Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica Cincizecimii ( Despre darul vorbirii în limbi )

Predică la Duminica Cincizecimii
( Despre darul vorbirii în limbi )

Darul limbilor va înceta (I Corinteni 13, 8)

Iubiţi credincioşi,

Pe cît ne va ajuta mila şi îndurarea lui Dumnezeu astăzi vom vorbi despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserica lui Hristos.

Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli la Duminica pogorîrii Duhului Sfînt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgîne la creştinism.

Într-adevăr, la pogorîrea Duhului Sfînt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar şi un semn numai pentru începutul creştinismului ca să-i convertească mai uşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat şi marele dascăl şi luminător a toată lumea, Sfîntul Ioan Gură de Aur care zice: "Pentru care pricină a fost dat şi luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Şi iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiţi, deoarece erau de curînd izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare; erau atraşi şi încîntaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupeşti şi nu ştiau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovniceşti sînt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi.

Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu aş vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioşi, ci ca unor necredincioşi, ca să devină credincioşi". În acest sens zice marele Apostol Pavel: Limbile sînt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor (I Corinteni 14, 22).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos şi totodată v-am arătat şi pricina pentru care a încetat, ca să ştiţi şi să puteţi spune şi la cei rătăciţi de la dreapta credinţă, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.

Dar oare, fraţii mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creştinismului? Nicidecum. Căci aceşti pretinşi vorbitori în limbi fac nişte bolboroseli şi nimenea nu înţelege ce spun şi aşa înşeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi ştim că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunţarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfînta Scriptură este vorba de "limbă" sau de "limbi". Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încîlcite şi gîngave nu pot fi numite "limbi", cîtă vreme sînt neînţelese şi fără nici o rînduială.

Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemînă limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun şi cel mai potrivit pentru a ne face să înţelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decît ne-ar lămuri.

Aceşti oameni zic că nu sînt înţeleşi cînd vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu şi că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învăţăm că cei insuflaţi vorbeau limpede, pe înţeles şi oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putînd fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).

În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în faţă decît localnici neştiutori de alte limbi şi de aceea nimenea nu putea înţelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvînt, că cel ce vorbeşte în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sînt taine pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire.

Fiecare creştin ar trebui să dovedească prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în el. Dar prezenţa Duhului Sfînt nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfînt sînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţele, înfrînarea, curăţia (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sînt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creştinul din toate timpurile. Cine se dovedeşte că are aceste roade ale Duhului Sfînt, acela are şi pe Duhul Sfînt.

Oare noi ortodocşii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puţin decît alţi creştini? A spune aşa ceva înseamnă a osîndi pe alţii din mîndrie şi a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obişnuit, ci unul deosebit şi nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanţi l-au socotit drept o condiţie a mîntuirii? Apostolul zice: Oare toţi vorbesc în limbi? (I Corinteni 12, 30). Deci şi cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creştini în comunitatea creştinilor adevăraţi întrucît nu toţi creştinii au aceleaşi daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toţi să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înşişi nu au folosit darul vorbirii în limbi, decît în cazuri extraordinare cînd a avut un anumit rost, cum a fost pogorîrea Duhului Sfînt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut şi nouă tuturor.

Iată acum care sînt condiţiile principale prin care se poate cunoaşte adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:

1. Cel care vorbeşte într-o limbă insuflată să fie înţeles de toţi cei străini care sînt de faţă (Fapte 2, 1-13).

2. Cînd cineva vorbeşte într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vînt şi o nebunie (I Corinteni 14, 23).

3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creştinismului spre a trezi pe păgîni şi pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).

4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sînt semn, nu pentru credincioşi, ci pentru cei necredincioşi (I Corinteni 14, 22).

5. Chiar la începutul creştinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică faţă de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei şi altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfîntul Apostol Pavel: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (I Corinteni 13, 1).

Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) şi mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile şi sunetele nearticulate precum şi cuvintele încîlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgîne în faţa zeului Dionisos şi cu ale ereticilor montanişti, gnostici şi ţuackeri de mai tîrziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.

Aşadar, fraţilor, să ştiţi că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, şi îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creştinismului.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită şi Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere şi la zece zile de la Înălţarea Domnului la cer, a fost trimis pe pămînt în chip de limbi de foc Duhul Sfînt Mîngîietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, "Care din Tatăl purcede", cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvîrşi opera de răscumpărare şi mîntuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mîntuitorul spunea ucenicilor Săi: De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, că rămîne la voi şi va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi... (Ioan 14, 15-18).

În alt loc Mîntuitorul iar făgăduieşte Apostolilor, şi prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfînt, zicînd: Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfîntului Duh pe pămînt ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicînd: Iar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci cîte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă (Ioan 16, 13-14).

Deci ce trebuie să ştim noi despre Sfîntul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl şi că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălţarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pămînt la zece zile după Înălţarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, cînd S-a înălţat la cer, a zăbovit cîte o zi la fiecare din cele nouă cete îngereşti pentru a le înnoi şi bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinţi Părinţi, după ce Fiul S-a aşezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfînt în lume.

De ce se numeşte Sfîntul Duh "Mîngîietorul" şi "Duhul Adevărului"? Pentru că Duhul Sfînt mîngîie pe creştini cît sînt pe pămînt. El mîngîie mamele care nasc şi cresc copii, mîngîie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve şi pe cei bolnavi şi pe bătrîni. Duhul Sfînt mîngîie şi întăreşte în credinţă şi în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri şi îşi dau viaţa pentru Hristos. Duhul Sfînt mîngîie pe credincioşi, pe călugări şi pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii şi al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi şi din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfînt mîngîie inimile celor smeriţi şi rîvnitori pentru Hristos şi mustră prin conştiinţă pe cei păcătoşi care nu se pocăiesc.

