Profesor.Univ.Dr.Silviu Gurlui - Un nou incident inflameaza Europa doua explozii in conducta de gaz Nord Stream 2

sursă poză

Am fost invitat la AlephNews. Ora tirzie dar am spus ce se poate spune la aceasta ora, dupa toate datele avute la dispozitie, din toate sursele adunate. Un nou incident inflameaza Europa. Doua explozii in conducta de gaz Nord Stream 2, aflata la 70-80 m sub apa, in vecinatatea unei insule Daneze. O conducta destul de ranforsara, 1.2 m in diametru si 4 cm grosime. Pornit ca un proiect foarte controversat economic si politic, care a avut costuri uriase (~14-15 miliarde Euro), o conducta de peste 1200 km care uneste Rusia de Germanua via UK.

Ieri seara, la ora 19, o echipa de seismologi Suedezi inregistra un seism de suprafata de 2.2 pe scara Richter. Avea sa fie insotita de doua pete laptoase, cu raze de citeva sute de metri. De asemenea, inspre Germania, presiunea avea sa scada de peste 10 ori in conducta. Si rusii semnaleaza o problema de distributie.

Suprafata laptoasa cioturata tradeaza metan in apa (amestec, scapari, dispersie). A fost reperata din avion, cu usurinta.

Aceste conducte se afla sub o presiune externa, produsa de apa, de circa 10 atmosfere. Temperatura, presiunea si alte caracteristici fizico-chimice ale apei face ca o parte din gazul metan sa se dizolve iar o mare parte sa fie eliberata catre suprafata. Metanul este insipid, inodor, incolor, mai usor decit aerul si urca la inaltime. Doar in concentratii de 5-15% poate fi explozibil. Nu s-a demonstrat pina acum ca este toxic pentru oameni decit prin actiunea exploziva.

Sigur, metanul este un gaz de sera, afecteaza clima, daca este acumulat in concentratii mari, pe perioade lungi de timp.

Dincolo de discutiile politice, orice directie de dezbatere publica cu impact major asupra conflictului pe marginea razboiului din Ucraina, orice trebuie tratat cu responsabilitate si echilibru pina se fac cercetari riguroase. Ce a provocat explozia, ce dovezi sunt, care a fost scenariul fizic, etc.

Eu ma abtin de la concluzii pripite. Este foarte posibil ca aceste exolozii sa fie provocate. Dimensiunea exploziei, volumul de gaz, potentiale efecte de clima pot fi estimate dupa ce satelitii ne vor da marimea sursei, debitul, cantitatea totala de gaz metan.

Voi reveni cu date.

Profesor.Univ.Dr.Silviu Gurlui

Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul din Iconia, pustnic în Palestina și Sinai (+350)

Troparul Sfântului Cuvios Hariton Mărturisitorul, Glasul al 8-lea

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Hariton, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Hariton Mărturisitorul, Glasul al 4-lea

Pe nevoitorul dreptei credinţe şi pe râvnitorul adevărului astăzi toţi credincioşii cu cântări şi cu laude să-l mărim: pe Sfântul Hariton păstorul şi dascălul şi luminătorul cel preacuvios al lumii. Căci se roagă Domnului pentru noi toţi.

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru
Hariton Mărturisitorul († 350)
(28 septembrie)

Cuviosul Hariton era din eparhia Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei, creştin bine credincios şi ales întru bunătăţi. Acesta în vremea lui Aurelian, rău credinciosul împărat (270-275), s-a arătat Mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos. Cînd a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu de la împăratul prin toate părţile ca să fie siliţi creştinii să jertfească idolilor, iar cei ce nu se vor supune poruncii să fie ucişi, atunci Hariton, în Iconia, la un lucru ca acesta strălucea cu bună credinţă, ca cel mai dintîi dintre creştini; şi a fost prins şi legat de guvernatorul ţării aceleia şi adus la judecata păgînilor, unde l-a întrebat pe el judecătorul, zicînd: "Pentru ce nu te închini zeilor celor cu nume mare, cărora împăratul şi toţi supuşii îşi smeresc capetele lor?" Răspuns-a Hariton: "Toţi idolii păgînilor sînt diavoli, care, oarecînd, pentru mîndria lor, au fost surpaţi din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene cu Dumnezeul cel prea înalt.

Iar acum de către oamenii cei fără de minte şi înşelaţi caută să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă şi ei, şi cei ce li se închină lor, vor pieri curînd, şi ca şi fumul stingîndu-se se vor pierde, pentru aceea nu mă voi închina lor. Căci eu am pe ade-văratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc şi mă închin, Care este ziditor tuturor, Mîntuitor al lumii Care trăieşte în veci".

Zis-a judecătorul: "Prin răspunsul tău cel dintîi aspru, te-ai făcut vrednic de moarte, căci ai îndrăznit a huli pe zeii cei fără de moarte şi a ne numi pe noi cei ce ne închinăm lor nebuni şi înşelaţi. Şi deci, s-ar cădea să ţi se taie capul cu sabia ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce zeii noştri sînt îndelung răbdători şi ne-grabnici spre izbîndirea necinstirii lor, pentru aceea şi eu te în-găduiesc pe tine, nu îndată pierzîndu-te, căci poate venindu-ţi cumva în simţire, te vei înţelepţi şi le vei aduce împreună cu noi jertfă acelora pe care acum îi huleşti, şi-ţi vei cere de la dînşii iertare pentru greşala ta cea cu atîta îndrăzneală. Iar ei, ca nişte ne-răutăcioşi, sînt gata a te primi, iertîndu-ţi necinstea ce le-ai adus". Răspuns-a Hariton: "De sînt dumnezei idolii voştri, apoi rău faci ighemoane suferindu-mi dosădirea cu care îi necinstesc, că fiecare este dator pentru cinstea Dumnezeului său să fie statornic, şi rîvna cea după dînsul să şi-o arate. Iar de nu sînt dumnezei, apoi în zadar porunceşti a se închina lor cineva. Însă să ştii cu de-adinsul, că nici un fel de chin nu mă va dezlipi de la Dumnezeul cel viu, şi la cinstea spurcaţilor idoli nu mă va pleca. Pentru că sînt ucenic al fericitei întîia muceniţă Tecla care, ca o făclie, în această cetate a noastră, în Iconia, a strălucit cu razele muceniciei, povăţuindu-se spre nevoinţă de sfîntul Apostol Pavel, învăţătorul cel mare, cu care eu acum zic: "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?" (Romani 8, 35).

Iar guvernatorul a zis: "Dacă zeii noştri n-ar fi dumnezei, precum zici tu, apoi nu ne-ar da nouă bine, viaţă cu noroc, bogăţii, măriri şi sănătate". Răspuns-a Hariton: "Te înşeli, ighemoane, pă-rîndu-ţi-se că pe toate acestea le ai de la mincinoşii idoli, care şi singuri sînt săraci şi nimic nu au, fără numai pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci nu au vre-o putere fără voia lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să dea cuiva ceva, ei înşişi neavînd nimic? Căci nu-şi întind mîinile lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc cu limba, nu văd cu ochii, nici nu aud cu urechile, pentru că sînt fără de suflet. Şi de vrei să cunoşti adevărul, încredinţează-te cu lucrul şi vei vedea deşertăciunea lor. Apropie o lumînare aprinsă la gura idolului, şi-l pîrleşte pe el: au îl va durea? Ia securea şi taie-i lui picioarele; vezi: va striga? Să aduci un ciocan şi să-i sfărîmi coastele lui, şi vezi: va geme? Cu adevărat nimic nu vei auzi, căci nu are viaţă şi nici suflare! Acestea auzindu-le ighemonul, s-a pornit cu mînie şi ca un beat a răcnit de iuţime, nelăsînd pe sfîntul ca mai mult să întindă cuvîntul.

