăratul Iustinian s-a înduplecat de nişte eretici, fiind amăgit în taină de dînşii şi, sub chipul dreptei credinţe, a început a semăna eresul aftartodochiţilor, adică al socotitorilor de nestricăciune, zicînd că trupul lui Hristos, şi mai înainte de moarte şi de învierea Sa, a fost nestricăcios, fiind nesupus omeneştilor pătimiri, pentru unirea dumnezeirii cu dînsul. Prin acea eretică socoteală, împăratul tulbura Biserica, silindu-i pe toţi ca să creadă ca dînsul şi să mărturisească. Şi se împotrivea lui preasfinţitul Patriarh Eutihie, spunîndu-i că o învăţătură ca aceea nu este a Bisericii celei drept credincioase, ci a ereticilor. Şi dovedea din dumnezeieştile Scripturi şi din Sfinţii Părinţi, că trupul lui Hristos în toate a fost asemenea stricăcios ca al nostru, afară de păcat, şi se afla sub pătimire. Pentru că, născîndu-se din Preacurata Fecioară, S-a înfăşat în scutece şi cu lapte S-a hrănit, tăiere împrejur a suferit şi în toată viaţa Sa de pe pămînt avea trebuinţă de hrană şi de băutură. Cum ar fi suferit un trup nestricăcios şi nesupus la patimi, piroane şi suliţă pentru noi? Numai prin aceasta cunoaştem că este nestricăciunea Lui, că a fost slobod de stricăciunea păcatului şi în mormînt nu S-a stricat. Însă împăratul nu numai că nu voia să asculte învăţătura credincioasă a patriarhului, dar încă îl silea în tot chipul, ca să se învoiască la acea nesocotinţă, dar nevrînd patriarhul să încuviinţeze credinţa aceea a împăratului, s-a mîniat asupra lui foarte tare.

Mai pe urmă, după împotrivirile cele multe de amîndouă părţile, împăratul Iustinian, fiind îndemnat de eretici şi mai ales de eparhii Eterie şi Adeia, a strîns o adunare fărădelege din episcopii cei de un gînd cu ei, şi a fost asta în anul al doisprezecelea al patriarhiei lui Eutihie. Şi, purtînd clevetiri mincinoase cu mărturii asupra celui nevinovat şi sfînt, a făcut asupra lui judecată nedreaptă şi a izgonit de pe scaun pe păstorul cel bun, pe bărbatul cel sfînt, pe dreptcredinciosul arhiereu Eutihie. Iar în locul lui a ales pe mincinosul păstor Ioan, ce se numea scolastic, răucredincios şi clevetitor de oameni. Iar Sfîntul Eutihie, pe 22 Ianuarie, la pomenirea Sfîntului Apostol Timotei, a fost scos de mîinile ostaşilor din biserică. Pentru că Eterie eparhul, mergînd cu arme şi cu săbii ca o fiară cumplită răcnind, a poruncit să tragă afară cu sila pe sfîntul şi singur l-a dezbrăcat de arhiereştile veşminte şi l-a trimis la izgonire în ţara Amasiei. Apoi nici el însuşi n-a scăpat de dumnezeiasca izbîndire; căci la vreme, el împreună cu cel de un gînd şi de un obicei prieten al său Adeia, s-au lipsit de boierii, de bogăţii şi de viaţă. Deci, într-o zi amîndoi, la 3 Octombrie, cu dreaptă judecată au fost osîndiţi la moarte pentru răutăţile lor şi cu securea li s-au tăiat capetele. Iar arhiereul lui Hristos, Eutihie fiind dus în părţile Amasiei, în mănăstirea sa, petrecea acolo în post şi rugăciuni şi făcea multe minuni, tămăduind neputinţele omeneşti cu darul lui Hristos, dintre care unele se pomenesc aici.

Un oarecare om din cetatea Amasiei, ce se numea Andro-ghin, împreună cu soţia sa erau în mare mîhnire, că li se năşteau copiii morţi. Adică mai înainte de a ieşi din pîntecele maicei, cel ce se năştea, murea. Deci, a alergat cu rugăminte şi cu lacrimi la acest arhiereu al lui Dumnezeu, precum oarecînd Sumaniteanca la Elisei, ca să se roage lui Dumnezeu pentru dînşii, că doar şi-ar vedea viu rodul însoţirii lor. Iar el, ungîndu-i cu sfînt untdelemn de la făcătoarea de viaţă cruce şi de la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, cea din Sozopoli, le-a zis: "Pruncului ce se poartă în pîntece - căci femeia era îngreunată -, să-i puneţi numele Petru şi va fi viu". Iar preotul Eustatie ce era lîngă dînsul - scriitorul vieţii acestuia -, a zis: "Dar de se va naşte parte femeiască, cum se va numi?", iar sfîntul, proorocind, grăia că parte bărbătească se va naşte şi Petru să se numească.

După împlinirea zilelor, a născut femeia prunc de parte bărbătească şi l-a numit Petru, care a fost viu şi a crescut, şi a mai născut după aceea şi alt fiu, pe care, ducîndu-l în braţe la arhiereul lui Dumnezeu, întreba cum să-l numească. Iar el a zis: "Să se numească Ioan, de vreme ce în biserica Sfîntului Ioan a auzit Dumnezeu rugăciunea voastră". Şi au ajuns acei prunci în vîrstă bărbătească şi moştenitori ai părinţilor lor. Un prezbiter oarecare, fiind din sfatul bisericesc, a adus pe un fiu al său de patrusprezece ani, mut şi surd, cu numele Nunehie, iar sfîntul, ungîndu-l cu sfînt untdelemn, i-a deschis auzul şi i-a dezlegat limba, făcîndu-l a auzi şi a vorbi.

Un oarecare din clericii bisericeşti, cu numele Chiril, avea un fiu ca de cinci ani, care asemenea, era mut şi jumătate mort. Şi pe acela arhiereul lui Dumnezeu cu rugăciunea l-a făcut sănătos şi grăitor. Iarăşi din cetatea Zila i-au adus un prunc de patru ani, uscat, neavînd decît oase şi pielea, care nu putea să mănînce altceva decît sugea puţin de la pieptul maicei. Şi acela s-a tămăduit prin mîinile sfîntului, fiind uns cu untdelemn sfînt. Asemenea, alt prunc, fiu al unui meşter din Amasia, căzînd într-o boală năpraznică şi fiind aproape de moarte, s-a sculat de la porţile morţii, prin rugăciunile Sfîntului Eutihie, plăcutul lui Hristos şi cu ungerea sfîntului untdelemn.

O femeie dintr-un sat mergea la cetate pentru trebuinţa sa, cu fiul său de şapte ani, împreună cu alţi oameni, dar, atingîndu-l vicleanul diavol, a rănit pe prunc la picioare şi se tăvălea pe pămînt, neputînd nicidecum să stea pe picioarele sale. Deci, luîndu-l maica sa împreună cu călătorii, l-au dus pe mîini în mănăstire la fericitul patriarh, rugîndu-se cu lacrimi, să se milostivească pentru dînsa şi să-l tămăduiască pe fiul ei. Iar arhiereul, prin obişnuita lui doctorie, prin rugăciune şi prin sfîntul untdelemn l-a făcut sănătos, încît umbla bine ca şi mai înainte.

Aproape de cetatea Amasiei era o mănăstire de femei care se numea Flavia. De acolo s-a adus la sfîntul o fecioară tînără, care nu putea să se împărtăşească cu Tainele dumnezeieşti. Căci atunci cînd venea vremea Împărtăşirii, îndată năvălea asupra ei frică şi cutremur şi striga, întorcîndu-se şi fugind de sfintele Taine. Iar dacă cîndva cu sila i se dădeau Preacuratele Taine, îndată le vărsa, ca pe o amărăciune nesuferită, pentru că duhul cel viclean era într-însa. Deci, arhiereul lui Dumnezeu, făcînd pentru dînsa rugăciuni cu dinadinsul la Dumnezeu, a izgonit dintr-însa duhul cel necurat. Iar fecioara, dobîndind tămăduire, a primit fără tulburare dumnezeiasca împărtăşire, din mîinile arhiereului.

Un tînăr care ştia bine a împodobi bisericile cu zugrăveli, lucra în casa unuia, Hrisatie, cetăţean al Amasiei, şi care, luînd de pe pereţi zugrăveala cea veche, închipuia cu alta nouă sfintele icoane. Era acolo o închipuire veche a Venerei celei fără de ruşine, şi cînd a început a o şterge de pe perete, diavolul cel ce era în închipuirea aceea, i-a vătămat mîna cu o boală cumplită, care se numeşte cancer. Şi mîna lui era o rană netămăduită, încît toţi cei ce o vedeau, ziceau: "Se cade a o tăia, ca nu cumva tot trupul să-i putrezească". Iar tînărul fiind în durerea aceea şi în mîhnire mare, a alergat la plăcutul lui Dumnezeu, Eutihie, cu multă tînguire, cerînd ajutor sănătăţii sale. Sfîntul, făcînd rugăciune către Dumnezeu pentru el şi ungîndu-i mîna cu untdelemn sfinţit, în trei zile l-a tămăduit desăvîrşit şi l-a liberat sănătos. Deci, cu acea mînă tămăduită, tînărul acela, la locul unde luase vătămarea aceea, ştergînd asemănarea zeiţei celei fără de ruşine, a făcut chipul celui fără de plată doctor al său, preasfinţitul Patriarh Eutihie.

Asemenea şi mîna altui tînăr, vătămată cu o boală netămăduită, pe care doctorii îl sfătuiau să o taie, a tămăduit-o sfîntul. Iarăşi, pe un îndrăcit l-au dus la sfîntul, căci se muncea cumplit în toate zilele. Pe acesta fericitul l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi i-a uns fruntea cu sfîntul untdelemn, rănind puterea drăcească ca şi cu o suliţă de foc şi a început cu un glas înfricoşat a răcni, scrîşnind cu dinţii, încît se vedea că tînărul acela era muncit nu de un diavol, ci de mai mulţi. După aceea, înţepenind, zăcea la pămînt ca un mort şi după puţin timp pătimea la fel de cumplit mai multe zile. Sfîntul se minuna, pentru ce atît de lungă vreme nu lasă îndrăcirea pe tînărul acela, şi a poruncit lui Eustatie, preotul său şi scriitorul vieţii acestuia, ca să întrebe pe acel tînăr, cine şi de unde este, ce fel îi este petrecerea şi faptele lui şi cum i s-a întîmplat îndrăcirea aceea".

Deci, fiind întrebat tînărul de toate cele despre sine cu de-a-mănuntul, le-a mărturisit, zicînd: "Eu am fost monah în Mănăstirea Sfîntului Ioan din Acropoli, şi am lepădat de pe mine rînduiala monahicească şi m-am dus în lume. Apoi am cunoscut o femeie, cu care am făcut multe păcate, de aceea pedepsindu-mă Dumnezeu, pătimesc acestea după cum vedeţi, iar voi, dacă puteţi ceva, ajuta-ţi-mă". Aceasta auzind-o sfîntul şi făcînd pentru dînsul rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, după obiceiul său, sfătuia pe acel tînăr să se întoarcă iarăşi în mănăstirea sa, la monahiceasca rînduială. După ce tînărul a făgăduit cu hotărîre să facă aceasta, îndată s-a izbăvit de muncirea diavolească, cu rugăciunile arhiere-ului lui Dumnezeu, Eutihie.