Duhul Sfînt se numeşte "Duhul Adevărului" pentru că prin El se mărturiseşte şi se apără dreapta credinţă pe pămînt, se întăresc dogmele ortodoxe, se vesteşte Sfînta Evanghelie în lume, se inspiră sfinţii, proorocii, ierarhii, preoţii şi cuvioşii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare şi povăţuiesc sufletele pe calea mîntuirii. Pe toate le sfinţeşte, le îndreptează şi le călăuzeşte "la tot adevărul" Duhul Sfînt, care rămîne cu noi "în veac", adică şi pe pămînt şi în cer, după mutarea noastră la cele veşnice. Duhul Sfînt "va mărturisi" despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul şi Judecătorul lumii şi "va vesti", adică va descoperi celor aleşi tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfînt va mustra şi va vădi necredinţa celor lepădaţi de Dumnezeu, eresul şi reaua credinţă a sectelor rupte din sînul Bisericii, ca şi răutatea păcătoşilor robiţi de păcate şi nepocăiţi.

Dar de ce a venit Sfîntul Duh Duminica şi în chip de limbi de foc s-a aşezat pe capetele Sfinţilor Apostoli aflaţi în foişorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintîi a săptămînii, şi tot Duminica pe la orele nouă dimineaţa S-a coborît Duhul Sfînt peste Apostoli, ca să sfinţească această zi, ca zi de odihnă veşnică a creştinilor în locul sabatului Legii Vechi şi să ne îndemne Duminica dimineaţa, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfînta Liturghie şi cuvîntul de învăţătură din Evanghelie.

Limbile de foc ce s-au aşezat peste Apostoli ca un vuiet şi suflare de vînt ce vine repede (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfînt ce avea să ardă toată necredinţa, tot eresul şi păcatul în lume.

Prin limbile de foc ale Duhului Sfînt s-au sfinţit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica şi urma să se hirotonească diaconi, preoţi şi episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvîrşească cele şapte Taine ale Bisericii şi să se reverse peste creştini harul mîntuitor al Duhului Sfînt.

Iubiţi credincioşi,

Iată cît de mare este praznicul de astăzi! S-a înălţat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfînt Mîngîietorul, ca să ne sfinţească, să ne călăuzească, şi să lucreze mîntuirea sufletelor noastre. Noi toţi care ne închinăm cu dreaptă credinţă Preasfintei Treimi, ne împărtăşim cu harul Duhului Sfînt prin cele şapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfîntul Mir primim pecetea harului Duhului Sfînt.

Prin spovedanie ne spălăm şi ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul şi Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mîntuitor al Duhului Sfînt. La fel şi ultimele trei Taine şi mai ales Preoţia, ne împărtăşesc în viaţă harul mîntuirii, prin care ne curăţim, ne iluminăm şi ne sfinţim în Hristos.

Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfînt care este în noi de la botez, prin păcate.

Nici să alungăm pe Sfîntul Duh de la noi prin necredinţă, mîndrie, desfrînare, ucidere şi mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greşit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfînt. Spovedania şi Sfînta Împărtăşanie ne ajută în viaţă cel mai mult la mîntuire. Să nu le amînăm la bătrîneţe, ca să nu murim aşa, că nu ne putem mîntui fără dezlegarea păcatelor şi fără Trupul şi Sîngele lui Hristos.

Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfînt de la noi. Să ne ferim de adunări şi învăţături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfînt. Vrem să ştim tainele credinţei? Să citim cărţi sfinte şi să cerem sfatul preoţilor. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie şi lacrimi şi să lăudăm pe Dumnezeu acasă şi în Biserică.

Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinţii din cer şi cu oamenii de pe pămînt. Rugăciunea este cea mai preţioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfînt. Vrem să biruim răutatea lumii şi a diavolului? Să iubim curat pe toţi oamenii, să iertăm şi să ajutăm după putere pe toţi. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfînt? Să rostim zilnic rugăciunea "Împărate ceresc Mîngîietorule". Vrem să lăudăm cu toţii îngerii şi cu toţi sfinţii pe Preasfînta Treime? Să cîntăm adesea "Sfinte Dumnezeule", lăudînd pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

ÎMPĂRATUL VALAHIEI PETRU DELEANU

Petru Deleanu

ÎMPĂRATUL VALAHIEI PETRU DELEANU

S'a născut în 988 d.Hr., a trăit 53 de ani și a murit în 1041.

Petru al II-lea Deleanu împărat la Constantinopol, în Imperiul Roman de Răsărit este un personaj istoric din secolul al XI-lea, rege în ținutul denumit de cronicarii vremii ca Imperiul Vlaho-Bulgar.

Despre persoana sa, cronicarii nu ne relatează prea mult. Sursele istorice scrise care îl menționează sînt Zonaras si Kedrenos (Cedrenus sau Georgiou tou Kedrenou) un istoriograf originar din Anatolia secolului XI, care a scris in anul 1058 lucrarea sa "Synopsis istoria" în limba elenă, de la începutul lumii pînă la Isaciu Comnenus.

La Zonaras, care scrie 100 de ani mai tîrziu, el apare sub numele de "Dolianu".

Kedrenos scrie, Petru Deleanu este fiul lui Romanus si nepotul lui Samuel fost rege a regatului cunoscut in istoriografie sub numele de imperiul "Bulgaro-Vlah", avînd pe primul său rege pe Asan, fratele lui Petru și Ioaniciu, de origine vlahă din dinastia Asan, trăgîndu'se din populația autohtonă vlahă a ținutului denumit "Megaloblahia" (Valahia mare) din zona Tessaliei.

Încă înainte de dinastia celor de Asan, începută in 1186, Petru Deleanu a ajuns rege al ținutului rumîno (vlaho)-bulgar in 1036.