Şi îndată a poruncit celor ce stăteau de faţă să-l prindă pe el şi să-l dezbrace şi, întinzîndu-l la pămînt în chipul Crucii, să-l bată cu vine fără de cruţare. Iar sfîntul răbda cu vitejie, vrînd să moară pentru Hristos Domnul, decît să trăiască depărtîndu-se de la ziditorul său. Iar cînd bătea pe sfîntul prigonitorul, îl întreba: "Oare vei jertfi idolilor celor fără de moarte, Haritoane? Sau vrei să iei mai multe bătăi pe trupul tău?" Răspuns-a mucenicul: "De mi s-ar putea de o mie de ori a muri pentru Mîntuitorul meu, aceasta mai ales aş fi vrut, decît pînă la o vreme să trăiesc şi apoi să mă închin diavolilor. Şi atîta a bătut peste tot trupul pe sfîntul încît şi cele dinlăuntru ale lui se vedeau. Carnea de pe oasele lui cădea, iar sîngele ca un rîu se vărsa, şi se făcuse tot trupul numai o rană, apoi încetară a-l mai bate, văzînd că era de-abia viu, şi, părîndu-li-se că acum va muri degrab, l-au luat în spate şi l-au dus în temniţă, pentru că nu putea să păşească singur, nici să grăiască ceva, ci abia sufla, aşa de cumplit l-au bătut.

Şi punîndu-l în temniţă, au plecat. Iar Dumnezeu, văzînd răb-darea pătimitorului Său, l-a întărit şi l-a tămăduit degrab de ranele lui. Astfel că pe cel pe care păgînii nădăjduiau să-l vadă mort, pe acela l-a făcut viu şi sănătos, încît preamărea pe Domnul ca David: "Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti lucrurile Domnului" (Psalm 117, 17). Apoi îl scoaseră a doua oară la judecată, la care după ce a arătat mai mare îndrăzneală decît întîi, spre mai mare mînie a pornit pe prigonitorul care a poruncit ca să-i ardă trupul lui cu făclii şi atîta l-au ars încît tot trupul lui s-a fript ca nişte car-ne de mîncare.

Iar el se bucura, răbdînd nişte chinuri ca acestea pentru Hristos, Domnul său. Şi iar îl aruncară în aceeaşi temniţă.

În acea vreme, Aurelian Kesarul, de mînia lui Dumnezeu fiind pedepsit pentru vărsarea sîngelui creştin, a murit. Mergînd prin Bizantia şi Heracleea, mai întîi a fost înfricoşat cu un tunet mare din cer care i-a însemnat înainte grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit rău de această viaţă în chinuri cumplite. După moartea lui a încetat prigonirea cea asupra creştinilor, dîndu-li-se libertate din legături şi din temniţă legaţilor lui Hristos. Pentru că cel ce a luat după moartea lui Aurelian împărăteştile sceptruri, învăţîndu-se cu pedeapsa celui ce mai înainte împărăţise, a trimis poruncă prin toate părţile stăpînirii sale ca toţi creştinii să fie slobozi. Se temea să nu pătimească şi el tot ca Aurelian, purtîndu-se rău cu creştinii. Şi a fost atunci mare bucurie între dreptcredincioşi. Se dădea drumul din obezi celor legaţi, cei izgoniţi în surghiunii se întorceau la locurile lor, episcopii ieşeau din pustie şi din peşteri, preoţi şi bi-necredincioşii, care de frica chinuitorilor se ascunseseră, sărutîndu-se acum unul pe altul, se veseleau pentru pacea Bisericii.

Atunci şi cuviosului Hariton mărturisitorul i s-a dat drumul din temniţă, lui, care vrea să moară pentru Hristos, decît să fie slo-bod lepădîndu-se de El. Dar, purtarea de grijă cea Dumnezeiască i-a lungit viaţa spre folosul multora, ca împreună cu ceata muce-nicilor celor de bună voie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un păstor cu oile, precum şi ca tatăl cu fiii.

Din acea vreme sfîntul Hariton, ostaşul lui Hristos cel însem-nat prin rane, s-a lepădat de lume şi de toate cele din ea; şi luîndu-şi Crucea, a mers pe calea cea aspră, făcîndu-se de viu mort pentru lume, însă viu pentru Dumnezeu. Pentru că purtînd pe sine rănile Domnului Iisus, s-a schimbat cu totul într-însul şi cu Dînsul s-a răstignit; a cărui Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă totdeauna înaintea ochilor, a mers la Ierusalim, unde Domnul nostru şi-a dat sufletul Său pe Cruce. Şi cînd mergea pe calea ce o luase, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mîinile tîlharilor, care neavînd ce să ia de la dînsul, l-au luat pe el, ducîndu-l în peştera lor, vrînd ca să-l dea la moarte amară. Nu l-au ucis, ci grăbindu-se, au alergat la drum, căutînd oameni din cei ce treceau pe acolo ca să-i jefuiască. Iar pe sfîntul Hariton l-au lăsat în peşteră zăcînd legat. Acesta, ca şi mai înainte fiind în lanţuri şi în munci, mulţumea lui Dumnezeu, fiind gata ca, din voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte. Şi batjocorea pe diavolul zicînd: "Ştiu, diavole, că temîndu-te să te lupţi singur cu mine, ai adus tîlhari asupra mea şi vrînd să-mi împiedici scopul meu ai pus cursă în calea aceasta. Dar să ştii, blestemate, că nu tu asupra mea, ci eu asupra ta voi birui cu ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deşi mă vor ucide tîlharii, tot am nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moşteni sfînta lui odihnă, iar tu vei moşteni gheena. Eu voi învia în viaţa veşnică, iar tu vei muri cu moartea cea veşnică şi vei fi mort în pierzarea cea fără de sfîrşit. Dar, puternic este Stăpînul meu, ca şi aici să mă păzească viu de mîinile tîlharilor, să mă izbăvească de moarte precum a izbăvit pe Isaac de junghiere, pe tinerii din cuptor, pe Daniil de lei şi pe sfînta Tecla de foc şi de fiare".

Acestea grăind sfîntul, iată a venit un şarpe, care, aflînd în peşteră vin într-un vas, a băut dintr-însul, şi îmbătîndu-se, a vărsat iar în vas vinul cu otrava din el şi a plecat. După care venind tîlharii, cuprinşi de sete, au băut fiecare din acel vas şi au fost ucişi de acea otravă de la şarpe. Şi căzînd toţi la pămînt, au murit. Astfel au primit pedeapsa cea vrednică şi sfîrşitul groaznic pentru faptele cele rele ale vieţii lor.

Iar Sfîntul Hariton, izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat cu ajutorul lui Dumnezeu din legături şi a luat cu sine dintr-acea peşteră o mare mulţime de aur, pe care-l adunaseră tîlharii, jefuind de mulţi ani.

Această avuţie tîlhărească, sfîntul Hariton a întrebuinţat-o bine, căci a dat-o la săraci, biserici şi mănăstiri. Iar din ce i-a mai rămas, a zidit în locul acela un locaş, care se numea Fare, pre-făcînd peştera aceea tîlhărească într-o Biserică şi adunînd fraţi.

Apoi, ducîndu-se vestea despre dînsul în toată ţara aceea, mulţi veneau la dînsul pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Şi, că-lugărindu-se de dînsul, se linişteau în acel locaş, primind folos de la învăţătorul şi povăţuitorul lor, cuviosul Hariton, la a cărui sfîntă viaţă, ca la o făclie luminoasă, priveau şi se întăreau duhovniceşte, pentru că era desăvîrşit în bunătăţile şi nevoinţele călugăreşti, iubind postul şi înfrînarea ca pe o dulce hrană, avînd osteneala ca pe o odihnă şi sărăcia ca pe o bogăţie păzind-o. Era milostiv, iubitor de străini, îndurător, iubitor de fraţi, blînd, tăcut şi tuturor bine apropiat. Avea în gură cuvîntul dres cu sarea înţelepciunii, prin care totdeauna învăţa pe fraţi la calea cea mîntuitoare. A orînduit în mănăstire ca părinţii să mănînce o dată în zi şi aceasta seara, şi atunci să nu primească bucate şi băuturi, ci numai pîine şi apă şi acestea cu măsură, ca nu cumva, îngreunîndu-şi pîntecele cu prea mare saţiu şi multă băutură, să se facă nelesnicioşi şi greoi spre sculare la rugăciunea cea de la miezul nopţii.