Un om oarecare bolnav a alergat la cuviosul, cerînd tămăduire, şi a luat sănătate cu porunca să nu bea vin niciodată. Alt om, ducîndu-se cu aproapele său la judecată, s-a judecat cu nedreptate. Dar cu izbîndirea lui Dumnezeu, a dreptului Judecător, pierzîndu-şi vederea ochilor, un an întreg nu a văzut lumina, şi ducîndu-l alţii, a mers cu pocăinţă la acel făcător de minuni, mărturisindu-şi păcatul său şi căuta tămăduire de boala sufletească şi de cea trupească. Şi le-a cîştigat pe amîndouă prin dumnezeiasca milostivire, din arhiereasca putere, prin rugăciunile cele primite de Dumnezeu, ale arhiereului lui Hristos, Eutihie, şi s-a dus întru ale sale, văzînd cu ochii ca mai înainte. Apoi o mulţime de bărbaţi, femei şi copii, pătimind de felurite boli, alergau la acest bun doctor şi toţi cîştigau grabnice tămăduiri, cu rugăciunile lui.

În timpul năvălirii perşilor, mulţi oameni din cetăţile de primprejur pustiite şi robite, adunîndu-se la Amasia, fiind foamete foarte mare, acest plăcut al lui Dumnezeu a făcut în mănăstirea sa ca să fie nelipsită hrana. Căci în toate zilele venind la mănăstirea lui popor fără de număr pentru hrană, iconomii au spus sfîntului că, nu numai celor ce vin nu au ce să le dea, ci şi singuri monahii nu au cu ce să se hrănească, fiindcă grîul şi făina s-au sfîrşit. El intrînd în hambar şi lipsa aceea cu totul văzînd-o, s-a rugat lui Dumnezeu şi mîngîind pe fraţi, zicea: "Nădăjduiţi şi credeţi spre Dumnezeu, că cele ce daţi celor ce au trebuinţă, pe acelea îndoite vi le va da Dumnezeu. Căci cu neîndoire nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că precum în zilele lui Ilie, la Sarepta Sidonului, n-a scăzut la femeia cea văduvă vadra cu făină, aşa şi la noi acum nu vor lipsi cele de trebuinţă; ci vor mînca toţi, se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul Dumnezeul nostru".

Şi a fost aşa după credinţa şi după cuvîntul sfîntului. Că pîinile, împărţindu-se neîncetat, nu numai că nu se împuţinau, ci şi mai mult se înmulţeau. Şi cu cît mai mult se cheltuia mîncarea la cei ce veneau, cu atît mai mult toate se înmulţeau în hambar şi în cămară. Deci toţi străinii şi casnicii se hrăneau din destul în zilele cele de foame.

Încă şi de darul proorociei era nelipsit acest plăcut al lui Dumnezeu. Căci cu trei ani mai înainte de moartea împăratului Iustinian, s-a întîmplat că era în Amasia, Iustin, nepotul împăratului, cu boieria Curopalat. Şi ducîndu-se la slujba împărătească undeva, pe acela luîndu-l fericitul Eutihie deosebi, i-a zis: "Ascultă-mă domnule Curopalate, deşi eu sînt păcătos, însă sînt rob şi preot al Dumnezeului meu, Care m-a înştiinţat că tu vei împărăţi după moartea unchiului tău. Deci, caută să nu te îndeletniceşti în multe lucruri, ci ia aminte la tine, ca să fii vrednic spre săvîrşirea voii Domnului degrabă".

Auzind aceasta, Iustin a mulţumit lui Dumnezeu şi cerea de la sfîntul său prooroc ajutor de rugăciuni. Asemenea, mai pe urmă şi lui Tiberie comitul, care avea să împărăţească după Iustin, i-a făcut înştiinţare, prin scrisoarea sa în acest chip, scriind către dînsul pe cînd era în Asiria: "Acum ţi-a dat ţie Dumnezeu povăţuirea poporului şi fără zăbavă îţi va încredinţa şi ocîrmuirile împărăţiei". Acest lucru s-a împlinit îndată.

Murind împăratul Iustinian şi venind la împărăţie nepotul lui, Iustin, iar Ioan scolasticul, cel mai sus zis patriarh al Constantinopolului, sfîrşindu-şi viaţa, preasfinţitul Patriarh Eutihie, după cei doisprezece ani şi opt luni ai izgonirii sale, s-a întors la scaun cu negrăită bucurie a întregului popor, întîmpinîndu-l toţi pe mare şi pe uscat şi strigînd: "Bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului!" Şi şi-a luat scaunul său într-o zi de Duminică, în trei zile ale lunii Octombrie, în care, nu cu mult înainte, cu judecata noului împărat, vrăjmaşii lui cei mai sus amintiţi, eparhii Eterie şi Adeia, au fost pedepsiţi cu moartea.

Şi a petrecut celelalte zile ale vieţii sale în pace, împodobind Biserica cu drepte învăţături şi cu faceri de minuni. Pentru că omorul ce era, cu rugăciunea l-a potolit şi pe cei bolnavi i-a tămăduit. După aceea şi el singur vrînd să plătească fireasca datorie, a căzut în boală trupească, la praznicul prealuminatei Învieri a lui Hristos şi a venit să-l cerceteze dreptcredinciosul împărat Tiberie. El a proorocit împăratului, că degrabă după dînsul se va sfîrşi, lucru care s-a şi împlinit. Că, îmbolnăvindu-se preasfinţitul Eutihie în săptămîna luminată, a chemat în Duminica Tomei tot clerul său şi dîndu-le pace, binecuvîntare şi cea din urmă sărutare, după ce a înnoptat, a adormit cu somnul morţii celei vremelnice întru Domnul. Iar sfîntul lui suflet s-a dus în ziua cea neînserată şi veşnică la sfinţii ierarhi. A stat pe scaun, după întoarcerea sa din surghiun, patru ani şi şase luni, iar toţi anii de la naşterea sa au fost şaptezeci. Şi a fost îngropat cu slavă în biserica apostolilor, înaintea treptelor altarului, unde erau moaştele sfinţilor apostoli Andrei, Timotei şi Luca.

După mutarea preasfinţitului Patriarh Eutihie, dreptcredinciosul împărat Tiberie a trăit numai patru luni şi trei zile şi s-a săvîrşit cu pace, după proorocia sfîntului. Iar noi pentru toate acestea, să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Dumnezeu în Treime. Amin.

Notă - Nechifor scrie în cartea a 17-a, capitolul 31, că împăratul Iustinian cînd era să moară, urmînd marelui împărat Constantin - care fiind aproape de sfîrşitul său, şi-a făcut testament, ca preasfinţitul Atanasie cel Mare să se întoarcă la al său scaun; aşa a făcut şi Iustinian, poruncind cu aşezămînt lui Iustin nepotul său, care avea să ia împărăţia după dînsul, ca pe preasfinţitul Patriarh Eutihie să-l întoarcă la scaunul Patriarhiei Constantinopolului.

Deci este şi aceasta de crezut, că înaintea sfîrşitului său, împăratul s-a lepădat de cel mai de sus eres şi s-a sfîrşit în dreapta credinţă. De aceea cu cei dreptcredincioşi împăraţi pe acela îl pomeneşte Biserica şi întotdeauna îi face pomenirea lui la 11 Noiembrie, pentru lucrurile cele multe şi bune ale lui, pentru osîrdia către Dumnezeu şi pentru pocăinţa lui.

Viețile Sfinților Aprilie

Pictorul Vasile Neguş - Astăzi, la „Duminica SFINTEI CRUCIˮ

 

Pictorul Vasile Neguș

Astăzi, la „Duminica SFINTEI CRUCIˮ, „lepădându-ne de sine, luându-ne crucea vieţii şi urmându-L numai pe Hristos-Dumnezeuˮ, se cuvine să vorbim despre taina cea veşnică a Crucii Sale, revelată în Sf. Scriptură și prin Sf. Tradiție, dar exprimată şi prin prisma teologiei iconografice specifice. Însă, înainte de a descrie mai departe taina şi puterea hristocentrică a Sf. Cruci, precum și înțelesurile simbolistice ale persoanelor şi a celorlalte elemente sfinte incluse în canonul acesteia, vreau mai întâi să-mi exprim marea dezamăgire față de secularizarea și părăsirea până la degradarea totală a multor troiţe, a crucilor de la răspântii sau de la margine de drum! Pe lângă Biserica unei comunități, ca și creștini-ortodocși, inclusiv troiţele sunt cartea noastră de vizită. Şi dacă am vorbit despre secularizare, datoria ce eu o am în fața lui Dumnezeu ca pictor bisericesc, mă obligă să trag un mare semnal de alarmă! Căci așa cum am mai spus, dacă cineva se îndură totuși și vrea să ctitorească sau să restaureze vreo troiță, trebuie înțeles din capul locului că aceasta nu este o oarecare construcție profană, lumească, ci troița este un spațiu sfânt cu „rădăciniˮ în cer! Majoritatea dintre ctitori nu întreabă pe nimeni pregătit în acest domeniu, sau măcar pe preotul comunității, sperând că acesta are cunoștințe temeinice în domeniu. Și în astfel de cazuri, construcția troițelor dimpreună cu pictura iconografică se face după urechea fiecăruia, multe neavând nici-o legătură cu tradiția și canonul sfânt iconografic. Iar rezultatul este că, nu numai prin case dar și pe marginea drumurilor, ba chiar și la pangarele Bisericii, găsim adevărate și nenumărate „kitsch-uri iconograficeˮ, care aduc multă scădere tezaurului sfânt iconografic, decantat și așezat cu preț de sânge de-a lungul istoriei milenare în Biserica lui Hristos.