Astfel relatează Kedrenos, că el fost sclav în Constantinopol, de unde a fugit în patria sa la Belgrad în Moravia, unde sînt localități situate dincolo de Istru, pe atunci cu o largă populație de etnie romînă.

El a fost fiul lui Romanus și nepotul lui Samuel, fostul rege a ținutului "Bulgaria".

Fiind de origine regală, el a ajuns rege în anul 1036 cedîndu'i'se coroana de la premergătorul său Tichomir (Teichomer, Deichomerus) după aclamarea populației și a armatei, în urma unor tulburări sociale premergătoare.

Mai departe scrie Kedrenos, în anii 1039-1040 el a adunat oastea sa în Thessalia, o zonă locuită pe atunci de etnia ''Romînilor'' ziși "Blaxsi'', începînd un război de eliberare se sub jugul bizantin imperial de la Constantinopol, unde puterea imperială de odinioară a imperiului roman ajunse in mîna unei oligarhii grecești, dominînd în mod autocratic celelalte minorități, împăratul purtînd titlul de ''basileus autocrator tou Romaioi''.

El a deplasat oastea sa în conducerea lui Caucanus în direcția localității Dyrachium (Durrazo) unde împăratul Michael se găsea in tabără cu armata sa.

Apariția surprinzătoare a oastea lui Deleanu a provocat spaimă si dezordine în armata lui Michael, încît aceștia au apucat fuga la Constantinopol, lăsînd în urmă întregul lor echipament sub supravegherea lui Manuel Ibatza care l'a predat oastei lui Deleanu.

O altă parte a oastei sale a trimis'o sub comanda lui Anthemius în Grecia, astfel încît a ocupat toată Tema (regiune administrativă militară) Nicopolitana în afara localității Raupaktus.

În urma unei intrigi împotriva lui, Alussianus, un verișor a lui Petru, a fugit din Constantinopol și s'a alăturat lui Petru la localitatea Ostrobus.

Acesta l'a trimis cu 40.000 de mii de soldați împotriva orașului Tesalonica. Însă după ce Alussianus a pierdut 15.000 de oameni după șase zile de asalt el s'a retras înapoi la Petru.

Fiindu'i frică de răzbunarea lui Petru acest Alussianus a născocit un plan să scape de Petru.

L'a invitat la masă îmbătîndu'l și apoi l'a orbit.

Fiindu'i frică de consecințele armatei si a populației, Alussianus s'a refugiat înapoi la Constantinopol.

Folosind ocazia slăbirii puterii a lui Petru, împăratul Michael a intrat cu o armata mare în Tessalia si a recucerit teritoriul.

Astfel s'a sfîrșit, omenește jalnic, o tentativă de eliberare de sub jugul bizantin.

În terminologia cronicarilor din evul mediu, de obicei necunoscători nativi ai latinei, nu întotdeauna, dar adeseori, cu termenul de "Bulgaria" și "Bulgar" este subsumată si etnia (genta) celor ce se desemnau "Rumîn" si vorbeau "Rumînește'', adică populația de limbă si cultură rumînă, la acea vreme la sud si la nord de Dunăre.

Ei au fost denumiți în sursele grecești, preluat de la latinescul "Blacci", drept "Blaxsi" sau "Blaxoi".

De unde prin preluarea exprimării slavonice "b"->"v", "xs"-> "h" s'a format "vlahi".

Germanii punînd împreună denumirea lor pentru populația romanică "walchen", au formulat "walachen".

Inițial desemnarea lor latină "Blacci" provine de la îmbrăcămintea specifică acestei grup etnic, zisă în latina vremii "blaccatta".

Prima menționare scrisă a acestui exonim ca denumire a unei populații autohtone apare la Kedrenos în anul 957:

la mijloc între Kastoria si Prespa sînt așa denumiții Stejari-Kalaz aparținînd populației ''Blaxoi''.

Thraxus Ares

Hugh Campbell Wallace (1864-1931) ambasadorul Statelor Unite în Franța

Daniel Siegfriedsohn - Arhive istorice

Hugh Campbell Wallace (1864-1931) ambasadorul Statelor Unite în Franța care a semnat pe 4 iunie 1920 la Versailles în Marele Trianon Tratatul de Pace cu Ungaria prin care aceasta ”RENUNȚĂ ÎN FAVOAREA ROMÂNIEI, LA TOATE DREPTURILE ȘI TITLURILE ASUPRA TERITORIILOR FOSTEI MONARHII AUSTRO-UNGARE, SITUATE DINCOLO DE GRANIȚELE UNGARIEI, AȘA CUM AU FOST ELE FIXATE LA ARTICOLUL 27, PARTEA A II-A (FRONTIERELE UNGARIEI) ȘI RECUNOSCUITE DE PREZENTUL TRATAT SAU PRIN TOATE CELELALTE TRATATE ÎNCHEIATE ÎN VEDEREA REGLĂRII SITUAȚIEI ACTUALE, CA FĂCÂND PARTE DIN ROMÂNIA”

Anul 1918 a fost un moment istoric și un timp sacru, de o importanță politică și națională și pentru românii originari din ținuturile care făceau parte din Monarhia Austro-Ungară și care au emigrat în Statele Unite ale Americii.

Printr-o acțiune creștinească și națională de unitate, frații noștri plecați peste ocean pentru un trai mai bun, cu vapoarele care parcurgeau distanța dintre portul Genova din Italia și porturile americane într-o lună de zile, au reușit începând cu luna februarie a anului 1918 să se facă cunoscuți atât poporului american, cât și președintelui SUA și celorlalți senatori și congresmani care aveau un cuvânt de spus în ce privește sfârșitul Primului Război Mondial și structurarea din nou a Europei în plan teritorial și național.