Iar după rugăciune să se îndeletnicească la lucrul mîinilor, păzindu-se cu de-adinsul, ca nici un ceas să nu treacă în deşer-tăciune, ca nu cumva diavolul, aflînd fără lucru pe vreun călugăr, să-l vîneze pe el cu înlesnire în cursa păcatului. Pentru că, lene-virea şi deşertăciunea sînt începutul căderii în păcat. Apoi, a mai poruncit fraţilor ca să şadă prin chilii şi să se liniştească, neumblînd de colo pînă colo, căci adunîndu-se la vorbe deşarte, multe împie-dicări se fac din cuvintele seci, precum mărturiseşte Scriptura: "Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune". Ştiinţa curată să se păzească ca lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult decît aurul şi argintul şi ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare la cîşti-garea mîntuirii. Apoi smerenia, dragostea, răbdarea, nerăutatea, şi toate celelalte fapte bune călugăreşti, să le cîştige ca pe o vistierie de mult preţ şi numai întru dînsele să se îmbogăţească.

Învăţînd în felul acesta pe fraţi, şi rînduind bine locaşul, pre-cum se cădea, a poruncit să se adune toţi părinţii. Şi alegînd dintre dînşii pe cel care îl ştia că este mai presus decît toţi ceilalţi, cu fap-ta bună, pe acela l-a pus în locul său, păstorul lor. Iar el a vrut să se ducă în cel mai adînc pustiu, iubind liniştea şi depărtîndu-se de oameni. Şi pentru că avea darul de a tămădui neputinţele şi a alunga dracii, se aduna la dînsul de pretutindeni mare mulţime de oameni, aducîndu-şi acolo pe neputincioşii lor. Încă şi boierii vestiţi veneau pentru binecuvîntare, astfel că el nici aici nu putea să aibă desăvîrşită linişte călugărească. Mai în urmă, supărîndu-se de neodihnă, a gîndit să se ducă tot mai afund în pustie, depărtîndu-se şi fugind de slava omenească. Deci, rugîndu-l mult ca să nu-i lase pe ei, au plîns după dînsul ca sărmanii după tatăl lor, pentru că nu au reuşit cu niciun chip să-l oprească.

Însă, rugăciunea cea bineprimită către Dumnezeu a bunului părinte nu părăsea pe fiii săi. Căci cu rugăciunea lui toţi sporeau pe căile şi în poruncile Domnului şi ca nişte crini sădiţi în pustie înfloreau prin sfinţenie. Deci, după ce a sărutat pe fraţi şi i-a bine-cuvîntat încredinţîndu-i lui Dumnezeu, s-a dus în cele mai depăr-tate pustietăţi şi în prăpăstii nestrăbătute.

Apoi, mergînd cale ca de o zi, a aflat altă peşteră, care era în hotarele Ierihonului, şi sălăşluindu-se într-însa, vieţuia după voinţa lui Dumnezeu, preamărindu-L pe El ziua şi noaptea ca un înger. Hrana lui erau verdeţurile de ierburi care creşteau împrejurul locului aceluia, dar mai mult se hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu, prin rugăciunile cele neîncetate, şi prin lacrimile cele fierbinţi care ieşeau din dragostea inimii, cea către Dumnezeu, la care era cu totul dedat ca şi psalmistul, zicînd: "Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pîine ziua şi noaptea" (Psalm 41,3). Iar petrecînd el acolo cîtăva vreme, l-a descoperit pe el Dumnezeu la oameni ca pe o comoară în ţarină ascunsă; căci mulţi, mîhnindu-se de ducerea lui şi întristîndu-se pentru lipsirea bunului părinte şi sfătuindu-se, oarecare din fraţi s-a dus, căutînd prin pustie pe păstorul lor. Şi străbătînd mulţi munţi şi văi, au aflat pe cel ce căuta, aşa vrînd Dumnezeu, ca povăţuitorul cel iscusit şi bunul ocîrmuitor, nu numai pe el, dar şi pe alţii mulţi să-i povăţuiască şi să-i îndrepte la Împă-răţia Cerurilor. Dintr-acel ceas a fost ştiut locul singurătăţii lui şi au început a veni la dînsul călugării şi mirenii, dorind să vieţuiască cu dînsul, să-i vadă faţa lui cea cu chip de înger, şi să se sature de folositoarele lui vorbe. Şi în scurtă vreme turma cea de oi cuvîn-tătoare s-a adunat din ce în ce şi s-a făcut o altă mănăstire, după aceeaşi rînduială şi aşezare ca şi cea dintîi.

Şi creştea şi se înmulţea slava lui Dumnezeu în locurile cele pustii şi neumblate, mai mult decît în mijlocul cetăţilor celor cu multă lume, în care se află fărădelege şi vrajbă. Cu toate acestea Hariton n-a petrecut multă vreme în acest de pe urmă loc cu fiii săi, căci aşezînd toată rînduiala mănăstirească precum se cădea, iar s-a dus tot mai în pustiul cel adînc care se află de la părţile Tecuitului, ca la patrusprezece stadii sau mai mult, şi acolo, asemă-nîndu-se lui Ilie şi Mergătorului înainte, se depărta mereu şi fugind se sălăşluia în pustie, aşteptînd pe Dumnezeul Cel ce-l mîntuieşte pe el.

Şi trecea din loc în loc, prin văi, prin surpături, prin dealuri, prin crăpături, prin prăpăstiile pămîntului, cu totul pe sine încre-dinţîndu-se lui Dumnezeu. Iar osteneala lui cea din pustie cine o va spune? Fără numai unul Dumnezeu cel ce ştie cele ascunse. Acela îi ştia nevoinţele lui, spre ostenelile lui privea şi în locul acestora îi gătea lui cereştile răsplătiri.

Rătăcind el prin pustie multă vreme, a vrut Dumnezeu ca iar făclia care strălucea prin bunătăţi să vină la arătare de sub obrocul pustiului şi prin chipul vieţii sale să lumineze tuturor celor ce do-reau să meargă pe calea cea strîmtă, care duce la viaţa cea veşnică. Căci iar l-au aflat pe el oarecare din nevoitorii cei ce umblau prin pustie şi căzînd la picioarele lui, l-au rugat pe el ca să-i primească să petreacă cu dînsul şi să rîvnească cuvioaselor lui lucruri. Acestea întîmplîndu-se cuviosului, alţii s-au înştiinţat, şi au început a se aduna mai mulţi la dînsul, fugind de lumea cea deşartă. Iar el, iată, adunînd a treia turmă de oi ale lui Hristos şi învăţîndu-i călugăria a întemeiat a treia mănăstire, care mai pe urmă în lumea siriană se numea Suchia, iar greceşte se chema Lavra veche. Apoi s-a suit în vîrful muntelui ce era acolo şi s-a sălăşluit pe un deal foarte înalt, care avea în sine o peşteră mică, la care abia era cu putinţă a se sui pe o scară prea înaltă. Acolo numai singur sta, ca pe un scaun, depărtîndu-se de la pămînt, şi de cele cereşti apropiindu-se cu sălăşluirea. Şi de acolo, stînd ca un bun păstor la strană, privea spre ale sale mănăstiri cu rugăciune şi se ruga pentru mîntuirea fraţilor celor adunaţi prin purtarea de grijă şi ca o cîrmă în corabie stînd, ocîrmui înotarea atîtor suflete. Pentru că, de la toate mănăstirile cele de dînsul zidite alergau la el, trebuindu-le povăţuitor.