Am văzut la viața mea troiţe care s-au degradat până au dispărut definitiv. Altele, deși crucile erau pictate înainte, din păcate apoi, după grăbita ctitorire au fost transformate în cruci „înmarmorateˮ, scoase parcă din cimitir! La alte câteva am văzut pictura iconică, care este cu adevărat vie numai când iconicizarea ei este o împreună-lucrare a harului Sf. Duh cu mâinile omului, înlocuită cu litografii edulcorate, catoliciste, şi xeroxate pe bandă! Și ce mi s-a părut cel mai greu de digerat, având în vedere importanţa chipurilor sfinte iconice, care trebuie să oglindească cât mai clar persoanele sfinte reprezentate, este moda cea nouă prin care chipul pictat, bidimensional, este înlocuit cu „chipulˮ sculptat, tridimensional, mai ales al lui Hristos și mai ales pe Crucea Sa. Majoritatea dintre aceste sculpturi aveau chipurile și trupurile disproporționate, strâmbe, hâde şi deformate până la grotesc, arătând o totală lipsă de privire iconică și simțire bizantină, dar și o lipsă de catehizare a celor care promovează așa ceva. Deci, una este ca o Cruce să fie sculptată doar cu simboluri liturgice, decorative sau cu anumite înscrisuri, iar aici avem nenumărate posibilități și i-ar aduce Crucii sculpate și mai multă expresivitate, și cu totul altceva este ca pe ea să iconicizezi chipul lui Hristos ca Persoană, sau chipurile celorlalte persoane sfinte. A trece peste acest hotar, înseamnă pur și simplu a înlocui cerul cu pământul, pentru că icoana „coboarăˮ haric cerul pe pământ prin taina ei simbolizantă, hristocentrică. Numai prin icoana pictată, prin tehnica ei transfigurativă, în care realitatea simțuală văzută este „răsturnatăˮ prin „perspectiva inversăˮ și prin nenumărate alte procedee stilistice și cromatice, se poate reprezenta un chip sfânt, ca apoi să avem și nădejdea că icoana va deveni „vehicolˮ al harului Sfântului Duh. Privitorul la o icoană nu se închină materiei din care ea este alcătuită, ci chipului sfânt reprezentat iconic în ea, care este „simbolizatulˮ iar icoana este „simbolizantulˮ. Adică icoana este doar o punte de legătură cu sfântul, și nu acesta însuși în integralitatea ființei lui personale. Dar cum se știe, toate converg în Hristos până la urmă, pentru că El este dătătorul harului și al sfințeniei, deci cinstind sfinții iconicizaţi îl cinstim pe Hristos care este „prietenulˮ lor și Cel care le ține pe toate. Iată însemnătatea icoanei adevărate, pictată adică la modul bidimensional pe o suprafață plană. Și nu sculptată, litografiată, xeroxată şi copiată la nesfârșit, însă fără mijlocirea harului, ce trebuie să treacă prin sufletul omului. Căci așa cum spune Biserica, o icoană adevărată „este întotdeauna opera Sf. Duh prin mâinile cât mai curate ale omuluiˮ, ea fiind unică de fiecare dată după cum și Sf. Duh se „mişcăˮ mereu unic în Creația Sa. Icoana trebuie să fie o „liturghie după liturghieˮ, și așa cum și Liturghia, deși de fiecare dată ea respectă prototipul ei canonic, totuși ea este mereu altfel, mereu mai frumoasă și mai bogată în înțelesuri dumnezeiești, aşa trebuie să fie şi icoana, vie şi unică mereu. Sf. Liturghie nu este vie decât în Biserică, în comuniune cu ceilalți în același „duh și adevărˮ, nu ascultată la radio sau văzută „onlineˮ în timp ce ne mai ocupăm şi cu alte griji lumești! Deși amândouă situațiile „sunăˮ frumos, realitatea este că, între Liturghia vie din Biserică și cea virtuală este o distanță ca de la cer la pământ. Aceeași diferență este și între o icoană pictată după canoane, prin harul Sf. Duh și mâinile omului, și o litografie xeroxată, făcută prin tehnicile cele neînsuflețite. Căci la prima vedere amândouă imaginile par frumoase, însă numai prima este icoană iar cealaltă rămâne doar tablou cu subiect religios. Numai prin harul Sf. Duh ce trece prin jertfa, strădania și sufletul omului, Dumnezeu avându-l neîncetat partener pe acesta în lucrarea Sa de sfințire a lumii, o icoană poate deschide cerul şi să devină cu adevărat „fereastră spre cerˮ si punte a harului! Revenind la sculptură, inclusiv aceasta, prin caracteristicile ei grosiere, nu oferă din punct de vedere canonic posibilitățile specifice iconicizatoare și calitative, ale canoanelor şi tehnicilor consacrate din domeniul picturii.

În tezaurul simbolizant al Bisericii avem introduse și elemente de sculptură, însă canonic vorbind dar și datorită neajunsurilor sculpturii, aceasta poate transmite mesaje numai prin elemente simbolistice. Acestea pot fi: crucea, viţa de vie, păunul, mielul, porumbelul, monograma, ancora, peștele, flori, frunze, coloane, împletituri, înscrisuri…etc. Însă nu se pot sculpta și chipuri de sfinți, mai ales ale lui Hristos și ale Maicii Domnului. Chipul unei persoane sfinte este cel mai important la o icoană, pentru că reflectă unicitatea și sfințenia persoanei, iar aici, cei mai importanți sunt ochii, ca oglindă a sufletului. Deci nimeni, nu-și poate permite schimonosirea acestor realități hagiografice iconice dar şi eterne. De aceea, posibilitatea reprezentării unui chip de om pnevmatizat care a ajuns sfânt, s-a elaborat prin secole de căutări și jertfă, s-a murit pentru apărarea icoanei iar după ce s-au stabilit și canoanele sfinte iconografice, Biserica prin Sf. Duh decretează sinodal cum se pot „zugrăviˮ chipurile sfinte. Deci mare atenție, căci ceea ce a stabilit Biserica ca dogmă sau canon, este de la Hristos prin Sf. Duh în Biserica Sa, statornicit prin Sfintele Sinoade sobornicești și prin Sf. Părinți, și nu este ceva pur omenesc. Și cine se pune cu învățăturile sfinte ale Bisericii se pune cu Hristos-Dumnezeu, al cărei Cap este! În acest cadru sfânt intră şi icoana și întreg tezaurul simbolistic liturgic al Bisericii, care cuprinde obiectele și veșmintele liturgice, troiţele și crucile și tot ce se leagă de Biserică şi proximitatea ei. Iar Biserica este o instituție divino-umană, cosmologică, universală, și nu doar niște simple ziduri. Ca atare, este datoria noastră să apărăm aceste valori veșnice de orice profanare sau dezbrăcare de simbolistica lor. Pentru că icoana este o punte de legătură între cer şi pământ, şi dacă s-ar încerca iconicizarea sfinților din cer prin mijlocirea sculpturii, rezultatul ar fi doar ceva pământesc, tridimensional, pur realist, nu şi din cer! Pictorul bisericesc, iconarul în particular, pentru că icoana este mai întâi teologie în imagini, el trebuie să aibe vaste cunoștințe de teologie, să cunoască canoanele iconografice și mai ales, să trăiască prin Tainele Bisericii și nu în afara lor. Deci, nu degeaba Biserica numește pictorul bisericesc - teologul imaginii. Cine nu respectă aceste legi sfinte, dacă ne referim la pictura iconografică din Biserică, din casele noastre sau transmise prin tradiția troițelor, acela nu va aduce cinste lui Hristos, ci mai degrabă o împietare, o neascultare, un păcat. Iar aceasta este valabil și pentru pictorii bisericești și pentru cei ce vor să ctitorească, să cumpere sau să promoveze tradiția sfântă a iconografiei.

Mai departe, așa cum am spus de la început, să vedem acum concret ce înseamnă a privi și a picta iconic, ce înseamnă a înțelege simbolistic teologia unei icoane, în cazul nostru al tainei Crucii lui Hristos. Și prin câteva cuvinte, căci niciodată nu se vor epuiza sensurile evanghelice ale icoanei, voi descrie semnificația fiecărei persoane sfinte precum și a celorlalte elemente incluse, în Crucea din imaginea postată aici. În Biserica lui Hristos nu este nimic așezat la întâmplare, toate au legătură cu Evanghelia și ne trimit spre Dumnezeu, așa cum și icoana ortodoxă întărește prin mesajele ei simbolice aceste adevăruri de credință. Cum să facă Dumnezeu ceva la întâmplare, sau în Creația Lui să se miște ceva fără ca El să știe? Ar mai fi atunci un Dumnezeu Atotputernic și Atotștiutor? De aceea, când se Întrupează în Persoana Lui Iisus Hristos, El de asemenea nu spune și nu face nimic la întâmplare, ci toate au legătură cu Slava Lui ca Dumnezeu și cu îndumnezeirea noastră, cu ridicarea noastră în Împărăția Sa. Astfel, și în icoană la fel ca peste tot în Biserică, toate au legătură cu Dumnezeu și îndumnezeirea noastră. Iar din perspectiva simbolisticii iconografice, ca să putem descoperi prin culoare mesajele iconice cele mai adânci ale Crucii lui Hristos, trebuie ca pe ea să fie pictat neapărat Hristos răstignit și să aibe aureola cruciferă (cu expresia: „Ò ѠNˮ - „Cel ce Suntˮ), iar sub sub Cruce să fie craniul lui Adam, protopărintele umanității și totodată, cel prin care a intrat moartea în lume. Peste craniul lui Adam trebuie să se scurgă Sângele dătător de viață al Mântuitorului Iisus Hristos, care spală și iartă păcatul Adamic. Și mai departe, pentru totdeauna, spală prin Jertfa Euharistică și celelalte Taine ale Bisericii, păcatele tuturor celor ce se pocăiesc până la sfârșitul lumii. Crucea devine taină și putere veșnică numai prin Învierea lui Hristos-Dumnezeu, Cel ce mai este numit și „al doilea Adamˮ, căci prin jertfa Sa pe Cruce numai El „a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi, viață dăruindu-leˮ. De aceea, Sângele lui Hristos, Cel ce este Viața Însăși, curge și spală „ţeastaˮ primului Adam, după cum se poate vedea și în icoana postată aici, cel prin care a intrat moartea și păcatul în lume. Locul craniului în icoana Răstignirii este în partea cea mai de jos a Crucii, acolo unde își are loc păcatul și moartea, ca unele ce nu au fost dorite de Dumnezeu în Creaţia Sa şi apoi au fost sfărâmate şi călcate în picioare prin Jertfa și Învierea Lui Iisus Hristos.

Și mai mult, să ne închipuim că locul unde a fost răstignit Hristos, adică „Golgotaˮ, care se tâlcuiește chiar „locul căpățâniiˮ, de asemenea nu a fost ales la întâmplare în Atotînţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că Tradiția sfântă a Bisericii păstreză o altă tradiție din timpurile vechi-testamentare, iar denumirea de „locul căpățâniiˮ întărește aceasta, precum că sub vârful pietros al Golgotei a fost îngropat însuși Adam cel dintâi! Deci, Hristos-Dumnezeu, „neîntâmplătorˮ este Răstignit chiar deasupra locului unde a fost îngropat Adam, despre care nu se mai știa nimic, dar El ca Dumnezeu le știa pe toate. Mai mult, deoarece Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, „Făcătorul cerului şi al pământuluiˮ, când îşi dă duhul se fac minuni în cer, pe pământ soarele se întunecă în semn de doliu iar pământul se cutremură în semn de înfricoşătoare uimire. În momentul morții, după cum ne relatează și Evanghelia, știm că s-au produs multe evenimente neobișnuite, printre care și un cutremur care a făcut ca „pietrele să se despice și mormintele să se deschidă, din care s-au sculat multe trupuri ale sfinților adormițiˮ. În aceste împrejurări înspăimântătoare dar neîntâmplătoare, inclusiv locul peste care a fost răstignit Hristos, scoate la iveală o căpățână: era țeasta lu Adam!…Iar iconografia bizantină a preluat acest detaliu, provenit din izvoarele Tradiției, pentru că evidențiază cu adevărat înţelesul dogmatic al icoanei Răstignirii. Iar Hristos venind, le-a așezat pe toate la un loc ca un Dumnezeu. El nu „aruncă cu zarurileˮ și nici nu predestinează, însă toate le prevede dinainte. Și dacă noi le-am stricat pe toate, El dumnezeiește le-a recreat și le-a pus cap la cap mereu. De asemenea, sinaxarul din Sfânta și Marea Vineri, ne descrie ceea ce spune Sf. Maxim Mărturisitorul: «Atunci, la miezul zilei, în mijlocul Raiului şi în „ziua a şaseaˮ, când a fost făcut omul, Adam şi-a întins mâinile neascultării spre pomul oprit şi s-a despărţit de Dumnezeu. Acum Iisus, Adam Cel Nou, și-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în miezul zilei şi în „mijlocul pământuluiˮ în ziua a şasea (vineri), pentru a arăta ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte, vindecându-l pe om de neascultare şi mântuindu-l, prin despărţirea lui de Dumnezeu-Izvorul vieţii. A fost răstignit în afara cetăţii, într-o gradină, pentru că şi Adam cel vechi a călcat porunca înfrânării în grădina Raiului». Despre simbolistica Răstignirii lui Iisus Hristos, în „Erminia picturii bizantineˮ, Dionisie de Furna arată cum trebuie aceasta iconicizată: «sub Cruce, o peşteră mititică şi în ea „hârca lui Adamˮ…stropită cu sângele lui Hristos, care se varsă din ranele picioarelor Lui». Iar Sf. Fotie al Constantinopolului (sec. IX), spune și el: „Crucea este înfiptă deasupra unui munte, care are în partea de jos o mică grotă, iar înăuntrul ei se arată „craniul lui Adamˮ, deasupra cărora cade sânge din piciorul lui Hristos, însemnând că neamul omenesc s-a eliberat din robie şi din moarte, prin cinstitul sânge al lui Hristosˮ.

