Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie, preot din Magnezia în Asia Mică, care s-a săvârșit prin sabie în timpul împăratului Septimiu Sever și Mucenici: Porfiriu şi Vaptos, care au fost mai întâi chinuitorii Sfântului Haralambie și care s-au săvârşit prin sabie (+202) și Dreapta Galinia (III)

Troparul Sfântului Haralambie, glasul al 4-lea

Arătatu-te-ai, înțeleptule Haralambie, ca un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos, și ca un sfeșnic pururea luminos al lumii, stră­lucit-ai în lume prin mucenicie, fericite, și ai ri­sipit întunecimea idolilor. Drept aceea, roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, să ne mântuiască pe noi.

Condacul Sfântului Haralambie, glasul al 4-lea

Ca o comoară de mult preţ a câştigat Biserica al tău cap, Sfinte Sfinţite Mucenice, pătimitorule şi purtătorule de biruinţă, Haralambie. Drept aceea se şi bucură, slăvind pe Ziditorul.

Pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Haralambie, Episcopul cetăţii Magnesiei, şi a celor ce au pătimit cu dînsul

(10 februarie)
(După Sfîntul Simeon Metafrast)

Împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor şi se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgînul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei vieţuia sfîntul episcop Haralambie. El învăţa popoarele cuvîntul lui Dumnezeu, povăţuindu-le la calea mîntuirii şi le zicea: "Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci şi pe apostoli cu puterea Duhului Sfînt, ca toţi oamenii, prin propovăduirea lor cea sfîntă, să se înţelepţească şi să meargă neabătuţi pe calea dreptăţii. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsufleţiţi şi să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci şi prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieţii cereşti, prin care vrăjmaşii se izgonesc, şarpele se calcă, necredinţa se preface în credinţă, iar nălucirea diavolească piere şi cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmaşului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieţii veşnice, decît să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare".

Aceste cuvinte grăind sfîntul episcop, a fost prins de cei necredincioşi şi adus la judecată şi întrebare înaintea ighemonului Luchian şi a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: "Din prisosinţa inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegînd binele de rău, dar să nu socoteşti, o, bunule bătrîn, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, cîştigă-ţi obiceiurile ce se cuvin la nişte bătrîneţi ca ale tale şi să-ţi alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunocut".

Sfîntul Haralambie a răspuns: "Eu care am îmbătrînit şi mi-am sfîrşit vremelnica viaţă, nu voi să trec cu vederea bunătăţile cele nevăzute care sînt aproape". Mîniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri şi ziseră: "Jertfeşte zeilor, o! răule bătrîn". Dar Sfîntul Haralambie răspunse: "Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să ştiţi că diavolii pe care îi cinstiţi se cutremură şi se scutură de semnul Crucii". Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dînsul sfintele veşminte şi dezbrăcînd pe sfîntul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spînzurat şi l-au strujit cu unghiile de fier pînă ce i-au rupt toată pielea de la cap pînă la picioare. Iar sfîntul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: "Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi, mi-aţi înnoit duhul, care doreşte să se îmbrace în viaţa cea nouă şi veşnică". Zicînd sfîntul acestea, a căzut spaimă peste amîndoi slujitorii care îl torturau şi au zis către judecători: "Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuşi Hristos, Care, luînd asemănarea bătrînului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămîne fără vătămare".

Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrîşnit din dinţi şi a zis către dînşii: "O! slujitori răi şi leneşi la împlinirea poruncii, nu faceţi cele ce vi s-au poruncit, ci apăraţi cu cuvinte pe cel osîndit la chinuri".

Slăbind slujitorii, au început a mărturisi şi a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor şi amîndoi au fost tăiaţi pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie şi Vaptos. Asemenea şi trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos şi preamăreau pe sfîntul şi preaputernicul său nume; deci şi pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură şi a început a-l chinui pe Sfîntul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mîinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit şi atîrnau de trupul mucenicului. Luchie, căzînd fără mîini la pămînt, striga: "Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane". Iar ighemonul, alergînd şi văzînd mîinile aceluia agăţate de trupul mucenicului, a scuipat în faţa acestuia şi îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.

Magnezienii, fiind cuprinşi de mare frică, au rugat pe sfînt, zicîndu-i: "Lasă mînia şi întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îţi este poruncit să nu răsplăteşti rău cu rău". Iar Sfîntul Haralambie le-a răspuns: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleşug în limba mea. Să ştiţi că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viaţa veşnică, iar pe cei păgîni îi va pierde".

Atunci toţi strigară către Dumnezeu, zicînd: "Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ţi-am greşit Ţie, Doamne. Iartă-ne pe noi, o! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noştri, ca să ne aduci la lumină şi să ne faci vrednici vieţii veşnice". Atunci a crezut în Hristos o mulţime de lume. Luchie a zis: "Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluieşte-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mîinile mele te îngreuiază, fiind agăţate de trupul tău. Deci rînduieşte-le la locul lor, ca să scapi de greutate, şi eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede şi eu în Dumnezeul tău".

