Sfântul Sfințitul Mucenic Ipatie, episcopul Gangrelor din Paflagonia şi făcătorul de minuni (IV)

 

Pomenirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Ipatie,
făcătorul de minuni, Episcopul Gangrelor
(31 martie)

Acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Ipatie, Sfîntul episcop al cetăţii Gangrelor, din ţara Paflagoniei, a fost unul din cei trei sute şi optsprezece Sfinţi Părinţi care au luat parte la întîiul a toată lumea Sinod, ce s-a adunat în Niceea la anul 325, pe vremea împărăţiei marelui Constantin (306-337), la care, cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, ajutînd dreapta credinţă şi fiind plin de Duh Sfînt, l-au mustrat pe Arie pentru eres şi l-au dat anatemei. Şi avea de la Dumnezeu mare putere în facerea de minuni, pentru că tămăduia toate neputinţele şi izgonea diavolii. Aşa, într-un sat, apele cele amare care curgeau din munţi, le-a făcut dulci; şi în alt loc a scos cu rugăciunea un izvor de ape calde, spre tămăduirea oamenilor.

Umblînd el într-o noapte întunecoasă, aproape de un rîu, se arătau lumini aprinse din ape, luminîndu-i calea, ca să nu alunece şi să cadă în repejunile apelor. A omorît apoi un balaur înfricoşător, pentru că, după moartea marelui Constantin, împărăţind fiul său Constantie (337-361), un foarte mare balaur s-a tîrît în palatul împărătesc, neştiut de unde, păzind cămările cele de vistierie, în care era aurul şi toată bogăţia împărătească. Şi, punîndu-şi capul în uşă, nu lăsa pe nimeni să se apropie.

De acest lucru împăratul înspăimîntîndu-se, a rugat prin scrisorile sale pe sfinţitul lui Dumnezeu, Ipatie, ca să vină în Constantinopol, căci era slăvit numele sfîntului pentru minunile ce le făcea cu darul lui Hristos. Cînd a venit sfîntul, împăratul l-a întîmpinat şi pînă la pămînt i s-a închinat şi cu toată cinstea l-a primit, rugîndu-l ca prin rugăciune să izgonească pe balaurul acela din vistieriile împărăteşti, pe care nici o putere omenească nu putea să-l alunge, deşi mulţi din duhovniceasca rînduială, înarmîndu-se cu rugăciunea, se ispiteau asupra lui, însă nimic n-au sporit; ba unii chiar au şi pătimit de la balaur.

Sfîntul Ipatie a zis: "Nu poate rugăciunea noastră, o, împărate; însă poate credinţa ta către Dumnezeu!" Şi, închinîndu-se pînă la pămînt, s-a rugat multă vreme. După aceea, sculîndu-se, a zis către împărat: "În mijlocul alergării de cai, unde este chipul tatălui tău, porunceşte să se pregătească un cuptor şi să-l aprindă foarte tare şi să aştepte pînă ce voi veni acolo". Deci, îndată pregătindu-se cuptorul şi aprinzîndu-l, făcătorul de minuni, Sfîntul Ipatie, luînd toiagul său cel arhieresc, a mers la cămările împărăteşti şi, porţile vistieriilor deschizîndu-le, a bătut mult pe balaur cu toiagul. Şi tot poporul împreună cu împăratul priveau de departe, fiind cuprinşi de frică şi de cutremur, pentru că vedeau că nu iese balaurul şi acum ziua se sfîrşea şi aşteptau cu toţii ca să fie omorît sfîntul de către balaur, precum aceasta şi la alţi preoţi s-a mai întîmplat. Iar arhiereul, ridicîndu-şi ochii la cer şi chemînd pe Domnul într-ajutor, şi-a băgat toiagul în gura balaurului şi a zis: "În numele Domnului meu Iisus Hristos, urmează-mi mie!"

Iar balaurul, apucîndu-se cu dinţii de toiag, urma pe sfînt ca un rob legat, căci cu adevărat îl legase cu dumnezeiasca putere, marele făcător de minuni. Şi, ieşind fericitul din vistieriile împărăteşti, tot locul alergării de cai şi tîrgul l-a înconjurat, ducînd pe balaur. Iar cei ce priveau, văzînd pe balaurul acela ţinîndu-se de toiag şi tîrîndu-se, s-au înspăimîntat şi s-au mirat foarte tare, pentru că balaurul era foarte înfricoşat, avînd lungime de şaizeci de coţi.

Apropiindu-se sfîntul de cuptorul cel aprins care ardea cu mare văpaie, a zis către balaur: "În numele lui Hristos, pe Care şi eu cel neînsemnat Îl propovăduiesc, îţi poruncesc să intri în mijlocul focului acestuia". Iar înfricoşatul balaur plecîndu-se, s-a aruncat cu mare repeziciune în cuptorul cel înfocat şi a ars în mijlocul cuptorului, iar toţi oamenii care cu spaimă priveau la aceasta, preamăreau pe Dumnezeu că, pe acest luminător şi făcător de minuni, adică pe Sfîntul Ipatie, în zilele lor l-a arătat lumii.

Atunci, împăratul a dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Sfîntului Ipatie, şi-l cinstea pe fericitul ca pe un tată al său. Şi a poruncit să zugrăvească pe o scîndurică chipul sfîntului şi în vistieriile împărăteşti chipul aceluia să-l pună spre gonirea puterii celei potrivnice. Iar pe sfîntul, cinstindu-l cu daruri şi cu dragoste sărutîndu-l, l-a eliberat întru ale sale.

Dar, pe cînd mergea sfîntul la scaunul său, nişte oameni înrăutăţiţi care erau de eresul lui Novaţian, cu zavistie multă aprinzîndu-se asupra arhiereului lui Dumnezeu, s-au ascuns în calea lui la un loc strîmt, lîngă o rîpă de munte şi lîngă un mal, înarmaţi fiind cu săbii şi cu ciomege. Apoi deodată, fără de veste, năvălind asupra lui ca nişte fiare sălbatice şi dîndu-i multe bătăi, de pe malul cel înalt l-au aruncat în prăpastia aceea. Iar sfîntul, fiind abia viu, şi-a înălţat mîinile în sus şi, ridicîndu-şi ochii la cer - precum altă dată Sfîntul întîiul Mucenic Ştefan -, se ruga pentru cei ce l-au ucis şi zicea: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" Şi, încă rugîndu-se, o femeie ce ţinea de eresul lui Arie, luînd o piatră, a lovit pe sfîntul tare în cap şi l-a omorît. Iar sufletul lui cel sfînt, îndată ieşind din legăturile trupeşti, s-a suit la Dumnezeu.

După aceea ucigaşii, luînd trupul sfîntului, l-au ascuns în nişte paie ce se întîmplaseră acolo aproape şi s-au dus. Dar n-a zăbovit asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu, răsplătind sîngele cel nevinovat. Căci mai întîi pe femeia aceea a apucat-o duhul cel necurat, chiar în acel loc, şi o muncea pe dînsa şi cu aceeaşi piatră cu care l-a omorît pe sfînt îşi bătea pieptul său neîncetat; şi toţi s-au îndrăcit şi pătimeau cumplit.