Nici lemnul Crucii nu a fost un oarecare lemn, deși cei care l-au ales poate nici nu știau istoria lui, însă câte nu „mișcăˮ Duhul Sfânt fără ca noi să știm? Și mai departe, le vom lua pe rând în așa fel încât, să le punem și noi cap la cap așa cum și Dumnezeu face în Atotînţelepciunea Sa. El nu a ales întâmplător nici să se Întrupeze din Fecioara Maria, nici când a ales locul Nașterii sau al Învierii, și iată nici locul Răstignirii și nici lemnul Crucii, toate acestea fiind chiar proorocite dinainte. Un om acționează omenește, limitat, nedesăvârșit, pentru că îi lipsește privirea de ansamblu. Dar în privința lui Hristos, ca Om și Dumnezeu totodată, dacă nu am înțeles că mesajele cele mai adânci ale Evangheliei Sale sunt mai ales dumnezeieșți, dar pe potriva oamenilor duhovnicești, adică „ascunseˮ sub litera ei și descoperite doar sfinților, atunci nu am înțeles nici Evanghelia şi rămânem numai la „trupulˮ ei, fără să ajungem la „sufletulˮ ei. Iar aceasta trebuie să ne facă să pricepem că, chiar dacă nu scrie detaliat undeva despre lemnul Crucii, deși avem trimiteri pe linia Tradiției, nu înseamnă că Hristos ca și Dumnezeu ar fi îngăduit ca lemnul Crucii să fie ales întâmplător, fără un sens, fără o legătură cu „întregulˮ, cu Atotvederea și Atotînţelepciunea Sa. Mai ales că după Înviere, Biserica ca „stâlp și temelie a adevăruluiˮ, vede pe bună dreptate în Cruce noul „Pom al Viețiiˮ! Deci se face legătura cu lemnul „pomului viețiiˮ din grădina Edenului. Iar prin Iisus Hristos, prin taina Crucii și Învierii Sale, se naşte Biserica, prin Tainele căreia Hristos ne împărtășește însăși Viața Lui. Deci Hristos, ca Om și Dumnezeu, acționează și le împlinește pe toate dumnezeiește, desăvârșit, neștirbit. Și iată ce descoperă tradiția vechi-testamentară despre originea lemnului Crucii lui Hristos, preluată apoi și de Tradiția creștină, tocmai din această perspectivă hristocentrică și holistică. Desigur, timpul și caracterul mistificant al imaginației omenești, a făcut ca tradiția originară să se mai dilueze până la momentul venirii lui Mesia. Dar în memoria comună nu s-au pierdut de tot semnificațiile ei adânci, care poate nici nu au fost înțelese în totalitatea lor atunci, așa cum nici proorocirile vechi-testamentare nu au fost înțelese toate până la Hristos. De-abia după Înălțarea lui Hristos, Sf. Duh le-a așezat pe toate în Biserica Sa şi le va mai aşeza, unde se pomenește despre această tradiție sfântă, atât imnografic cât și iconografic. Dar să vedem ce s-a păstrat mai întâi în memoria colectivă a poporului ales, căci tradiția vine pe această linie tocmai de la Adam. Iar ca să mergem pe firul cel mai drept, trebuie să ne întoarcem în istoria mântuirii și să coroborăm cele păstrate, cu sensurile Legii celei Noi.

Deci, să vedem ce spune Tradiția Bisericii despre profețiile legate de Sf. Cruce și lemnul acesteia, unele amintite în V. Testament iar altele consemnate și în scris, însă vom alege numai acele informații care se verifică și prin izvoarele scrise, scripturistice sau bisericeșți. Astfel, pe lângă cele consemnate în Sf. Scriptură, tradiția iudaică încă mai păstra amintirea celor din preajma morții lui Adam. Acesta, bolnav fiind, îl trimite pe Set, fiul său, înapoi la porțile Raiului ca să ceară îngerilor (heruvimi) ce-l păzeau, untdelemn din „pomul viețiiˮ prin care să se vindece. Însă îngerii îi vor spune lui Set, că izbăvirea lui Adam va veni de-abia după 5500 de ani, odată cu venirea lui Mesia. Totuși, Set primește „treiˮ semințe din acest pom pe care le va pune în gura tatălui său după ce acesta moare, îngroapându-l apoi în Valea Hebronului. Cu vremea, din cele trei semințe vor crește în acest loc „treiˮ pomișori (amintind de Sf. Treime), care fiind unul lângă altul ei se vor împleti și se vor uni într-un singur lemn, și vor crește ca un singur copac. Despre acești trei arbori pomenește și proorocul Isaia: «Mărirea Libanului, „chiparosul, ulmul şi merişorulˮ (în alte traduceri se pomenește de „chiparos, cedru și pinˮ) la tine vor veni „cu toţii laolaltăˮ, ca să împodobească locaşul cel sfânt al Meu, şi Eu voi slăvi „locul unde se odihnesc picioarele Meleˮ. Şi feciorii asupritorilor tăi, smeriţi la tine vor veni şi „se vor închina la picioarele Taleˮ toţi cei ce te-au urât şi pe tine te vor numi: cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel. Din „părăsită şi defăimatăˮ ce erai pe veci, voi face din tine „mândria veacurilorˮ, bucurie din neam în neam» (Isaia 60, 13-15). Biserica vede în cuvintele, „locul unde se odihnesc picioarele Meleˮ și „părăsită și defăimatăˮ, o prefigurare a Sf. Cruci. De asemenea, Dumnezeu nefăcând și neîngăduind ceva la întâmplare, din lemnul crescut din semințele „pomului viețiiˮ prin împletirea celor „treiˮ arbori, peste veacuri și „la plinirea vremiiˮ, el va fi lemnul „altaruluiˮ pe care se va jertfi Hristos-Dumnezeu, Crucea Sa devenind noul „Pom al Viețiiˮ! Revenind la drumul acestui lemn întreit (tridendria) prin istorie, tradiția iudeo-creștină pomenește mai departe, că Moise prin înștiințare dumnezeiască ia o bucată de lemn din acest arbore și îndulcește apele la Mara (amărăciune) pentru a putea bea împreună cu poporul. În Ierusalim, copacul crește foarte falnic, încât David trebuie să mute zidul orașului. La poalele lui, unde era și o fântână, David alcătuiește Psaltirea. Regele Solomon taie copacul pentru a-l folosi la construcția Templului, dar trunchiul își tot schimbă dimensiunea și nu se potrivește în Templu. Ba era prea lung, ba prea scurt, și ar fi fost apoi lăsat de lucrători într-o magazie lăturalnică, după care a fost aruncat de către aceștia în „scăldătoarea de la Vitezdaˮ. Lemnul este uitat în scăldătoare multă vreme și se încărca mereu de algele din apă. Ca o paranteză, este dovedit că lemnul în apă se poate păstra sute de ani, chiar mii de ani, iar un exemplu sunt pilonii de lemn ce susțin casele din Veneția, care cei mai mulți dintre ei au peste o mie de ani. Însă lemnul Crucii nu era orice lemn și mergând mai departe, aflăm din Evanghelie, că aici se cobora din când în când îngerul Domnului. Dar acesta era pus de Dumnezeu tocmai ca să păzească și să îngrijească acest lemn, pentru vremurile proorocite ce trebuiau să urmeze. Îngerul venea și curăța frumos și cu mare grijă acest lemn, moment în care „apa se tuburaˮ și imediat, cei bolnavi trebuiau aruncați ca aceștia să se vindece! Apoi, când s-a hotărât Răstignirea lui Iisus Hristos, iudeii au găsit acest lemn greu și nefolositor în scăldătoare și au făcut din el Crucea, pe care avea să fie Răstignit Mesia cel mult așteptat!...

Tradiția lemnului „întreitˮ apare și în spațiul bizantin. O regăsim în epigrama de pe un relicvar bizantin confecționat pentru Alexios Doukas, un nepot al împăratului Alexios I Comnenul (1081-1118). Epigrama face aluzie tocmai la tradiția în discuție: „După ce a dormit puțin în pomul întreit (tridendria), Împăratul tuturor și Dumnezeu-Omul Cuvântul a dăruit mult har copacului (dendrō). Pentru că se răcorește tot cel cuprins de boală care caută scăpare la ramurile pomului întreit (tridendrias)”. De asemenea, regăsim această tradiție şi în textele liturgice ortodoxe. În Triod, după duminica a treia dedicată Crucii, întâlnim referiri la întreitul lemn pe parcursul săptămânii a patra: „Crucea cea alcătuită din trei lemne, să o lăudăm ca pe un semn al Treimii, și închinându-ne ei cu frică să strigăm: Binecuvântați, lăudați și preaînălțați pe Hristos în veci” (Utrenia de marți, săptămâna a patra a Postului Mare, Triod, 1986, p. 290). „În loc de chiparos, milostivire; în loc de cedru, credință cu dulce miros; în loc de pin, adevărata dragoste aducând, să ne închinăm Crucii Domnului, lăudând pe Mântuitorul, Cel ce pe ea a fost pironit” (Utrenia de miercuri, săptămâna a patra a Postului Mare, Triod, 1986, p. 299). „Cel ce Te-ai răstignit pe pin, pe cedru și pe chiparos, Fiule al lui Dumnezeu, sfințește-ne pe noi pe toți și ne învrednicește a vedea Patima Ta cea purtătoare de viață” (Utrenia de vineri, săptămâna a patra a Postului Mare, Triod, 1986, p. 314). Toate aceste trimiteri legate de lemnul întreit al Sf. Cruci, atât cele scripturistice cât și cele tradiționale, care de-a lungul timpului au fost păstrate și în tradiția bizantină, nu ar fi fost păstrate în memoria Bisericii dacă nu ar fi avut un fundament. Anume acela, că Dumnezeu nu face și nu îngăduie nimic la întâmplare, după cum o spune El Însuşi: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcutˮ (Ioan 1, 3). Sau în alt loc: „La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţiˮ (Matei 10, 30). Dacă ne sunt numărați perii capului, atunci sunt numărate și firele de iarbă, și bătăile inimii, și gândurile noastre și tot ce mișcă în Creația Lui, pentru că mișcarea înseamnă viață și unde nu este mișcare, oricât de mică, nu este nimic! Deci, trebuie să înțelegem, că nici Biserica ca „stâlp și temelie a adevăruluiˮ și avându-L Cap pe Hristos, când este vorba mai ales despre Evanghelia Sa, nu a lăsat nimic la întâmplare în materie de dogmă și adevăr de credință. Desigur, aici vorbim despre credința curată bazată pe Sf. Scriptură și pe Sf. Tradiție a Sf. Părinți, pe cele șapte Sinoade Ecumenice și pe tot ce ne-a revelat Sf. Duh în decursul istoriei, și pe nimic altceva în afara acestor „stâlpiˮ veșnici. Pentru că Satana și acoliții săi, dintru început au lovit în Biserica lui Hristos și încă mai lovesc, strecurând minciunile lor eretice printre adevărurile de credință, neghinele lor putrezicioase printre boabele de grâu roditoare, așa cum este spre exemplu astăzi şi marea erezie secularistă, numită „ecumenismˮ. Această erezie a prins rădăcini tocmai printre cei botezați, și mai ales, printre cei chemați să păstorească Biserica lui Hristos, adică printre ierahii ei. Însă fiecare își va lua plata sa, numai că acest ecumenism de cumetrie va atrage neabătut şi pedeapsa lui Dumnezeu, după cum se și vede în aceste vremuri tulburi în care trăim.