Şi a vieţuit la acel loc pînă la adînci bătrîneţe, în post, în rugăciuni şi în nevoinţele pe care a le spune nu este cu putinţă, pentru că din zi în zi osteneli peste osteneli adăugînd, se arăta în trup fără de trup. Deci locul acela era fără de apă, şi nu vrea părintele ca cineva din fraţi să se ostenească pentru el, aducîndu-i lui de departe apă, căci singur nu putea să-şi aducă din pricina grelei suiri la înălţimea dealului, şi pentru slăbirea trupului celui mult ostenit ce îmbătrînise.

De aceea, a făcut rugăciune către Dumnezeu cu de-adinsul, ca să scoată din piatră apă, ca lui Israel în pustie. Şi s-a făcut aşa. Pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El, şi rugăciunea lor o ascultă, şi îndată din piatra cea uscată şi netăiată a ieşit izvor de apă cu puterea lui Dumnezeu.

Aşa de mult a putut rugăciunea îmbunătăţitului părinte la Dumnezeu.

Deci, a petrecut prea desăvîrşit în bunătăţi şi ajungînd ca un strugur copt la vreme, s-a apropiat de sfîrşitul său fericit, pentru care luînd înştiinţare de la Dumnezeu, a chemat în pustiul acela de la cele trei mănăstiri ale sale pe egumeni şi pe fraţi, care se în-mulţiseră ca stelele cerului prin rugăciunile şi mijlocirile lui. Şi le-a spus lor de ieşirea sa care era aproape: "Eu, zise, mă voi duce de la voi, precum porunceşte Domnul, pentru că a sosit vremea, pe care de demult cu dorire am aşteptat-o, ca dezlegîndu-mă din legăturile trupeşti, să merg şi să mă arăt feţii Dumnezeului meu. Iar voi, fiilor, să vă îngrijiţi de mîntuirea voastră, fiecare din voi scăpînd din cursele vrăjmaşului, să se învrednicească pentru a putea ieşi din trup la vremea sfîrşitului şi să intre la Domnul şi să cîştige mila Lui". Acestea auzindu-le, toţi au plîns, zicînd: "Ne laşi pe noi fiii tăi, părinte şi învăţătorul nostru, ne laşi pe noi, păstorule şi povăţuitorule, te stingi, luminătorul nostru şi povăţuitorul căii noastre!"

Iar el îi mîngîia pe ei, zicînd: "Domnul nostru Iisus Hristos a făgăduit ca să fie cu noi nedespărţit pînă la sfîrşitul veacului. Acela nu vă va lăsa pe voi, la Care, de voi afla îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca să nu vă despartă pe voi unul de altul - ca pe oi de capre - la înfricoşata sa judecată, ci pe toţi să vă pună cu cei binecuvîntaţi ai săi de-a dreapta şi să ne adune pe noi într-o ogradă a Împărăţiei Sale".

Apoi îl întrebară pe el fraţii: "Ce porunceşti părinte să facem cu trupul tău? Unde să-l îngropăm pe el?" Iar el a zis: "Să daţi ţărîna ţărînei, unde veţi vrea. Căci al Domnului este pămîntul, şi plinirea Lui". Iar ei au zis: "Nu, părinte, trei mănăstiri ai zidit, şi trei turme ai adunat! Fiecare din ele ar dori să aibă la tine moaş-tele tale, pentru aceasta să nu fie între noi pricină, să rînduieşti acum unde să punem moaştele sale!" El, făcînd după dorinţa lor, a vrut a fi îngropat în mănăstirea sa cea dintîi, unde a fost prins de tîlhari şi cu minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de dînşii.

Apoi, luîndu-l pe el tot soborul, l-au dus încă viu la locaşul acela, în care mult pentru cea desăvîrşită viaţă călugărească învă-ţînd pe fraţi, şi pace tuturor dîndu-le, s-a culcat pe pat şi şi-a dat în mîinile Domnului sfîntul său suflet, neavînd nici un fel de durere trupească.

Aşa s-a sfîrşit cuviosul părintele nostru Hariton, mucenicul lui Hristos, mărturisitorul şi bunul nevoitor. Şi s-au tînguit după dînsul toţi părinţii pustnici şi tot pustiul s-a umplut de glasul plîngerii după cel atît de mare părinte şi învăţător, care ca un soare strălucea lumea. Şi plîngînd mult deasupra lui, au îngropat sfintele lui moaşte cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh în veci. Amin.

În această zi pomenirea sfîntului prooroc Baruh. Şi sfinţii mucenici fraţi buni, Alexandru, Alfeu şi Zosima. Şi sfîntul mucenic Marcu păstorul şi sfinţii mucenici Nicon, Neon şi Kliodor, care în vremea lui Diocleţian împăratul (284-305), s-au chinuit pentru Hristos în Antiohia Pisidiei.

Vietile Sfintilor Septembrie

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, înnecat de turci în râul Tungia, lângă Adrianopol, în anul 1716

Sfântul Antim Ivireanul, Ierarhul fără de mormânt, TVR

Și tot în această zi facem pomenirea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, înnecat de turci în râul Tungia, lângă Adrianopol, în anul 1716.

Vistierie de daruri, ca un pom rasadit lânga izvoarele apelor, acest trimis al lui Dumnezeu pamântului românesc din îndepartata Ivirie (Georgia), nu a îngropat nici un talant din câti i-au fost daruiti de Dumnezeu si pe toti, ca o sluga buna si credincioasa, i-a înmultit.

Însemnându-l la botez cu numele Sfântului Apostol Andrei, parintii sai, Ioan si Maria, l-au crescut în evlavie si dreapta credinta. Ocrotit fiind de Bunul Dumnezeu în robia turceasca în care a cazut, tânarul Andrei îsi arata – de timpuriu – ascutimea mintii, deprinzând cu usurinta limbile greaca, turca, slava veche, araba, iar mai târziu si limba româna. Dupa marturiile vremii, se pare ca dupa ce a scapat din robia turceasca, a trait în preajma Patriarhiei de la Constantinopol unde a învatat arta sculpturii în lemn, pictura si broderia.

Catre anul 1690, evlaviosul voievod, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu îl aduce la Bucuresti unde, dupa ce învata mestesugul tiparului în tipografia domneasca, se muta la mânastirea Snagov unde întemeiaza o noua tipografie. A tiparit si a supravegheat cu neobosita râvna, în migaloasa îndeletnicire, scotând din tiparnitele pe care le-a îndrumat 63 de carti, din care 38 lucrate de el însusi, în dife-rite limbi: româna, greaca, araba, georgiana.

Pentru virtutile si viata sa curata, a fost ales mai întâi staret la mânastirea Snagov, apoi episcop la Râmnic si nu mult dupa aceea, mitropolit al Tarii Românesti. Cu ajutorul si harul lui Dumnezeu cel Atotputernic, cu blândete si necrutând nici o osteneala, si-a pastorit clerul, calugarii si credinciosii carora le-a ridicat noi sfinte lacasuri sau le-a preînnoit pe cele stricate de vreme. Marturie despre aceasta lucrare sta ctitoria sa, mânastirea Antim din Bucuresti, cu hramul Tuturor Sfintilor pe care, cu darurile pe care i le-a harazit Dumnezeu, a zidit-o, împodobind-o cu alese sculpturi si a înzestrat-o cu tipografie. O alta lucrare laudabila a Marelui Ierarh a fost înfiintarea de scoli pentru copiii celor saraci în care învatamântul era fara plata.

Smerit si convins fiind ca numai datorita Milostivului Dumnezeu a ajuns vas ales lucrarii dumnezeiesti, Sfântul Parinte Ierarh Antim priveghea cu osârdie si fara de lene, ziua si noaptea si în tot ceasul, pentru folosul si spasenia tuturor de obste, învatându-i si îndreptându-i pe toti cu frica lui Dumnezeu pe calea cea dreapta”. Podoaba a carturarilor si dulce graitor al întelepciunii dumnezeiesti în graiul românesc, Sfântul Ierarh Antim a adapat poporul însetat de credinta prin cuvântul sau de învatatura, lasând Bisericii noastre marele tezaur literar si teologic cuprins în Didahiile si predicile sale.