Mai tîrziu plugarul ale căruia erau paiele, neştiind nimic despre uciderea cea nedreaptă ce se făcuse, a mers ca să ia paie pentru animalul său şi a auzit glas de îngeri cîntînd şi se minuna. Iar pe cînd lua paie, a găsit trupul cel mort tot rănit de bătăi şi mult s-a înspăimîntat. Şi, cunoscînd pe episcopul său, Sfîntul Ipatie, a alergat la sătenii săi şi a vestit degrabă în toată cetatea. Apoi îndată locuitorii cetăţii Gangrelor, adunîndu-se, au mers cu multă tînguire şi au luat cinstitul trup al sfîntului părinte şi al lor păstor şi l-au îngropat cu cinste la un loc însemnat. Iar femeia cea ucigaşă urma trupul sfîntului care se ducea la îngropare şi se bătea cu piatra aceea cu care ucisese pe arhiereul lui Dumnezeu, mărturisind înaintea tuturor păcatul său. Iar după ce s-a îngropat sfîntul său trup, femeia aceea s-a tămăduit de muncirea diavolească, asemenea şi ceilalţi care luaseră parte la ucidere şi se îndrăciseră.

Deci toţi au dobîndit tămăduire la mormîntul sfîntului, care, şi după moarte arătîndu-şi bunătatea sa vrăjmaşilor, i-a făcut sănătoşi. Şi alte minuni şi tămăduiri li s-au arătat oamenilor, care veneau cu credinţă la mormîntul sfîntului, prin rugăciunilor lui cele sfinte.

Viețile Sfinților Martie

29 martie 1940 – Discursul Comisarul sovietic la Externe Viaceslav Molotov în Sovietul Suprem, privitor la raporturile cu România. Ocuparea Basarabiei de catre URSS

 

La 29 martie 1940, cu  trei luni înaintea ultimatului din 26 iunie 1940 adresat de URSS guvernului român, ministrul de externe sovietic Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin), ţine un important discurs în faţa Sovitului Suprem, cu  privire la  pretenţiile URSS, acum aliata Germaniei, faţă de România.

Afirmînd că URSS nu are cu România un pact de neagresiune (ceea ce era cu totul neadevărat, întrucît tratatele de la Londra nu fuseseră denunţate), ministrul sovietic spunea că aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS.

Discursul a rămas inedit şi vom vadea de ce.

Iata pasajul cu privire la Basarabia :

„Dintre statele vecine din sud pe care eu le-am mentionat, România esre cea cu care noi nu avem un pact de neagresiune.

Acest fapt se datorează existenţei unei dispute nerezolvate, şi anume problema Basarabiei, a cărei ocupare de către România, Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată, deşi noi nu am ridicat niciodată problema recîştigării Basarabiei prin mijloace militare.

De aceea nu există nici un temei pentru înrăutăţirea relaţiilor sovieto-române. Este adevărat că, de mult timp, noi nu avem un ministru plenipotenţial în România, iar îndatoririle acestuia au fost îndeplinite de un însărcinat cu afaceri. Faptul acesta s-a datorat unor împrejurări specifice din trecutul apropiat.’’

Care erau”împrejurările specifice’’?

Molotov se grăbeste sa le explice:

’’Dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă, atunci trebuie sa reamintim rolul dubios pe care l-au jucat autorităţile române în anul 1938 în legătura cu Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România.

Este binecunoscut faptul că ulterior el a dispărut în înprejurări misterioase nu numai din incinta legaţiei, ci şi din România, şi nici pînă astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vre-o informaţie autentică cu privire la dispariţia lui şi, ceea ce este şi mai mult, s-a sperat ca noi vom crede ca autorităţile române nu au nimic de-a face cu această afacere scandaloasă şi criminală.

Nu mai este nevoie să spunem că astfel de lucruri ne se întîmplă într-o ţară civilizată sau întru-n stat bine organizat în acest scop. În urma acestei afaceri, motivul pentru care am întîrziat să numim un ministru al Uniunii Sovitice în România, este cît se poate de clar. Este de presupus însa că România va întelege că astfel de lucruri nu pot fi tolerate.’’

După cum se observă, Molotov pune cu ipocrizie neincherea unui tratat de neagresiune cu Romania nu pe seama ambiţiilor sovietice şi ale Kominternului, manifestate încă de la începutul anilor ’20, de acaparare a Basarabiei – pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei – ci pe un incident diplomatic nefericit, în care România nu a avut, de altfel, nici un rol: dispariţia subită a ambasadorului sovietic Butenko la Bucureşti, în urma proceselor politice staliniste instrumentate la Moscova.

Declaraţia lui Molotov va marca începutul campaniei de anexare a Basarabiei către U.R.S.S.

În scurt timp, pe 21 iunie 1940, Şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare Kiev şi Odessa precizarea că Basarabia “să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boieresti”;

în caz de conflict armat între U.R.S.S. şi România, erau precizate obiectivele pe care trebuie să le aiba Armata Roşie:

“rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină”.

La 23 iunie 1940, a doua zi după semnarea actului de capitulare a Franţei, V. Molotov i-a declarat lui Fr. Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că „soluţionarea chestiunii Basarabiei nu mai suferă nici o amânare. Guvernul sovietic caută, deocamdată, să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar el intenţionează să utilizeze forţa în caz dacă Guvernul român va respinge acordul paşnic”.

În urma unor consultări speciale cu   Germania nazista, U.R.S.S. a remis României o nota ultimativă in 26 iunie 1940, plină de falsuri, cinism, cu dorinţa de a umili un stat pe care îl ştia mai vulnerabil din punct de vedere militar.

Pe 27 iunie 1940 regele României Carol al II-lea a convocat două şedinţe ale Consiliului de Coroană la care s-a pus în discuţie problema ultimatumului sovietic.

La prima şedinţă a Consiliului de Coroană rezultatele votării au fost: din cei 26 de participanţi 11 s-au pronunţat pentru respingerea notei ultimative sovietice, 10 – pentru acceptarea ei, 4 – pentru discuţii cu sovieticii, 1 vot a fost rezervat.

Astfel, cei mai mulţi participanţi la şedinţă s-au pronunţat pentru respingerea dictatului bolşevic.

Suveranul României a observat însă că „în chip cu totul straniu”„…rezultatul votului a fost pentru primirea ultimatumului”.

În după-amiaza aceleiaşi zile, Gh. Tătărescu, Primul-Ministru al României, l-a vizitat pe rege.

Din discuţiile avute, Carol al II-lea a înţeles că Gh. Tătărescu „este pentru cedare”.

Ideea cedării intrase atât de mult în sufletul unora, scrie în Însemnările sale zilnice regele Carol al II-lea, încât Gh. Tătărescu şi chiar Ion Ilcuş, Ministrul Apărării Naţionale, l-au sfătuit ca Decretul de mobilizare a armatei să nu fie publicat.

La cea de-a doua şedinţă a Consiliului de Coroană, au participat 28 de miniştri şi consilieri regali.

Primul-Ministru Gh. Tătărescu a recapitulat cele întâmplate de dimineaţă şi a dat citire notei de răspuns adresate Guvernului sovietic.

Şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu, a prezentat un raport ce conţinea „date uluitoare” privind ponderea forţelor din România şi U.R.S.S., la care au fost adăugate forţele militare ungare şi bulgare.

Datele trebuiau „să conducă la întărirea concluziei celor prezenţi că România nu avea altă cale de urmat decât acceptarea pretenţiilor teritoriale ale Kremlinului”.

Din cei prezenţi la şedinţă, 21 au votat pentru acceptarea ultimatumului sovietic, 6 s-au pronunţat pentru respingerea lui, iar unul s-a abţinut.

Carol al II-lea a notat în Însemnările zilnice:

„Am ieşit din el (de la Consiliul de Coroană – n. – A.P.) amărât şi dezgustat, toţi acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat.

Numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi, au fost pentru rezistenţă.

Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toţi ceilalţi, cu oarecare nuanţă au fost pentru acceptarea ultimatumului”.