Dar să revenim la adevărul de credință al Sf. Cruci, văzut prin prisma tradiției iconografice și prin sensurile ei teologice adânci. Iar aici, mă autocitez și reformulez ceea ce am scris mai înainte, anume: «Dacă dorim ca o Cruce să fie pictată cu adevărat iconic și liturgic, trebuie neapărat să aibe inclus în planul ei iconografic pe Hristos Răstignit, care să aibe aureola cruciferă (cu expresia: „Ò ѠNˮ - „Cel ce Suntˮ), iar sub Cruce să fie craniul lui Adam - protopărintele umanității, și totodată, cel prin care a intrat moartea în lume. Peste craniul acestuia trebuie să se scurgă Sângele dătător de viață al Mântuitorului Iisus Hristos, care spală și iartă păcatul Adamic. Şi mai departe prin Biserică, Hristos-Dumnezeu spală prin Taina Botezului dar și prin celelalte Taine ale Bisericii, păcatele tuturor celor ce se pocăiesc până la sfârșitul lumii. Crucea devine taină și putere veșnică numai prin Învierea lui Iisus Hristos, numit și „al doilea Adamˮ, căci prin jertfa Sa pe Cruce, numai El „a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi, viață dăruindu-leˮ». Acestea sunt aspectele iconice cele mai importante care se leagă organic, indisolubil, de taina Sf. Cruci și care nu pot lipsi din pictura simbolistică, iconografică, a acesteia. Dar pe lângă acestea, mergând pe același fir al raportării tuturor acțiunilor noastre la Cuvântul lui Dumnezeu, la cât de corect și drept ne situăm față de Evanghelia lui Hristos, Taina Crucii ca fundament al Bisericii poate cuprinde multe alte înțelesuri teologice, descoperite și dezvoltate mai departe şi prin mesajele ei iconografice. Astfel, alte aspecte importante care nu ar trebui să lipsească din pictura iconografică a Crucii și care, întăresc adevărul de credință al acesteia, este înscrisul pus deasupra capului lui Hristos. Căci atunci când acesta este scris prin inițialele „I.N.R.I.ˮ, adică „Iisus Nazarineanul Regele Iudeilorˮ, aceasta se face greșit și este chiar o nedreptate adusă Mântuitorului Iisus Hristos! Expresia „I.N.R.I.ˮ, este una superficială, catolicistă. Aceasta arată felul în care realismul apusean a înțeles apofatismul răsăritean al tainei Sf. Cruci. Scriind așa, nu transfigurăm realitatea aparentă așa cum cere canonul iconografic, și nici nu scoatem în evidență un adevăr de credință, ci rămânem doar la „literaˮ Evangheliei. Și ce avem în realitate, după cum ne arată Evanghelia? Știm că Pilat, a scris deasupra Crucii în evreieşte, latinește și grecește: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilorˮ (în latină: „Iesus Nazarenus Rex Iudaeorumˮ). Dar nicicând nu s-a numit Hristos pe Sine în acest fel, ci aceste cuvinte au fost scrise în batjocură de către torţionarii Lui, la fel cum i-a fost pusă și coroana de spini pe cap. Și în acest sens, iată ce spune Evanghelia: „Iar Pilat L-a întrebat, zicând: Tu eşți regele iudeilor? Iar El, răspunzând, a zis: Tu ziciˮ (Luca 23, 3). Deci, Hristos nu a spus: „Da, așa esteˮ!…Ci El spune: „Tu ziciˮ! Iar Sf. Ioan Evanghelistul, ne trimite și mai mult către cei care au născocit titulatura batjocoritoare: «Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele iudeilor? Răspuns-a Iisus: De la tine însuţi zici aceasta, „sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?ˮ» (Ioan 18, 33-34). Totuşi indirect, Hristos se numește mai departe Împărat, însă afirmă clar că Împărăția Lui nu este din lumea aceasta, după cum spune: „Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat că să nu fiu predat iudeilorˮ (Ioan 18, 36). Sf. Apostol Pavel, întărește mai departe cum trebuie să se numească Cel a fost răstignit pe Cruce: «Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră. Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe „Domnul slaveiˮ» (1 Corinteni 2, 7-8). Iată pe Cine au răstignit iudeii, nu pe regele lor, ci tocmai pe „Mesiaˮ cel mult așteptat de ei, adică pe „Domnul Slaveiˮ sau „Împăratul Slaveiˮ. Sau cu alte cuvinte, pe Însuși „Dumnezeu ce s-a făcut Om ca pe oameni să-i îndumnezeiascăˮ! Din acest motiv, mesajul Mântuitorului despre pace, iubire faţă de vrăjmaşi, despre o Împărăţie a lui Dumnezeu care este doar spirituală (nicidecum politică), i-a dezamăgit pe contemporanii Săi, determinându-i pe mulţi dintre ei să se îndoiască de identitatea Sa mesianică. De aceea, între Iisus Hristos Cel paşnic faţă de toţi şi tâlharul Baraba, l-au ales pe acesta din urmă, a cărui atitudine violentă se potrivea mai mult cu aspiraţiile lor războinice împotriva romanilor. Ei aşteptau un „împărat al iudeilorˮ lumesc, având un imperiu politic, dar Domnul Hristos le propovăduia Împărăţia Cerurilor, care se poate realiza pe pământ doar prin pacea, iubirea și înfrăţirea tuturor oamenilor, indiferent de deosebirile lor etnice sau sociale.

Mergând și mai departe, un alt aspect important în simbolistica iconografică a Crucii este locul unde a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, anume în afara zidurilor Ierusalimului, în afara cetății, aspect care nici acesta nu este întâmplător. Prezenţa zidurilor cetăţii Ierusalimului în interiorul Crucii, nu se face doar pentru a arăta că Hristos a fost răstignit în afara cetăţii, ci şi pentru a aminti tuturor că aceia care îl vor urma pe Hristos, sunt exilaţi şi pelerini în această lume! Ei nu se regăsesc ca fiind acasă între zidurile cetăţii înşelăciunii, constrângerii, egoismului şi idolatriei, aşa cum spune şi Sf. Pavel: „Nu avem cetate stătătoare în această viaţă" (Evrei 13, 11-14). Prin punerea în prim plan a Crucii lui Hristos, zidurile cetăţii cad în planul secund, fiind transpuse la o dimensiune mai redusă. Ieșirea în afara cetății sugerează dimensiunea cosmică a Răstignirii, conform zicerii Sale: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mineˮ (În. 12,32). Un alt aspect ce se poate observa la icoana canonică a Răstignirii Domnului, este modul în care trebuie reprezentată transversala Crucii. Aceasta nu se picteză la modul realist, unde capetele lemnului acesteia sunt drepte iar suprafața transversalei este perpendiculară pe linia observatorului, ci „realitatea într-o icoană este răsturnatăˮ. Transversala Crucii, ca dealtfel și celelalte părţi ale ei, urmează perspectiva inversă specifică transfigurării icoanei, unde transversala este întoarsă cu fața în sus. Prin acest procedeu iconic ni se arată faptul că Hristos este Cel ce ridică păcatele lumii, de aceea latura Crucii trebuie să fie orientată în sus, spre Cer. Acest aspect nu se reprezintă la modul realist, renascentist, cu suprafața lemnului transversalei Crucii orientată spre lume. Acest mod realist și catolicist de a reprezenta Crucea, și mai ales pe Hristos având cele două picioare pironite unul peste altul, nu are nici-o legătură cu transfigurarea iconică a realității și nici măcar cu realitatea însăși, știindu-se faptul că fiecare picior al Mântuitorului Iisus Hristos a fost pironit separat. De asemenea, Sf. Evanghelist Ioan, ne mai relatează un aspect foarte important și „neîntâmplătorˮ totodată, căci la Hristos-Dumnezeu toate își au rostul lor. Şi anume, faptul că unul dintre ostași împunge cu sulița coasta Sa, „și îndată a ieșit sânge și apăˮ, ne spune Evanghelia! Iar evanghelistul mai adaugă, «Că s-au făcut acestea, că să se împlinească Scriptura: „Nu i se va zdrobi nici un osˮ. Şi iarăşi, altă Scriptură zice: „Vor privi la Acela pe care L-au împunsˮ» (Ioan 19, 33-34). Sf. Tradiție mai consemnează, că Sf. Ap. Ioan fiind de față atunci, a strâns într-un vas din coasta Mântuitorului cea „curgătoare de viațăˮ dar și din picioarele sângerânde, preasfântul și dumnezeiescul Său Sânge. Deci, care este semnificația simbolistică a „sângelui şi a apei ce au curs din coastăˮ? Acest aspect trebuie înțeles numai din perspectiva Euharistică, care este „jertfa cea nesângeroasăˮ continuată în vremelnicie. Simbolismul „apeiˮ îl întâlnim la Proscomidie, moment în care este turnată în potir, simbolizând pe credincioşii laici. Iar amestecarea ei cu vinul înseamnă încorporarea acestora în Hristos, care în Pătimirile Sale ne-a purtat pe noi şi păcatele noastre. La Sf. Liturghie apa este amestecată cu vinul, care se toarnă împreună în Sf. Potir, aratând faptul că „din coasta Mântuitorului au curs sânge şi apăˮ, elemente ce au devenit cele două izvoare ale vieţii harului: apa Botezului şi „Sângeleˮ Sfintei Împărtăşanii. Potirul simbolizează „coasta lui Iisus Hristosˮ din care au curs pe Cruce sânge și apă, și simbolizează, deopotrivă, paharul cu vin folosit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când El a instituit Sfânta Euharistie (Sf. Împărtăşanie), ca jertfă a Legii celei Noi.