Nesocotindu-i-se toate câte cu harul lui Dumnezeu a izbândit, Sf. Ierarh Antim, pe nedrept a fost departat de toata lucrarea si ordinea arhiereasca si dezbracat de harul divin si scos din catalogul arhieresc”. Osândit a fost cu exilul si pus a fost sub paza necredinciosilor ostasi turci care, l-au chinuit foarte, pâna la moarte, prin taierea capului pe care apoi l-au aruncat în apele Tungiei, un afluent al râului Marita, în sudul Dunarii. Asa s-a savârsit de moarte muceniceasca Parintele si Mitropolitul Antim al Tarii Românesti, a carui pomenire ramâne înscrisa pentru vesnicie în cartea Bisericii si neamului românesc.

* * *

Mitropolitul Antim Ivireanul era de loc din Iviria. Parintii sai, Ioan si Maria, i-au pus din botez numele de Andrei. Ajungand din tinerete rob la turci, a stat multi ani in Constantinopol, invatind limbile greaca, araba si turca, precum si mestesugul sculpturii, al picturii si al broderiei. Prin anul 1690 este adus in Tara Romaneasca de Constantin Brincoveanu. Aici invata mestesugul tiparului de la episcopul Mitrofan, iar dupa un an se calugareste si a fort hirotonit preot. Intre anii 1696 -1701 este egumen al minastirii Snagov, tiparind 14 carti dintre care patru in limba romana, iar celelalte in limbile greaca, slavona si araba. Intre anii 1701 -1705 a condus din nou tipografia domneasca din Bucuresti, tiparind 15 carti, indeosebi carti de slujba. Intre anii 1705 -1708 a fost episcop la Rimnicu Vilcea, intemeind aici prima tipografie. Timp de trei ani a tiparit la Rimnic 10 carti, dintre care 7 in romaneste. Intre anii 1708 -1716 a fost mitropolit al Tarii Romanesti, intemeind noi tipografii si tiparind inca 19 carti, dintre care 12 carti in romaneste. In toamna anului 1716 a fost inchis, la porunca turcilor, caterisit si trimis in surghiun la Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Sinai. Pe cale a fost martirizat de ostasi si aruncat in raul Tungia, langa Adrianopol.

Sfântul Mucenic Calistrat și prietenii săi: Gimnasie și ceilalți 48 de Mucenici din Roma, care s-au săvârșit fiind tăiați cu sabia în timpul împăratului Dioclețian (apr. 288-304)

Troparul Sfinților Mucenici, glasul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfinților Mucenici, glasul al 4-lea

Toată osteneala voastră, săvârşind astăzi Biserica, sfinţilor, vă laudă în taină pe voi, ca pe cei ce aţi pătimit pentru dânsa, Dumnezeieştilor mucenici, bunilor biruitori preaînţelepţi.

Pătimirea Sfîntului Mucenic Calistrat
şi a celor împreună cu dînsul
(27 septembrie)

(Istorisire după Sf. Simeon Metafrast)

Văzînd zavistnicul vrăjmaş turma cea aleasă a lui Hristos din zi în zi înmulţindu-se, s-a sculat asupra ei cu mare mînie, vrînd ca pe toate oile cele cuvîntătoare să le răpească şi să le piardă. Avînd ca unelte la acest lucru pe cei mai împietriţi şi fără de omenie care s-ar putea numi mai bine fiare iar nu oameni: pe Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305), împăraţi păgîni ai Romei, pe aceştia i-a pornit ca pe nişte lupi răpitori asupra turmei lui Hristos şi printr-înşii cu răzbunare şi cu nemilostivire au împuţinat-o. Pentru că, atîta mînie le-a revărsat în inimă asupra creştinilor, încît lăsînd toa-te celelalte griji ale împărăţiei, şi-au îndreptat vederile lor spre aceasta cu toate puterile ca să piardă cu desăvîrşire pe toţi creştinii. Crezînd că acel gînd şi lucru al lor este cel mai cinstit şi mai de căpetenie decît toate celelalte lucrări mari ale împărăţiei şi decît cele slăvite biruinţi şi dănţuiri asupra vrăjmaşilor lor, pentru aceea şi chinuitorii, conglăsuind în răutate, au trimis pe la toate marginile împărăţiei lor, ca de pretutindeni să silească pe creştini la jertfe idoleşti, iar pe cei ce nu se vor supune să-i muncească, să-i ucidă, şi cu felurite morţi să-i piardă.

Aşa făcîndu-se acestea, mulţi din cei credincioşi şi osîrduitori iubitori de Hristos s-au împodobit cu cunună mucenicească, iar alţii de la Biserica luptătoare au trecut la cea triumfătoare, cîntînd cîn-tare de biruinţă asupra vrăjmaşilor. Între mulţi alţii, unul ca acesta s-a arătat viteazul ostaş al lui Hristos, Calistrat, care a mers pe ca-lea cea frumoasă a muceniciei, însă nu singur, ci cu mulţi alţii, şi călcînd pe vrăjmaşul, a stat înaintea biruitorului lumii Hristos, purtînd şi arătînd ranele cele ce le-au luat pentru Dînsul, şi luînd plata nevoinţei sale.

Locul naşterii Fericitului Calistrat, al acestui pătimitor al lui Hristos, era Cartagina din Africa, de unde l-au luat la slujba ostă-şească, aşezîndu-l în tabăra Voievodului Persentin, în care strălucea cu mărire numai el singur, ca o stea într-o noapte neluminată de lună, pentru că toţi ostaşii cei împreună cu el erau împîclaţi cu întunericul idoleştii nedumnezeiri şi numai el strălucea ca lumina sfintei credinţe, la care îl învăţase tatăl său care era creştin.

Tatăl lui învăţase de la moşul lui, cel cu numele Neocor, care în vremea patimilor celor de voie ale Domnului nostru Iisus Hristos se aflase în Ierusalim, pe vremea lui Ponţiu Pilat, slujind în oas-te şi, după ce văzuse toate minunile cele ce s-au făcut la moartea şi la învierea Domnului, a crezut în Dînsul. Şi botezîndu-se de către Apostoli, s-a întors la casa sa, ducînd mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei celei în Hristos, prin care pe fiul său, adică pe tatăl lui Calistrat, şi pe toţi casnicii săi i-a îmbogăţit, spunîndu-le lor toate cele despre Iisus Hristos, pe care singur cu ochii săi le-a văzut, şi pe cele ce le-a auzit de la apostoli.

Aceeaşi duhovnicească şi nefurată bogăţie a credinţei moş-tenind şi Sfîntul Calistrat după moşul şi după tatăl său, îmbogăţea cu ea pe acei care putea, învăţîndu-i în taină cunoştinţa adevărului, şi întorcînd la Dumnezeu suflete omeneşti. Din pricina aceea se sminteau ostaşii cei ce erau împreună, şi îl pîndeau cu de-adinsul, ca să poată şti de dînsul dacă este creştin cu adevărat sau nu.

Deci, dar, fiind el cu voievodul taberii sale în Roma, s-a făcut cunoscută creştineasca lui dreaptă credinţă în acest fel: Avea obicei, Fericitul, ca în toate nopţile să se scoale la rugăciune şi să se roage din destul în taină. Şi odată cînd, după obiceiul său, sculîndu-se se ruga, a simţit nişte ostaşi care se odihneau aproape de el. Aceştia, auzindu-l pe el că cheamă adeseori numele lui Iisus Hristos, au cu-noscut bine că este cu adevărat creştin. Şi, căutînd vreme potrivită, au spus voievodului Persentin cele ce auziseră.