Sfîntul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicînd: "Mulţumim Ţie, Stăpîne, Care ne păzeşti totdeauna şi Care ai venit în trup! Învăţătorul meu, caută spre smerenia celor ferecaţi şi dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceştia şi mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit". Atunci un glas s-a auzit din nori, zicînd: "Bucură-te, Haralambie, luminătorul pămîntului şi strălucitorul cerului, părtaş al îngerilor, împreună vieţuitor al proorocilor, prieten al apostolilor şi împreună vrednic ostaş al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale şi am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvîntul tău să fie vindecare bolnavilor". Şi îndată se tămăduiră Luchie şi Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerînd Sfîntul Botez, pe care l-a şi cîştigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creştinilor, pînă ce va înştiinţa pe împărat.

Într-acea vreme, mulţi, alergînd la sfînt, s-au botezat, mărtu-risindu-şi păcatele şi cei bolnavi de diferite neputinţe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducîndu-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicînd: "S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toţi de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Şi Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos şi toată Magnesia a primit credinţa lui, iar eu, însănătoşindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăţiei tale". Sever, auzind acestea, s-a umplut de mînie şi a strigat: "O! veşnici zei, cei necinstiţi de oamenii necredincioşi, de ce s-a întărit pe pămînt acea grăire a mincinoşilor?" Apoi îndată a trimis trei sute de ostaşi plini de neomenie şi cruzime să prindă pe Sfîntul Haralambie şi, punînd multe răni pe dînsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.

Mergînd ostaşii şi prinzînd pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuţite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfîntul pe cale, ducîndu-l la împărat. Mergînd cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcîndu-se spre ostaşi, a vorbit cu glas ca de om, grăind: "O! de trei ori blestemaţilor, slujitori diavoleşti, nu vedeţi pe Hristos Dumnezeu şi pe Sfîntul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceţi acestea o! împietriţilor cu inima? Dezlegaţi pe cel ce nu puteţi să-l legaţi, ca singuri să vă sloboziţi din legături".

La cuvîntul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostaşii s-au înfricoşat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrîn, a stat înaintea împăratului Sever, zicînd: "Vai mie, o împărate, eu sînt împărat al Sciţilor, iată a venit în stăpînirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine şi poporul s-a lipit de dînsul. Eu, de toţi fiind părăsit, am venit să-ţi spun acestea ca să nu ţi se întîmple şi ţie ceva". Acestea grăindu-le diavolul, Sfîntul Haralambie, tîrît de ostaşi, s-a adus înaintea împăratului.

Văzîndu-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei ţepuşe lungi şi a poruncit ca, aducînd lemne, să aprindă foc şi să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cît mai mult. Dar fiind ars sfîntul, o femeie care stătea acolo, vrînd să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte şi a turnat peste capul sfîntului mucenic, precum şi pe faţa şi pe barba sa, zicînd: "Mori, bătrînule, mori, că mai bine este a muri, decît a ne sminti pe noi cu înşelăciunile tale". Femeia aceea era soţia împăratului şi a zis către dînsa sora ei: "Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, mînii pe Dumnezeu? Nu-ţi va ajuta ţie Sever cînd se va mînia Hristos asupra ta!" Şi, întorcîndu-se către mucenic, a zis: "Omule al lui Dumnezeu, cinstite sînt bătrîneţele tale şi Dumnezeu este cu tine şi eu vreau să cred în El şi să mă izbăvesc de păcatele mele".

După aceasta, stingîndu-se focul şi slujitorii slăbind, iar sfîntul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: "Să se dezlege omul acela de tortură şi să-mi răspundă". Mucenicul, fiind adus mai aproape de dînsul, i-a zis împăratul: "Omule, în această zi de dimineaţă, vorbind cu împăratul sciţilor m-am mîniat pe tine şi te-am necinstit, iar tu, răbdînd chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulţi ani ai?" Sfîntul Haralambie a răspuns: "Mulţi ani am petrecut în viaţa aceasta deşartă, pentru că am trăit 113 ani".

Împărarul Sever a zis: "De ai trăit atîţia ani, cum de n-ai venit pînă acum, în pricepere, ca să poţi cunoaşte pe dumnezeii cei fără de moarte?" Răspuns-a sfîntul: "Mulţi ani vieţuind, o! împărate şi cîştigînd multă înţelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat şi am crezut într-Însul". Zis-a împăratul: "Ai avut femeie sau nu?" Răspuns-a sfîntul: "Pe cereasca fecioară am însoţit-o mie, adică împărăţia Hristosului meu, iar pe pămînt n-am cunoscut femeie". Împăratul a zis: "Ştii să înviezi morţii?". Sfîntul a răspuns: "Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos". Şi a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăţi şi prin munţi, aruncîndu-l în păduri şi bălţi şi în crăpăturile pămîntului ca să-l piardă.