Emigrarea românilor din Transilvania, Banat și Bucovina fusese la începutul secolului al XX-lea. La începutul anilor 1900 nu erau în America mai mult de 5000 de români, după cum arată documentele vremii, însă până în anul 1918 numărul românilor din SUA a ajuns la aproape 200.000.

Mitropolitul Antonie Plămădeală, de veșnică și pioasă pomenire, în lucrarea „Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), după documente, acte și corespondențe rămase de la Elie Miron Cristea” (Sibiu, 1986), relevă și lupta românilor americani însuflețiți de proclamația făcută în 8 ianuarie 1918 de președintele Woodrow Wilson (1856-1924, al 28-lea președinte al SUA, în perioada 1913-1921), proclamația fiind o deviză de luptă a românilor americani, dar și a celor din Transilvania, Banat și Bucovina.

Elie Miron Cristea, cel care va ajunge primul Patriarh al României în 1925, care a luat parte la constituirea Consiliului Național Român, a rostit printre altele: „Lanțurile tiraniei maghiare au căzut de pe trupul românilor, rupte fiind de sângele jertfit de frații noștri din regatul liber, de surorile noastre latine Franța și Italia, de puternica Anglie și de înțeleptul Wilson”.

În nota de subsol, Mitropolitul Antonie, marchează rolul important al președintelui Thomas Woodrow Wilson în finalul războiului mondial, în elaborarea Tratatului de Pace de la Versailles și în consfințirea unirii Transilvaniei, Banatului și Bucovinei cu Regatul Român.

Îl citează pe Miron Cristea astfel: „Războiul de acum și duhul creștinesc cuprins în soliile marelui prezident al Statelor Unite din America, Wilson, a provocat o epocală prefacere și în viața națională a poporului român din Transilvania și Ungaria. Astăzi toata lumea recunoaște fiecărui popor dreptul de a dispune asupra sa. În consecința acestui principiu fundamental, pentru viitoarea dezvoltare și organizare a poporului român, Comitetul Partidului Național Roman, ales de Marea Conferință Națională, este recunoscut din partea tuturor factorilor competenți drept conducătorul și reprezentantul legal al neamului nostru”.

Vasile Goldiș și Comitetul Național Central din Arad au desăvârșit pașii care au dus la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. Elie Miron Cristea a fost acolo. El a rostit acolo, în biserică, rugăciunea în care cerea: „Dă, Doamne, ajutor glorioasei armate române ca să scape pe toți frații noștri de strâmtoare și să întărească noile hotare ale Patriei mărite”.

S-a cântat apoi „Deșteaptă-te, române!” și George Pop de Băsești a deschis afară Adunarea Unirii. Cel dintâi vorbitor a fost Vasile Goldiș. S-a citit Rezoluția de Unire, apoi au mai vorbit Iuliu Maniu, Iosif Jumanca, reprezentantul socialiștilor, și la urmă Elie Miron Cristea, episcopul Caransebeșului.

În cuvântarea lui Elie Miron Cristea din fața zecilor de mii de români adunați la Alba Iulia, viitorul Patriarh al României îl amintea și pe președintele Woodrow Wilson: „După 25 luni de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crunte, a biruit sfânta și mântuitoarea poruncă din solia Puternicului Mesia, Wilson: tot poporul trebuie să aibă libertatea a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta. Ca să ne folosim și noi românii din Ungaria și Transilvania de Dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreața Adunare Națională în străvechea Alba Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crunte chinuri și suferințe, dar și cea mai sfântă nădejde”.

În fapt, în aprilie 1917, în discursul din Congresul SUA prin care a solicitat proclamarea războiului împotriva Germaniei și Aliaților ei, președintele Wilson spunea: „Ne vom lupta pentru lucrurile pe care le-am avut întotdeauna cel mai aproape de inima noastră: pentru demo-crație, pentru dreptul celor supuși autorităților de a avea o voce în propriile lor guverne; pentru drepturile și libertățile națiunilor mici; pentru instaurarea unei domnii universale, a dreptului de către popoarele libere, acționând de comun acord astfel încât să aducă pacea și siguranța tuturor națiunilor și să facă lumea cu totul în sfârșit liberă” (...) În august 1976, căutând cărți și documente despre românii americani, s-a găsit un document de mare valoare, care atunci a fost fotografiat și publicat în Telegraful Român, care ajungea și în diaspora română din SUA. Este vorba despre: „Petiția episcopiei române orthodocse din Statele Unite ale Americei de Nord” și „Hrisovul de închinare și supunere a românilor ortodocși din Statele Unite ale Americei de Nord către Sfânta Metropolie a Ungro-Vlahiei”. De fapt, este un document complex, tipărit în engleză și română, în format A3 și nepaginat, de către United Printing Co..., 239-241, E. Front St. Youngstown, O ( East Street, Ohio, n.n.) (...)

Acțiunile românilor americani s-au dus printr-o strategie bine articulată pe mai multe paliere și în consonanță cu acțiunea Legației Regatului România din Statele Unite, la conducerea căreia era medicul profesor universitar dr. Constantin I. Angelescu din Craiova (1869-1948) și cu Misiunea patriotică română în SUA, formată din preoții Vasile Lucaciu, Ioan Mota și locotenentul Vasile Stoica din Avrig, misiune aparținând Marelui Cartier general al Armatei Romane din Iași, care avea ca scop organizarea unei unități de voluntari români, pentru a lupta pe frontul francez, dar și întărirea unității de luptă a emigrației române din SUA.

În lucrarea lui Mihai Groza și Rodica Groza, „În Statele Unite ale Americii pentru cauza românească. Voluntarii români din America” (Alba Iulia, 2002) și în lucrarea lui Gelu Neamțu, „În America pentru unirea Transilvaniei cu România” (Cluj Napoca, 1997), aflăm toate detaliile acțiunii de organizare a legiunii de voluntari români. Intenția de a se organiza o astfel de unitate armată de voluntari români a apărut în 5 martie 1917, când la Washington se desfășurau festivitățile ce marcau a doua câștigare a președinției americane de către Woodrow Wilson. Au luat parte la festivități și membrii comunității românești.