Iar voievodul chemînd îndată pe Calistrat, l-a întrebat zicînd: "Oare sînt adevărate Calistrate, cele spuse despre tine de tovarăşii tăi?" Iar el a răspuns: "Nu ştiu ce or fi spus despre mine, pentru că ştiu că nu le-am făcut niciun rău". Apoi Persentin a poruncit ostaşilor să-i zică lui pe faţă, iar ostaşii au zis voievodului: "Numai să-i porunceşti stăpîne să jertfească idolilor şi îndată vei afla cine este, care este gîndul lui şi ce credinţă are".

Deci, a poruncit voievodul lui Calistrat ca să aducă jertfă idolilor şi să se închine lor. Iar sfîntul Calistrat a răspuns: "Nu am învăţat ca să aduc jertfă la mulţi dumnezei, ci unuia Dumnezeu, Cel adevărat şi viu, care pe toate dintru nefiinţă le-a adus, şi pe om din pămînt l-a zidit. Iar pe dumnezeii cei cinstiţi de voi, pe care mîinile omeneşti i-au făcut, îi numesc nu dumnezei, ci idoli, pre-cum m-am învăţat din Sfînta Scriptură, care zice: "Toţi dumnezeii păgînilor sînt idoli, şi idolii păgînilor, argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti".

Din aceeaşi Scriptură am învăţat a cunoaşte pe Dumnezeul cel ce petrece în ceruri şi Aceluia îi aduc jertfă de laudă şi "a da Celui prea Înalt făgăduinţele" (Psalm 49, 15). Deci, oare, pentru a-ceasta mă clevetesc aceştia pe mine, că cinstesc pe unul adevăratul Dumnezeu, iar nu pe dumnezei mincinoşi? S-ar fi căzut lor să mă clevetească, de m-ar fi ştiut că nu slujesc bine în rîndurile ostaşilor, sînt fricos, sau că fug de faţa vrăjmaşului. De ar fi fost aşa, apoi puteau să grăiască împotriva mea înaintea ta, voievodule, şi ţie ţi se cădea să asculţi nişte clevetiri ca acestea. Dar, în niciunul din aces-te cazuri neştiindu-mă vinovat, pentru ce asculţi pe clevetitori? Şi la judecată mă aduci pe mine, numai pentru această singură vină, că dogmele mele nu se aseamănă cu ale voastre?"

La aceste cuvinte voievodul a răspuns cu mînie, zicînd: "Nu este acum vreme de vorba cea mult ritoricească, ci vreme de munci grele şi pedepsiri cumplite, pe care degrab le vei lua, de nu te vei supune mie şi de nu vei jertfi idolilor, cărora şi împăratul însuşi se închină. Au doar nu mă ştii pe mine că sînt aspru, putînd şi mai înainte de munci a-i înfricoşa pe toţi numai cu căutătura şi cu gla-sul?" Iar sfîntul Calistrat a răspuns: "Mînia ta şi scrîşnirea dinţilor tăi măcar deşi aduc frică, însă este vremelnică, dar cu mult mai groaznică este frica şi scrîşnirea dinţilor cea veşnică, în care a cădea mă tem foarte şi numai singură pomenirea ei mă înfricoşează foarte". Iar voievodul, neputînd să-şi ţină mînia sa, a poruncit ca întinzînd pe sfîntul să-l bată. Şi bătîndu-l mult, nimic de nerăbdare n-a arătat şi grăia către Dumnezeu zicînd: "Juratu-m-am şi m-am hotărît să păzesc judecăţile dreptăţii Tale" (Psalm 118, 106). Şi ia-răşi: "Smeritu-m-am pînă în sfîrşit Doamne, viază-mă după cuvîntul tău şi nu mă lăsa ca să fiu de batjocură pierzătorului om, şi mă întăreşte, o, Doamne, a suferi aceste munci, dă putere smeritului şi neputinciosului meu trup şi fă duh mai bărbătesc întru mine". Iar văzînd chinuitorul sîngele lui curgînd din rane ca pîrîul, a poruncit să-l slăbească din munci şi i-a zis lui: "Acestea sînt începuturile răsplătirilor tale pentru neascultarea ta, Calistrate! Te sfătuiesc deci, bine să faci ceea ce ţi-am zis şi să scapi de cele mai mari munci care te aşteaptă căci mă jur pe zei că de nu te vei supune poruncii împăratului, apoi mîinile chinuitorilor vor zdrobi în bucăţi trupul tău, şi sîngele tău îl vor linge cîinii, iar carnea ta o vor mîn-ca leii; cu aşa amară moarte vei pieri".

Iar viteazul Calistrat a răspuns: "Nădăjduiesc în Dumnezeul cel tare, în Dumnezeul cel viu, că Acela mă va izbăvi din gurile leilor şi va scoate din mîna cîinilor sufletul meu, care numai singur, în toată oştimea aceasta, cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat spre care nădăjduiesc, ca nu numai sufletul meu, ci multe suflete de aici le va lua la Sine, dîndu-le lor cunoştinţa prea Sfîntului Său nume".

După aceste cuvinte, mîniindu-se mai mult voievodul, a po-runcit să aştearnă pe pămînt hîrburi ascuţite, şi întinzînd gol pe ele pe sfîntul Calistrat, să-l tîrască mult, adăugînd durere peste durere rănitului său trup. Iar după ce sfîntul le-a răbdat pe acelea, a po-runcit chinuitorului, ca punînd o pîlnie în gîtlejul lui, să toarne apă ca într-un burduf.

După ce s-a făcut şi aceasta, a zis chinuitorul: "De nu vei jert-fi idolilor, Calistrate, îndată te voi arunca în mare, căci mă tem ca să amăgeşti şi pe alţi ostaşi, dacă nu te voi pierde degrab". Răs-puns-a mucenicul: "O, prea nelegiuitule! Tu te îngrijeşti păzind turma cea care este înaintea diavolului, tatăl tău, ca să nu se împuţineze, iar eu nădăjduiesc spre Dumnezeu, că o voi cîştiga pe ea Hristosului meu şi o voi întări în adevărata credinţă şi în mijlocul cetăţii acesteia îi voi zidi Lui Biserică". Iar voievodul, aprin-zîndu-se de iuţime foarte tare, a zis: "Necuratule şi ticălosule, moartea este acum deasupra capului tău, iar tu Biserică mai gîn-deşti a zidi şi a-i aduce pe mulţi la Dumnezeul tău?!" Aceasta zi-cînd, îndată a poruncit să aducă un sac de piele, în care băgînd pe sfîntul mucenic, l-a aruncat în adîncul mării, iar el sta pe mal, vrînd să vadă înecarea lui.

Sacul acela în care era sfîntul Calistrat, ca Iona în pîntecele chitului, după dumnezeiasca voie s-a lovit prin repeziciunea apei de o piatră ascuţită, care se întîmplase a fi în mare, şi s-a spart. Iar pe sfîntul Calistrat, luîndu-l doi delfini pe spatele lor, îl purtau pe deasupra apei, pînă ce, scoţîndu-l, l-au lăsat la mal cu blîndeţe. Iar sfîntul cînta cu veselie: "Venit-am din adîncurile mării, şi nu m-a înecat viforul apei, nici nu m-am ostenit strigînd, cînd m-am rugat către Tine Doamne, că degrab ai auzit rugăciunea mea, şi din legăturile cele nedezlegate şi din adîncul cel mai de jos m-ai scos cu minune şi mai presus de nădejde ai rupt sacul meu, şi m-ai încins cu veselie" (Psalm 68, 3...).

Aşa cîntînd sfîntul cu glas de bucurie, se mira mulţimea ostaşilor, şi alergînd la dînsul, au căzut la picioarele lui, rugîndu-l ca să-i scoată şi pe ei din înşelăciunea cea idolească, şi să-i ducă la Hristos Dumnezeul său. Şi era numărul lor patruzeci şi nouă, care ziceau: "Iată, am cunoscut că Dumnezeul tău este Mare şi Ade-vărat, care din adîncul mării te-a izbăvit pe tine".