În noaptea de 27 spre 28 iunie 1940, Guvernul sovietic a adresat României a doua notă ultimativă în care cerea următoarele:

„1. În decurs de patru zile, începând cu orele 1400 după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti;

2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei;

3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă;

4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive şi vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.

5. Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanţi ai Guvernului român şi ai Guvernului sovietic, câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române şi instituţiilor din Basarabia şi partea de Nord a Bucovinei”.

Pe data de 28 iunie 1940 trupele sovietice au invadat România, ocupând nu doar Basarabia şi Nordul Bucovinei, ci şi Ţinutul Herţa şi insule de la Gurile Dunării.

Aşadar, după ce a semnat Pactul sovieto-german din 23 august 1939 (Ribbentrop- Molotova), consultându-se de fiecare dată cu Berlinul, conducerea U.R.S.S. a materializat, pas cu pas, prevederile Protocolului adiţional secret, încorporând teritoriile trecute în zona sovietică de interes.

Având scopuri bine determinate, ce intrau în flagrantă contradicţie cu interesele fundamentale ale popoarelor, cu normele elementare ale dreptului internaţional, Stalin şi anturajul lui au interpretat anexările drept acte de „binefacere”, de „eliberare” şi de „ocrotire” a popoarelor, drept un „marş triumfal” spre Occident.

Pentru soluţionarea problemelor apărute la cedarea Basarabiei a fost constituită o comisie mixtă sovieto-română, care şi-a desfăşurat lucrările la Odesa, apoi – în altă componenţă – la Moscova.

Între altele, comisia a examinat amănunţit stabilirea traseului de frontieră terestră între U.R.S.S. şi România (în Bucovina), precum şi cel de pe Prut şi Dunăre.

Tratatul de frontieră ar fi intrat în vigoare dacă părţile ar fi ajuns la o înţelegere în privinţa tuturor celor trei porţiuni ale hotarului.

Dar sovieticii au insistat foarte mult să-şi păstreze câteva insule româneşti ocupate de armata roşie la gurile Dunării. Vicecomisarul poporului pentru afaceri externe V.Dekanozov insista în faţa reprezentanţilor României asupra desfăşurării unor negocieri:

„Pentru U.R.S.S. întărirea poziţiilor sale pe braţul Chilia prezintă un interes însemnat. Este vorba de un interes definitiv…”

Sovieticii erau însă intransigenţi privind frontiera cu România. Pe de altă parte, negociatorii români au dat dovadă de curaj şi patriotism.

Ei n-au semnat documentul privind porţiunea dunăreană a graniţei impuse de U.R.S.S. şi întrucât partea „dunăreană” a tratatului n-a fost aprobată, n-a fost semnat tratatul în ansamblu.

Astfel, România regală n-a recunoscut şi n-a semnat tratatul de frontieră cu U.R.S.S.

În Declaraţia de la Chişinău a Conferinţei internaţionale „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia” (26-28 iunie 1991) s-a subliniat:

„Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa – teritorii care nu-i aparţineau şi asupra cărora nu avea nici un drept, a constituit primul act al tragediei naţionale – sfârtecarea României în anul 1940, punând la grea încercare întregul popor român şi aducându-i imense suferinţe şi incalculabile daune.

Trecerea totală a acestor teritorii în componenţa U.R.S.S. a avut consecinţe dramatice pentru întregul popor român, îndeosebi pentru populaţia din teritoriile respective”.

cersipamantromanesc.wordpress.com

LECȚIA DE ISTORIE -29 martie: „Celebrul” discurs a lui Molotov privind anexarea Basarabiei

 

LECȚIA DE ISTORIE -29 martie: „Celebrul” discurs a lui Molotov privind anexarea Basarabiei

La data 29 martie 1940, cu trei luni înaintea ultimatului din 26 iunie 1940 adresat de Uniunea Sovietică guvernului român, ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov ţine un incendiar discurs în faţa Sovietului Suprem, privind pretenţiile URSS faţă de România.

El a afirmat că Uniunea Sovietică nu are un tratat de bună vecinătate cu România, deoarece există o chestiune litigioasă cu privire la Basarabia a cărei anexare de către România în 1918, nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică. În discursul său Molotov a mai spus că ,,dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă a Basarabiei, atunci trebuie să reamintim rolul dubios pe care l-au avut autorităţile române în anul 1938 în legătura cu ambasadorul Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România și este binecunoscut faptul că el a dispărut în împrejurări misterioase din incinta legaţiei din România şi nici până astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vreo informaţie autentică cu privire la dispariţia lui”.

După cum se observă, Molotov punea cu ipocrizie neîncheierea unui tratat cu Romania, nu pe seama ambiţiilor Kremlinului, de acaparare a Basarabiei – pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei – ci pe un incident diplomatic nefericit legat de dispariția subită a ambasadorului sovietic de la București, incident cu care România nu a avut nici o legătură. Adevărul este că în urma proceselor politice staliniste instrumentate de la Moscova, diplomatul sovietic căzuse în dizgrația lui Stalin și încercase să se salveze prin fugă, părăsind legația sovietică de la București, peste trei ani aflându-se, că el a ajuns la Roma, unde a cerut azil politic. Dispariția diplomatului sovietic a fost imediat speculată de către Kremlin, care a trecut la masarea de trupe la granița cu România în apropierea Basarabiei, iar această acțiune precum şi declarația lui Molotov, va marca începutul campaniei de anexare a Basarabiei către U.R.S.S.

În scurt timp, pe 21 iunie 1940, şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare de la Kiev şi Odessa ordinul ca Basarabia „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României”, iar în caz de conflict armat între U.R.S.S. şi România, erau precizate obiectivele ce trebuiau cucerite de către Armata Roşie, pentru „rapida descompunere a armatei române”. La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică impune nota ultimativă în care solicită cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, iar acest ultimatum a fost acceptat de România la 28 iunie 1940 şi teritoriile de mai sus au fost cedate din păcate, fără luptă, Uniunii Sovietice.

Lecția de istorie

Dictatura Covid 19

 

Dictatura Covid 19

Nu am nici o îndoială că trăim deja într-o dictatură cu tentă medicală . Când am scăpat de comunism, (1989) am crezut că Europa nu se va mai putea întoarce niciodată la o dictatură. Dar se pare că am fost prea naiv crezând așa ceva .

Orice dictatură ca să împartă mentalul colectiv în două și să formeze cele două tabere antagonice ale societății, pentru ca dictatura să aibă șanse de succes, are nevoie de o propagandă eficientă .

Instalarea comunismului s-a produs prin propaganda teroarei . Nu voiai să te supui regimului, erai etichetat dușman al poporului . Veneau peste tine noaptea când erai în pat, sau te prindeau pe stradă, te băgau în dubă și nu mai știa nimeni de tine ani de zile . Familia te știa dispărut, nu știau dacă mai trăiești sau nu, și li se strecura în suflet spaima, că următorul răpit ar putea fi oricare dintre ei .

Cei aflați în detenție îndurau cele mai barbare torturi . De la bătăi cu ranga la fundul gol până își pierdeau cunoștință, la izbituri repetate cu săculețul de nisip în creștetul capului, la tortura cu foamea zilnică completată cu tortura psihică în care erau obligați să asculți la radioul închisorii țipete de femei și copii, în timp ce erau bătut măr și multe altele, constituiau un adevărat arsenal al terorii, cu ajutorul căruia s-a instalat la noi, dictatura comunistă . Dușman al poporului era oricine nu se înregimenta fizic și mental în regimul comunist.

Dar hai să ne uităm la actuala dictatură Covid 19 . Care este arsenalul propagandistic al aceste dictaturi?