Protopopul Ioan Podea, care scrisese în 1906 o cărticică intitulată „Românii din America”, avea calitatea de reprezentant al comunității ortodoxe, precum şi cea de membru al Comitetului Național Român de la Paris, despre care am făcut vorbire referitor la Patriarhul Miron Cristea.

În 20 aprilie 1917, însuși președintele Woodrow Wilson făcea apel ca reprezentanții românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor și croaților să se înroleze sub steagul american pentru a merge la război. S-au înrolat peste 6000 de voluntari români, cu vârste cuprinse între 21 și 45 de ani. Printre aceștia a fost și Vasile Bica din Ludișor. Bunicul meu, Nicolae Streza, care, și el, fusese emigrant în America, nu s-a înrolat pentru că tocmai se întorsese în Ardeal, însă, la presiunile cetățenilor americani, care nu doreau ca tinerii lor să moară pentru interese străine în afara patriei, autoritățile americane au adoptat o lege a serviciului militar obligatoriu, care limita vârsta doar între 21 și 31 de ani. Mulți români care plecaseră în America erau mai în vârstă de 31 de ani, așa că majoritatea vor fi respinși. Înscrierea românilor americani în această legiune a făcut suficientă propaganda în rândul americanilor pentru cauza românească.

Propaganda Legației române condusă de ministrul plenipotențiar Constantin Angelescu, s-a făcut în multe centre americane unde locuiau și munceau românii emigrați. Spre exemplu, la adunarea românilor de la Indiana Harbor, ministrul român raspundea într-un interviu dat presei care pusese întrebarea: „Ce a determinat România să intre în Război?”. Răspuns: „Lupta pentru întregirea neamului și pentru cele 4 milioane de români pe cale de a fi deznaționalizați” (Ion Munteanu, „Romanii din America și Marea Unire”, revista Arhivelor, nr. 1 / 1991, pg. 77).

O mare influență propagandistică au avut-o și Vasile Lucaciu, părintele supranumit Leul de la Șișești, care, la 16 august 1917, se adresa adunării de la Michigan: „Noi vă aducem glasul mamei duioase a românilor de pretutindeni, care prin reprezentanții autorizați ai națiunii, prin guvernul României ne-au trimis la voi la frații noștri iubiți. Pentru ce anume? Să înfăptuim idealul național care trebuie să se întrupeze într-o Românie Mare. A sunat ceasul și trebuie să pricepem chemarea vremilor. Până acum am tot suferit și ne-am tot plâns în contra asupritorilor. Nu ne-au ascultat. Acum a sosit vremea ca popoarele, ele însele, să-și facă dreptatea și drepturile naționale” (Ion Iacos, Valeriu Achim, „Dr. Vasile Lucaciu, luptător activ pentru unirea românilor: texte alese”, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1988. pg. 400).

La inițiativa locotenentului Vasile Stoica din Avrig a fost înființată Liga Națională Română, care a coordonat propaganda în favoarea cauzei românești. În acest sens, pe lângă acțiunile din America, Vasile Stoica a acționat pentru ca Liga Națională Română să se integreze în Comitetul Național de la Paris.

În fruntea luptei pentru Marea Unire pe pământ american s-au situat preoții noștri. Numele lor sunt subscrise și semnate pe Hrisovul de închinare către Mitropolia Ungro-Vlahiei, în frunte cu părintele John Podea, Teofil Roșca, Elie Pop, Cornel Frățilă, Octavian Mureșan, Romulus Doctor, Aurel Reu, Simion Mihăl¬țan, Iuliu Holdar, care semnează și documentul de înființare a Episcopiei pe actul de la notariatul de stat din Cleveland, Ohio, precum și Petiția în engleză și română trimisa președintelui Woodrow Wilson. El se intitula administrator protopopesc și membru în Consiliul Național Român din Paris.

„Petiţia episcopiei române orthodocse din Statele Unite ale Americei de Nord” și „Hrisovul de închinare și supunere a românilor ortodocși din Statele Unite ale Americei de Nord către Sfânta Metropolie a Ungro-Vlahiei” au fost proclamate la Congresul Bisericesc din 9-10 martie 1918, la Youngstown, Ohio. Părintele Podea: „Eri ca fii ai bisericii și ca români, am rupt legăturile cu dușmanii noștri şi am jurat credință României care în acest războiu a adus cele mai mari jertfe, - jertfindu-se pe sine chiar de dragul nostru, al transilvănenilor”.

Prima ședință a Congresului Bisericesc s-a ținut în 9 martie, în Biserica „Sfânta Treime” din Youngstown, statul Ohio, SUA. Împuterniciții și trimișii poporului, după un scurt sfat, într-un glas și simțire hotărau ruperea legăturilor politice și bisericești cu Mitropolia și guvernele din Austria și Ungaria; în fața Sfântului Altar depun jurământ de credință României și iscălesc Hrisovul prin care toate Bisericile din America se închină și supun Mitropoliei din București, până când Transilvania mai stă sub stăpânire ungurească.

La ora 5.00 P.M. clopotele tuturor bisericilor ortodoxe române vesteau prin sunetele lor vesele, marele praznic, săvârșirea marelui act de unire cu Romania și pecetluirea lui prin jurământul preoților și mirenilor care reprezintă 150.000 de credincioși ai acestor biserici.

Primul orator american a fost deputatul Cooper, care a accentuat: „După cât știu eu, românii din America în proporție cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulți soldați decât oricare alt popor din America. Mă simt dator a lăuda îndeosebi pe românii din Youngstown, care au întrecut toate celelalte colonii, dând armatei americane 117 voluntari. Jertfa acestor voluntari însă nu e a voastră, ci a neamului românesc în primul rând. Prin victoria Statelor Unite și a Aliaților săi, România se va mântui și întregul neam românesc va fi chemat la o viață nouă, liberă și democrată”.