Aducînd aproape pe omul acela, îndată diavolul, simţind buna mireasmă a sfîntului, a strigat: "Rogu-mă ţie, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci porunceşte-mi cu cuvîntul şi voi ieşi! Iar de vei voi, apoi îţi voi spune cum am intrat în omul acesta". Deci a poruncit sfîntul ca să spună diavolul aceasta, şi îndată el a început a spune: "Vrînd omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întîi pe moştenitor, nu voi putea să iau moştenirea lui. Ucigînd pe aproapele, mergea să-i răpească bunătăţile lui, iar eu, aflîndu-l într-un loc ca acesta, am intrat în el şi de 35 de ani locuiesc aici".

Sfîntul Haralambie a zis diavolului: "Ieşi din omul acesta şi să nu-l vatămi nicidecum". Şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: "Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!" După trei zile a murit un tînăr şi poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfîntul Haralambie: "Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort". Sfîntul, rugîndu-se, a înviat pe cel mort şi mulţi din popor crezură în Hristos, văzînd nişte minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.

Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicînd: "Să pierzi pe omul acesta de pe pămînt, că este vrăjitor şi face minuni cu farmecele". Împăratul, crezînd cuvintele lui Crisp şi schimbîndu-se din gîndul cel bun, a zis către mucenic: "Jertfeşte idolilor, Haralambie, ca să scapi de mîinile ucigaşilor". Sfîntul a răspuns: "Mult mă folosesc muncile, căci cu cît trupul meu se zdrobeşte cu bătăile, cu atîta se bucură în mine duhul meu". Apoi, mîniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfînt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: "Supune-te împăratului, ca să nu piei în deşert". Împăratul a zis către slujitori: "Luaţi făclii aprinse, ardeţi-i barba şi pîrliţi-i faţa". Slujitorii, punînd făcliile în barba sfîntului, un foc mare a ieşit din barbă şi, întorcîndu-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgîni.

Umplîndu-se de mînie, Sever a zis: "Bine mi-a spus împăratul sciţilor că eşti vrăjitor, Haralambie, şi voieşti ca şi de la mine să se întoarcă ostaşii". Apoi, către boierii săi a zis: "Nu-mi spuneţi cine este Hristos, în Care crede Haralambie?". Eparhul Crisp a zia: "Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrînare". Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: "Nu bîrfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde ştii cine a fost Maria şi cine Hristos?" Crisp zise cu mînie: "Diavole, mai înţelept eşti tu decît mine?" Răspuns-a Aristarh: "Înţeleg mai bine decît tine". Împăratul Sever a zis către Aristarh: "O! cap rău, grăieşti împotriva mea". Răspuns-a Aristarh: "Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc". Împăratul, arzînd de mînie, a luat un arc şi, încordîndu-l, a azvîrlit săgeata spre înălţime, zicînd: "Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pămînt, jos, să-Ţi pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te şi stai puţin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele şi te voi prinde cu mîinile!"

Nişte hule ca acestea zicînd împăratul, cu îndrăzneală şi fără de ruşine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pămîntul şi frică mare a căzut peste toţi, căci, mîniindu-se Dumnezeu în cer, pămîntul se clătina ca o frunză şi se auzeau de sus din nori glasuri înfricoşate, fulgere şi tunete şi au murit de frică mulţi oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legaţi cu nevăzute legături şi spînzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicînd: "Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvînt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea şi voi scrie numele Dumnezeului tău ca şi pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sînt lovit cu mare furie de Hristos al tău".

Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, şi a zis către tatăl său: "Crede în Dumnezeu şi te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care eşti legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veşnic şi neatins". Apoi, căzînd fericita Galini înaintea mucenicului, a zis: "Mă rog ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu şi dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute". Rugîndu-se sfîntul, a încetat înfricoşata mînie a lui Dumnezeu, iar împăratul şi eparhul, liberîndu-se de pedeapsă, au zis: "Stăpîne al cerului şi Ziditorule al pămîntului, Cel ce locuieşti în cer, miluieşte-ne, caută cu milostivire pe pămînt". Apoi s-a dus împăratul cu eparhul şi cu toţi boierii în palatele sale şi au petrecut trei zile, neieşind de frica cea dumnezeiască şi de groaznica certare ce li se întîmplase.

În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfîntului Haralambie: "Mi se părea că stau lîngă apă şi am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiţi tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă şi în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieşea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoşat şi nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzînd pe tatăl meu şi pe Crisp eparhul, stînd aproape, străjerul a întins spre dînşii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stînd cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămîn acolo". Dar acela mi-a zis: "Vino aici şi eu te voi duce pe umeri cu cinste". Pe cînd eram înăuntru, lîngă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicîndu-mi: "Ţie-ţi este dat locul acesta şi celor ce sînt asemenea ţie". O vedenie ca aceasta văzînd, mă rog ţie să-mi spui tîlcul ei.

Sfîntul Haralambie i-a răspuns: "Tîlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfîntului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuinţa drepţilor, copacii cei mirositori sînt cetele sfinţilor îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viaţa veşnică, care prin Sfînta Cruce se dăruieşte neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsîndu-le, a mers în urma celei rătăcite şi, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău şi eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulţumit Domnului întîi şi pe urmă vor fi nemulţumiţi, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleştile amăgiri".