1. Dacă nu porți mască ești dușman, nu doar al poporului ci chiar al familiei și al prietenilor tăi pentru că îi poți infecta . Deși suntem obligați cu toții să purtăm mască, pandemia se exacerbează din când în când, cel puțin în capul mediei . Cu toate acestea guvernanții nu ne spun că masca e inutilă, ci ne ne spun că nu o purtăm bine și de aceea pandemia se întețește. Mi se întoarce rânza pe dos când văd atâta nesimțire . Dar ce mă tulbură cel mai tare, este credulitatea poporului . Domnilor, mască nu a fost și nu va fi niciodată eficienta ( Nu existe studii pertinente în această direcție) iar realitatea confirmă că este inutilă prin faptul ca pandemia își face cursul, cu toată obligativitatea purtării măștii. Masca însă e foarte importantă pentru guvernanți, pentru ca este e o oglindă fidelă a obedienței și îndoctrinării populare.

2. Masca trebuie purtată și pe stradă . Când s-a introdus obligativitatea purtării măștii pe stradă, am crezut că e o glumă proastă și am crezut că oamenii se vor indigna și nu vor admite aceasta stupizenie . Dar nu s-a întâmplat așa. Asta pentru mine înseamnă că deja am ajuns la gradul la care acceptăm ușor și măsuri care sunt total absurde, din frică . Pentru guvernanți e un indicator că pot să ne ține genunchiul pe gât, fără probleme de acum încolo.

3. Nu-i suficient o singură mască trebuie două. Asta în condițiile în care nu există obligativitatea purtării de măști conforme care pretind a fi eficiente . Guvernul se mulțumește cu orice cârpă pusa pe nas, pentru că ei știu că scopul măștii nu-i să oprească pandemia, ci e doar dovada publică a obedientei populare. Dacă mască ar fi eficientă guvernanții ne-ar cere să purtăm măști conforme, dar acest lucru nu interesează pe nimeni .Orice mască -cârpă este ok, pentru că nici o mască de fapt nu contează.

4. Masca trebuie purtată în continuare și de cei care au trecut prin boală și de către cei care au fost vaccinați complet pentru că ei, chipurile, ar putea încă transmite boala . Asta e o altă aberație monumentală . Imunitatea oferită de trecerea prin boală și probabil cea oferită de vaccin este de așa natură încât împiedica virusul să se fixeze pe mucoasele noastre . Dacă împiedică virusul să se fixeze pe celulele mucoasei, înseamnă că în mod cert, oprește virusul să intre în celule. Dacă virusul nu intră în celulă, înseamnă că nu se poate multiplica . Atunci de unde și cum e posibil ca cei vindecați de boală sau cei vaccinați complet să mai transmite boala??? Asta este o minciună nerușinată . Iar dacă se invocă faptul că ei ar putea fi vulnerabil față de tulpini noi atunci de ce ne vaccinăm? Se omite faptul că o nouă tulpină virală trebuie să fie fundamental diferită de prima ca să se producă boală la persoanele deja imunizate cu o tulpină asemănătoare, pentru că deși imunitatea nu este sută la sută specifică față de noua tulpină, totuși este suficientă ca să nu lase organismul total lipsit de apărare . Aceasta se numește imunitate încrucișată, care cel puțin ar trebui să ne ferească de formele grave de boală .

5. Măsurarea temperaturii corporale la intrarea în instituție. Aceasta este o altă măsură irațională și care nu are nici o valoare epidemiologică . Oamenii care au febră în principal se simte rău și nu-i vezi umblând pe stradă, ei stau acasă . Dar ca teama și panica să-ți intre nu doar în suflet, ci până în ADN, prin termometrizare la intrarea în fiecare instituție, ți se aduce aminte că ești amenințat și controlat . Chiar dacă Covid 19 este o boală ce duce în 99 % din cazuri la vindecare, totuși tu trebuie să crezi că e o boală gravă , pentru că uite în toată lumea se iau măsuri draconice legate de această boală. Nici măcar ruinarea economică a întregii lumi, nu e un argument suficient ca aceste măsuri să nu fie luate. Așa că asta confirmă cumva, în capul celor ce refuză să gândească și să vadă realitatea, cat de gravă este boala.

6. Vaccinarea chiar și a celor care s-au vindecat de infecția Covid 19 . Asta este o altă măsură aberantă, dar favorabile pentru companiile farmaceutice producătoare de vaccin .Niciun vaccin niciodată nu s-a dovedit mai eficient din punct de vedere imunologic decât infecția cu virus sălbatic . Infecția cu virusul sălbatic oferă un răspuns imun mult mai complex, atât celular cat și umoral. Umoral, prin mai multe tipuri de anticorpi față de fiecare din cele patru proteine majore ale virusului( S, M, E, C) cât și față de proteinele minore. Iar celular prin celulele T imunocompetente.

7. Vaccinurile nu împiedică o posibilă infectare dar protejează față de cazurile grave . Păi de ce nu împiedică o posibilă infectare dacă tocmai acesta este scopul oricărui vaccin . Dacă împiedică doar apariția formelor grave de boală înseamnă că acest vaccin este un abuz fără margini . Pentru că formele grave de boală le vor face doar 2-3 la sută din populație. Pe lângă asta vaccinul produce imunitate doar pentru 60- 95% din cei infectați (funcție de brandul vaccinului). Deci în acest caz beneficiul vaccinării ar fi extrem de redus. Așa că se vede de la o poștă că vaccinul este un balon mult prea mare față de beneficiul real pe care îl aduce populației . Dar totuși vaccinul are un avantaj, el toarnă bani cu găleata în buzunarele companiilor producătoare de vaccin și face Lobby pentru următoarele sezoane reci în care trebuie să ne așteptăm la noi tulpini și noi vaccinuri spre bucuria Big Pharma și spre teroarea populației.

8. Apar noi tulpini virale care generează noi valori epidemice. Afirmația de mai sus este o amenințare doar în condițiile în care noile tulpini virale care apar, sunt esențial diferite de cea de Wuhan. Totuși pentru orientare am putea sa ne uităm la istoria altor pandemii cu alte virusuri ARN cum ar fi de exemplu pandemia cu virus gripal (care este tot un virus cu ARN, cu tendință mare la mutații). Prin analogie putem vedea ca apariția unei tulpini virale noi, complet diferită de cea anterioară, și față de care populația este sută la sută receptivă, necesită ani sau zeci de ani de zile. Dar dacă totuși Sars-cov-2 mutează masiv și în interval scurt de timp, ducând la aparitia de noi tulpini virale, față de care întreaga populația nu are deloc imunitate, atunci actuala vaccinare este inutila. Iar dacă nu este așa, și noile tulpini virale nu sunt radical diferite de cea de Wuhan, atunci amenințarea populației cu noile tulpini virale, nu-i nimic altceva decât un mizerabil atac psihologic terorist.

9. Prezentarea testelor pozitive ca și cum acestea ar indica în mod automat infecție. Realitatea însă este alta . Un test PRC pozitiv înseamnă că în proba analizată s-a găsit una sau mai multe gene ale virusului Sars-cov-2 , adică fragmente virale, dar asta nu înseamnă în mod automat că în proba analizată se găsește în mod obligatoriu un virus intact, capabil să producă infecție. Așa încât întotdeauna un test pozitiv trebui interpretat în funcție de contextul epidemiologic și de simptomatologia pacientului. Pentru că un pacient asimptomatic cu un test pozitiv poate să însemne, fie că pacientul este în perioada de incubație a bolii, fie că,pacientul se găsește la sfârșitul perioadei de infectare și că de fapt a avut o formă asimptomatică de infecție. De aceea este o eroare majoră să încep să faci tratament pentru Covid 19 la un pacient asimptomatic cu un singur test pozitiv. Se justifica inițierea tratamentului, doar atunci când ai un al doilea test pozitiv la același pacient după alte 4-5 zile interval și dacă pacientul începe sa prezinte semne de infecție respiratorie. În concluzie un test pozitiv nu înseamnă că ești bolnav, pentru că testul nu detectează virusul din secrețiile tale, ci doar fragmente de virus. Testul pozitiv deci necesită în mod obligatoriu interpretare în context epidemiologic și clinic ca să aibe valoare reala. Iată de ce testul pozitiv are mai mult valoare de instrument manipulator.