Iar fericitul mucenic a zis: "Domnul meu Iisus Hristos nu iz-goneşte pe cei ce vin la Dînsul, pentru că zice: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28). Acestea grăindu-le, şi-a întins spre cer mîinile sale, şi ridicîndu-şi ochii se ruga: "Doamne, Cela ce în ceruri locuieşti, şi spre cei smeriţi priveşti, caută spre turma ta aceasta mică şi păzeşte-o pe ea de tot răul, fereşte-o nevătămată de fiara aceasta văzută, de Persentin chinuitorul şi de nevăzutul diavol, căci tu Însuţi eşti slăvit în veci". Iar voievodul, văzînd ceea ce se făcuse, s-a mirat şi a zis: "Mă jur pe luminatul soare, că este plin omul acela de mari farmece, căci a ieşit şi din mare, şi precum a făgăduit, a amăgit pe ostaşii mei cu vrăjile lui".

Apoi către sfîntul a zis: "Eu voi strica farmecele tale degrab, Calistrate, şi vei şti atunci cine este Persentin, slujitorul marilor zei, şi cine este Cel Răstignit pe Care-L cinsteşti, şi spre Care în zadar nădăjduieşti". Apoi a şezut la judecată, şi a poruncit ca pe toţi os-taşii cei ce crezuseră să-i bată tare, sfărîmîndu-le incheieturile. Iar ei, bătuţi fiind, cum ar spune cu o singură gură toţi ziceau: "Doam-ne Iisuse Hristoase! Fii ajutător robilor Tăi, şi ne dă nouă pînă în sfîrşit răbdare, căci pentru Tine de voie pătimim, aşa am vrut. Şi să fie păzit de Tine şi învăţătorul nostru şi păstorul Calistrat, ca de la dînsul să ne învăţăm mai desăvîrşit a Te cunoaşte pe Tine Unul Dumnezeu, căci acum ca oile cele pierdute sîntem înaintea Ta, Doamne".

Iar după ce s-a alinat puţin mînia lui Persentin, a poruncit ca, încetînd de a-i mai bate pe ei, să-i ducă în temniţă pînă ce se va gîndi ce să facă cu dînşii. Căci îl cuprinsese nu puţină mîhnire, pentru că oastea de sub comanda lui se împuţinase cu cincizeci de ostaşi.

Aruncaţi fiind ei cu Sfîntul Calistrat în temniţă, au învăţat de la dînsul desăvîrşit cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că sfîntul le spunea, începînd de la zidirea lumii, şi de călcarea de poruncă a omului cea din Rai, pînă la întruparea lui Hristos, şi pînă la pati-mile cele de voie şi la Înviere. Încă le-a spus lor de judecata vii-toare, despre suflet, despre viaţa ce va să fie, despre răsplătirea drepţilor, şi despre muncile păcătoşilor în iad. Şi toate tainele sfintei credinţe spunîndu-le lor, i-a întărit spre muceniceasca nevoinţă.

Iar a doua zi, voievodul a şezut în divan la judecată, încon-jurat de mulţime de oaste. Şi scoţînd din temniţă pe sfîntul Calis-trat cu cei împreună cu dînsul, a început a zice: "Spune-mi mie, Calistrate, tu şi cei ce sînt cu tine, oare veţi aduce jertfă zeilor, ca din chinurile grele să vă mîntuiţi? Sau mai stăruiţi încă la cea dintîi nesupunere a voastră?" Iar sfîntul Calistrat a zis: "Eu pentru mine răspund că nu mă voi depărta de Domnul meu pînă la moarte; iar aceştia singuri pentru dînşii să spună, întreabă-i pe ei, şi vei auzi ce-ţi vor zice ţie". Apoi voievodul a zis către dînşii: "Voi înşela-ţilor, ce ziceţi?" Iar ei au răspuns: "Sîntem creştini, mărturisim pe unul Dumnezeu care a zidit cerul şi pămîntul şi credem într-însul, şi într-Unul născut Fiul Lui, în Domnul nostru Iisus Hristos, şi în Sfîntul Duh, precum ne-a învăţat pe noi bunul nostru învăţător Calistrat". Acestea cu un glas zicîndu-le sfinţii, voievodul a poruncit să-i bată tare pe ei, pe rînd, pe cîte unul. Apoi, legîndu-le mîinile şi picioarele, a poruncit să-i arunce într-un iezer ce era acolo aproape, şi cînd era să-i arunce, se ruga sfîntul lui Dumnezeu, zi-cînd: "Doamne, Cela ce întru cei de sus locuieşti şi spre cei smeriţi priveşti, întoarce-Ţi ochii Tăi cei milostivi spre această mică turmă a Ta, şi binevoieşte ca într-acele ape să se spele ea cu scăldătoarea naşterii de a doua şi prin primirea de fii, odată cu venirea Sfîntului Tău Duh, toată spurcăciunea omului cel vechi spălînd-o, să fie părtaşi ai moştenirii celor ce din veac bine ţi-au plăcut Ţie!".

Deci, legaţi fiind ei şi aruncaţi în apă, îndată s-au dezlegat legăturile lor, şi stăteau în apă cu feţe luminoase, bucurîndu-se de botezul lor. Şi s-a văzut o cunună foarte frumoasă de sus pogo-rîndu-se, şi un glas s-a auzit zicînd: "Îndrăzneşte, Calistrate, cu turma ta, şi vino cu dînşii să te odihneşti în locaşurile veşnice". Şi odată cu glasul, s-a făcut cutremur mare de pămînt; iar aflîndu-se acolo aproape, un idol al oarecăruia spurcat zeu păgînesc a căzut de cutremur, şi ca praful s-a risipit. Acest lucru văzîndu-l alţi ostaşi, o sută treizeci şi cinci, şi din cer auzind glasul cel ce venise spre Calistrat, au crezut în Domnul nostru.

Însă nimic nu le-a zis lor voievodul, temîndu-se de gîlceavă şi de tulburarea cea din tabără, fără numai pe cei dintîi patruzeci şi nouă cu sfîntul Calistrat, a poruncit ca iar să-i arunce în temniţă, între care aflîndu-se Sfîntul Calistrat, a zis către dînşii: "Iată fra-ţilor, cu Darul lui Hristos v-aţi învrednicit sfîntului botez, pentru care se cuvine cu vrednicie a mulţumi lui Dumnezeu. Deci, să ne sculăm şi să ne rugăm Lui". Şi sculîndu-se toţi, şi înălţîndu-şi mîi-nile cu ochii spre cer, făceau rugăciune cu Calistrat, zicînd: "Doamne Dumnezeule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mîn-tuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, Cel ce ai scos această turmă a Ta din gurile leilor şi ai chemat-o la mîntuirea cea veşnică, învredniceşte-ne pe noi ca în sfînta credinţă să ne sfîrşim, prin care credem în Tine, Dumnezeul nostru, şi ne dă nouă ca la Tine să venim fără de prihană şi curaţi, să ne arătăm sfintei feţii Tale şi să ne închinăm Ţie, Celui binecuvîntat în veci".

Şi se rugau Sfîntul Calistrat şi toţi sfinţii mucenici cu stăru-inţă. Iar după ce s-a înnoptat, au intrat în temniţă, după porunca chinuitorului. Şi alţi ostaşi din tabără, cu săbiile scoase, i-au tăiat pe toţi în bucăţi. Aşa, Sfîntul Calistrat şi cei împreună cu dînsul mucenici s-au nevoit bine, suferind cu statornicie pînă la sînge pen-tru Domnul lor. Iar sfintele lor moaşte s-au adunat şi au fost îngro-pate cu cinste de acei o sută şi treizeci de ostaşi care au crezut în Hristos.Tot de către aceştia s-a zidit mai pe urmă şi Biserică deasupra sfintelor lor moaşte şi s-a împlinit cuvîntul cel mai înainte zis al sfîntului Calistrat, pe care către Persentin l-a grăit: "În mijlocul cetăţii acesteia voi zidi Biserică", care măcar deşi nu în viaţă, s-a zidit după muceniceasca lui moarte şi se proslăveşte într-însa numele Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia şi de la noi să-I fie slava, în vecii vecilor. Amin.