După acea înfricoşată pedepsire ce s-a făcut, trecînd 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăşi şi, lăsînd pe Dumnezeu, a Cărui mînă tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemînd pe mucenic i-a zis: "Haralambie, ascultă sfatul meu şi te închină zeilor, ca să fii cinstit". Sfîntul a răspuns: "Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sînt nesocotite şi nebune". Mîniindu-se împăratul, i-a zis: "Cap nepriceput! zici că ale mele cuvinte sînt nepricepute şi nebune?". Atunci a poruncit să pună la gura lui undiţa şi să-l poarte de gît prin toată cetatea.

Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: "Ce faci? o! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavoleşti şi, lăsînd cele bune, alegi cele rele? De ce voieşti moartea şi lepezi viaţa? Pentru ce te scoli cu mînie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu şi precum te sîrguieşti la rău, tot aşa sîrguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va secera, iar cel ce seamănă întru buna credinţă, va secera cele bune. Adu-ţi aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine, cînd erai legat şi spînzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit şi, fiind dezlegat din legături, acum Îl laşi? Mulţi puternici, fiind pedepsiţi, cunosc puterea Aceluia, dar scăpînd de pedeapsă, iarăşi Îl uită".

Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat, ci, mai aspru făcîndu-se, i-a spus: "Jertfeşte zeilor, Galino!" Ea, întorcîndu-se către dînsul i-a răspuns: "Voi face ceea ce voieşti, tată". Împăratul, bucurîndu-se, a zis: "Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfeşte zeilor". Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: "Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credinţa ta la a noastră şi voieşte să jertfească zeilor". Deci vino şi tu, Haralambie, cu dînsa, în capiştea zeilor noştri şi fă ceea ce noi dorim". Tăcînd Haralambie, împăratul socotea că se învoieşte. Apoi fiica împăratului a mers în capiştea lui Dia şi a lui Apolon şi a zis slujitorilor: "Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mîniat, crezînd în Hristos". Deci, strigară slujitorii: "Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutaţi spre doamna Galini şi miluiţi-o pentru Sever împăratul".

Fericita Galini, intrînd în capiştea idolească, a chemat pe slujitori şi le-a zis: "Pe care să-l surp mai întîi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?". Zis-au slujitorii: "Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gîndeşti rău nici să batjocoreşti pe mîntuitorii noştri, ca să nu se mînie şi să clatine cerul şi să răstoarne pămîntul". Atunci, fericita Galini, apucînd pe idolul Dia, i-a zis: "Dacă tu eşti zeu, apoi cum n-ai înţeles că am venit să te răstorn?". Şi zicînd aceasta, l-a surpat; iar el, căzînd la pămînt, s-a sfărîmat în trei bucăţi. Asemenea, apucînd şi pe Apolon, i-a zis: "Şi tu, satano, gîrbovitule bătrîn, să cazi la pămînt, făcîndu-te praf". Apoi a sfărîmat pe ceilalţi zei, care erau acolo. Şi-au alergat slujitorii la Sever, zicînd: "Stăpîne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum şi soarele se va stinge şi lumea va pieri, că au murit zeii". Împăratul a zis: "Ce sînt cuvintele acestea?" Răspuns-au slujitorii: "Galinia, fiica ta, a sfărîmat pe zei". Zis-a împăratul: "Mergeţi şi chemaţi în această noapte 50 de meşteri şi înnoind idolii, să-i puneţi în capiştea lor, apoi să ziceţi că au înviat din morţi, precum şi Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morţi".

Slujitorii, cu sîrguinţă făcînd aşa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicîndu-i: "Vino la capişte, stăpînă, să vezi pe zei înviaţi". Apoi a zis fericita Galinia: "Au înviat zeii? voi merge să-i văd". Intrînd în capişte, a văzut pe idoli din nou ciopliţi şi a zis: "Mare minune am văzut". Iar slujitorii ziseră: "Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiţi şi batjocoriţi, acum strălucesc cu mai mare cinste şi slavă". Fericita Galinia a zis: "Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decît pe cei vechi". Deci, a zis către idolul Dia: "Ţie îţi zic Dia, cela ce ai înviat din morţi, să te duci iarăşi la cei morţi". Aceasta zicînd-o, iarăşi a sfărîmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplîndu-se de mînie, au spus iarăşi împăratului despre sfărîmarea idolilor. Împăratul, punînd de faţă pe fiica sa, i-a zis: "De ce ai sfărîmat pe idoli?" Ea a răspuns: "De vreme ce voi sînteţi amăgiţi cu deşartă părere, îi numiţi zei pe cînd ei sînt materie neînsufleţită". Împăratul a zis: "Jertfeşte idolilor, sămînţă necurată, iar nu fiică a mea". Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: "Acum am jertfit, precum am ştiut, iar de voieşti şi celorlalţi zei ai tăi, voi face asemenea". Mîniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa şi, întorcîndu-se către mucenicul Haralambie cu iuţime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.

