Înțeleg că ministrul Sănătății merge în SUA, la Pfizer, pentru a renegocia contractul de aproape șapte sute de milioane de euro, în ideea de a nu mai primi vaccinurile COVID complet inutile și de a le înlocui, posibil, cu alte medicamente, inclusiv din zona oncologică. Afacere tipic românească.
Deci cum am făcut așa contract? Nici un guvern nu mai răspunde în această țară?
Acum, ce facem? Cumpărăm orice ni se va da.
Altă problemă, atenție mare!!!
Suntem într-o poziție dificilă, în care există riscul unei negocieri făcute sub presiunea de a „recupera” o sumă care, în realitate, este deja pierdută. În astfel de situații apare cel mai mare pericol: să accepți orice, doar ca să nu pierzi totul.
Dacă discuția se mută spre oncologie (așa cum se înțelege din comunicatele de presă), lucrurile devin și mai sensibile. Vorbim despre terapii moderne, uneori extrem de eficiente, dar care funcționează doar în anumite condiții foarte bine definite – în funcție de tipul cancerului, de profilul genetic al pacientului și de existența unei infrastructuri medicale adecvate.
Fără testare moleculară, fără laboratoare performante, fără personal pregătit, există riscul să primim tratamente care nu pot fi utilizate corect sau la scară reală. Iar asta înseamnă bani cheltuiți fără impact și, mai grav, pacienți care nu beneficiază de ceea ce ar trebui.
De aceea, orice astfel de negociere trebuie să respecte principii clare: utilitate reală pentru populația României, evaluare independentă și integrare completă în sistemul medical, în acord cu ghidurile validate la nivel european, inclusiv de către European Medicines Agency.
Dar cred că trebuie să mergem mai departe.
Dacă tot discutăm despre o sumă atât de mare, soluția nu poate fi doar „ce medicamente luăm în loc”. Trebuie să discutăm despre ce rămâne în România pe termen lung.
O parte din această renegociere ar trebui orientată către dezvoltarea unei infrastructuri medicale moderne: centre de diagnostic de precizie, laboratoare de biologie moleculară, facilități pentru tratament oncologic personalizat, platforme pentru studii clinice și formare medicală.
Un astfel de model poate fi construit fără a încălca regulamentele internaționale, prin parteneriate transparente, investiții în infrastructură, transfer de tehnologie și implicarea universităților și a marilor centre medicale.
În oncologie, România nu are nevoie doar de medicamente. Are nevoie de întreg lanțul care face tratamentul eficient: diagnostic timpuriu, testare genetică, laboratoare performante, medici specializați și infrastructură de tratament și monitorizare. Fără aceste verigi, probabil bifăm doar o soluție pe hârtie.
De aceea, o direcție clară ar fi dezvoltarea unui Program Național pentru Centre Oncologice de Precizie și Infrastructură Medicală Avansată, construit în jurul marilor centre universitare din România.
Dacă tot renegociem, atunci trebuie să construim ceva. Nu doar să înlocuim.
România nu trebuie să iasă din această situație cu depozite mai pline, ci cu spitale mai puternice, laboratoare mai bune și șanse reale la viață pentru pacienți.
Și totuși, asta ce se poate face. Dar cine plătește paguba asta imensă?
Mă tem că astfel de afaceri vor mai fi cât astfel de guverne nu vor fi sancționate. Dacă nimeni nu spune nimic, înseamnă că e ok. Așa să fie!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu