Astăzi, la „Duminica SFINTEI CRUCIˮ, „lepădându-ne de sine, luându-ne crucea vieţii şi urmându-L numai pe Hristos-Dumnezeuˮ, se cuvine să vorbim despre taina cea veşnică a Crucii Sale, revelată în Sf. Scriptură și prin Sf. Tradiție, dar exprimată şi prin prisma teologiei iconografice specifice. Însă, înainte de a descrie mai departe taina şi puterea hristocentrică a Sf. Cruci, precum și înțelesurile simbolistice ale persoanelor şi a celorlalte elemente sfinte incluse în canonul acesteia, vreau mai întâi să-mi exprim marea dezamăgire față de secularizarea și părăsirea până la degradarea totală a multor troiţe, a crucilor de la răspântii sau de la margine de drum! Pe lângă Biserica unei comunități, ca și creștini-ortodocși, inclusiv troiţele sunt cartea noastră de vizită. Şi dacă am vorbit despre secularizare, datoria ce eu o am în fața lui Dumnezeu ca pictor bisericesc, mă obligă să trag un mare semnal de alarmă! Căci așa cum am mai spus, dacă cineva se îndură totuși și vrea să ctitorească sau să restaureze vreo troiță, trebuie înțeles din capul locului că aceasta nu este o oarecare construcție profană, lumească, ci troița este un spațiu sfânt cu „rădăciniˮ în cer! Majoritatea dintre ctitori nu întreabă pe nimeni pregătit în acest domeniu, sau măcar pe preotul comunității, sperând că acesta are cunoștințe temeinice în domeniu. Și în astfel de cazuri, construcția troițelor dimpreună cu pictura iconografică se face după urechea fiecăruia, multe neavând nici-o legătură cu tradiția și canonul sfânt iconografic. Iar rezultatul este că, nu numai prin case dar și pe marginea drumurilor, ba chiar și la pangarele Bisericii, găsim adevărate și nenumărate „kitsch-uri iconograficeˮ, care aduc multă scădere tezaurului sfânt iconografic, decantat și așezat cu preț de sânge de-a lungul istoriei milenare în Biserica lui Hristos.
Am văzut la viața mea troiţe care s-au degradat până au dispărut definitiv. Altele, deși crucile erau pictate înainte, din păcate apoi, după grăbita ctitorire au fost transformate în cruci „înmarmorateˮ, scoase parcă din cimitir! La alte câteva am văzut pictura iconică, care este cu adevărat vie numai când iconicizarea ei este o împreună-lucrare a harului Sf. Duh cu mâinile omului, înlocuită cu litografii edulcorate, catoliciste, şi xeroxate pe bandă! Și ce mi s-a părut cel mai greu de digerat, având în vedere importanţa chipurilor sfinte iconice, care trebuie să oglindească cât mai clar persoanele sfinte reprezentate, este moda cea nouă prin care chipul pictat, bidimensional, este înlocuit cu „chipulˮ sculptat, tridimensional, mai ales al lui Hristos și mai ales pe Crucea Sa. Majoritatea dintre aceste sculpturi aveau chipurile și trupurile disproporționate, strâmbe, hâde şi deformate până la grotesc, arătând o totală lipsă de privire iconică și simțire bizantină, dar și o lipsă de catehizare a celor care promovează așa ceva. Deci, una este ca o Cruce să fie sculptată doar cu simboluri liturgice, decorative sau cu anumite înscrisuri, iar aici avem nenumărate posibilități și i-ar aduce Crucii sculpate și mai multă expresivitate, și cu totul altceva este ca pe ea să iconicizezi chipul lui Hristos ca Persoană, sau chipurile celorlalte persoane sfinte. A trece peste acest hotar, înseamnă pur și simplu a înlocui cerul cu pământul, pentru că icoana „coboarăˮ haric cerul pe pământ prin taina ei simbolizantă, hristocentrică. Numai prin icoana pictată, prin tehnica ei transfigurativă, în care realitatea simțuală văzută este „răsturnatăˮ prin „perspectiva inversăˮ și prin nenumărate alte procedee stilistice și cromatice, se poate reprezenta un chip sfânt, ca apoi să avem și nădejdea că icoana va deveni „vehicolˮ al harului Sfântului Duh. Privitorul la o icoană nu se închină materiei din care ea este alcătuită, ci chipului sfânt reprezentat iconic în ea, care este „simbolizatulˮ iar icoana este „simbolizantulˮ. Adică icoana este doar o punte de legătură cu sfântul, și nu acesta însuși în integralitatea ființei lui personale. Dar cum se știe, toate converg în Hristos până la urmă, pentru că El este dătătorul harului și al sfințeniei, deci cinstind sfinții iconicizaţi îl cinstim pe Hristos care este „prietenulˮ lor și Cel care le ține pe toate. Iată însemnătatea icoanei adevărate, pictată adică la modul bidimensional pe o suprafață plană. Și nu sculptată, litografiată, xeroxată şi copiată la nesfârșit, însă fără mijlocirea harului, ce trebuie să treacă prin sufletul omului. Căci așa cum spune Biserica, o icoană adevărată „este întotdeauna opera Sf. Duh prin mâinile cât mai curate ale omuluiˮ, ea fiind unică de fiecare dată după cum și Sf. Duh se „mişcăˮ mereu unic în Creația Sa. Icoana trebuie să fie o „liturghie după liturghieˮ, și așa cum și Liturghia, deși de fiecare dată ea respectă prototipul ei canonic, totuși ea este mereu altfel, mereu mai frumoasă și mai bogată în înțelesuri dumnezeiești, aşa trebuie să fie şi icoana, vie şi unică mereu. Sf. Liturghie nu este vie decât în Biserică, în comuniune cu ceilalți în același „duh și adevărˮ, nu ascultată la radio sau văzută „onlineˮ în timp ce ne mai ocupăm şi cu alte griji lumești! Deși amândouă situațiile „sunăˮ frumos, realitatea este că, între Liturghia vie din Biserică și cea virtuală este o distanță ca de la cer la pământ. Aceeași diferență este și între o icoană pictată după canoane, prin harul Sf. Duh și mâinile omului, și o litografie xeroxată, făcută prin tehnicile cele neînsuflețite. Căci la prima vedere amândouă imaginile par frumoase, însă numai prima este icoană iar cealaltă rămâne doar tablou cu subiect religios. Numai prin harul Sf. Duh ce trece prin jertfa, strădania și sufletul omului, Dumnezeu avându-l neîncetat partener pe acesta în lucrarea Sa de sfințire a lumii, o icoană poate deschide cerul şi să devină cu adevărat „fereastră spre cerˮ si punte a harului! Revenind la sculptură, inclusiv aceasta, prin caracteristicile ei grosiere, nu oferă din punct de vedere canonic posibilitățile specifice iconicizatoare și calitative, ale canoanelor şi tehnicilor consacrate din domeniul picturii.