Cel Răstignit pe Cruce nu are mâinile crispate, convulsionate. În icoană predomină maiestatea şi seninătatea, nu suferinţa şi martiriul. „Eu privesc pe Hristos răstignit şi văd pe Împăratul”, exclamă Sf. Ioan Gură de Aur. Braţele larg desfăcute, capul plecat într-o parte şi trupul înclinat în faţă nu fac altceva decât, să ilustreze împlinirea Jertfei de pe Cruce, reprezentată prin ultimul cuvânt al Mântuitorului pe Cruce: „Săvârşitu-sa”! În tablourile realiste, renascentiste, natura umană a lui Hristos absoarbe dumnezeirea în aşa fel încât, se scoate în evidenţă numai eşecul, disperarea, fără cel mai mic indiciu cu privire la Înviere, dezbrăcând Crucea de puterea ei de Viaţă. Ori, triumful lui Hristos pe Cruce este un paradox şi o taină, pentru că a fost dobândit prin suferinţă şi moarte. De aceea, Sf. Fotie este împotriva scrierii „I.N.R.Iˮ şi sugerează cuvintele „Împăratul Slavei", arătând că deşi Mântuitorul este în stare de suferinţă şi batjocură, El biruie numai ca un Împărat al Slavei, ca un Dumnezeu, păcatul şi moartea. Moartea lui Hristos pe Cruce nu este un eşec, ci victoria asupra morţii. De aceea iconografia nu arată un trup supus chinurilor, ci pe Stăpânul Vieţii, ca prezenţă dumnezeiască strălucitoare! El este reprezentat cu ochii închişi, deci, într-adevăr mort. Şi, cu toate acestea, vedem câtă pace, câtă dragoste şi câtă demnitate este pe chipul Lui! Dar detaliul cel mai frapant este faptul că Iisus, deşi arătat în mod clar ca fiind mort, are încă strălucirea aureolei pe cap. În ciuda morţii trupului şi contrar cu anumite învăţături eretice, Dumnezeirea lui Hristos nu L-a părăsit prin moarte. Chiar sângerând şi mort fizic pe Cruce, Hristos este pe deplin Dumnezeu. De aceea, este greu să încadrăm ca fiind ortodoxe icoanele care îl arată pe Iisus Hristos purtând coroană de spini. Această coroană a fost făcută de prigonitorii săi şi nu se încadrează în canoanele picturii răsăriteane, ortodoxe, care urmăreşte mai degrabă arătarea dumnezeirii Sale în simplitatea expresiei. Mai trebuie amintit și faptul că, icoana Răstignirii Domnului nu apare dintru începutul iconografiei bisericești, ba chiar mult mai târziu. Astfel, în Biserica primară, mai ales în primele trei secole, conducătorii Bisericii priveau Răstignirea cu îngrozire şi, deci, ca un subiect nepotrivit pentru o reprezentare artistică. De-abia începând cu sec. al VI-lea, imaginea Răstignirii apare în artă. Picturi timpurii arată pe Hristos viu şi tind să minimalizeze arătarea suferinţei, încercând să atragă atenţia asupra mesajului pozitiv al Învierii şi credinţei, decât asupra realităţilor fizice ale execuţiei. De aceea, în acea vreme Hristos este înfăţişat triumfător, viu, cu ochii deschişi, cu trupul drept, îmbrăcât în purpură, aşa cum îl vedem în sec al IV-lea pe capul unui relicvar de la Vatican. Această reprezentare a fost prezentă în arta apuseană până în a două jumătate a sec al Vl-lea. În secolul al XI-lea, în Bizanț, imaginea lui Hristos îmbrăcat și viu pe Cruce a fost înlocuită cu Hristos dezbrăcat și mort, cu capul plecat și trupul frânt. Împotriva acestor reprezentări din Constantinopol au protestat cu vehemență reprezentanții papei Leon al IX-lea, în anul 1054. Bizanțul a creat un tip de Răstignire clasic prin simțul proporției, căutând sobrietatea și limitându-se la esențial în privința persoanelor înfățișate la picioarele Crucii: Maică Domnului și Sfântul Ioan, însoțiți uneori de femeiele mironosiţe sau de sutaș.

După cum putem observa, icoana Răstignirii Domnului, pe lângă aspectele iconice de bază, mai cuprinde și alte două persoane sfinte extrem de importante, care fac parte din ierarhia bisericească cerească, dar totodată, în mod tainic, și din cea pământească. Este vorba despre Maica Domnului, „cea mai presus decât cerurileˮ, și de Sf. Ap. și Evanghelist Ioan (Teologul), „ucenicul preaiubitˮ al Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Ap. Ioan împreună cu Maica Domnului, sunt cei care au rămas alături de Mântuitorul pe tot drumul calvarului până la momentul morții Sale. Însă înainte de de a-și da duhul pe Cruce, Hristos-Dumnezeu nu uită pe Maica Sa și o lasă în grija ucenicului, a Sf. Ap. Ioan, spunând cuvintele: „Femeie, iată fiul tău!ˮ. Dar și pe ucenic o lasă în grija Maicii Sale, când spune: „Iată mama ta!ˮ. Şi pentru că Hristos nu face nimic fără folos, ce trebuie să înțelegem prin această înfiere spirituală? Textul care redă ceea ce am putea numi „Testamentul lui Iisusˮ, cuvintele Lui către Maica Domnului și către Apostolul Ioan, au fost interpretate de teologi ca un mesaj către lume și ca o răspundere conferită Maicii Domnului. Prin acest Testament, toți oamenii au devenit fii ai Mariei, adică ai Maicii Domnului. În acest fel, Hristos recapitulează pe toți oamenii, Fecioara Maria devenind Mama duhovnicească a tuturor. Ea este Mama umanităţii care s-a unit cu Dumnezeu prin Hristos. Sinodul de la Efes dogmatizează că Maica Domnului este „Theotokosˮ, precizând că Cel născut din ea este cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu. Iar Sinodul de la Calcedon va preciza în continuare că, Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioara Maria este și Om adevărat. Dar teologia ortodoxă a păstrat pe Fecioara Maria în condiția umană, fără deosebire de ceilalți, spre a nu dăuna clarității învățăturii despre omenitatea adevărată a Celui ce s-a născut din ea. Maica Domnului este astfel un martor al Întrupării, al Naşterii lui Dumnezeu în condiție omenească. Maica Domnului îndumnezeită de cel mai mare „darˮ, reflectează plinătatea harului necreat de care se împărtășește, dar aceasta n-o face însă Dumnezeu și nici egală cu Hristos. Ca rugătoare, ea se arată a fi om, ca mijlocitoare, ea se arată a fi mai presus de omenire prin participarea la slava lui Dumnezeu. După cum spune Sf. Grigorie Palama, ea „este la granița dintre Creatie și Creatorˮ! Din faptul că înainte de a-și sfârşi viața pământească pe Cruce, Mântuitorul a încredințat-o pe Maica Sa ucenicului în care avea cea mai mare încredere și care-L însoțise până în ultima clipă fără ezitare, desprindem concluzia firească și clară, că Maica Domnului s-a aflat până în acel moment în grija deosebită a Fiului ei. Căci dacă Iisus ar fi avut alți frați trupeşti – cum greșit interpretează unii eterodocşi anumite pasaje din Noul Testament – ce rost ar mai fi avut ca Mântuitorul Hristos s-o încredințeze pe Mama Sa ucenicului Său? Și încă cu „limbă de moarteˮ, ca legământ de neschimbat. Apoi Sf. Apostol Ioan urmează să se îngrijească de ea ca de propria sa mamă. Căci Evanghelia spune fără echivoc, chiar prin Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan căruia i se face această încredințare, că „din ceasul acela ucenicul a luat-o la sineˮ (Ioan 19, 27). Iar aceasta mărturie, aparent simplă, este covârşitoare! Ori de câte ori ne rugăm Maicii Domnului, o simţim ca pe cea care mijloceşte, cea care duce rugăciunile noastre către Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae ne spune, că noi ar trebui să fim cei mai bucuroși, pentru că în cer avem o inimă de mamă care se roagă pentru noi.

Cât despre Sf. Apostol Ioan, învățăm ce înseamnă să ai, deopotrivă, inima de ucenic credincios și ascultător, de fiu adevărat și devotat, dar și de părinte jertfelnic până chiar și în neputințele din urmă ale bătrâneților. „Iată, Fiul Tău!”, i-a strigat de pe Cruce, Domnul Maicii Sale îndurerate, arătând spre Ioan, singurul din cei 12 care îl urmase în tăcere pe Hristos până pe Golgota. Și apoi, ce uriașă slavă pentru un pământean, să se învrednicească a primi înfierea Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, cea mai presus decât îngerii! Și cui altcuiva putea „Cel mai înainte de veciˮ, să-i încredințeze tainele cele mai presus de fire ale Revelației tulburătoare a sfârșitului acestei lumi (cartea Apocalipsei), dacă nu celui mai curat și mai iubitor dintre „prietenii” Săi, care a avut și părtăşia duhovnicească cea mai apropiată cu „Maica Luminiiˮ și „Împărăteasa cerurilorˮ? Pentru că numai unul ca acesta putea să săvârșească o lucrare dumnezeiască, pentru care, cum scria Sf. Chiril, „era de trebuință să se măsoare cerul cu palma”. Și dacă facem legătura și cu iconografia Jertfei de pe Cruce, unde alături de Hristos Cel Răstignit trebuie să fie incluși și Maica Sa împreună cu Sf. Ap. Ioan, ca martori, ca principiu ierarhic și ca moștenitori direcți ai Legii celei Noi, putem spune că în esențialitatea ei, avem reprezentată aici simbolic și viu, taina Bisericii. Biserica a fost întemeiată tainic, duhovnicește și nevăzut, prin Jertfa de pe Cruce, după cum spune și Sf. Ap. Pavel: „ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Săuˮ. Dar a fost întemeiată și în chip văzut, istoric, la Cincizecime. Viața ei provine din viața Sf. Treimi, care i se împărtășește și cu care stă în unitate, conform Mântuitorului care a spus: „Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia să fie întru Noiˮ.

Continuând demersul iconografic al tainei Sf. Cruci, în icoana Răstignirii mai vedem și alte două aspecte ce întregesc și mai mult taina Crucii, pentru că și acestea privesc lucrarea de mântuire a lumii în finalitatea ei eshatologică. Primul aspect, este includerea în spațiul iconic al Cruci a celor două simboluri cosmice, soarele și luna. După cum știm din Sf. Evanghelie, momentul în care Mântuitorul Hristos își dă duhul pe Cruce ca Om, atrage și suspinul creației. Astfel, Sf. Ev. Matei spune: „Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculatˮ. Iar Sf. Ev. Luca, spune și el: „Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea. Când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la mijlocˮ. Pentru că Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, se fac minuni în cer, şi pe pământ: soarele se întunecă în semn de doliu iar pământul se cutremură în semn de înfricoşătoare uimire. Partea de sus a Crucii, cu braţele întinse ale lui Hristos, se profilează pe fundalul cerului. Răstignirea la loc deschis, în afara cetății, arată semnificaţia cosmică a morţii lui Hristos, care „a curățat cerul” şi a eliberat întregul univers de sub stăpânirea demonilor. Hristos moare ca Om dar înviază ca un Dumnezeu, şi nu numai omul este restaurat prin Învierea Sa, ci întreaga creaţie este recreată din nou. Simbol de o valoare cosmică şi universală, Crucea, care se avântă spre cele patru puncte cardinale, este aşezată pe muntele Golgota, un spaţiu sacru considerat în tradiţia biblică drept centrul lumii. „Pom a1 vieţii sădit în suferinţă” (slujba Înălţării Sf. Cruci), Crucea se fixează în centrul pământului, pe „omfalosulˮ (în greceşte, buric) lumii, deasupra peşterii întunecate unde se află craniul lui Adam. Înălţată în centrul universului, ea închipuie axa lumii prin care comunică cele trei niveluri cosmice: cel de sus (Cerul), al nostru (pământul) şi cel de jos (infernul), unde se înfige Crucea, ca „pom al viețiiˮ și al mântuirii.