Intrînd sfîntul în casa văduvei, s-a lipit lîngă un stîlp, ce era lîngă casă şi îndată stîlpul cel uscat a odrăslit şi a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzînd femeia o minune ca aceea, s-a înfricoşat şi a zis: "Ieşi de la mine, omule, că nu sînt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu eşti Hristos sau înger sau prooroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rogu ţie, că nu sînt vrednică să intri sub acoperămîntul meu". Sfîntul i-a zis ei: "Îndrăzneşte fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv şi foarte lăudat".

A doua zi, văzînd vecinii copacul cel înalt şi cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dînşii: "Ce este această minune?". Unii ziceau: "Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stîlpul şi a crescut copac mare". Şi, intrînd, găsiră pe sfînt şezînd şi învăţînd pe văduvă, grăind astfel către dînsa: "Fericită eşti tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită eşti că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc". Deci ziseră lui oamenii care veniseră: "Pentru ce nu ne spui nouă de eşti Tu Hristos cu adevărat?" Răspuns-a Sfîntul Haralambie: "Iertaţi-mă, fiilor, sînt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos şi în numele Lui se fac acestea".

Atunci femeia, luînd îndrăzneală, a strigat cu glas mare: "Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeşnicule cel prealuminos, pentru că mulţi prin învăţătura ta s-au apropiat de Hristos!" Acestea grăindu-le femeia, toţi au căzut la picioarele Sfîntului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezînd Într-însul, au primit mîntuitorul Botez.

În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată şi, alergînd înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stîlpul cel uscat şi s-a făcut copac mare.

Mirîndu-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: "Stăpîne împărate, de nu vei porunci ca degrab să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toţi se vor amăgi de minunile făcute de dînsul şi, lăsînd pe zeii noştri şi pe noi, vor merge în urma lui". Atunci, împăratul a hotărît asupra sfîntului judecată de sabie, despre care auzind Sfîntul Haralambie, a cîntat cu bucurie psalmul lui David: "Milă şi judecată voi cînta Ţie, Doamne; cînta-voi şi voi înţelege în cale fără prihană, cînd vei veni către mine"; apoi a mai zis şi un alt psalm pînă în sfîrşit.

Ajungînd cu veselie la locul în care avea să-şi sfîrşească nevoinţa, a zis: "Mulţumesc, Ţie, Doamne Dumnezeule, că eşti milostiv şi îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmaşi, ai sfărîmat iadul şi durerile morţii le-ai dezlegat. Pomeneşte-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru împărăţia Ta". Astfel rugîndu-se el, s-au deschis cerurile şi S-a pogorît la dînsul Domnul cu mulţimea sfinţilor îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, şi a şezut pe dînsul Domnul, zicînd către mucenic: "Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voieşti şi îţi voi da ţie".

Sfîntul Haralambie a spus: "Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoşata Ta slavă. Doamne, de-Ţi place Ţie, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaştele mele şi se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mîntuire sufletească şi îndestulare de grîu şi vin, cum şi înmulţire de dobitoace, pentru trebuinţa oamenilor. Doamne, Tu ştii că oamenii sînt trup şi sînge, iartă-le lor păcatele şi le dă îmbelşugare din rodurile pămîntului, ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature şi să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăţilor; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău şi îi izbăveşte de boala ciumei".

Astfel rugîndu-se sfîntul, Domnul i-a zis: "Fie după cererea ta, viteazul meu ostaş". Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer şi i-a urmat sufletul Sfîntului Mucenic Haralambie. Atunci ostaşii, ducîndu-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului şi cum i s-a arătat Domnul şi că a murit fără tăiere de sabie şi au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare şi frică, iar fericita Galinia, fiica lui, a cerut de la dînsul trupul mucenicului şi, luîndu-l, l-a învelit în pînze curate şi subţiri şi l-a uns cu aromate şi mir de mare preţ şi l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece şi să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dînsa. Deci a lăsat-o să vieţuiască în dreapta credinţă creştinească, după voia ei.

Acestea toate s-au făcut în acel timp cînd era Sever în Antiohia, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijloceşte pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie şi totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugîndu-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vietile Sfintilor Februarie

Sfântul Cuvios Meletie Mărturisitorul (Secolul al-XIII-lea)

 

Viaţa şi minunile Cuviosului Părintelui nostru Meletie Mărturisitorul

(9 februarie)

Oamenii de multe au trebuinţă, dar mai ales de cuvînt, care îi îndeamnă să fie buni şi care goneşte frica şi pregăteşte îndrăzneala. Pe luptători îi duce către locul cel de luptă, iar pe ostaşi îi îndeamnă la arme. Dar mai mult decît alţii, au trebuinţă de cuvînt cei care doresc să se ducă către nevoinţele duhovniceşti şi pe care cuvîntul îi îndeamnă să se facă şi mai sîrguitori. Precum au trebuinţă de tărie cei care se pregătesc de război, tot aşa şi cei care se luptă nu împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva duhurilor răutăţii. Aceştia, după cuviinţă, au trebuinţă de mai multă întărire prin cuvinte. Pentru aceasta, s-au scris cărţi cu multe cuvinte şi vieţi ale sfinţilor părinţi şi s-au arătat bunătăţile cele făgăduite, precum şi muncile cele îngrozitoare care ne îndeamnă a ne ţine de acelea, iar de acestea a ne feri. Apoi ne îndrumă şi către lucrurile cele de Dumnezeu iubite, iar de la cele potrivnice ne opresc.