În tezaurul simbolizant al Bisericii avem introduse și elemente de sculptură, însă canonic vorbind dar și datorită neajunsurilor sculpturii, aceasta poate transmite mesaje numai prin elemente simbolistice. Acestea pot fi: crucea, viţa de vie, păunul, mielul, porumbelul, monograma, ancora, peștele, flori, frunze, coloane, împletituri, înscrisuri…etc. Însă nu se pot sculpta și chipuri de sfinți, mai ales ale lui Hristos și ale Maicii Domnului. Chipul unei persoane sfinte este cel mai important la o icoană, pentru că reflectă unicitatea și sfințenia persoanei, iar aici, cei mai importanți sunt ochii, ca oglindă a sufletului. Deci nimeni, nu-și poate permite schimonosirea acestor realități hagiografice iconice dar şi eterne. De aceea, posibilitatea reprezentării unui chip de om pnevmatizat care a ajuns sfânt, s-a elaborat prin secole de căutări și jertfă, s-a murit pentru apărarea icoanei iar după ce s-au stabilit și canoanele sfinte iconografice, Biserica prin Sf. Duh decretează sinodal cum se pot „zugrăviˮ chipurile sfinte. Deci mare atenție, căci ceea ce a stabilit Biserica ca dogmă sau canon, este de la Hristos prin Sf. Duh în Biserica Sa, statornicit prin Sfintele Sinoade sobornicești și prin Sf. Părinți, și nu este ceva pur omenesc. Și cine se pune cu învățăturile sfinte ale Bisericii se pune cu Hristos-Dumnezeu, al cărei Cap este! În acest cadru sfânt intră şi icoana și întreg tezaurul simbolistic liturgic al Bisericii, care cuprinde obiectele și veșmintele liturgice, troiţele și crucile și tot ce se leagă de Biserică şi proximitatea ei. Iar Biserica este o instituție divino-umană, cosmologică, universală, și nu doar niște simple ziduri. Ca atare, este datoria noastră să apărăm aceste valori veșnice de orice profanare sau dezbrăcare de simbolistica lor. Pentru că icoana este o punte de legătură între cer şi pământ, şi dacă s-ar încerca iconicizarea sfinților din cer prin mijlocirea sculpturii, rezultatul ar fi doar ceva pământesc, tridimensional, pur realist, nu şi din cer! Pictorul bisericesc, iconarul în particular, pentru că icoana este mai întâi teologie în imagini, el trebuie să aibe vaste cunoștințe de teologie, să cunoască canoanele iconografice și mai ales, să trăiască prin Tainele Bisericii și nu în afara lor. Deci, nu degeaba Biserica numește pictorul bisericesc - teologul imaginii. Cine nu respectă aceste legi sfinte, dacă ne referim la pictura iconografică din Biserică, din casele noastre sau transmise prin tradiția troițelor, acela nu va aduce cinste lui Hristos, ci mai degrabă o împietare, o neascultare, un păcat. Iar aceasta este valabil și pentru pictorii bisericești și pentru cei ce vor să ctitorească, să cumpere sau să promoveze tradiția sfântă a iconografiei.
Mai departe, așa cum am spus de la început, să vedem acum concret ce înseamnă a privi și a picta iconic, ce înseamnă a înțelege simbolistic teologia unei icoane, în cazul nostru al tainei Crucii lui Hristos. Și prin câteva cuvinte, căci niciodată nu se vor epuiza sensurile evanghelice ale icoanei, voi descrie semnificația fiecărei persoane sfinte precum și a celorlalte elemente incluse, în Crucea din imaginea postată aici. În Biserica lui Hristos nu este nimic așezat la întâmplare, toate au legătură cu Evanghelia și ne trimit spre Dumnezeu, așa cum și icoana ortodoxă întărește prin mesajele ei simbolice aceste adevăruri de credință. Cum să facă Dumnezeu ceva la întâmplare, sau în Creația Lui să se miște ceva fără ca El să știe? Ar mai fi atunci un Dumnezeu Atotputernic și Atotștiutor? De aceea, când se Întrupează în Persoana Lui Iisus Hristos, El de asemenea nu spune și nu face nimic la întâmplare, ci toate au legătură cu Slava Lui ca Dumnezeu și cu îndumnezeirea noastră, cu ridicarea noastră în Împărăția Sa. Astfel, și în icoană la fel ca peste tot în Biserică, toate au legătură cu Dumnezeu și îndumnezeirea noastră. Iar din perspectiva simbolisticii iconografice, ca să putem descoperi prin culoare mesajele iconice cele mai adânci ale Crucii lui Hristos, trebuie ca pe ea să fie pictat neapărat Hristos răstignit și să aibe aureola cruciferă (cu expresia: „Ò ѠNˮ - „Cel ce Suntˮ), iar sub sub Cruce să fie craniul lui Adam, protopărintele umanității și totodată, cel prin care a intrat moartea în lume. Peste craniul lui Adam trebuie să se scurgă Sângele dătător de viață al Mântuitorului Iisus Hristos, care spală și iartă păcatul Adamic. Și mai departe, pentru totdeauna, spală prin Jertfa Euharistică și celelalte Taine ale Bisericii, păcatele tuturor celor ce se pocăiesc până la sfârșitul lumii. Crucea devine taină și putere veșnică numai prin Învierea lui Hristos-Dumnezeu, Cel ce mai este numit și „al doilea Adamˮ, căci prin jertfa Sa pe Cruce numai El „a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi, viață dăruindu-leˮ. De aceea, Sângele lui Hristos, Cel ce este Viața Însăși, curge și spală „ţeastaˮ primului Adam, după cum se poate vedea și în icoana postată aici, cel prin care a intrat moartea și păcatul în lume. Locul craniului în icoana Răstignirii este în partea cea mai de jos a Crucii, acolo unde își are loc păcatul și moartea, ca unele ce nu au fost dorite de Dumnezeu în Creaţia Sa şi apoi au fost sfărâmate şi călcate în picioare prin Jertfa și Învierea Lui Iisus Hristos.
