Recent, publicația The Atlantic a publicat un articol care propune amnistierea presei, a rețelelor de socializare și a factcecărilor pentru propaganda infracțională în favoarea plandemiei, pe motiv că au fost „în ceață” și nu au știut ce fac. Asta în condițiile în care au diabolizat, cenzurat, ostracizat și pedepsit pe oricine s-a abătut de la informația oficială, dintr-o singură sursă, și după ce au determinat concedierea, blocarea la ușile spitalelor (cauzatoare de suferințe și moarte), încarcerarea la domiciliu și aruncarea extra muros a tuturor celor care au refuzat să se supună protocoalelor medicale infracționale ale plandemiei.
În treacăt fie spus, autoarea articolului nu spune nimic despre achitarea „conspiraționiștilor”, care sunt și azi vânați și exterminați social prin mecanismele cenzurii și ale dezinformării digitale. Unul ca mine, desemnat „primul conspiraționist al țării” în septembrie 2020 de un oenge finanțat din bani publici și girat de o facultate de studii politice din București, este în continuare proscris pe rețelele de socializare și analizat „științific” de reviste de propagandă, de factcecări și de securitatea internă a corporațiilor (compliance …) în așa fel încât să fiu redus la stadiul de voce marginală, necredibilă, și falimentat ca afacere. Toate astea pentru singura vină de a fi spus că pandemia e un plan, că nu are nimic de-a face cu știința, ci cu ideologia și programarea totalitară și că nu a fost niciodată vorba de sănătate, ci de control, de transformarea omului într-o păpușă emoțională, într-o figurină de plastilină ușor de remodelat. Propagandiștii descoperă acum că pot cere iertere colectivă de vină (amnistie) pe motiv că ar fi fost în ceață, utilizând trimiteri (nu prea) subtile la ierterea creștinească, un principiu al unei religii pe care au batjocorit-o în cele mai abjecte modalități în plandemie.
Numai că nu se pot ierta crimele contra umanității. A dovedit-o procesul nazistului Adolf Eichmann, care s-a derulat în văzul întregii lumi, timp de un an și ceva, la 13 ani distanță de la procesul de la Nurenberg.
Hannah Arendt a explicat trecerea la totalitarism în Germania anilor ‘30 ai secolului trecut prin trecerea de la o societate de CLASE la o societate de MASE.
Diluarea unui individ în mulțime determină două consecințe sociologice și psihologice, deopotrivă:
(i) partajarea responsabilității individuale cu toți ceilalți membri ai mulțimii, ceea ce înseamnă o de-responsabilizare; dacă toată lumea e nevinovată, nimeni nu mai este vinovat; invers, dacă mulțimea este vinovată, individul care îi aparține este vinovat, prin asociere; în ambele cazuri, adevărații vinovați, adică autorii crimelor, instigatorii, complicii și profitorii de pe urma acestor crime, scapă bazma curată (cu excepția unor țapi ispășitori, cum au fost cei judecați în procesul de la Neuremberg);
(ii) blurarea, ascunderea identității, prin pierderea în mulțime; sub o mare de umbrele de același fel, niciun individ nu mai poate fi identificat și etichetat.
Prin aderarea la o comunitate (sectă, grup, frăție, bula de internet, „prieteni” pe paginile de socializare) individul se dez-individualizează prin diluarea în mulțime, își aplatizează atributele personalității, se înstrăinează de rădăcini. Indentificându-se cu masa, individul nu numai că obține o taumaturgică achitare de vina propriilor fapte abominabile sau pur și simplu rele, dar ajunge și să ia în nume propriu, personal, frustrările colective, țelurile artificiale ale comunității (cum ar fi „trezirea”, „anularea” culturii sau a istoriei, corectitudinea politică, credința în știință), căutând să se răzbune și să răzbune în mod “glorios” întreaga colectivitate. Evident, pentru asta caută țapi ispățitori. Și îi găsește – pot fi evreii, țiganii, imigranții, asistații social, conspiraționiștii, deviaționiștii, negaționiștii. Nu importă, atâta vreme cât se poate da vina pe ei. Crimele săvârșite nu mai par deloc rele mulțimii. Dimpotrivă, ele devind justificate sau amnistiabile, iar prin repetare, ele devin chiar banale. De aceea Hannah Arendt vorbea despre BANALIZAREA RĂULUI – fara intenția de a reduce din tragismul holocaustului, ci cu intenția de a demonstra că desocializarea, diluarea în mulțime, este un dezastru care se poate repeta.
În lumea de azi, sociopații sunt atât persoanele care conduc cu sânge rece, în glorie, o corporație către profitul cu orice preț, o organizație criminală către „eficiență” sau o secta către atingerea scopului său apocaliptic, cât și idioții utili, roboțeii adulatori ai acestor stăpâni brutali și nemiloși în drumul lor către victoria finală, sclavi fericiți că pot participa, mobilizați de sloganuri din 3-4 cuvinte, la acest drum acoperit de slava către nicăieri. Familia, țara, istoria, viața și idealurile celorlalți – toate pot fi sacrificate întru gloria celui de-al patrulea Reich. Tot de aici, dintre persoanele desocializate, se “recrutează” și psihopații, asasinii sau criminalii calculați, care își planifică minuțios crimele, la adapost de comandamentele morale sau religioase ale societății. Pentru ei, desocializații, “să nu ucizi”, “să nu furi”, “să nu iei in deșert numele Domnului Dumnezelui tău” nu mai înseamnă nimic. Ei se situează dincolo de bine și de rău.
Ei sunt capabili să ceară amnistia chiar și pentru crimele contra umanității comise sub imperiul fricii și al dictaturii digital-sanitare.
Ei bine nu, eu nu voi uita și nu voi ierta. Nici într-o mie de ani. Sau, cum se zice, conform clișeelor holiudiene: over my dead body.