10. În primele zile ale pandemiei eram amenințați cu o mortalitate de 3-4 % din cei infectați și deci ne așteptam să moară în primul val milioane de oameni . A trecut vremea și am văzut că totul a fost un balon . Totuși companiile farmaceutice producătoare de vaccinuri au văzut in pandemie oportunitatea vieții lor. Acolo unde au putut, au cumpărat guvernele, comunitățile medicale ale specialiștilor, au cumpărat media și promovează pe orice cale ideea că boala este o catastrofa, care justifica ruinarea economica a întregii lumi, care justifica orice măsură abuzive, sfidând drepturile individului și comunicându-ne intens că nu se poate fără vaccin. Deși boala nu e nici pe departe atât de gravă cat se anunță, oamenii panicați au început să creadă orice li se spune de la tribuna guvernanților. Guvernanții interesați pe de altă parte se adaptează mereu la narațiunea favorabilă companiilor farmaceutice. După primul val al pandemiei văzând că nu ne pot intimida cu o boala a carei mortalitatea este sub 0.1%, au început să ne amenințe cu infectarea, de parcă infectarea ar fi mare brânză . Majoritatea celor infectați au forme ușoare sau chiar inaparente, așa că de ce ar trebui să ne stresăm așa de tare cu infectarea? Cineva are interesul să ne țină panicați ? Dacă treaba ar fi așa de gravă cum se prezinte în varianta oficială, de ce nu iau guvernanții măsuri de creștere a capacității secțiilor de ATI? De ce nu se construiesc spitale specifice pentru Covid 19 care să degreveze restul sistemului medical de această povară, de ce oare singura preocupare a guvernanților este aplicarea de măsuri restrictive asupra populației in timp ce ei nu fac nimic. Păi pentru că e clar că scumpul guvernanților nu-i sănătatea populației, ci menținerea ei sub control . Domnul Raed Arafat, această plagă a națiunii române gândește cu pantofi, iar medicină lui înseamnă copy-paste a instrucțiunilor contradictorii și incoerente OMS. Ce rușine, sau mai bine zis ce nerușinare.

11. Raportarea numărului de decese la numărul de cazuri pozitive confirmate. Acest lucru permite o manipulare a mortalității după dorință. Când vrei să-ți apară o mortalitate mare, comanzi testări puține. Când vrei o mortalitate mică comanzi testări multe. Ca să afli adevărata valoare a mortalității ar trebui să faci testări în masă, dar pentru guvernanți aceasta înseamnă cheltuială inutilă și în plus pierderea unui instrument eficient de manipulare a populației.

12. Interzicerea circulație pe străzi dincolo de 7:00 sau 10:00 în loc de 11:00 P.M. Nu încape îndoială că aceasta este cea mai ordinară măsură de control a populației. Guvernele doresc controlul populației și nu beneficiul cetățeanului. Ticăloșia guvernelor este că, în numele ocrotirii sănătății noastre, ne ruinează economic și ne vor omorî cu sărăcia și bolile psihice și nu cu Covid 19 . Domnilor guvernanți care este rațiunea medicală a acestei măsuri complet absurde? Dacă infectarea nu se face plimbându-te pe strada în mediu deschis, de ce ai interzice acest lucru oamenilor după o anumită oră? Dacă infectarea are legătură cu plimbatul pe stradă, de ce nu întrerupem circulația în timpul zilei când traficul pietonal e mult mai intens? Orice justificare ar aduce guvernanții pentru această măsură, ea nu poate fi decât o aberație epidemiologică, dar în același timp o măsură ordinară de control. Ni se comunică explicit că suntem supravegheați.

13. Condiționarea libertății de mișcare, de așa zisele “pașapoarte de vaccinare “ . De ce se cere oare un pașaport de vaccinare și nu unul de imunitate? Dacă vrei să protejez pe cei receptivi, ar trebui să te asiguri că toți cei care circula liber, nu reprezintă un pericol pentru semeni lor. Asta ar însemna ca ei să fie imuni la boală , si nu sa se mulțumească să dovedească o vaccinarea cu un procent semnificativ de ineficientă. Pentru că vaccinurile nu produc imunitate decât la 60- 95 % , (funcție de brand -ul vaccinului) înseamnă că pretinzând doar vaccinarea, în mod conștient și voit lași în grupul celor ce circulă liber între 5-40 % din cei care sunt un pericol pentru semeni și pentru ei înșiși. Aceștia pot duce boala mai departe și ei înșiși se vor infecta. Deci în numele sănătății ( citește aici avantajul economic al celor ce vând vaccinuri) ni se sacrifică sănătatea, dar ni se impune cu forța vaccinarea, spre avantajul firmelor producătoare de vaccin.

14. Limitarea întâlnirilor religioase în timp ce nu există nicio măsură pentru limitarea aglomerărilor din supermarketuri. Aceasta reflectă o dublă măsură și cât de supărați sunt “administratorii” pandemiei pe omul religios, pentru ca el nu se sperie la fel de ușor ca ceilalți. Pentru el siguranța nu stă în garanția că nu va face Covid, ci în garanția că Dumnezeu este Cel care dă și menține viața până la vremea potrivită, nici cu o secundă mai repede, nici o secundă mai târziu.

15. Carantinarea întregii populații pe perioade nedefinite și care sunt la cheremul guvernelor. Niciodată în istoria omenirii nu s-a făcut carantinarea celor sănătoși ci doar a celor contactați cu bolnavi și asta pe o perioadă maximă, egală cu perioada de incubație a bolii. Chiar dacă cumva la începutul pandemiei carantinarea întregii populației părea să aibă o urmă de raționament medical, astăzi ea nu-i decât o dovadă de abuz asupra omenirii . Abuzul stă în faptul că astăzi milioane de oameni sunt deja imuni așa că de ce ar trebui să-i închidem și să le blocăm viața și familia și sănătatea și să-i expunem la un stres inutil.

16. Modul în care guvernele și-a adaptat mereu narațiunea . La început când nu se cunoștea mai nimic despre această boală eram speriați cu “moartea pe capete”. Apoi dacă s-a văzut că amenințarea cu moartea nu-i realista, ne-au amenințat cu noii infectați. Recent suntem amenințați cu noi tulpini virale mai agresive ca cele dintâi. Iar găselniță pe termen lung sunt “pașapoartele vaccinale” Adică nu vom scăpa niciodată de acest virus care mutează în permanență . Deci la fiecare sezon rece, vom avea o nouă tulpină, care necesită obligatoriu o nouă vaccinare.

17. Impunerea “protocoalelor terapeutice” cu forța, mai ales în România, când acestea nu au în spate nici un studiu care să dovedească că sunt eficiente și sigure, în mod special pentru bolnavi cu multiple comorbidități. Ba dimpotrivă exacerbarea pandemiei dovedește că aceste protocoale nu funcționează și cu toate acestea, ele sunt impuse în continuare cu obstinație. Autonomia profesională a medicilor e aruncata peste bord și oricine nu votează cu narațiunea oficială este aspru criticat sau considerat conspiraționist.