Dacă oarecare povestire foloseşte spre îndemnarea la fapte bune, apoi şi viaţa marelui nostru părinte Meletie are puterea de a folosi mult pentru cei ce o scriu şi pentru cei ce o citesc. Căci bărbatul acesta s-a îmbărbătat, nu numai asupra patimilor, ci şi pentru buna credinţă s-a arătat tare, nevoindu-se. Deci în amîndouă a sporit bine şi pentru amîndouă de la Dumnezeu s-a încununat. Pentru aceea este de cuviinţă a povesti despre el, căci nu este lucru cuviincios a acoperi cu tăcere cele ce se cuvin a se povesti spre folosul multora; apoi a tîlcui cuvîntul şi celor iubitori de Dumnezeu. Facă-se celui ce voieşte pildă bună şi podoabă potrivită tuturor, adică celor ce se îngrijesc de fapta bună şi de a vieţui după Dumnezeu; dar mai ales celor buni şi mai sîrguitori decît aceştia şi celor ce doresc a dobîndi laudă nepieritoare, care niciodată nu cade, ca cele trecătoare de aici, care curg şi se strică.

Cuviosul părintele nostru Meletie, s-a născut în părţile Mării Negre, într-un sat ce se numea Teodot, neînsemnat mai înainte, însă acum renumit pentru un bărbat ca acesta dumnezeiesc, ca şi ţinutul Armatem, care a odrăslit pe marele Samuil. Părinţii lui se numeau Gheorghe şi Maria, care erau buni creştini, cinstitori de Dumnezeu, îmbunătăţiţi şi foarte milostivi, încît, aducîndu-şi aminte de Avraam, care pentru iubirea de străini a cîştigat fiu la bătrîneţe, pe Isaac, se sîrguiau şi aceştia să dea lui Dumnezeu nu numai averea lor, ci şi sufletele. Ei erau asemenea lui Iov, adică orbilor le erau povăţuitori, şchiopilor picioare, ciungilor mîini, iar pe cei fără de adăpost îi aduceau în casă. La ei se sălăşluia străinul şi uşa casei lor era deschisă oricui venea la dînşii.

Pentru aceea au luat rod vrednic de fapta lor cea bună de la Dumnezeu şi au născut pe minunatul Meletie, pe care l-au dăruit iarăşi Celui ce l-a dat lor, ca nici prin aceasta să nu se arate mai prejos decît jertfa patriarhului. Apoi l-au născut a doua oară prin Sfîntul Botez. A mai spune acum că avuţia lor, care pentru Hristos se împărţea cu îmbelşugare la săraci, şi mai mult creştea, socotesc de prisos. Că aveau ei nu numai o mare bogăţie, ci încă şi slavă şi cinste dregătorească, căci se povesteşte că tatăl fericitului acestuia a fost voievod peste o oaste nu mică, iar despre maică-sa numai limba lui Solomon ar fi ajuns spre lauda ei. Aceea toate le avea bune, că se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea şi cinstea pe bărbatul său cît se cuvenea, încît era cu dinadinsul ucenică a lui Pavel. Apoi cunoştea vremea rugăciunii, a înfrînării şi a odihnei. Toată viaţa ei era spre rugăciune şi doxologie către Dumnezeu, din care a avut rod de bună naştere, pe Meletie, pe care l-a adus lui Hristos şi pe care eu îl socot stîlp al bunei cinstiri de Dumnezeu, tărie a credinţei şi turn însufleţit al faptei bune, scară ce duce către Dumnezeu şi povăţuitor către tot lucrul bun, după cum cuvîntul va arăta mai departe.

Din nişte părinţi ca aceştia ieşind marele Meletie, s-a luminat cu Sfîntul Botez şi s-a numit Mihail, pentru că Meletie a fost numit mai pe urmă, cînd s-a făcut monah. Dar împreună cu numele şi-a schimbat şi viaţa. Acest lucru se face şi acum la noi, nu fără de socoteală, nici după cum ar fi socotit unii cum că este un obicei vechi, precum sînt unele din lucruri, ci este un lucru plăcut lui Dumnezeu şi de sfintele cuvinte vestit. Căci, precum cei ce au robi, cu orice chip şi după cum li se pare, schimbă şi numele acelora, aşa şi Dumnezeu se vede că le-a schimbat viaţa şi numele celor pe care i-a ales să-i facă vase cinstite, încăpătoare de darurile Duhului, cum s-a întîmplat cu patriarhii: din Avram, numindu-l Avraam; din Iacov, Israil; din Simon, Petru; din Saul, Pavel. Şi cîţi mai înainte de aceia şi după aceia s-au învrednicit a sluji lui Dumnezeu, într-acest chip le-a schimbat şi numele.

