Presupun că mai toată lumea cunoaște povestea biblică a lui Iov.
Al doilea cel mai șocant aspect al acestei povești este că Iov este subiectul unui pariu între Dumnezeu și Satan - acesta din urmă l-a provocat pe Dumnezeu cu ideea că orice om, oricât de cucernic, poate fi ispitit de păcat și, deci, își poate pierde credința în Dumnezeu. Iar Iov era un om cucernic. Cel mai cucernic. Avea o avere impresionantă, o familie mare, cu mulți copii, un trai bun și o inimă fără depresii. Până când a venit năpasta care trebuia să îl pună la încercare - Iov și-a pierdut mai întâi averea, apoi copiii, apoi nevasta, apoi prietenii, ajungând să „locuiască”, timp de 40 de ani, la marginea cetății, pe un maldăr de bălegar. Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului lăudat.
Pe primul loc în ordinea șocului psihologic este, însă, gestul nevestei lui Iov de a-l părăsi. Este un simbol al cinismului celor din jur, care sunt temporar iubitori și prietenoși cu cei care le sunt plasă de siguranță, dar care se transformă în câini feroce sau în străini disprețuitori imediat ce omul - plasă de siguranță devine slab, vulnerabil, (aparent) învins. Iov este om - plasă de siguranță pentru alții, dar el însuși nu are plasă de siguranță. Nici măcar cei doi „prieteni” care îl vizitează uneori și îi livrează interminabile discursuri despre virtute nu sunt pârghii pentru ridicarea din tină a lui Iov.
Numai că, spre deosebire de personajul din Castelul, de Kafka, cel care așteaptă fără sens să fie primit de vătafii castelului, Iov nu își pierde credința și nici speranța că această credință îl va mântui. Ceea ce se și întâmplă - pierzând pariul celest, Satan este nevoit să accepte că uneltirile, burta plină, controlul mundan al vieții pământene sunt, toate, insignifiante în fața credinței.
Dar ce mai rămâne azi din credință, când omul este remodelat „progresist” și făcut compost, pentru a servi recoltei de produse predictive? Când omul a devenit o păpușă emoțională, bună doar pentru injectare și burdușire cu anti-depresive?