Și mai mult, să ne închipuim că locul unde a fost răstignit Hristos, adică „Golgotaˮ, care se tâlcuiește chiar „locul căpățâniiˮ, de asemenea nu a fost ales la întâmplare în Atotînţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că Tradiția sfântă a Bisericii păstreză o altă tradiție din timpurile vechi-testamentare, iar denumirea de „locul căpățâniiˮ întărește aceasta, precum că sub vârful pietros al Golgotei a fost îngropat însuși Adam cel dintâi! Deci, Hristos-Dumnezeu, „neîntâmplătorˮ este Răstignit chiar deasupra locului unde a fost îngropat Adam, despre care nu se mai știa nimic, dar El ca Dumnezeu le știa pe toate. Mai mult, deoarece Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, „Făcătorul cerului şi al pământuluiˮ, când îşi dă duhul se fac minuni în cer, pe pământ soarele se întunecă în semn de doliu iar pământul se cutremură în semn de înfricoşătoare uimire. În momentul morții, după cum ne relatează și Evanghelia, știm că s-au produs multe evenimente neobișnuite, printre care și un cutremur care a făcut ca „pietrele să se despice și mormintele să se deschidă, din care s-au sculat multe trupuri ale sfinților adormițiˮ. În aceste împrejurări înspăimântătoare dar neîntâmplătoare, inclusiv locul peste care a fost răstignit Hristos, scoate la iveală o căpățână: era țeasta lu Adam!…Iar iconografia bizantină a preluat acest detaliu, provenit din izvoarele Tradiției, pentru că evidențiază cu adevărat înţelesul dogmatic al icoanei Răstignirii. Iar Hristos venind, le-a așezat pe toate la un loc ca un Dumnezeu. El nu „aruncă cu zarurileˮ și nici nu predestinează, însă toate le prevede dinainte. Și dacă noi le-am stricat pe toate, El dumnezeiește le-a recreat și le-a pus cap la cap mereu. De asemenea, sinaxarul din Sfânta și Marea Vineri, ne descrie ceea ce spune Sf. Maxim Mărturisitorul: «Atunci, la miezul zilei, în mijlocul Raiului şi în „ziua a şaseaˮ, când a fost făcut omul, Adam şi-a întins mâinile neascultării spre pomul oprit şi s-a despărţit de Dumnezeu. Acum Iisus, Adam Cel Nou, și-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în miezul zilei şi în „mijlocul pământuluiˮ în ziua a şasea (vineri), pentru a arăta ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte, vindecându-l pe om de neascultare şi mântuindu-l, prin despărţirea lui de Dumnezeu-Izvorul vieţii. A fost răstignit în afara cetăţii, într-o gradină, pentru că şi Adam cel vechi a călcat porunca înfrânării în grădina Raiului». Despre simbolistica Răstignirii lui Iisus Hristos, în „Erminia picturii bizantineˮ, Dionisie de Furna arată cum trebuie aceasta iconicizată: «sub Cruce, o peşteră mititică şi în ea „hârca lui Adamˮ…stropită cu sângele lui Hristos, care se varsă din ranele picioarelor Lui». Iar Sf. Fotie al Constantinopolului (sec. IX), spune și el: „Crucea este înfiptă deasupra unui munte, care are în partea de jos o mică grotă, iar înăuntrul ei se arată „craniul lui Adamˮ, deasupra cărora cade sânge din piciorul lui Hristos, însemnând că neamul omenesc s-a eliberat din robie şi din moarte, prin cinstitul sânge al lui Hristosˮ.
Nici lemnul Crucii nu a fost un oarecare lemn, deși cei care l-au ales poate nici nu știau istoria lui, însă câte nu „mișcăˮ Duhul Sfânt fără ca noi să știm? Și mai departe, le vom lua pe rând în așa fel încât, să le punem și noi cap la cap așa cum și Dumnezeu face în Atotînţelepciunea Sa. El nu a ales întâmplător nici să se Întrupeze din Fecioara Maria, nici când a ales locul Nașterii sau al Învierii, și iată nici locul Răstignirii și nici lemnul Crucii, toate acestea fiind chiar proorocite dinainte. Un om acționează omenește, limitat, nedesăvârșit, pentru că îi lipsește privirea de ansamblu. Dar în privința lui Hristos, ca Om și Dumnezeu totodată, dacă nu am înțeles că mesajele cele mai adânci ale Evangheliei Sale sunt mai ales dumnezeieșți, dar pe potriva oamenilor duhovnicești, adică „ascunseˮ sub litera ei și descoperite doar sfinților, atunci nu am înțeles nici Evanghelia şi rămânem numai la „trupulˮ ei, fără să ajungem la „sufletulˮ ei. Iar aceasta trebuie să ne facă să pricepem că, chiar dacă nu scrie detaliat undeva despre lemnul Crucii, deși avem trimiteri pe linia Tradiției, nu înseamnă că Hristos ca și Dumnezeu ar fi îngăduit ca lemnul Crucii să fie ales întâmplător, fără un sens, fără o legătură cu „întregulˮ, cu Atotvederea și Atotînţelepciunea Sa. Mai ales că după Înviere, Biserica ca „stâlp și temelie a adevăruluiˮ, vede pe bună dreptate în Cruce noul „Pom al Viețiiˮ! Deci se face legătura cu lemnul „pomului viețiiˮ din grădina Edenului. Iar prin Iisus Hristos, prin taina Crucii și Învierii Sale, se naşte Biserica, prin Tainele căreia Hristos ne împărtășește însăși Viața Lui. Deci Hristos, ca Om și Dumnezeu, acționează și le împlinește pe toate dumnezeiește, desăvârșit, neștirbit. Și iată ce descoperă tradiția vechi-testamentară despre originea lemnului Crucii lui Hristos, preluată apoi și de Tradiția creștină, tocmai din această perspectivă hristocentrică și holistică. Desigur, timpul și caracterul mistificant al imaginației omenești, a făcut ca tradiția originară să se mai dilueze până la momentul venirii lui Mesia. Dar în memoria comună nu s-au pierdut de tot semnificațiile ei adânci, care poate nici nu au fost înțelese în totalitatea lor atunci, așa cum nici proorocirile vechi-testamentare nu au fost înțelese toate până la Hristos. De-abia după Înălțarea lui Hristos, Sf. Duh le-a așezat pe toate în Biserica Sa şi le va mai aşeza, unde se pomenește despre această tradiție sfântă, atât imnografic cât și iconografic. Dar să vedem ce s-a păstrat mai întâi în memoria colectivă a poporului ales, căci tradiția vine pe această linie tocmai de la Adam. Iar ca să mergem pe firul cel mai drept, trebuie să ne întoarcem în istoria mântuirii și să coroborăm cele păstrate, cu sensurile Legii celei Noi.