După ce s-a născut marele Meletie, precum am spus, şi după ce a doua oară s-a născut din dumnezeiasca baie a Botezului, a fost înştiinţat tatăl său, în taină, de Dumnezeu, de ceea ce era să se întîmple. Căci a văzut în somnul său că a venit la dînsul un bărbat cu sfinţită cuviinţă şi cinstit, trimis de împăratul, şi cerea de la dînsul engolpionul (iconiţă) cel de aur. Deşteptîndu-se din somn şi nedumerindu-se ce înseamnă visul cel văzut, apoi, căutînd, a înţeles că visul acela era pentru fiul său, care are să se facă engolpion de aur, adică va fi vas ales şi cinstit al lui Dumnezeu, Împăratul ceresc. Pentru aceasta mai iubit va fi Împăratului a toate decît tatălui său cel trupesc. De aceea, tatăl lui a pus toată silinţa să facă toate cele ce trebuiau pentru creşterea cea bună a pruncului.

Tatăl a dat pe copil la un dascăl, ca să-l înveţe sfintele cărţi şi împreună cu acestea şi viaţa cu fapte bune. Cu toate acestea nici el nu s-a lenevit a-l sfătui şi a-l învăţa în casa sa, după cum au datorie părinţii a învăţa pe fiii lor, poruncindu-i să facă toate cele ce sînt plăcute lui Dumnezeu şi îndemnîndu-l a merge la biserică de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, ca să audă învăţăturile dumnezeieştilor Scripturi şi să se adape dintr-însele, ca pomul lui David cel răsădit lîngă izvoarele apelor. Tînărul, fiind înţelept, cu bună aşezare, cu frumoase obiceiuri împodobit şi cu rîvnă în toate, cu cîte se cinsteşte Dumnezeu, făcea mai multe decît cele ce i se porunceau. Pentru aceasta covîrşea în fapta bună şi în sporirea învăţăturii pe toţi cei de o vîrstă cu el. Deci, sporind în acest chip în lucruri bune, apoi nevoindu-se, a văzut o vedenie dumnezeiască, care îi poruncea, asemenea lui Avraam, să fugă din patria şi de la rudeniile sale şi să se ducă în alt pămînt străin, pe care i-l va arăta Însuşi cel ce i-a poruncit în vis. Negreşit Acela era Dumnezeu şi nici o îndoială nu am despre aceasta. Vedenia aceasta arăta prin vis mutarea tînărului din locul acela, iar mai adevărat, însemna înălţarea cugetului şi defăimarea trupului, pentru care i s-a dat ca soartă pămîntul celor blînzi.

Învrednicindu-se de vedenia aceea, tînărul cel curat, şi pricepînd ce înseamnă această vedenie, căci ajunsese acum la vîrsta care poate judeca unele ca acestea, nezăbovind de fel, s-a lepădat de toate: de patrie, de părinţi, de rudenii, de cei de o vîrstă cu el, de bogăţie şi de slava lumii cea iubită de tineri - căci acum era întărit cu statornicia obiceiurilor şi cu tăria trupului - şi a urmat cu osîrdie lui Dumnezeu, Celui ce l-a chemat, ridicînd pe umerii săi crucea şi primind moartea lui Hristos. Eu însă nu ştiu de ce să mă minunez mai mult, de răbdarea lui cea mai presus de fire, ori de înţelepciunea cea mai presus de om. Pentru aceasta, punînd înainte povestirea, voi lăsa s-o judece cei ce o citesc şi o aud.

După cum am zis mai sus, a socotit să se ducă în alt pămînt. De aceea, cel ce s-a învrednicit de-acelaşi glas, a hotărît să se ducă în pămîntul în care şi Avraam a nemernicit. Deci, a pornit să se ducă la Ierusalim ca să se închine sfintelor locuri, în care S-a pogorît Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu Tatăl, unde S-a făcut Om şi a lucrat minunile cele preaslăvite, apoi a răbdat cruce, moarte, îngropare şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi S-a înălţat la cer. Dar cînd a pornit să se ducă la Ierusalim, era luna ianuarie şi toiul iernii. Atunci bunul Mihail călătorea pe jos, singur, fără alt tovarăş de drum, fără acoperămînt şi, în sfîrşit, fără toate cele ce sînt trebuincioase la drum. Multă nevoie pătimea cel cu suflet răbdător: ploi, ninsori, noroi, vărsările rîurilor, care erau în drum şi mai rău decît toate era că şi tîlhării se făceau în cale şi a trece pe lîngă ele nu era lesne, fiind tînăr, străin, fecior de boier şi neiscusit în unele ca acestea. Dar toate acestea întru nimic le socotea cuviosul, pentru multa dragoste şi sîrguinţă ce o avea către Hristos. Căci astfel este dumnezeiescul dor, cînd cade în vreun suflet viteaz, încît focul îl socoteşte rece, iar gerul şi îngheţarea întru nimic nu o bagă în seamă. Dar de vreme ce despre vărsările de rîuri am pomenit, să istorisim ceea ce nu este cu dreptate a trece cu vederea.