Al doilea orator în Congres e ministrul României, dr. C. Angelescu, care spune: „Sus e Dumnezeu și știe că am fost datori să prindem arma. Prea mult au fost apăsați transilvănenii și am vrut sa le dăm și lor libertatea. Știu și aliații noștri cum și pentru ce am întrat în razboiu. Știe chiar și America, țara aceasta puternică în care ne aflăm astăzi. Aliații nu vor pune arma jos decât după victorie, iar când vor învinge ei, am învins și noi. Să ne ținem curajul și să facem tot ce putem pentru a cuceri iubirea și simpatia Americii de la care atârnă soartea războiului și soartea noastră. Actul măreț, pe care l-ați săvârșit acum, când 150.000 de români din Ungaria și Transilvania ați jurat credință României, dovedește în mod clasic de ce simțăminte este pătruns neamul românesc de sub stăpânirile străine. Istoria noastră va încresta această frumoasă manifestație între cele mai mari evenimente din viața noastră, iar D-voastra, pururea puteți fi mândri că ați avut tăria să o faceți”.

Maiorul Liviu Teiușanu (eroul fără braț) nu se laudă pe sine, ci laudă armata și soldatul român. Amintește nume de eroi și eroine, descrie lupte și suferințele soldaților, și la urmă întreabă: „Pentru cine toate acestea? Pentru transilvăneni. De aceea și transilvănenii au aceeași datorință față de România ca și fiii ei. Nimănui să nu i se pară ca a dat ori a făcut prea mult. Totul trebuie făcut pentru mântuirea țării și a cinstei poporului românesc. Actul măreț de astăzi încă este o recunoștință a jertfelor mari pe care le-a adus România. Înainte! Numai înainte cu toții și cu arma și cu orice mijloace până când cauza noastră va fi câștigată”.

Căpitanul Vasile Stoica în numele guvernului României răspunde în engleză deputatului John Cooper, îi mulțumește pentru declarațiile ce le-a făcut cu privire la România și pentru promisiunea solemnă că va sprijini și în Parlament cauza dreaptă a neamului românesc.

Se citește Hrisovul iscălit de reprezentanții bisericilor și apoi părintele Podea rostește cuvântul de încheiere: „Eri ca fii ai bisericii și ca români, am rupt legăturile cu dușmanii noștri si am jurat credință României care în acest războiu a adus cele mai mari jertfe, - jertfindu-se pe sine chiar de dragul nostru, al transilvănenilor. Astăzi unii dintre noi ca cetățeni, alții ca locuitori neîncetățăniți, jurăm credință și acestei țări care luptă ca și România, tot pentru libertatea noastră. Cine crede că nu-și ține jurământul, să plece dintre noi. Cei credincioși steagului dreptății, să ne facem datoria. Cei harnici de arma, cu arma; cei harnici cu munca, cu munca; cei buni sfătuitori, cu sfatul, și toți laolaltă să formăm o putere și să o punem la îndemâna guvernului american să se folosească de ea cum și când crede de bine, ca atunci când va sosi ziua cea mare a păcii, să putem zice și noi, am luptat pentru libertate,

În urma Congresului de la Youngstown, s-a trimis Petiția către președintele Woodrow Wilson, iar răspunsul a venit prompt de la Casa Alba în 13 martie.

Conducătorii românilor americani au aflat că președintele Wilson avea o viziune anume despre viitor statelor ce vor ieși cu națiunile lor din Imperiul Austro-Ungar, și anume, voia un stat federal după modelul Statelor Unite ale Americii.

Aceasta o făcuse în discursul său în fața Congresului american, dându-i forma celor 14 puncte. Omul de stat american a avut o opinie mai puțin fermă, propunând doar autonomia internă a națiunilor supuse și menținerea unei uniuni federale aflate sub autoritatea habsburgilor; nu o dezmembrare, ci mai degrabă o democratizare a monarhiei bicefale austro-ungare. Aici se vedea influența pe care o aveau ungurii și austriecii prin emigrația lor foarte puternică din SUA.

Președintele Woodrow Wilson și-a schimbat părerea despre finalul războiului și viitoarea configurație statală a Europei datorită mai multor fapte. Reținem: submarinele germane torpilau vapoarele americane și astfel au cauzat mii de morți în rândul cetățenilor americani, care și-au schimbat și ei modul de a gândi și și-au format o opinie contra Germaniei și aliaților ei și în favoarea națiunilor care doreau libertatea și emanciparea de sub stăpânirea austro-ungară.

Apoi este acțiunea perseverentă în societatea americană și la nivelul Congresului și Senatului, precum și la secretarul de stat, Robert Lansig, precum și la preşedintele Wilson, dusă de românii americani, conduşi de personalităţile despre care am vorbit mai sus. La fel şi acţiunea intelectualilor români stabiliţi în Franța, care au trimis telegrame şi au făcut în presa americană propagandă pentru unirea Transilvaniei cu Regatul României, astfel încât opinia publică americană şi clasa politică conducătoare în Statele Unite ale Americii au aderat la voinţa românilor de a forma un stat unitar prin unirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei cu Regatul României.