Deci, să vedem ce spune Tradiția Bisericii despre profețiile legate de Sf. Cruce și lemnul acesteia, unele amintite în V. Testament iar altele consemnate și în scris, însă vom alege numai acele informații care se verifică și prin izvoarele scrise, scripturistice sau bisericeșți. Astfel, pe lângă cele consemnate în Sf. Scriptură, tradiția iudaică încă mai păstra amintirea celor din preajma morții lui Adam. Acesta, bolnav fiind, îl trimite pe Set, fiul său, înapoi la porțile Raiului ca să ceară îngerilor (heruvimi) ce-l păzeau, untdelemn din „pomul viețiiˮ prin care să se vindece. Însă îngerii îi vor spune lui Set, că izbăvirea lui Adam va veni de-abia după 5500 de ani, odată cu venirea lui Mesia. Totuși, Set primește „treiˮ semințe din acest pom pe care le va pune în gura tatălui său după ce acesta moare, îngroapându-l apoi în Valea Hebronului. Cu vremea, din cele trei semințe vor crește în acest loc „treiˮ pomișori (amintind de Sf. Treime), care fiind unul lângă altul ei se vor împleti și se vor uni într-un singur lemn, și vor crește ca un singur copac. Despre acești trei arbori pomenește și proorocul Isaia: «Mărirea Libanului, „chiparosul, ulmul şi merişorulˮ (în alte traduceri se pomenește de „chiparos, cedru și pinˮ) la tine vor veni „cu toţii laolaltăˮ, ca să împodobească locaşul cel sfânt al Meu, şi Eu voi slăvi „locul unde se odihnesc picioarele Meleˮ. Şi feciorii asupritorilor tăi, smeriţi la tine vor veni şi „se vor închina la picioarele Taleˮ toţi cei ce te-au urât şi pe tine te vor numi: cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel. Din „părăsită şi defăimatăˮ ce erai pe veci, voi face din tine „mândria veacurilorˮ, bucurie din neam în neam» (Isaia 60, 13-15). Biserica vede în cuvintele, „locul unde se odihnesc picioarele Meleˮ și „părăsită și defăimatăˮ, o prefigurare a Sf. Cruci. De asemenea, Dumnezeu nefăcând și neîngăduind ceva la întâmplare, din lemnul crescut din semințele „pomului viețiiˮ prin împletirea celor „treiˮ arbori, peste veacuri și „la plinirea vremiiˮ, el va fi lemnul „altaruluiˮ pe care se va jertfi Hristos-Dumnezeu, Crucea Sa devenind noul „Pom al Viețiiˮ! Revenind la drumul acestui lemn întreit (tridendria) prin istorie, tradiția iudeo-creștină pomenește mai departe, că Moise prin înștiințare dumnezeiască ia o bucată de lemn din acest arbore și îndulcește apele la Mara (amărăciune) pentru a putea bea împreună cu poporul. În Ierusalim, copacul crește foarte falnic, încât David trebuie să mute zidul orașului. La poalele lui, unde era și o fântână, David alcătuiește Psaltirea. Regele Solomon taie copacul pentru a-l folosi la construcția Templului, dar trunchiul își tot schimbă dimensiunea și nu se potrivește în Templu. Ba era prea lung, ba prea scurt, și ar fi fost apoi lăsat de lucrători într-o magazie lăturalnică, după care a fost aruncat de către aceștia în „scăldătoarea de la Vitezdaˮ. Lemnul este uitat în scăldătoare multă vreme și se încărca mereu de algele din apă. Ca o paranteză, este dovedit că lemnul în apă se poate păstra sute de ani, chiar mii de ani, iar un exemplu sunt pilonii de lemn ce susțin casele din Veneția, care cei mai mulți dintre ei au peste o mie de ani. Însă lemnul Crucii nu era orice lemn și mergând mai departe, aflăm din Evanghelie, că aici se cobora din când în când îngerul Domnului. Dar acesta era pus de Dumnezeu tocmai ca să păzească și să îngrijească acest lemn, pentru vremurile proorocite ce trebuiau să urmeze. Îngerul venea și curăța frumos și cu mare grijă acest lemn, moment în care „apa se tuburaˮ și imediat, cei bolnavi trebuiau aruncați ca aceștia să se vindece! Apoi, când s-a hotărât Răstignirea lui Iisus Hristos, iudeii au găsit acest lemn greu și nefolositor în scăldătoare și au făcut din el Crucea, pe care avea să fie Răstignit Mesia cel mult așteptat!...
Tradiția lemnului „întreitˮ apare și în spațiul bizantin. O regăsim în epigrama de pe un relicvar bizantin confecționat pentru Alexios Doukas, un nepot al împăratului Alexios I Comnenul (1081-1118). Epigrama face aluzie tocmai la tradiția în discuție: „După ce a dormit puțin în pomul întreit (tridendria), Împăratul tuturor și Dumnezeu-Omul Cuvântul a dăruit mult har copacului (dendrō). Pentru că se răcorește tot cel cuprins de boală care caută scăpare la ramurile pomului întreit (tridendrias)”. De asemenea, regăsim această tradiție şi în textele liturgice ortodoxe. În Triod, după duminica a treia dedicată Crucii, întâlnim referiri la întreitul lemn pe parcursul săptămânii a patra: „Crucea cea alcătuită din trei lemne, să o lăudăm ca pe un semn al Treimii, și închinându-ne ei cu frică să strigăm: Binecuvântați, lăudați și preaînălțați pe Hristos în veci” (Utrenia de marți, săptămâna a patra a Postului Mare, Triod, 1986, p. 290). „În loc de chiparos, milostivire; în loc de cedru, credință cu dulce miros; în loc de pin, adevărata dragoste aducând, să ne închinăm Crucii Domnului, lăudând pe Mântuitorul, Cel ce pe ea a fost pironit” (Utrenia de miercuri, săptămâna a patra a Postului Mare, Triod, 1986, p. 299). „Cel ce Te-ai răstignit pe pin, pe cedru și pe chiparos, Fiule al lui Dumnezeu, sfințește-ne pe noi pe toți și ne învrednicește a vedea Patima Ta cea purtătoare de viață” (Utrenia de vineri, săptămâna a patra a Postului Mare, Triod, 1986, p. 314). Toate aceste trimiteri legate de lemnul întreit al Sf. Cruci, atât cele scripturistice cât și cele tradiționale, care de-a lungul timpului au fost păstrate și în tradiția bizantină, nu ar fi fost păstrate în memoria Bisericii dacă nu ar fi avut un fundament. Anume acela, că Dumnezeu nu face și nu îngăduie nimic la întâmplare, după cum o spune El Însuşi: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcutˮ (Ioan 1, 3). Sau în alt loc: „La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţiˮ (Matei 10, 30). Dacă ne sunt numărați perii capului, atunci sunt numărate și firele de iarbă, și bătăile inimii, și gândurile noastre și tot ce mișcă în Creația Lui, pentru că mișcarea înseamnă viață și unde nu este mișcare, oricât de mică, nu este nimic! Deci, trebuie să înțelegem, că nici Biserica ca „stâlp și temelie a adevăruluiˮ și avându-L Cap pe Hristos, când este vorba mai ales despre Evanghelia Sa, nu a lăsat nimic la întâmplare în materie de dogmă și adevăr de credință. Desigur, aici vorbim despre credința curată bazată pe Sf. Scriptură și pe Sf. Tradiție a Sf. Părinți, pe cele șapte Sinoade Ecumenice și pe tot ce ne-a revelat Sf. Duh în decursul istoriei, și pe nimic altceva în afara acestor „stâlpiˮ veșnici. Pentru că Satana și acoliții săi, dintru început au lovit în Biserica lui Hristos și încă mai lovesc, strecurând minciunile lor eretice printre adevărurile de credință, neghinele lor putrezicioase printre boabele de grâu roditoare, așa cum este spre exemplu astăzi şi marea erezie secularistă, numită „ecumenismˮ. Această erezie a prins rădăcini tocmai printre cei botezați, și mai ales, printre cei chemați să păstorească Biserica lui Hristos, adică printre ierahii ei. Însă fiecare își va lua plata sa, numai că acest ecumenism de cumetrie va atrage neabătut şi pedeapsa lui Dumnezeu, după cum se și vede în aceste vremuri tulburi în care trăim.