Dacă nici acestea nu vă conving că trăim realmente într-o dictatură atunci cu siguranță ne merităm soarta.

Sfântul Prooroc Ioad, Omul Domnului (X î.Hr.)

 

Sfântul Prooroc Ioad, Omul Domnului (X î.Hr.)

Acest sfânt, pe care l-a lovit leul şi a murit, când a mustrat pe Ieroboam pentru juninci, era de fel din tribul Iuda. Dumnezeu îi poruncise să se ducă la Ieroboam să-l mustre şi să nu mănânce nici pâine şi nici apă să bea, ci să se întoarcă de acolo degrabă.

Găsind pe Ieroboam aducând jertfe, l-a chemat şi i-a zis: „Acestea grăieşte Domnul: Iată se naşte un fiu în casa lui Iuda; numele lui este Iosia şi va jertfi asupra ta pe preoţii înălţimilor acestora”.

Şi Ieroboam a întins mâna ca să-l prindă; dar mâna lui s-a uscat. Dar rugându-se, mana i s-a vindecat ca şi mai înainte. Şi pe când Ioad se întorcea, a fost amăgit de către un prooroc mincinos, care se numea Emvis şi a mâncat pâine împreună cu dânsul, călcând porunca Domnului.

Deci, pentru această neascultare, Dumnezeu a îngăduit ca Ioad să fie ucis de un leu, dar să nu fie mâncat de acesta. Şi murind, a fost înmormântat în Betel, lângă cel ce l-a amăgit pe el.

 

Monahul care n-a osîndit pe nimeni
(30 martie)

Cuviosul Anastasie Sinaitul poveşteşte astfel: Un bărbat în rînduiala monahicească îşi cheltuia zilele în toată nepurtarea de grijă şi, în lenevire petrecîndu-şi viaţa, s-a apropiat de sfîrşit. Şi, după ce s-a îmbolnăvit cu durere de moarte şi s-a apropiat de cea din urmă răsuflare, nu se temea deloc de moartea sa, ci cu toată mulţumirea, vesel şi zîmbind, se despărţea de trup; iar fraţii şi părinţii care şedeau lîngă el, împreună cu egumenul, i-au zis: "Noi te-am văzut, frate, că în nebăgare de seamă ţi-ai petrecut viaţa şi nu ştim de unde îţi este în ceasul acesta înfricoşat această veselie şi zîmbire? Însă, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru întărindu-te, scoală-te de ne spune, ca toţi să ştim şi să preamărim pe Dumnezeu".

Iar fratele, ridicîndu-se puţin de pe pat, a zis către dînşii: "Cu adevărat, cinstiţi părinţi, în toată nebăgarea de seamă mi-am petrecut viaţa şi acum s-au adus înaintea mea scrise toate lucrurile mele cele rele. Apoi s-au citit şi mi-au zis îngerii lui Dumnezeu: "Le ştii pe acestea?" Iar eu le-am răspuns: "Adevărat, le ştiu. Însă de cînd m-am lepădat de lume şi m-am călugărit, n-am osîndit nici un om, nici răutate asupra cuiva n-am ţinut şi mă rog ca să se împlinească cuvîntul lui Hristos, Care a zis: Nu osîndiţi, ca să nu fiţi osîndiţi; iertaţi şi se va ierta vouă.

Pe acestea zicîndu-le, îndată sfinţii îngeri au rupt zapisul păcatelor mele. Şi, de aceea, mă duc cu bucurie şi fără de mîhnire către Dumnezeu".

Aceasta zicînd fratele acela, şi-a dat cu pace sufletul său în mîinile Domnului".

Viețile Sfinților Martie

Cuviosul Ioan Scararul, egumenul Muntelui Sinai (649)

 

theodorosart.com

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul

(30 martie)

      Sfantul Ioan era, de fapt, din Palestina si a trait intre anii 578-649. Iscusit la minte si aplecat spre invatatura, fericitul Ioan s-a indeletnicit cu cartea, inca din copilarie, inainte de a intra in tagma calugareasca. La varsta de 16 ani insa, in frageda tinerete, se lepada de toata slava lumeasca si, suindu-se la muntele Sinai, s-a hotarat sa slujeasca si, suindu-se la muntele Sinai, s-a hotarat sa slujeasca lui Hristos si oamenilor, vietuind in manastire.

       Deci, la varsta de 20 de ani, a fost tuns in calugarie, "mutandu-se cu trupul in Sinai, iar, cu sufletul, in muntele ceresc" si a fost incedintat unui foarte bun ava, anume Martirie. Si, a petrecut, mai intai, 20 de ani sub povatuirea acestui ava in viata de obste a manastirii, apoi, dupa aceea, alti 21 de ani, in viata pustniceasca, in pustia Tola, la inceput, ca ucenic al lui Martirie, iar, dupa moartea acestuia, singur, si, in sfarsit, ca povatuitor al lui Moise, ucenicul sau. Si era Tola, ca la cinci stadii de biserica manastirii.

       Deci, petrecand patruzeci de ani in focul dragostei dumnezeiesti, fericitul Ioan s-a facut un desavarsit invatat, in toata intelepciunea, si dascal al stiintelor ceresti, incat i s-a dat si numele de Scolasticul, adica invatatul, inca tanar fiind, invapaindu-se de-a pururea cu dorinta aprinsa a dumnezeiestii iubiri.

       Dar, cine este destoinic a aratat prin cuvant ostenelile lui cele de taina, avand rugaciunea parintelui sau arma de aparare, pentru risipirea patimilor si imblanzirea cornului mandriei: Si cine ar fi crezut ca Sfantul poate avea si vrajmasi?

       Deci, auzind el ca-i invinuit de unii, ca-si pierde vremea in cuvantari desarte, cautand lauda si slava lumii, ori de cate ori, in Duminici si in sarbatori spunea un cuvant de invatatura fratilor. Sfantul Ioan n-a mai vorbit un an intreg, nici un cuvant, catre nimeni, ostenindu-se singur la tacere. Trecand anul, infranti de umilinta Sfantului, invinuitorii si fratii l-au rugat, cu lacrimi, sa le ierte nedreapta invinuire si sa nu ingroape talantul intelepciunii, ci sa povatuiasca pe cei ce vin la dansul. Si Sfantul Ioan a rupt tacerea si, fara suparare si umulinta, propovaduia oamenilor cuvantul lui Dumnezeu, dupa obiceiul lui cel dintai.

       Si, petrecand in neincetata rugaciune si in dragostea spre Dumnezeu, cea neasemanata, fiind plin de toata fapta buna, de mari aratari s-a invrednicit.

       Asa, afalndu-se o data in chilia sa, si cunoscand prin darul Sfantului Duh ca ucenicul sau Moise se odihneste, furat de somn, sub o piatra mare ce sta sa cada sa-l turteasca, staretul l-a izbavit dintr-o moarte ce aceea, aratandu-i-se in vis si chemandu-l afara din primejdia pietrei aceleia, care a si cazut indata.

       Deci, ajungand el in varful faptelor bune si toti fratii fiind uimiti de iscusinta lui, in toate imprejurarile, l-au ridicat pe fericitul Ioan, lumina in sfesnic, la dregatoria de egumen al fratilor din Sinai. Nu se stie cati ani a trait ca egumen, nici cand a fost sfintit preot, dar, ceea ce se stie bine este ca Sfantul Ioan n-a plecat in vesnicie din lumea aceasta vremelnica, inainte de a ne lasa, la cererea prietenului sau Ioan, egumenul din Rait, minunata si plina de intelepciune carte nemuritoare, a dumnezeiestilor suisuri duhovnicesti, ce se cheama Scara. De la cartea aceasta vestita, marele staret isi trage numele de Ioan Scararul, Dumnezeului nostru, slava !