Într-o telegramă trimisă de părintele Ioan Podea preşedintelui Wilson, la 15 noiembrie 1918 subtitlul „Dorinţa noastră nemărginită şi dreaptă este unirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei cu România” se stipula: „Preşedintele Statelor Unite şi Puterile Aliate au declarat că lupta pentru principiul naţionalităţilor şi pentru drepturile popoarelor mici şi apăsate. Ţările care au purtat lupta pentru civilizaţie şi creştinism, numai mândre pot fi că au cuprins în programul lor şi cauza naţiunii române, o cerere atât de nevinovată şi justificată prin istorie, prin dreptate şi simţul firesc. Românii din Transilvania şi Austro-Ungaria au pus în joc totul pentru cauza dreptăţii şi libertăţii. Fie răsplata noastră, dreptatea şi libertatea ca uniţi cu fraţii noştri din Regat să formăm o Românie Mare, nu pentru a ne întări spre răzbunare, ci pentru a pune capăt suferinţelor noastre şi a crea în Răsăritul Europei o ţară democrată în care frăţietatea, egalitatea şi libertatea politică, economică şi religioasă să domnească peste toţi cetăţenii ei, fără deosebire de naţionalitate”. (Youngstown, Ohio, la 15 Noemvrie, anul de la Naşterea Domnului 1918. Episcopia Română Ortodocsă din Statele Unite, reprezentată prin Ioan Podea, m.p.; adm. protopopesc şi membru în Congresul Naţional din Paris. Textul este şi în limba engleză, redăm doar semnătura: „The romanian orthodox episcopate of the United States; represented by Rev. John Podea M.P.; Arch-Priest and Member in the Rumanian National Council of Paris”).

Lupta românilor americani alături de jertfele victorioase ale armatei române la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz şi acţiunile convergente în favoarea unirii Transilvaniei cu Regatul României, conduse de Comitetul Naţional Român din Paris şi de Marea Adunare populară naţională care proclama la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918 că „noi vrem să ne unim cu ţara”, au obligat Marile Puteri ca la Conferinţa de Pace de la Paris şi la Tratatul de Pace de la Versailles din 1919-1920, să confirme formarea statului unitar român România.

Aşa cum am arătat, preoţii plecaţi peste ocean au însufleţit pe credincioşii lor şi au condus cu inteligenţă şi diplomaţie spre unitatea comunităţilor americane în lupta pentru a determina o poziţie americană favorabilă unirii tuturor românilor de la cel mai mic la cel mai mare în societatea americană.

Daniel Siegfriedsohn - Arhive istorice

Londra 19 iulie 1919 . Contingent al Armatei Române defilând la parada Victoriei a aliaților la încheierea Primului Război Mondial

Daniel Siegfriedsohn - Arhive istorice

Londra (19 iulie 1919). Contingent al Armatei Române defilând la parada Victoriei a aliaților la încheierea Primului Război Mondial după realizarea Statului Național Unitar Român prin Unirea în anul 1918 a Basarabiei la 27 Martie, a Bucovinei la 28 Noiembrie și a Transilvaniei la 1 Decembrie 1918 cu Patria-Mamă ROMÂNIA!

La 14/27 august 1916, România declarase război Austro-Ungariei pentru eliberarea Transilvaniei și Bucovinei de sub jugul acestui imperiu și împlinirea visului secular de Unire al tuturor românilor într-un singur stat unitar și indivizibil. A doua zi, la 28 august 1916, ca ripostă, Germania și Turcia declarau război României. Aliata Germaniei, Bulgaria, atacă România pe 31 august fără declarație de război, pe care o va face la 1 septembrie 1916. Sudul României cu capitala București va fi ocupat pentru doi ani (1916-1918) de Puterile Centrale...

 În condiții grele, ostașii români au apărat cu eroism în anii 1916-1917 ce mai rămăsese din România liberă, fâșia de țară dintre Siret și Prut, prinși între inamici puternici și aliații ruși neloiali. Părăsită de ”aliații” ruși, României i se va impune așa zisa ”pace de la București” din mai 1918, prin care Germania va face cadou Bulgariei toată Dobrogea românească și Austro-ungariei linia Carpaților și Ținutul Herța (sursă de inspirație pentru harta lui Molotov în anul 1940)...

 La sfârșitul războiului, în data de 28 Noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei întrunit la Cernăuți va vota Unirea întregii Bucovine cu Patria sa Mamă România, după ce reprezentanții aleși ai Basarabiei au hotărât Unirea provinciei la 27 Martie și cu câteva zile înainte de 1 Decembrie - ziua Unirii Transilvaniei cu Țara!

Proloagele - Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre cinstirea preotilor

Iconographer Daniel Neculae

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, despre cinstirea preotilor

    Ascultati pe Pavel, care zice: Fratilor, ascultati pe mai marii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, avand sa dea de ele seama" (Evr. 13.17). Pentru aceasta, si mai mult sa-i cinstiti pe dansii. Ca, tu te ingrijesti numai de ale tale, doar ti-ai indrepta viata ta bine, iar, de altii, nu ai nici o grija. Iar preotul, chiar de si-ar indrepta viata sa, dar daca de tine n-ar purta grija si de nu te-ar indrepta bine, atunci, impreuna cu cei rai, se va osandi. De va avea si invatatura si asezare nedreapta, sa nu-l ascultati pe el. Iar, de va invata drept, apoi, la viata lui sa nu te uiti, ci cuvintele lui sa le ascultati. Si sa nu-i zici: "Cum, mie imi zice, iar, el singur, nu le face?" Fiindca, aceasta este slujba lui, ca, adica, sa nu se leneveasca, ci, sa graiasca catre toti; iar, de nu va grai, judecata va lua. Deci, de nu-l vei asculta pe el, te vei osandi. Precum zice Domnul: "Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta, si cel ce se leapada de voi, se leapada de Mine" (Luca, 10, 10). Si cel ce va huleste de voi, pe Mine Ma huleste. Nu, fratilor, nu se cade oilor sa huleasca pe pastor, pentru ca el, in toate zilele, pentru tine si pentru toti fratii tai, aduce slujba, dimineata si seara, se roaga lui Dumnezeu, in biserica si afara de biserica, umbland cu crucea si pentru tine rugandu-se. Deci, socotind acestea toate, sa-l cinstim pe el in tot chipul, ca pe un parinte. Iar, de vei zice: "Este spurcat si rau," nu ti se cade tie, sa-l judeci. Ca, chiar si Pastorul cel bun, de s-ar ruga pentru tine lui Dumnezeu, ce ar folosi, daca tu vei fi un necredincios? Sau si spurcat de ar fi, ce te vatama pe tine spurcaciunea lui, daca tu vei fi credincios? Ca, toata lucrarea este a lui Dumnezeu. Ca preotul numai isi deschise gura sa, iar toate le face Dumnezeu. A Caruia este slava, in veci! Amin.