Dar să revenim la adevărul de credință al Sf. Cruci, văzut prin prisma tradiției iconografice și prin sensurile ei teologice adânci. Iar aici, mă autocitez și reformulez ceea ce am scris mai înainte, anume: «Dacă dorim ca o Cruce să fie pictată cu adevărat iconic și liturgic, trebuie neapărat să aibe inclus în planul ei iconografic pe Hristos Răstignit, care să aibe aureola cruciferă (cu expresia: „Ò ѠNˮ - „Cel ce Suntˮ), iar sub Cruce să fie craniul lui Adam - protopărintele umanității, și totodată, cel prin care a intrat moartea în lume. Peste craniul acestuia trebuie să se scurgă Sângele dătător de viață al Mântuitorului Iisus Hristos, care spală și iartă păcatul Adamic. Şi mai departe prin Biserică, Hristos-Dumnezeu spală prin Taina Botezului dar și prin celelalte Taine ale Bisericii, păcatele tuturor celor ce se pocăiesc până la sfârșitul lumii. Crucea devine taină și putere veșnică numai prin Învierea lui Iisus Hristos, numit și „al doilea Adamˮ, căci prin jertfa Sa pe Cruce, numai El „a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi, viață dăruindu-leˮ». Acestea sunt aspectele iconice cele mai importante care se leagă organic, indisolubil, de taina Sf. Cruci și care nu pot lipsi din pictura simbolistică, iconografică, a acesteia. Dar pe lângă acestea, mergând pe același fir al raportării tuturor acțiunilor noastre la Cuvântul lui Dumnezeu, la cât de corect și drept ne situăm față de Evanghelia lui Hristos, Taina Crucii ca fundament al Bisericii poate cuprinde multe alte înțelesuri teologice, descoperite și dezvoltate mai departe şi prin mesajele ei iconografice. Astfel, alte aspecte importante care nu ar trebui să lipsească din pictura iconografică a Crucii și care, întăresc adevărul de credință al acesteia, este înscrisul pus deasupra capului lui Hristos. Căci atunci când acesta este scris prin inițialele „I.N.R.I.ˮ, adică „Iisus Nazarineanul Regele Iudeilorˮ, aceasta se face greșit și este chiar o nedreptate adusă Mântuitorului Iisus Hristos! Expresia „I.N.R.I.ˮ, este una superficială, catolicistă. Aceasta arată felul în care realismul apusean a înțeles apofatismul răsăritean al tainei Sf. Cruci. Scriind așa, nu transfigurăm realitatea aparentă așa cum cere canonul iconografic, și nici nu scoatem în evidență un adevăr de credință, ci rămânem doar la „literaˮ Evangheliei. Și ce avem în realitate, după cum ne arată Evanghelia? Știm că Pilat, a scris deasupra Crucii în evreieşte, latinește și grecește: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilorˮ (în latină: „Iesus Nazarenus Rex Iudaeorumˮ). Dar nicicând nu s-a numit Hristos pe Sine în acest fel, ci aceste cuvinte au fost scrise în batjocură de către torţionarii Lui, la fel cum i-a fost pusă și coroana de spini pe cap. Și în acest sens, iată ce spune Evanghelia: „Iar Pilat L-a întrebat, zicând: Tu eşți regele iudeilor? Iar El, răspunzând, a zis: Tu ziciˮ (Luca 23, 3). Deci, Hristos nu a spus: „Da, așa esteˮ!…Ci El spune: „Tu ziciˮ! Iar Sf. Ioan Evanghelistul, ne trimite și mai mult către cei care au născocit titulatura batjocoritoare: «Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele iudeilor? Răspuns-a Iisus: De la tine însuţi zici aceasta, „sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?ˮ» (Ioan 18, 33-34). Totuşi indirect, Hristos se numește mai departe Împărat, însă afirmă clar că Împărăția Lui nu este din lumea aceasta, după cum spune: „Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat că să nu fiu predat iudeilorˮ (Ioan 18, 36). Sf. Apostol Pavel, întărește mai departe cum trebuie să se numească Cel a fost răstignit pe Cruce: «Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră. Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe „Domnul slaveiˮ» (1 Corinteni 2, 7-8). Iată pe Cine au răstignit iudeii, nu pe regele lor, ci tocmai pe „Mesiaˮ cel mult așteptat de ei, adică pe „Domnul Slaveiˮ sau „Împăratul Slaveiˮ. Sau cu alte cuvinte, pe Însuși „Dumnezeu ce s-a făcut Om ca pe oameni să-i îndumnezeiascăˮ! Din acest motiv, mesajul Mântuitorului despre pace, iubire faţă de vrăjmaşi, despre o Împărăţie a lui Dumnezeu care este doar spirituală (nicidecum politică), i-a dezamăgit pe contemporanii Săi, determinându-i pe mulţi dintre ei să se îndoiască de identitatea Sa mesianică. De aceea, între Iisus Hristos Cel paşnic faţă de toţi şi tâlharul Baraba, l-au ales pe acesta din urmă, a cărui atitudine violentă se potrivea mai mult cu aspiraţiile lor războinice împotriva romanilor. Ei aşteptau un „împărat al iudeilorˮ lumesc, având un imperiu politic, dar Domnul Hristos le propovăduia Împărăţia Cerurilor, care se poate realiza pe pământ doar prin pacea, iubirea și înfrăţirea tuturor oamenilor, indiferent de deosebirile lor etnice sau sociale.