***

Numele acestui mare şi slăvit sfînt vine de la titlul faimoasei cărţi de el scrisă, „Scara dumnezeiescului urcuş” sau simplu, „Scara”. Ioan a sosit la muntele Sinai pe cînd avea vîrsta de şaisprezece ani şi a rămas acolo, mai întîi ca frate începător sub ascultare, apoi ca sihastru, iar în cele din urmă ca stareţ al Sinaiului pînă la înaintata vîrsta de optzeci de ani. Sfintul loan a trecut la Domnul cam pe la anul 563 după Hristos. Despre el biograful lui, monahul Daniil, zice: „Trupul său s-a urcat la înălţimile Sinailui, în vreme ce sufletul său s-a înălţat la înălţimile cele cereşti.” Sfîntul loan Scărarul a stat în ascultare faţă de părintele său duhovnicesc, Martirie, timp de nouăsprezece ani. Sfintul Anastasie de la muntele Sinai, văzîndu1 pe tînărul loan, a prorocit despre el că va fi stareţ al Sinaiului. După moartea duhovnicescului său părinte, Sfîntul loan s-a retras într-o peşteră unde a dus vieţuire aspră timp de douăzeci de ani. Ucenicul său Moise a adormit odată sub umbra unei stînci mari. loan, care şedea în chilie la rugăciune, 1-a văzut în duh pe ucenicul că stă în primejdie de moarte din cauza prăbuşirii stîncii şi s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu pentru el. Mai tîrziu, cînd Moise s-a întors din acea călătorie, el a căzut la picioarele părintelui său şi i-a mulţumit cu lacrimi pentru că 1-a scăpat de la moarte sigură. El i-a povestit cum a adormit la umbra stîncii şi cum în vis 1-a auzit pe el, părintele lui loan, cum îl strigă şi a sărit imediat în picioare plecînd de acolo tocmai înainte de a se prăbuşi stînca. Dacă nu ar fi sărit repede, prăbuşirea stîncii cu siguranţă 1-ar fi omorît. La rugăminţile stăruitoare ale obştii de monahi Sfîntul loan a primit să ia păstorirea fraţilor ca stareţ; el i-a dus pe calea mîntuirii sufletului cu rîvnă şi cu dragoste fierbinte. De la unii au ajuns pînă la urechile sfîntului mustrări ca vorbeşte prea mult. Fără ca să se mînie, Sfîntul loan a ales să tacă desăvîrşit timp de un an de zile, pînă cînd fraţii 1-au rugat cu lacrimi să înceteze, şi să înceapă din nou să le vorbească şi să-i înveţe îneţelpciunea cea dumnezeiască. Odată, pe cînd la mînăstirea Muntelui Sinai au venit în pelerinaj şase sute de pelerini, aceştia cu toţii au văzut în timpul servirii mesei un tînăr ager şi îndemînatic foarte, îmbrăcat în haine evreieşti, cum diriguieşte prompt şi cu înţelepciune slugile care serveau la masă. Dar la un moment dat acest tînăr a dispărut brusc. Cînd fraţii toţi au văzut aceasta şi au început să întrebe unde este, Sfîntul loan Scărarul le-a spus: „Nu-1 căutaţi în zadar, căci acela a fost Moise Prorocul care a condus în locul meu slujirea mesei.” În timpul nevoinţei lui celei îndelungate în peşteră, petrecută în linişte şi tăcere, Sfîntul loan Scărarul a scris multele lui cărţi, dintre care cea mai slăvită este „Scara”. Această carte este citită de către mulţi, chiar şi astăzi. In această carte Sfîntul loan Scărarul descrie metoda de ridicare a sufletului la Dumnezeu, aşa cum s-ar sui un om pe o scară. Înaintea morţii lui, Sfîntul loan 1-a desemnat pe Gheorghie, fratele lui după trup, ca să fie stareţ fraţilor în locul lui. Dar Gheorghie a suferit mult auzind că trebuie să se despartă de fratele lui. Atunci Sfintul loan i-a zis că dacă va afla îndrăznire la Scaunul lui Dumnezeu îi va cere ca şi el, Gheorghie, să fie luat la ceruri în acelaşi an, şi aşa a şi fost. După zece luni Gheorghie s-a sălăşluit şi el printre cetăţenii cerului, alături de marele şi iubitul lui frate, Sfîntul loan Scărarul.

***

Care patrie şi cetate a odrăslit şi a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceştile lui nevoinţe, cu siguranţă nu pot spune - zice Daniil monahul, scriitorul vieţii acestuia. Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc şi minunat bărbat şi cu ce dulceţi de hrană fără de moarte îl hrăneşte, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfîntul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: "Petrecerea noastră este în ceruri", unde cu nematerialnică simţire, cu negrăită dulceaţă săturîndu-se de necheltuitele bunătăţi, primeşte răsplătirile cele vrednice de sudorile sale şi pentru dureri are cinstea cea fără durere, moştenind cereasca Împărăţie cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.

Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat. De şaisprezece ani fiind cu vîrsta trupească, iar de o mie de ani cu isteţimea înţelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană şi bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci şi-a înălţat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălţimii muntelui, către înălţimea cerească. Şi, văzînd cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut şi înstrăinîndu-se de lume, a iubit de la început blîndeţile cele împodobite cu smerenia, ca pe nişte începătoare ale tinereţilor noastre gîndite, ca pe o învăţătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala şi mîndria vorbirii şi a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înşelătorul părerii şi iubirii de sine şi, ca cel mai iscusit învăţător duhovnicesc, şi-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.

Şi aşa viaţa lui, care desăvîrşit murise lumii, şi-a rînduit-o între fraţi, ca şi cum ar fi fost mic între dînşii, neştiind ca un copil încă a grăi, nefăcînd nimic după voia sa, ca şi cum fără cuvîntare şi fără voinţă şi-ar fi avut sufletul schimbat în totul de fireasca deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învăţat la toată înţelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înţelepciunii din afară, desăvîrşit se face străină de smerenie.

Stareţul şi învăţătorul Cuviosului Ioan - precum zice Sinhron - a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, cînd acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că "are să fie ca o mare stea în toată lumea"; lucru care s-a şi împlinit după aceea.

Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutînd spre Ioan, a zis către Martirie: "Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta şi cine l-a tuns în călugărie?" Martirie răspunse: "Este robul tău, părinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!"

În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareţ Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceştia văzîndu-i stareţul, s-a sculat şi, luînd apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mîna. După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: "Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?" Marele stareţ răspunse: "Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tînăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele". Astfel au fost proorociile sfinţilor părinţi despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tînăr, şi care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor.

Petrecînd Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutîndu-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimiţîndu-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător şi sprijinitor - precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieşit la loc de linişte în Sinai, avînd rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii şi se numea Tola.

Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Şi cine este în stare să arate prin cuvinte şi să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvîrşite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, aşa din cele mai mici nevoinţe ale lui să auzim viaţa acestui cuvios bărbat, atît de bogată în fapte bune.

Mînca la masa sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puţin, încît se vedea că mai mult gustă, decît mănîncă. Cu aceasta zdrobea înţelepţeşte cornul mîndriei, pentru că din toate mînca, ca să nu i se înalţe mintea cu postirea. Dar, gustînd foarte puţin, pe doamna şi născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceţi, adică pe îmbuibarea pîntecelui, o mîhnea prin înfrînare şi prin scurtimea mesei, strigînd către dînsa: "Taci, amuţeşte!" Iar prin viaţa cea pustnicească şi prin vederea cea rară a feţelor omeneşti, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenuşă pînă la sfîrşit şi a adormit-o desăvîrşit.

Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfîntul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii şi prin lipsirea celor de trebuinţă. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte şi slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morţii celei trupeşti, împungînd-o ca şi cu un bold şi a ridicat-o la trezire şi osteneală. A dezlegat lanţurile şi legăturile a toată pătimirea şi toate poftele cele simţite le-a rupt prin plîngere. Iar patima mîniei era mai dinainte omorîtă într-însul, prin arma ascultării. El rareori de se ducea la cineva, dar şi mai rar grăia ceva şi a omorît lipitoarea deşartei slave, cea asemenea cu păianjenul.

Dar ce vom zice - grăieşte monahul Daniil - despre biruinţa mîndriei? Ce vom zice de curăţia cea desăvîrşită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare şi a desăvîrşit-o prin venirea de faţă a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de faţă, niciodată nu se izgoneşte diavolul şi ceata cea de un chip cu dînsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă?

De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulţi. Este şi pînă acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peşteră mică, care era atît de depărtată de chilia lui şi de ale altora, încît nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slava deşartă. În acea peşteră intra adeseori şi, fiind aproape de cer, prin tînguiri şi prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigînd cu suspine asemenea cu cei care sînt tăiaţi de sabie sau arşi de fiare înfocate sau lipsiţi de ochi.

Iar somn avea atît numai cît să nu-şi piardă fiinţa minţii cu privegherea. Şi, mult mai înainte de a se culca, se ruga şi alcătuia cărţi, precum a alcătuit cartea ce se numeşte "Scara", pentru care s-a numit şi el mai pe urmă "Scărar", pentru că aceasta îi era alungarea trîndăviei lui, adică a scrie cărţi. Iar toată curgerea vieţii lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată şi dorinţa spre Dumnezeu cea nesăţioasă, pentru că pe Acela ziua şi noaptea văzîndu-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăţiei sufletului, nu putea a se sătura.

Un monah anume Moise, rîvnind vieţii celei îmbunătăţite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povăţuiască de dînsul la adevărata filosofie. Şi şi-a cîştigat şi mijlocitori pentru sine către sfîntul cinstiţi bătrîni şi, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere şi ucenicie. Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pămînt la grădină, spre îngrăşarea verdeţurilor. Mergînd Moise pînă la locul cel însemnat, îşi făcea ascultarea fără lenevire.

La amiază fiind şi zăduful soarelui arzînd foarte tare - căci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare şi, culcîndu-se, a adormit. Iar Domnul, nevrînd să mîhnească întru ceva pe robii Săi, a întîmpinat, prin obişnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neaşteptată, iar pe Sfîntul Ioan din mîhnire l-a scos. Căci, şezînd cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare şi într-un somn uşor aflîndu-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfinţită cuviinţă, defăimîndu-l pentru somn şi zicîndu-i: "Aşa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!" Iar Sfîntul Ioan, îndată deşteptîndu-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său.

Apoi, după ce a înserat şi ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba stareţul: "Au doar ţi s-a întîmplat vreun lucru rău şi neaşteptat?" Iar el a zis: "O piatră mare puţin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigîndu-mă şi îndată de sub piatră am fugit şi deodată a căzut piatra!" Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulţumire lăuda pe Bunul Dumnezeu.

Şi era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune şi doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzîndu-se tare cu greutate de diavolul desfrînării şi fiind întru mîhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sîrguinţă şi şi-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plîngere şi cu tînguire. Iar acela i-a zis: "La rugăciune să alergăm amîndoi, o, prietene!" Şi, săvîrşindu-se cuvintele de rugăciune şi încă pe faţa sa zăcînd jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte cînd zice: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi. Pentru că a fugit balaurul cel de desfrînare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzîndu-se liber de patima aceea şi preabine tămăduit, foarte tare se minuna şi lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună şi robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălţa mulţumire.

Însă erau oarecare pătrunşi de zavistie, care pe acest folositor învăţător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor şi mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toţi îi întăreşte. Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvînt, pînă ce ocărîtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscînd ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător şi să piardă mîntuirea tuturor; deci, mergînd, l-au rugat ca iarăşi să-şi deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus şi iarăşi se ţinea de cea dintîi rînduială a sa, de a învăţa.

După aceea, minunîndu-se toţi de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povăţuirea vieţii de obşte l-au rînduit, punînd pe luminatul acela luminător în sfeşnicul cel mai dintîi. Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, şi mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu şi, în ceaţa cea neapusă a cunoştinţei de Dumnezeu, prin gîndirea la El intrînd şi suindu-se pe treptele cele gîndite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăbliţele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Şi în cuvîntul lui Dumnezeu şi-a deschis gura sa şi a tras Duh. Iar din buna comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune.

După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaş şase sute de străini, care, şezînd la gustarea mîncării, au văzut un tînăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni şi cu stăpînire poruncea atît rînduitorilor şi economilor, cît şi bucătarilor, trapezarilor şi altora ce slujeau. Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, cînd au şezut să mănînce cei ce slujiseră, a fost cercetat tînărul acela osîrdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurînd şi poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca şi el să şadă la masa cea de pe urmă, să mănînce cu ceilalţi. Dar, deşi cu osîrdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: "Lăsaţi de a-l căuta pe acela, căci Moise, proorocul şi dătătorul de Lege, a slujit în al său loc".

Era într-un an în părţile acelea neploaie şi secetă mare şi, adunîndu-se popoarele din cetăţile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugîndu-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Şi, rugîndu-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorît şi a adăpat pămîntul cel uscat şi l-a făcut aducător de roade.

După aceea a sosit la sfîrşitul vieţii celei vremelnice, bine povăţuind pe ai săi duhovniceşti israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se ştie unde a fost. Iar de sfinţenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - mărturisesc mulţi, dar mai ales aceia care, fiind povăţuiţi cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mîntuit şi încă se mîntuiesc. Mărturiseşte David, tînărul bărbat ales, care a moştenit înţelepciunea înţeleptului Ioan; ba încă mărturiseşte şi Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorît de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, şi ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu - cuvinte ce se numesc "Scară" -, în care literele cele văzute învaţă osteneală, iar puterea ce se înţelege din literele cele alcătuite povăţuieşte la vederea de Dumnezeu.

Iar cînd se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul - zice Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărît la egumenia Sinaiului, din vremea vieţii sale. Acela, plîngînd, zicea: "Stăpînul meu, te duci, lăsîndu-mă pe mine? Eu m-aş fi rugat ca pe mine să mă trimiţi, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moşteniri! Acum, iată, eu sînt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu". Sfîntul Ioan i-a răspuns: "Nu plînge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aştepta ca anul acesta să-l săvîrşeşti aici. Ci voi ruga pe Domnul şi te voi lua la mine!" Şi s-a împlinit aceea, căci, după sfîrşitul fericit al Cuviosului Ioan, şi ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinţilor, lăudînd pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

NOTĂ - Despre patria şi neamul Cuviosului Ioan Scărarul, se scrie în cartea aceluia, la tîlcuirea vieţii lui, astfel: "Naşterea şi cetatea sfîntului o acoperă scriitorul - adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dînsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naştere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rînduiala monahicească, şi-a schimbat numele, iar Ioan nu şi-a schimbat numele". Iar despre Xenofont şi despre fiii lui caută în luna ianuarie, în 26 zile.

Viețile Sfinților Martie