În această zi la Prolog s-a pus pomenirea sfinţilor Apostoli Marco, Aristarh şi Zina. Vezi despre dînşii în luna ianuarie, în 4 zi-le. În aceeaşi zi sfînta muceniţă Epiharia, care a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăţiei lui Diocleţian.

Şi cuviosul Ignatie, egumenul eparhiei Capadociei care a plăcut lui Dumnezeu pe timpul împărăţiei lui Nikifor Foca (963-969) şi a lui Ioan Tzimiskos (969-976).

Părintele Mircea Cristian Pricop : Pentru că mi s-a cerut și mie un punct de vedere legat de cele întâmplate la București

Părintele Mircea Cristian Pricop : Pentru că mi s-a cerut și mie un punct de vedere legat de cele întâmplate la București

1. În mod premeditat, nu m-am precipitat cu privire la cazul "Alexa". Nu cunosc personajul și niciodată nu am interacționat cu el. Am preferat să observ, până acum, reacțiile tuturor. Și aici am văzut tot evantaiul de manifestări (de la frustrări și invidii personale față de respectivul până la negarea feroce a oricărei suspiciuni, oricât de întemeiate). M-au mâhnit unele exprimări de-a dreptul porcoase venite de la slujitori bisericești. Zeflemele la care râd numai ei, de obicei, și care nu își găsesc rostul în nici o circumstanță au fost folosite tocmai de comentatori clerici. Mulți laici, inclusiv atei, se feresc de astfel de glume primitive. În orice caz, au fost și câteva abordări (clericale și laice) mai cerebrale, minoritare în marea de veninuri aruncate "înspre și dinspre" zona V. A.

2. Instinctual, am o aversiune față de dulcegăriile introduse în viața bisericească. Le consider complet neserioase, chiar primejdioase (după cum se poate vedea din cazul acesta și din altele). Aș sfătui credincioșii să evite atât "mieunăturile" cât și "dictatura" așa-zișilor clerici "cu har" și să rămână în învățătura lui Hristos care îndeamnă la echilibru, la prudență, la soluții înțelepte.

3. Nu școala e de vină. V. A. nu a comis ceea ce se presupune că a comis din lipsă de educație teologică, nici din cauză că nu a beneficiat la școală de un curs de Spiritualitate adaptat viitorilor duhovnici (nu că nu ar fi necesar). Era bine școlit. Faptele sale nu au treabă cu nivelul cunoștințelor. Din cuvântările sale ne dăm seama că știa deosebirea morală dintre bine și rău în slujirea lui. Deci nu asta îi lipsea.

4. Nu modul sau frecvența spovedaniei ortodoxe l-a predispus la presupusa comitere a acelor nelegiuiri. Taina Mărturisirii își menține valoarea indiferent de unii sau alții care o distorsionează. Poporul nostru are un proverb inteligent: "Pentru un purice nu arunci cojocul pe foc".

5. Nu existența paternității duhovnicești în viața ortodoxă este de vină pentru ce se presupune că a făcut omul acesta și alți decăzuți din slujire (Corneliu, Pomohaci, etc) ci confundarea ei voită cu exercitarea unei puteri omenești (în rău și în bine).

6. Pentru căderea și ridicarea unui duhovnic, recomand cu căldură nuvela "Părintele Serghei" de Tolstoi. Veți găsi multe explicații valoroase acolo, precum și o "aproape imposibilă" cale de întoarcere a celui care a făcut atât de mult rău semenilor săi și implicit Bisericii lui Hristos.

7. „Păstorii trebuie să aibă o grijă neîncetată, ca, cu cât observă că se lățește și crește puterea lor, cu atât să o înfrâneze în inima lor” ( Sfântul Grigorie Dialogul, Cartea Regulei Pastorale).

8. În concepția creștină preotul este mai înalt decât orice împărat pământesc (Sf. Ioan Hrisostom) și de aceea slujirea lui (veșmintele preoțești sunt asemănătoare întru totul cu cele ale împăraților romani iar în timpul slujirii preotul și episcopul stau pe scutul cu acvilă ca și împărații romani) trebuie să fie susținută OBLIGATORIU de cele patru criterii imperiale: romanitas (calitatea de "roman" dar nu în sensul păgân ci în cel dat de Sf. Constantin cel Mare: "Romanus ac Christianus"/ Roman adică/prin urmare creștin), dignitas (demnitate, valoare bazată pe noblețe morală, politețe și merit), gravitas (termen care arată aici cuvântul încărcat de greutatea adevărului), virtus (puterea izvorâtă din entuziasm, curaj și din sacrificiu, după modelul Domnului: "Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" 1Cor. 1, 18).

9. Se cere o primenire autentică a comportamentului clerului. Rugăciunea și predica se asociază NATURAL cu o viață morală ireproșabilă. Cui nu îi convine, ducă-se în drumul fericirii sale. Sunt asociații și fundații, cluburi și loje cu caracter mai libertin care l-ar primi cu plăcere. Nu are de ce să se mai plictisească în curtea noastră. Să ne lase în pace, așa "înapoiați" cum suntem și să meargă unde o pofti.

10. Turbulențele iscate în viața bisericească de recentele "dezvăluiri" nici nu trebuie să ne sperie, nici să ne smintească. Cu date adevărate sau nu, propaganda anticreștină și anticlericală e o realitate în care trăim de multă vreme. O cucoană (pusă pe tricouri de unii) zicea cu "inspirație": „Eu sunt de părere să dăm sarcină cuiva să găsească preoților sau ceva în legătură cu femei, sau alte chestiuni compromițătoare...” (Ana Pauker, Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, 1949, vol.II, Arhivele Naționale Române, București, 2003, pp.XIV, 550).

Mă rog, ar mai fi de zis destule, însă mă limitez la cele de mai sus, ca răspuns la întrebările primite.

Doamne ajută!

Conacul boierului Alexandru Apostoleanu - A fost semnat în anul 1917 armistițiul cu Puterile Centrale - I-a găzduit în câteva rânduri pe regele Ferdinand și pe regina Maria!!!

Conacul boierului Alexandru Apostoleanu

A fost semnat în anul 1917 armistițiul cu Puterile Centrale

I-a găzduit în câteva rânduri pe regele Ferdinand și pe regina Maria!!!

In Izvoru Berheciului, in dreapta drumului care duce spre Podu Turcului, se gaseste conacul boierului Alexandru Apostoleanu, mai bine zis, ruina fostei resedinte boieresti de pe fosta mosie Gloduri.

Dupa ce mosia Gloduri a ajuns in proprietatea Gospodariei Agricole de Stat (GAS) Traian, conacul a fost folosit ca sediu pentru birouri si a fost bine intretinut pana in 1989.

Dupa anul 1989 conacul lui Alexandru Apostoleanu a ajuns o ruina .

Alexandru Apostoleanu a fost nepot al boierului Gheorghe Apostoleanu și al Smarandei Apostoleanu, una dintre cele mai importante familii din Focșani, a căror casă i-a găzduit în câteva rânduri pe regele Ferdinand și pe regina Maria iar tot acolo a fost semnat în anul 1917 armistițiul cu Puterile Centrale .

Va multumim.

Turist prin Judetul Bacau

Alături de părintele Mihail

 Poveste tristă, de suflet

Mi-a sunat telefonul acum câteva minute.

La capătul firului, un om cu voce blândă. Am aflat că este preot, într-un sat mic din județul Brașov.

Are 60 de suflete. Atât. Are grijă de câțiva bătrâni și efectiv...îi este greu.

Poate un suflet nobil să îl ajute cu un rând nou de straie?

Detalii despre Parohia în care slujește și poza părintelui, în privat!

Telefon mobil - 0768 901 642

Vă mulțumesc...iertați...noapte bună! 💗

Preot Vasile Antonie Tămaş