Mergând și mai departe, un alt aspect important în simbolistica iconografică a Crucii este locul unde a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, anume în afara zidurilor Ierusalimului, în afara cetății, aspect care nici acesta nu este întâmplător. Prezenţa zidurilor cetăţii Ierusalimului în interiorul Crucii, nu se face doar pentru a arăta că Hristos a fost răstignit în afara cetăţii, ci şi pentru a aminti tuturor că aceia care îl vor urma pe Hristos, sunt exilaţi şi pelerini în această lume! Ei nu se regăsesc ca fiind acasă între zidurile cetăţii înşelăciunii, constrângerii, egoismului şi idolatriei, aşa cum spune şi Sf. Pavel: „Nu avem cetate stătătoare în această viaţă" (Evrei 13, 11-14). Prin punerea în prim plan a Crucii lui Hristos, zidurile cetăţii cad în planul secund, fiind transpuse la o dimensiune mai redusă. Ieșirea în afara cetății sugerează dimensiunea cosmică a Răstignirii, conform zicerii Sale: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mineˮ (În. 12,32). Un alt aspect ce se poate observa la icoana canonică a Răstignirii Domnului, este modul în care trebuie reprezentată transversala Crucii. Aceasta nu se picteză la modul realist, unde capetele lemnului acesteia sunt drepte iar suprafața transversalei este perpendiculară pe linia observatorului, ci „realitatea într-o icoană este răsturnatăˮ. Transversala Crucii, ca dealtfel și celelalte părţi ale ei, urmează perspectiva inversă specifică transfigurării icoanei, unde transversala este întoarsă cu fața în sus. Prin acest procedeu iconic ni se arată faptul că Hristos este Cel ce ridică păcatele lumii, de aceea latura Crucii trebuie să fie orientată în sus, spre Cer. Acest aspect nu se reprezintă la modul realist, renascentist, cu suprafața lemnului transversalei Crucii orientată spre lume. Acest mod realist și catolicist de a reprezenta Crucea, și mai ales pe Hristos având cele două picioare pironite unul peste altul, nu are nici-o legătură cu transfigurarea iconică a realității și nici măcar cu realitatea însăși, știindu-se faptul că fiecare picior al Mântuitorului Iisus Hristos a fost pironit separat. De asemenea, Sf. Evanghelist Ioan, ne mai relatează un aspect foarte important și „neîntâmplătorˮ totodată, căci la Hristos-Dumnezeu toate își au rostul lor. Şi anume, faptul că unul dintre ostași împunge cu sulița coasta Sa, „și îndată a ieșit sânge și apăˮ, ne spune Evanghelia! Iar evanghelistul mai adaugă, «Că s-au făcut acestea, că să se împlinească Scriptura: „Nu i se va zdrobi nici un osˮ. Şi iarăşi, altă Scriptură zice: „Vor privi la Acela pe care L-au împunsˮ» (Ioan 19, 33-34). Sf. Tradiție mai consemnează, că Sf. Ap. Ioan fiind de față atunci, a strâns într-un vas din coasta Mântuitorului cea „curgătoare de viațăˮ dar și din picioarele sângerânde, preasfântul și dumnezeiescul Său Sânge. Deci, care este semnificația simbolistică a „sângelui şi a apei ce au curs din coastăˮ? Acest aspect trebuie înțeles numai din perspectiva Euharistică, care este „jertfa cea nesângeroasăˮ continuată în vremelnicie. Simbolismul „apeiˮ îl întâlnim la Proscomidie, moment în care este turnată în potir, simbolizând pe credincioşii laici. Iar amestecarea ei cu vinul înseamnă încorporarea acestora în Hristos, care în Pătimirile Sale ne-a purtat pe noi şi păcatele noastre. La Sf. Liturghie apa este amestecată cu vinul, care se toarnă împreună în Sf. Potir, aratând faptul că „din coasta Mântuitorului au curs sânge şi apăˮ, elemente ce au devenit cele două izvoare ale vieţii harului: apa Botezului şi „Sângeleˮ Sfintei Împărtăşanii. Potirul simbolizează „coasta lui Iisus Hristosˮ din care au curs pe Cruce sânge și apă, și simbolizează, deopotrivă, paharul cu vin folosit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când El a instituit Sfânta Euharistie (Sf. Împărtăşanie), ca jertfă a Legii celei Noi.
Cel Răstignit pe Cruce nu are mâinile crispate, convulsionate. În icoană predomină maiestatea şi seninătatea, nu suferinţa şi martiriul. „Eu privesc pe Hristos răstignit şi văd pe Împăratul”, exclamă Sf. Ioan Gură de Aur. Braţele larg desfăcute, capul plecat într-o parte şi trupul înclinat în faţă nu fac altceva decât, să ilustreze împlinirea Jertfei de pe Cruce, reprezentată prin ultimul cuvânt al Mântuitorului pe Cruce: „Săvârşitu-sa”! În tablourile realiste, renascentiste, natura umană a lui Hristos absoarbe dumnezeirea în aşa fel încât, se scoate în evidenţă numai eşecul, disperarea, fără cel mai mic indiciu cu privire la Înviere, dezbrăcând Crucea de puterea ei de Viaţă. Ori, triumful lui Hristos pe Cruce este un paradox şi o taină, pentru că a fost dobândit prin suferinţă şi moarte. De aceea, Sf. Fotie este împotriva scrierii „I.N.R.Iˮ şi sugerează cuvintele „Împăratul Slavei", arătând că deşi Mântuitorul este în stare de suferinţă şi batjocură, El biruie numai ca un Împărat al Slavei, ca un Dumnezeu, păcatul şi moartea. Moartea lui Hristos pe Cruce nu este un eşec, ci victoria asupra morţii. De aceea iconografia nu arată un trup supus chinurilor, ci pe Stăpânul Vieţii, ca prezenţă dumnezeiască strălucitoare! El este reprezentat cu ochii închişi, deci, într-adevăr mort. Şi, cu toate acestea, vedem câtă pace, câtă dragoste şi câtă demnitate este pe chipul Lui! Dar detaliul cel mai frapant este faptul că Iisus, deşi arătat în mod clar ca fiind mort, are încă strălucirea aureolei pe cap. În ciuda morţii trupului şi contrar cu anumite învăţături eretice, Dumnezeirea lui Hristos nu L-a părăsit prin moarte. Chiar sângerând şi mort fizic pe Cruce, Hristos este pe deplin Dumnezeu. De aceea, este greu să încadrăm ca fiind ortodoxe icoanele care îl arată pe Iisus Hristos purtând coroană de spini. Această coroană a fost făcută de prigonitorii săi şi nu se încadrează în canoanele picturii răsăriteane, ortodoxe, care urmăreşte mai degrabă arătarea dumnezeirii Sale în simplitatea expresiei. Mai trebuie amintit și faptul că, icoana Răstignirii Domnului nu apare dintru începutul iconografiei bisericești, ba chiar mult mai târziu. Astfel, în Biserica primară, mai ales în primele trei secole, conducătorii Bisericii priveau Răstignirea cu îngrozire şi, deci, ca un subiect nepotrivit pentru o reprezentare artistică. De-abia începând cu sec. al VI-lea, imaginea Răstignirii apare în artă. Picturi timpurii arată pe Hristos viu şi tind să minimalizeze arătarea suferinţei, încercând să atragă atenţia asupra mesajului pozitiv al Învierii şi credinţei, decât asupra realităţilor fizice ale execuţiei. De aceea, în acea vreme Hristos este înfăţişat triumfător, viu, cu ochii deschişi, cu trupul drept, îmbrăcât în purpură, aşa cum îl vedem în sec al IV-lea pe capul unui relicvar de la Vatican. Această reprezentare a fost prezentă în arta apuseană până în a două jumătate a sec al Vl-lea. În secolul al XI-lea, în Bizanț, imaginea lui Hristos îmbrăcat și viu pe Cruce a fost înlocuită cu Hristos dezbrăcat și mort, cu capul plecat și trupul frânt. Împotriva acestor reprezentări din Constantinopol au protestat cu vehemență reprezentanții papei Leon al IX-lea, în anul 1054. Bizanțul a creat un tip de Răstignire clasic prin simțul proporției, căutând sobrietatea și limitându-se la esențial în privința persoanelor înfățișate la picioarele Crucii: Maică Domnului și Sfântul Ioan, însoțiți uneori de femeiele mironosiţe sau de sutaș.