 Proloagele, I si II

Sfintele Cuvioase: Maria şi Marta, surorile lui Lazăr, care s-au săvârşit cu pace, și a Sfinților Mucenici: Frontasie, Severin, Severian şi Silvan din Franţa (I)

Pomenirea Sfintelor Cuvioase: Maria şi Marta, surorile lui Lazăr, care s-au săvârşit cu pace, și a Sfinților Mucenici: Frontasie, Severin, Severian şi Silvan din Franţa (secolul I)

Aceste două sfinte femei, surori ale lui Lazăr, prietenul lui Hristos, locuiau în Betania, un sat aflat la mică distanţă de Ierusalim. Într-o zi Hristos a fost primit în casa lor. Marta, cea mai mare, se silea slujind Învăţătorului şi, văzând că sora sa, Maria, rămânea tăcută la picioarele lui Iisus ascultând vorbele sale dumnezeieşti, spuse pe un ton mâniat : "Doamne, au nu socoteşti ca sora mea m-a lăsat singură să slujesc ? Spune-i deci să-mi ajute". Dar Domnul îi răspunse : "Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti dar un lucru trebuie" (Luca 10 : 38-42) (De aceea Părinţii au considerat pe Maria drept chip al contemplaţiei, de preferat faţă de fapta virtuţii reprezentată de Marta.).

Mai târziu, cu puţin timp înaintea Patimilor, Lazăr se îmbolnăvi şi muri. Cele două surori trimiseră la Iisus să fie înştiinţat dar El nu ajunse în Betania decât patru zile mai târziu. Marta se grăbi de îndată în întâmpinarea lui, în timp ce Maria rămase acasă, unde numeroşi prieteni şi rude veniseră să le mângâie. Domnul o asigură că fratele său avea să învieze iar Marta îşi arată credinţa faţă de El ca Fiu al lui Dumnezeu, apoi o chemă pe sora sa şi se duseră împreună până la mormânt. La chemarea lui Iisus, cel înmormântat ieşi, cu picioarele şi mâinile legate cu fâşii de pânză iar faţa acoperită de un giulgiu (Ioan 11).

Cu şase zile înainte de Paşte, o masă mare i-au pus lui Iisus în Betania, în prezenţa lui Lazăr. Marta se silea ca de obicei slujind la masă, în timp ce Maria, luând o litră de mir de mare preţ, unse picioarele Domnului şi le şterse cu părul ei. Cum Iuda, cel zgârcit, se arăta nemulţumit de o asemenea risipă, Domnul îi spuse că pentru îngroparea Lui îi păstrase ea mirul acesta (Ioan 12).

După Înălţare, Marta şi Maria însoţiră pe Lazăr pentru a răspândi Vestea cea Buna a Învierii. Deşi anumite manuscrise ale Sinaxarului le prăznuiesc ca Mironosiţe, Sfânta Scriptură nu menţionează printre acestea din urmă decât pe Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi / sau Maria lui Cleopa (cf. 23 mai/5 iunie), Salomea şi "cealaltă Marie" pe care unii Părinţi o identifică cu Maica Domnului.

Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel - Tulcea (4 iunie)

Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel - Tulcea
(4 iunie)

În martirologiul siriac şi cel al Fericitului Ieronim din secolele III-IV sînt pomeniţi, pe lîngă alţi 25 de martiri, şi patru martiri originari din Răsăritul Europei, numiţi: Zotic, Atal, Camasie şi Filip. Aceşti sfinţi mucenici au pătimit pentru Hristos sub împărăţia lui Diocleţian şi Maximian. Se crede că erau ostaşi în armata romană, dar, pentru credinţa lor în Hristos, au fost condamnaţi la moarte prin tăiere cu sabia.

Nu se ştie exact data morţii lor, nici locul unde au fost martirizaţi. Unii cred că au fost surghiuniţi la Gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilaţi numeroşi creştini ai Imperiului Roman, care nu voiau să jertfească idolilor. După tradiţie, aceşti sfinţi martiri ostaşi au fost judecaţi de autorităţile romane în oraşul Noviodunum, tot în Dobrogea.

Prin secolele IV-V, s-a construit în localitatea Niculiţel, din judeţul de astăzi, Tulcea, o basilică din piatră cu hramul Sfîntul Atanasie cel Mare, care a fost reînnoită în secolul XIII, în care au fost aşezate moaştele acestor sfinţi mucenici. Cu voia lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, datorită ploilor abundente, pîrîul Niculiţel a inundat şi a scos la lumină o criptă sub vechea temelie a bisericii din secolul IV, în care se aflau, într-un sicriu comun, moaştele acestor patru sfinţi mucenici. Pe peretele interior al criptei scrie în limba greacă: "Martîres tou Hristou". Iar pe peretele opus scrie numele lor: "Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos".

Această criptă martirică, recent descoperită, este unică în România şi în sud-estul Europei.

Moaştele acestor sfinţi martiri au fost aşezate în patru racle de lemn şi depuse spre închinare în biserica Mănăstirii Cocoş din apropiere, unde se păstrează şi astăzi, avînd zi de prăznuire 4 iunie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Viețile Sfinților pe luna Iunie