Un alt aspect iconografic foarte important, ca simbol inclus în canonul Crucii, este „Tronul Hetimasieiˮ (al pregătirii, al judecății finale), care se pictează în partea cea mai de sus a Crucii. Tema iconografică a „hetimasiei” este în legătură cu Judecata de Apoi, având conotaţii eshatologice, deci este în strânsă legătură cu „a două Venire” a Domnului Iisus Hristos, care de data aceasta va veni ca să Judece lumea. Prima dată a venit smerit şi sărac, să mântuiască lumea prin Jertfa pe Cruce și Învierea Sa. A doua oară, la „Parusieˮ (gr. „parousiaˮ - prezență, venire), va veni să ne judece ca „Împărat al Slavei”. Însă, și prima Venire și a doua Venire a Mântuitorului Iisus Hristos, stau sub semnul și puterea Jertfei de pe Cruce, al Învierii și al Iubirii Sale, care sunt nedespărțite. De aceea, și criteriul Judecății va fi jertfa și iubirea noastră ce am avut-o față de ceilalți, întru jertfa și taina Crucii lui Hristos-Dumnezeu și al Împărtăşirii vii din Trupul Său mistic al Bisericii Sale, prin Tainele ei. Psalmistul David spune: „Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul Lui de judecată; şi El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele”. Până atunci, Tronul este „gătit” dar este gol, așteptându-L pe Judecător! Evanghelia este închisă, instrumentele torturii stau mărturie iar „cămaşa” - simbol al Bisericii, încă se mai sfârtecă! Între prima şi a două Venire, Hristos-Dumnezeu ne spune de-a pururi, „pace vouă”, în chipul Mielului nevinovat și „înjunghiat de la întemeierea lumiiˮ! Având această perspectiva, poate acum vom înțelege și mai bine dimensiunea eshatologică a Crucii lui Hristos, și care sunt rostul simbolurilor iconografice incluse în aceasta. Creația este „Alfaˮ a toate, iar Parusia este „Omegaˮ a toate. Parusia dă sens Creaţiei, conţinut Revelaţiei, direcţie Providenţei, scop Întrupării, rost istoriei, încununare Bisericii şi temelie Împărăţiei lui Dumnezeu. Cele şase zile ale Creaţiei şi ziua de odihnă, se împlinesc şi se desăvârşesc în ziua celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. Toate arătările, descoperirile şi cuvintele Revelaţiei se concentrează, se adună şi se înclină în faţa tronului Judecăţii de Apoi. Eshatologia (gr. eshaton = ultim, final) este învăţătura despre realităţile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu sau „viaţa veacului ce va să vinăˮ, ca încoronare a operei răscumpărătoare a lui Hristos-Împăratul, care se manifestă la sfârşitul istoriei, plin de slavă, să judece viii şi morţii (Efeseni 1, 20—23 ; I Tesaloniceni 5, 1—11). Eshatologia nu trebuie confundată cu «sfârşitul lumii» şi nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoţesc a două Venire a lui Hristos, adică Parusia - învierea morţilor, Judecata, Raiul şi iadul. Eshatologia se referă la o nouă ordine de existenţă, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de istorie, stare care este obiectul rugăciunii şi al nădejdii creştine. Sfârșitul lumii nu este o oprire a timpului istoric la o dată cronologică, printr-o catastrofă cosmică, aşa cum este înţeles în mod sectar de către cei străini de Biserică, ci va fi o înnoire a Creației în sens de «transformare» (I Cor., 15, 1). Este o trecere de la starea veche, a păcatului, la starea nouă a harului, în plentitudinea sa, la ordinea Împărăţiei veșnice, care coincide cu apariția glorioasă a lui Hristos. La sfârșitul istoriei, Împărăția eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea atunci va începe din nou având ca scop, nu sfârșitul ei, ci veşnicia ei. De la Întruparea Fiului, lumea este locul manifestării Împărăţiei lui Dumnezeu și al transfigurării omului. Iar de la Cincizecime, Duhul introduce și menține Împărăţia în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezența eshatologică, veșnică. În acest sens, istoria nu este numai trecut, «anamnesis», ci și anticipare și pregustare reală a veșniciei.

Odată cu Învierea lui Hristos, separarea dintre cele două veacuri, cel de acum și cel ce va să fie, nu mai există, deoarece eshatologia irumpe în istoria prezentă. Împărăția eshatologică a început deja cu Hristos-Dumnezeu (Luca 17, 21). «Veacul viitor» e prezent în «veacul de acum»: „Și împreună cu El ne-a sculat și împreună ne-a așezat întru cele cerești, în Hristos Iisus, că să se arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisusˮ (Efes. 2,7). Aici și acum, Biserica participă în mod liturgic, sacramental și spiritual la realitatea Împărăției viitoare. În Botez, creștinul intră în ritmul morții și Învierii lui Hristos, fiind asociat la darurile Împărăției (Col. 2, 12). Botezul este Taina intrării în Împărăţia lui Dumnezeu. Ceasul din urmă, când se împlinește firul vieții, nu este o moarte absolută. Moartea nu mai este semnul condamnării, de aceea creștinul nu are frică de moarte sau nu va trebui s-o aibe, pentru că dincolo de ea se află nădejdea învierii (ÎI Cor. 4, 9-21). Creștinii trebuie să se teamă de păcat, nu de moarte. Hristos-Domnul Cel Înviat din morţi poartă şi după slăvita Sa Înviere semnele sau stigmatele Crucii pe trupul Său, adică în mâinile, în picioarele şi în coasta Sa (cf. Ioan 21, 20 şi 27). Hristos poartă stigmatele Crucii în trupul Său înviat, nu ca să-Şi aducă aminte de cei care L-au răstignit spre a se răzbuna pe ei, ci pentru că ele sunt semnele eterne ale iubirii Sale jertfelnice și smerite pentru toți oamenii. Ca atare, ,,fața" Tatălui îndreptată spre lume este chipul lui Hristos răstignit pe Cruce, Crucea fiind ,,Ușa" Împărăției. Crucea rămâne de-a pururea înfiptă în mijlocul lumii și al veșniciei.

Pictorul Vasile Neguș

Nicolae Steinhardt, înaintea convocării sale la Securitate

 

Nicolae Steinhardt, înaintea convocării sale la Securitate:

"Când sunt gata, îmi iau ramas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit rău. Tata însă – în pijama, mititel, grăsun, voios – e numai zâmbete şi-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoţitorul la gară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului până-n clipa finală:

— Ţi-au spus să nu mă lași să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni. Mă sărută apăsat, mă duce până la uşă, ia poziţia de drepţi şi mă salută milităreşte.

— Du-te, îmi spune. Cobor treptele în pas normal, fără a privi înapoi".

Nicolae Steinhardt , (Trecutul în culori)

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a III-a a Sfîntului și Marelui Post

 Predică la Duminica a III-a a Sfîntului şi Marelui Post

( a Sfintei Cruci )
Despre valoarea sufletului

...Ce va folosi omul de va dobîndi lumea toată şi îşi va pierde sufletul său?
Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37)

Iubiţi credincioşi,

În predica Sfintei Evanghelii de astăzi vom vorbi, pe cît ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului şi despre valoarea sufletului omenesc. Iată ce spune Mîntuitorul: Ce va folosi omul de ar dobîndi toată lumea, dar îşi va pierde sufletul său? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său (Marcu 8, 37). Auziţi, fraţii mei, cît de mare şi nemăsurată valoare are sufletul nostru şi la cîtă cinste şi preţuire l-a ridicat Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos? Şi dacă este aşa, cine va putea vreodată a se împotrivi acestui adevăr?

Sfînta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om "suflet". Iată ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt şi care au ieşit din coapsele lui, au fost de toate şaizeci şi şase de suflete, afară de femeile feciorilor săi (Facere 46, 26). Iată că Sfînta Scriptură îl numeşte pe om "suflet". Şi de ce îl numeşte Sfînta Scriptură pe om "suflet"? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul faţă de trup. Dar poate cineva să-i spună sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru că sufletul are fire nevăzută, iar trupul are fire văzută şi simţită, şi numai cînd acestea se unesc într-un singur ipostas atunci se cheamă om. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se zice fără suflet. Căci omul este un ipostas unit din două firi, suflet şi trup.

Ce este omul? Omul este un sîmbure şi un centru al întregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer şi pe pămînt. Omul este fiinţă care ţine legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers. El comunică cu întreaga creaţie însufleţită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală, cu lumea animalelor şi cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea gînditoare. Deci omul este un centru al lumii văzute şi al celei nevăzute, de aceea Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură îl numeşte pe om "mare" (Isus Sirah 3, 18). Şi în alt loc zice: Mare este omul şi cinstit bărbatul milostiv.

Dar de ce îl numeşte mare? Pentru că în om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu şi pentru că, peste toate acestea, el este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru că omul uneşte în sine cele patru lumi în mic, omul se numeşte "microcosmos", adică lume mică. După Sfîntul Grigorie Teologul şi după alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos omul se cheamă şi macrocosmos, fiindcă este mai mare decît toate creaturile văzute. Omul este o lume mare în cea mică, deoarece el uneşte în sine nu numai lumea cea văzută şi simţită ci şi pe cea nevăzută a îngerilor şi, pe deasupra tuturor, el este singura creaţie făcută după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).

Să vedem în ce fel omul se împărtăşeşte de însuşirile îngereşti. Îngerii se tîlcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, după cum este scris: Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalmi 103, 5). Îngerii sînt cei ce ne ajută în necazuri, în scîrbe şi în ispite. Ei se bucură neîncetat de cei ce cresc în virtute şi se mîhnesc de cei ce cad în păcate şi le ajută să se ridice din nou prin pocăinţă. Îngerii slujesc la mîntuirea sufletelor omeneşti şi niciodată nu ne părăsesc, pînă la ieşirea noastră din viaţa aceasta. Îngerii alcătuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre pază pămîntul şi slujesc mai aproape de noi la mîntuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfîntul Apostol Pavel a zis: Îngerii oare nu sînt toţi duhuri slujitoare, trimişi spre slujbă, pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii? (Evrei 1, 14).

Sufletul omului are şi el de la Dumnezeu o lucrare asemănă-toare cu a îngerilor. El are credinţă şi dragoste de Dumnezeu şi Îi slujeşte cu frică şi cutremur. Sufletul omului are şi el putere de a sluji, de a ajuta pe fraţii săi, de a-i mîngîia în necazuri, de a-i întări cu cuvîntul şi de a veni întotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de înger amestecat din două firi, cum îl numeşte Sfîntul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, Bucureşti, 1938).

Sfîntul Grigorie de Nyssa, marele filosof duhovnicesc, spune şi el că "omul este frate cu îngerul după puterea sa cuvîntătoare. Ce este mintea omului, aceea este şi îngerul cu trup" (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentar la viaţa lui Moise, p. 813). Căci trebuie să ştim că numai Dumnezeu este cu desăvîrşire netrupesc, că toţi îngerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sînt preasubţiri, din foc ceresc şi sînt numiţi în scrierile bisericeşti "netrupeşti".

Sufletul nostru nu este străin nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie dată de Dumnezeu, ţine minte toate, iar mintea lui, dacă este luminată de Preasfîntul Duh, împărtăşeşte şi binevesteşte Evanghelia în care este cuvîntul lui Dumnezeu şi toate învăţăturile mîntuitoare de suflet.

Omul, asemenea începătoriilor, stăpîneşte oraşe, ţări şi ţinu-turi, dă legi şi conduce suflete după cum a zis Dumnezeu: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l stăpîniţi (Facere 1, 28).

Imitînd ceata îngerilor care stăpînesc în văzduh pe diavoli, sufletul omului curat şi luminat de darul lui Dumnezeu stăpîneşte şi el pe diavoli, îi arde cu rugăciunea şi smerenia. Sufletul curat nu vrea să facă voia lor şi, mai ales, nu se lasă biruit de patimile trupului şi ale sufletului pentru că are în el pe Tatăl, şi pe Fiul şi pe Duhul Sfînt (Matei 10, 8; Marcu 3, 15; Luca 9, 1).

Omul, asemenea stăpîniilor, are de la Dumnezeu darul de a face puteri şi minuni mari şi în loc de a ocîrmui vînturile şi schimbările vremurilor el stăpîneşte mădularele trupului său, ocîrmuieşte virtuţile, alungă furtuna gîndurilor şi patimile sufletului, punîndu-le pe toate în rînduială spre slujba şi slava lui Dumnezeu.

Şi cu ceata domniilor se aseamănă foarte mult sufletul omului. Căci prin darul lui Dumnezeu ajunge să domnească peste simţuri, şi peste patimile trupului şi ale sufletului său.

Sufletul omului are încă de la Dumnezeu darul pe care îl au sfintele tronuri, putînd şi el într-o măsură să primească şi să odihnească pe Preasfînta Treime în mintea şi în inima sa, prin curăţirea de patimi, prin iubire şi smerenie.