După cum putem observa, icoana Răstignirii Domnului, pe lângă aspectele iconice de bază, mai cuprinde și alte două persoane sfinte extrem de importante, care fac parte din ierarhia bisericească cerească, dar totodată, în mod tainic, și din cea pământească. Este vorba despre Maica Domnului, „cea mai presus decât cerurileˮ, și de Sf. Ap. și Evanghelist Ioan (Teologul), „ucenicul preaiubitˮ al Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Ap. Ioan împreună cu Maica Domnului, sunt cei care au rămas alături de Mântuitorul pe tot drumul calvarului până la momentul morții Sale. Însă înainte de de a-și da duhul pe Cruce, Hristos-Dumnezeu nu uită pe Maica Sa și o lasă în grija ucenicului, a Sf. Ap. Ioan, spunând cuvintele: „Femeie, iată fiul tău!ˮ. Dar și pe ucenic o lasă în grija Maicii Sale, când spune: „Iată mama ta!ˮ. Şi pentru că Hristos nu face nimic fără folos, ce trebuie să înțelegem prin această înfiere spirituală? Textul care redă ceea ce am putea numi „Testamentul lui Iisusˮ, cuvintele Lui către Maica Domnului și către Apostolul Ioan, au fost interpretate de teologi ca un mesaj către lume și ca o răspundere conferită Maicii Domnului. Prin acest Testament, toți oamenii au devenit fii ai Mariei, adică ai Maicii Domnului. În acest fel, Hristos recapitulează pe toți oamenii, Fecioara Maria devenind Mama duhovnicească a tuturor. Ea este Mama umanităţii care s-a unit cu Dumnezeu prin Hristos. Sinodul de la Efes dogmatizează că Maica Domnului este „Theotokosˮ, precizând că Cel născut din ea este cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu. Iar Sinodul de la Calcedon va preciza în continuare că, Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioara Maria este și Om adevărat. Dar teologia ortodoxă a păstrat pe Fecioara Maria în condiția umană, fără deosebire de ceilalți, spre a nu dăuna clarității învățăturii despre omenitatea adevărată a Celui ce s-a născut din ea. Maica Domnului este astfel un martor al Întrupării, al Naşterii lui Dumnezeu în condiție omenească. Maica Domnului îndumnezeită de cel mai mare „darˮ, reflectează plinătatea harului necreat de care se împărtășește, dar aceasta n-o face însă Dumnezeu și nici egală cu Hristos. Ca rugătoare, ea se arată a fi om, ca mijlocitoare, ea se arată a fi mai presus de omenire prin participarea la slava lui Dumnezeu. După cum spune Sf. Grigorie Palama, ea „este la granița dintre Creatie și Creatorˮ! Din faptul că înainte de a-și sfârşi viața pământească pe Cruce, Mântuitorul a încredințat-o pe Maica Sa ucenicului în care avea cea mai mare încredere și care-L însoțise până în ultima clipă fără ezitare, desprindem concluzia firească și clară, că Maica Domnului s-a aflat până în acel moment în grija deosebită a Fiului ei. Căci dacă Iisus ar fi avut alți frați trupeşti – cum greșit interpretează unii eterodocşi anumite pasaje din Noul Testament – ce rost ar mai fi avut ca Mântuitorul Hristos s-o încredințeze pe Mama Sa ucenicului Său? Și încă cu „limbă de moarteˮ, ca legământ de neschimbat. Apoi Sf. Apostol Ioan urmează să se îngrijească de ea ca de propria sa mamă. Căci Evanghelia spune fără echivoc, chiar prin Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan căruia i se face această încredințare, că „din ceasul acela ucenicul a luat-o la sineˮ (Ioan 19, 27). Iar aceasta mărturie, aparent simplă, este covârşitoare! Ori de câte ori ne rugăm Maicii Domnului, o simţim ca pe cea care mijloceşte, cea care duce rugăciunile noastre către Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae ne spune, că noi ar trebui să fim cei mai bucuroși, pentru că în cer avem o inimă de mamă care se roagă pentru noi.
Cât despre Sf. Apostol Ioan, învățăm ce înseamnă să ai, deopotrivă, inima de ucenic credincios și ascultător, de fiu adevărat și devotat, dar și de părinte jertfelnic până chiar și în neputințele din urmă ale bătrâneților. „Iată, Fiul Tău!”, i-a strigat de pe Cruce, Domnul Maicii Sale îndurerate, arătând spre Ioan, singurul din cei 12 care îl urmase în tăcere pe Hristos până pe Golgota. Și apoi, ce uriașă slavă pentru un pământean, să se învrednicească a primi înfierea Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, cea mai presus decât îngerii! Și cui altcuiva putea „Cel mai înainte de veciˮ, să-i încredințeze tainele cele mai presus de fire ale Revelației tulburătoare a sfârșitului acestei lumi (cartea Apocalipsei), dacă nu celui mai curat și mai iubitor dintre „prietenii” Săi, care a avut și părtăşia duhovnicească cea mai apropiată cu „Maica Luminiiˮ și „Împărăteasa cerurilorˮ? Pentru că numai unul ca acesta putea să săvârșească o lucrare dumnezeiască, pentru care, cum scria Sf. Chiril, „era de trebuință să se măsoare cerul cu palma”. Și dacă facem legătura și cu iconografia Jertfei de pe Cruce, unde alături de Hristos Cel Răstignit trebuie să fie incluși și Maica Sa împreună cu Sf. Ap. Ioan, ca martori, ca principiu ierarhic și ca moștenitori direcți ai Legii celei Noi, putem spune că în esențialitatea ei, avem reprezentată aici simbolic și viu, taina Bisericii. Biserica a fost întemeiată tainic, duhovnicește și nevăzut, prin Jertfa de pe Cruce, după cum spune și Sf. Ap. Pavel: „ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Săuˮ. Dar a fost întemeiată și în chip văzut, istoric, la Cincizecime. Viața ei provine din viața Sf. Treimi, care i se împărtășește și cu care stă în unitate, conform Mântuitorului care a spus: „Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia să fie întru Noiˮ.
Continuând demersul iconografic al tainei Sf. Cruci, în icoana Răstignirii mai vedem și alte două aspecte ce întregesc și mai mult taina Crucii, pentru că și acestea privesc lucrarea de mântuire a lumii în finalitatea ei eshatologică. Primul aspect, este includerea în spațiul iconic al Cruci a celor două simboluri cosmice, soarele și luna. După cum știm din Sf. Evanghelie, momentul în care Mântuitorul Hristos își dă duhul pe Cruce ca Om, atrage și suspinul creației. Astfel, Sf. Ev. Matei spune: „Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculatˮ. Iar Sf. Ev. Luca, spune și el: „Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea. Când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la mijlocˮ. Pentru că Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, se fac minuni în cer, şi pe pământ: soarele se întunecă în semn de doliu iar pământul se cutremură în semn de înfricoşătoare uimire. Partea de sus a Crucii, cu braţele întinse ale lui Hristos, se profilează pe fundalul cerului. Răstignirea la loc deschis, în afara cetății, arată semnificaţia cosmică a morţii lui Hristos, care „a curățat cerul” şi a eliberat întregul univers de sub stăpânirea demonilor. Hristos moare ca Om dar înviază ca un Dumnezeu, şi nu numai omul este restaurat prin Învierea Sa, ci întreaga creaţie este recreată din nou. Simbol de o valoare cosmică şi universală, Crucea, care se avântă spre cele patru puncte cardinale, este aşezată pe muntele Golgota, un spaţiu sacru considerat în tradiţia biblică drept centrul lumii. „Pom a1 vieţii sădit în suferinţă” (slujba Înălţării Sf. Cruci), Crucea se fixează în centrul pământului, pe „omfalosulˮ (în greceşte, buric) lumii, deasupra peşterii întunecate unde se află craniul lui Adam. Înălţată în centrul universului, ea închipuie axa lumii prin care comunică cele trei niveluri cosmice: cel de sus (Cerul), al nostru (pământul) şi cel de jos (infernul), unde se înfige Crucea, ca „pom al viețiiˮ și al mântuirii.
Un alt aspect iconografic foarte important, ca simbol inclus în canonul Crucii, este „Tronul Hetimasieiˮ (al pregătirii, al judecății finale), care se pictează în partea cea mai de sus a Crucii. Tema iconografică a „hetimasiei” este în legătură cu Judecata de Apoi, având conotaţii eshatologice, deci este în strânsă legătură cu „a două Venire” a Domnului Iisus Hristos, care de data aceasta va veni ca să Judece lumea. Prima dată a venit smerit şi sărac, să mântuiască lumea prin Jertfa pe Cruce și Învierea Sa. A doua oară, la „Parusieˮ (gr. „parousiaˮ - prezență, venire), va veni să ne judece ca „Împărat al Slavei”. Însă, și prima Venire și a doua Venire a Mântuitorului Iisus Hristos, stau sub semnul și puterea Jertfei de pe Cruce, al Învierii și al Iubirii Sale, care sunt nedespărțite. De aceea, și criteriul Judecății va fi jertfa și iubirea noastră ce am avut-o față de ceilalți, întru jertfa și taina Crucii lui Hristos-Dumnezeu și al Împărtăşirii vii din Trupul Său mistic al Bisericii Sale, prin Tainele ei. Psalmistul David spune: „Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul Lui de judecată; şi El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele”. Până atunci, Tronul este „gătit” dar este gol, așteptându-L pe Judecător! Evanghelia este închisă, instrumentele torturii stau mărturie iar „cămaşa” - simbol al Bisericii, încă se mai sfârtecă! Între prima şi a două Venire, Hristos-Dumnezeu ne spune de-a pururi, „pace vouă”, în chipul Mielului nevinovat și „înjunghiat de la întemeierea lumiiˮ! Având această perspectiva, poate acum vom înțelege și mai bine dimensiunea eshatologică a Crucii lui Hristos, și care sunt rostul simbolurilor iconografice incluse în aceasta. Creația este „Alfaˮ a toate, iar Parusia este „Omegaˮ a toate. Parusia dă sens Creaţiei, conţinut Revelaţiei, direcţie Providenţei, scop Întrupării, rost istoriei, încununare Bisericii şi temelie Împărăţiei lui Dumnezeu. Cele şase zile ale Creaţiei şi ziua de odihnă, se împlinesc şi se desăvârşesc în ziua celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. Toate arătările, descoperirile şi cuvintele Revelaţiei se concentrează, se adună şi se înclină în faţa tronului Judecăţii de Apoi. Eshatologia (gr. eshaton = ultim, final) este învăţătura despre realităţile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu sau „viaţa veacului ce va să vinăˮ, ca încoronare a operei răscumpărătoare a lui Hristos-Împăratul, care se manifestă la sfârşitul istoriei, plin de slavă, să judece viii şi morţii (Efeseni 1, 20—23 ; I Tesaloniceni 5, 1—11). Eshatologia nu trebuie confundată cu «sfârşitul lumii» şi nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoţesc a două Venire a lui Hristos, adică Parusia - învierea morţilor, Judecata, Raiul şi iadul. Eshatologia se referă la o nouă ordine de existenţă, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de istorie, stare care este obiectul rugăciunii şi al nădejdii creştine. Sfârșitul lumii nu este o oprire a timpului istoric la o dată cronologică, printr-o catastrofă cosmică, aşa cum este înţeles în mod sectar de către cei străini de Biserică, ci va fi o înnoire a Creației în sens de «transformare» (I Cor., 15, 1). Este o trecere de la starea veche, a păcatului, la starea nouă a harului, în plentitudinea sa, la ordinea Împărăţiei veșnice, care coincide cu apariția glorioasă a lui Hristos. La sfârșitul istoriei, Împărăția eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea atunci va începe din nou având ca scop, nu sfârșitul ei, ci veşnicia ei. De la Întruparea Fiului, lumea este locul manifestării Împărăţiei lui Dumnezeu și al transfigurării omului. Iar de la Cincizecime, Duhul introduce și menține Împărăţia în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezența eshatologică, veșnică. În acest sens, istoria nu este numai trecut, «anamnesis», ci și anticipare și pregustare reală a veșniciei.
Odată cu Învierea lui Hristos, separarea dintre cele două veacuri, cel de acum și cel ce va să fie, nu mai există, deoarece eshatologia irumpe în istoria prezentă. Împărăția eshatologică a început deja cu Hristos-Dumnezeu (Luca 17, 21). «Veacul viitor» e prezent în «veacul de acum»: „Și împreună cu El ne-a sculat și împreună ne-a așezat întru cele cerești, în Hristos Iisus, că să se arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisusˮ (Efes. 2,7). Aici și acum, Biserica participă în mod liturgic, sacramental și spiritual la realitatea Împărăției viitoare. În Botez, creștinul intră în ritmul morții și Învierii lui Hristos, fiind asociat la darurile Împărăției (Col. 2, 12). Botezul este Taina intrării în Împărăţia lui Dumnezeu. Ceasul din urmă, când se împlinește firul vieții, nu este o moarte absolută. Moartea nu mai este semnul condamnării, de aceea creștinul nu are frică de moarte sau nu va trebui s-o aibe, pentru că dincolo de ea se află nădejdea învierii (ÎI Cor. 4, 9-21). Creștinii trebuie să se teamă de păcat, nu de moarte. Hristos-Domnul Cel Înviat din morţi poartă şi după slăvita Sa Înviere semnele sau stigmatele Crucii pe trupul Său, adică în mâinile, în picioarele şi în coasta Sa (cf. Ioan 21, 20 şi 27). Hristos poartă stigmatele Crucii în trupul Său înviat, nu ca să-Şi aducă aminte de cei care L-au răstignit spre a se răzbuna pe ei, ci pentru că ele sunt semnele eterne ale iubirii Sale jertfelnice și smerite pentru toți oamenii. Ca atare, ,,fața" Tatălui îndreptată spre lume este chipul lui Hristos răstignit pe Cruce, Crucea fiind ,,Ușa" Împărăției. Crucea rămâne de-a pururea înfiptă în mijlocul lumii și al veșniciei.