Omul se împărtăşeşte puţin şi de lucrarea heruvimilor, după măsura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi înţelept şi veghetor asupra patimilor, cu mintea şi inima pline de cunoştinţă dumnezeiască, putînd şi el să reverse înţelepciune duhovnicească prin propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu spre mîntuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos.

Dar sufletul omenesc, imitînd pe serafimi, cînd ajunge desăvîrşit, se umple de căldură şi văpaie dumnezeiască şi are atîta dragoste arzătoare faţă de Preabunul Dumnezeu încît, pe drept cuvînt, este "un serafim în trup, un serafim pămîntesc".

Omul este mai mic decît îngerii cu cunoştinţa, iar cu darul, cunoaşte mai puţine taine dumnezeieşti decît aceştia. Aşa trebuie să înţelegem cuvintele Mîntuitorului despre Sfîntul Ioan Botezătorul, care zice: Între cei născuţi din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare decît el (Matei 11, 11; Luca 7, 28). Dar pentru că din toată zidirea, numai omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decît îngerii. Sufletul omului întrece pe îngeri prin trei însuşiri, după Sfîntul Vasile cel Mare şi anume: prin minte, prin cuvînt şi prin voie de sine stăpînitoare, adică liberă. Căci prin minte sufletul omului se aseamănă mai ales cu Tatăl şi cu Fiul, iar prin voia sa liberă, de sine stăpînitoare, care este rădăcina tuturor bunătăţilor, sufletul se aseamănă Sfîntului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei însuşiri.

Iubiţi credincioşi,

Vedeţi cît de mare este valoarea sufletului omenesc? Vedeţi pînă la ce cinste şi strălucire se ridică? Şi aceastea pentru că omul este regele creaţiei, singura fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea zice Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de astăzi: Ce va folosi omul de ar dobîndi toată lumea dacă îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 35-37). Tocmai de aceea ne aminteşte Biserica cuvintele Mîntuitorului care zice să avem grijă de mîntuirea noastră, mai ales acum în Postul Mare, cînd tot creştinul binecredincios îşi caută de suflet. De aceea S-a întrupat şi a pătimit pentru oameni Fiul lui Dumnezeu, ca să scoată sufletele noastre, atît de preţioase, din robia patimilor şi din adîncul iadului, unde erau aruncate de diavolii cei ucigaşi.

Iată pentru ce s-a pus această Evanghelie la mijlocul marelui Post, ca să avem timp pînă la Sfintele Paşti, să ne pocăim, să ne spovedim, să ne împăcăm cu Dumnezeu şi cu oamenii şi să primim cu vrednicie Sfînta Împărtăşanie care este cel mai mare dar pe care ni-l dăruieşte Mîntuitorul pe pămînt. Să luăm deci aminte cum trăim, cum ne îndreptăm viaţa, ce am făcut pînă acum pentru sufletul nostru şi ce trebuie să mai facem pe viitor ca să dobîndim mîntuirea noastră şi să scăpăm de osîndă.

Să luăm aminte că tocmai de aceea ne luptă atît de mult diavolul prin slugile lui, ca să ne răpească ce avem mai scump de la Dumnezeu. Nu averea, nu cinstea, nu prietenii, nu trupul, nu viaţa aceasta pămîntească, ci sufletul pe care ni l-a dat Dumnezeu, care este mai scump decît toate mărgăritarele lumii. Pentru el suferim atîtea ispite în trup; pentru el ne luptăm o viaţă cu diavolii, cu slăbiciunile firii, cu oamenii răi şi cu patimile ucigaşe de suflet care ne atacă din toate părţile.

După ce am văzut ce este sufletul şi cît de mare este valoarea lui, să vedem acum cum trebuie să ne păstrăm curat de păcate sufletul nostru; sau dacă sîntem stăpîniţi de patimi, care formează cancerul sufletului, cum am putea să ne izbăvim de robia lor şi de veşnica osîndă.

Sufletul pruncului după botez este curat ca un înger. De aceea pruncul care moare îndată după botez, fiind fără păcate este sigur mîntuit şi numărat în ceata sfinţilor. Pentru aceea şi Mîntuitorul a luat un prunc în sfintele Sale braţe, zicînd: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10, 14). Copilul botezat este deci, prototipul îngerului, al sufletului, al omului desăvîrşit, nestăpînit de nici un păcat, de nici un gînd necurat. Iată, pe pămînt, copilul este cea mai potrivită icoană a sfinţeniei, a sufletului mîntuit.

Cum ne putem curăţi sufletul, conştiinţa, inima şi trupul de păcatele ce ne apasă? Cel dintîi lucru ce trebuie să-l facem în posturi este spovedania cu căinţă şi lacrimi şi Sfînta Împărtăşanie. Apoi este sfînta rugăciune. Ne trebuie mai multă rugăciune, fraţii mei, mai multă evlavie şi răbdare la rugăciune, prezenţă regulată la biserică. Citiţi apoi zilnic psaltirea, o catismă sau două, că psalmii şi din inimă de piatră scot lacrimi, zice Sfîntul Vasile cel Mare. Mai citiţi seara sau dimineaţa un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugăciunile zilnice din cartea de rugăciuni şi adăugaţi metanii şi închinăciuni cu rugăciunea lui Hristos, după putere.

A treia faptă bună care ajută mult rugăciunea este postul. Mare este puterea rugăciunii unită cu postul. Amîndouă fac adevărate minuni; înălbesc sufletul înnegrit de păcate şi de gînduri rele. Fiecare să postească după putere, numai să postească. Adică să mănînce de post, iar miercurea şi vinerea să ţină post măcar negru pînă la amiază.

Altă mare faptă bună care ajută mult la mîntuirea sufletului este milostenia. Miluiţi cît puteţi, ajutaţi cu dragoste şi inimă bună pe orice om care vă cere.

Mare putere are milostenia sufletească. Îndemnaţi-vă unii pe alţii la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la pocăinţă. Cercetaţi pe cei bolnavi, ajutaţi pe cei întristaţi cu cuvinte de mîngîiere, cu cărţi sfinte de citit şi citiţi, mai ales, în Noul Testament. Iar cununa bunătăţilor este dragostea creştină. Iubiţi duhovniceşte pe toţi, cereţi iertare de la toţi şi bucuraţi-vă în Hristos, că Dumnezeu este dragoste. Iată cea mai bună cale de curăţenie şi de mîntuire a sufletelor noastre.

Iubiţi credincioşi,

Au trecut trei săptămîni din Sfîntul şi Marele Post al Paştelui. În acest timp unii creştini s-au rugat mai mult, au venit la biserică, au postit, s-au împăcat cu oameni şi cu Dumnezeu, s-au spovedit şi împărtăşit. Aceştia s-au îngrijit cum trebuie de sufletele lor. Dar mulţi încă n-au venit, deşi Hristos îi cheamă şi îi aşteaptă.

Astăzi, în Duminica a treia din Postul Mare, numită "a Sfintei Cruci", după cum vedeţi, se scoate cu mare evlavie în mijlocul bisericii Sfînta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumătatea postului în biserică pentru închinare, unde stă o săptămînă? Se scoate pentru a ne întări şi a ne îmbărbăta în nevoinţa postului, ca să-l putem parcurge cu folos pînă la capăt. Căci privind la Sfînta Cruce şi cugetînd la patimile Domnului uităm de necazurile vieţii şi primim putere pe calea mîntuirii.

Fraţii mei, este puterea Crucii lui Hristos în lume! Crucea ne-a adus mîntuirea şi împăcarea cu Dumnezeu. Crucea a sfărîmat prin Înviere porţile iadului. Crucea ne-a deschis raiul şi a biruit moartea. Crucea zdrobeşte pe diavoli şi-i alungă dintre noi. Crucea este scară de mîntuire a lumii care ne urcă la cer. Să urcăm la Dumnezeu pe scara Crucii. Să ne împăcăm şi să ne iubim prin jertfa Sfintei Cruci. Să ne silim a ne duce fiecare crucea noastră cu smerenie, cu răbdare şi cu nădejdea mîntuirii. Să nu deznădăjduim în boli, în suferinţe şi în mulţimea necazurilor vieţii. Să ne gîndim că toţi părinţii, înaintaşii şi sfinţii noştri au suferit şi şi-au dus crucea cu răbdare şi bucurie pînă la capăt.

Deci să ne întărim şi noi, fraţii mei, în nevoinţa postului. Înaintea noastră merge Însuşi Hristos Mîntuitorul lumii cu Crucea în spate. Să-I urmăm şi noi cu credinţă şi bărbăţie, lucrînd ziua şi noaptea la mîntuirea sufletelor noastre. Şi ajungînd cu bucurie la Sfintele Paşti, să îngenunchem în faţa Crucii şi împreună să cîntăm: "Crucii tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfînta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!" Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

LECȚIA DE ISTORIE - 4 aprilie: Marele bombardament asupra Bucureștiului din data de 4 aprilie 1944

 

LECȚIA DE ISTORIE - 4 aprilie: Marele bombardament asupra Bucureștiului din data de 4 aprilie 1944

La data de 4 aprilie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Bucureştiul este bombardat masiv de către aviaţia anglo-americană, în urma atacului înregistrându-se importante distrugeri materiale şi numeroși morţi şi răniţi. Au fost vizate zone civile, în special partea centrală a oraşului, cartierul Griviţa și zona Gării de Nord, ținta principală fiind această gară, deoarece prin bombardarea ei se încerca împiedicarea transporturilor militare spre frontul din Moldova, unde armata sovietică forţa înaintarea spre vest. Astfel, la data de 4 aprilie 1944 pe la ora prânzului, un număr circa 220 de bombardiere „B-17”, numite și „fortăreţe zburătoare” şi peste 100 bombardiere „B-24 Liberator”, au intrat în spaţiul aerian al României, venind de la Baza Aeriană de la Foggia din Italia și în scurt timp au fost deasupra capitalei României. În acel moment, în Gara de Nord se aflau câteva sute de oameni refugiați din zona Moldovei, care urmau să fie repartizaţi în diferite locaţii din Bucureşti şi din provincie.

Erau mai ales femei, copii şi bătrâni, într-o stare de totală de deprimare şi de derută după ce își părăsiseră casele şi agoniseala de o viață, aşteptând flămânzi şi obosiţi ca autoritățile să găsească locuri unde să fie repartizați. Când s-a dat alarma, aproape toţi au rămas în vagoane, deoarece nu aveau unde se adăposti, iar dezastrul a fost total deoarece sub ploaia de bombe au murit majoritatea acestor refugiați. De asemenea, mii de case au fost distruse în bombardament, iar cartiere precum Grant, Griviţa, Giuleşti, Triaj, Chitila, au devenit de nerecunoscut, suferind pagube enorme. Au căzut bombe şi în Calea Victoriei asupra Hotelului „Splendid” şi a Teatrului Național, asupra Ateneului Român, asupra Universității și a multor alte clădiri cu valoare de patrimoniu. Numărul victimelor bombardamentului din 4 aprilie 1944 a fost deosebit de mare, iar bilanţul oficial consemnează un număr de 2942 de morți, peste 4000 de răniţi și peste 55.000 de oameni care au rămas fără adăpost.

Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime și spun că bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică, deoarece a fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, Bucureștiul neavând la acea dată zone economice strategice sau cu așa de mare importanță, încât să influențeze soarta războiului. Și chiar dacă rețeaua feroviară şi nodurile de comunicație sunt obiective militare și sunt atacate în timp de război, bombardarea Bucureștiului din ziua de 4 aprilie 1944 rămâne un atac fără rațiune asupra populației civile. Astfel, acea zi de Paşti din 4 aprilie 1944 a fost un moment tragic pentru capitala României, un moment care nu trebuie uitat, niciodată.

Lecția de Istorie