Cînd trecea prin Lidia, a ajuns şi la rîul Pactolului, ce curge prin acea ţară, rîu care este din fire mare, îndestulat de ape şi cu anevoie de trecut. Atunci însă, din pricina iernii, a ploilor şi a ninsorilor ce se întîmplaseră pe acea vreme, se făcuse mai mare şi se ridica în valuri ca o mare. Deci ce să facă omul lui Dumnezeu? Fiindcă nu vedea pe nimeni, nu vedea nici pod sau luntre şi nici altceva din cele spre trecere, alergă către Atotputernicul Dumnezeu, ridicînd la cer mîinile şi ochii, iar mai înainte de acestea mintea. Şi suspinînd din adînc, iar limba mişcînd-o spre rugăciune, zise:

"Doamne, Stăpîne a toate văzătorule şi atotputernice, Cel ce dintru nefiinţă pe toate le-ai făcut. Cel ce ai chemat pe Avraam din pămîntul Caldeilor şi cu cel care Te-a ascultat, ai călătorit împreună, netezind toate cele colţuroase şi aspre, şi pe cele grele uşurîndu-le pe cale; Cel ce focul cel preaslăvit l-ai arătat lui Moise, în Sinai şi i-ai ajutat acestuia în toate; Cel ce noianul mării l-ai făcut pămînt uscat israelitenilor, celor care nu ştiau calea, şi izvoarele cele stricate le-ai făcut curgeri dulci şi bune de băut; Cel ce în vremea lui Isus Navi ai oprit Iordanul; Cel ce ai preamărit pe Ilie în car de foc şi pe Elisei l-ai trecut neudat apa rîului, Însuţi Stăpîne şi Purtătorule de grijă al tuturor, vino şi acum ca ajutor al neputinţei mele şi mă sprijineşte pentru mila Ta, că de Tine nici lucru, nici cuget nu se poate tăinui, ci pe toate le ştii mai înainte de a se face ca un privitor al celor nearătate şi ca cel ce intri şi te atingi de inimă. Tu ştii cîte are în sine mintea mea şi miluindu-mă şi învrednicindu-mă dumnezeieştii Tale arătări, m-ai îndemnat să urmez Ţie. De aceea mă rog negrăitei Tale bunătăţii, să-mi fii mie povăţuitor al căii acesteia şi al vieţii, şi dăruieşte-mi nebiruitul Tău ajutor din înălţime, prin care cu bună menire să trec rîul acesta, cum şi toată calea cealaltă, să mă învrednicesc a vedea locurile pe care le-ai sfinţit, prin venirea Ta şi să Te slăvesc pe Tine, Cel cu adevărat preaslăvit în veci".

Îndată după ce a sfîrşit rugăciunea, cuviosul s-a înălţat în văzduh şi a trecut de partea cealaltă a rîului. Astfel a zburat cu aripile aurite ale faptei celei bune şi se sîrguia a se sui la cer; astfel l-a sprijinit Hristos pe dînsul. Pentru aceasta, slăvind pe Dumnezeu, Care cu un chip ca acesta i-a ajutat, alerga cu mai multă sîrguinţă în cealaltă călătorie.

După ce a ajuns la Ierusalim şi s-a închinat cu multă evlavie tuturor locurilor sfinte, a dorit să vorbească şi cu cuvioşii părinţi, care se nevoiau prin pustietăţile acelea, ca să ia de la dînşii chip şi povăţuire despre vieţuirea şi petrecerea nevoinţei celei pustniceşti.

Cuviosul s-a dus la muntele Sinai şi, după asemănarea cîini-lor de vînătoare, urma cărările muntelui, cerceta peşterile, înconjura mănăstirile pînă ce şi-a împlinit dorinţa. Căci tot cel ce cere, ia, zice sfinţitul cuvînt, şi, cela ce caută, află. Deci, a văzut acolo părinţi minunaţi, mari cu fapta, înalţi cu vederea, unii petrecînd în pustie de peste 80 de ani şi petrecînd toată viaţa lor în ostenelile pustniceşti. Minunîndu-se de petrecerea şi nevoinţa lor cea mai presus de fire, i-a rugat cu lacrimi şi nu numai el, ci şi aceia care aveau multă evlavie, ca să-l primească în tovărăşia lor. Deci, judecînd părinţii a primi pe tînăr în viaţa de obşte, l-au primit cu dragoste şi s-a numărat împreună cu fraţii. El, dezbrăcîndu-se de hainele cele lumeşti, a lepădat împreună cu dînsele şi numele cel mirenesc, numindu-se Meletie, şi împreună cu acesta tot cugetul pămîntesc. Făcîndu-se monah, s-a îmbrăcat cu hainele cele de păr ale monahilor şi împreună cu acestea s-a îmbrăcat cu asprimea şi reaua pătimire a pustniciei şi a vieţuirii după Dumnezeu, deşi chiar mai înainte de aceasta nu era neîmpărtăşit de sudorile cele duhovniceşti. Acum, însă, s-a îmbogăţit şi mai mult cu acestea, după cum se va spune de aici înainte.

De vreme ce acestea s-au aflat în acest chip, nici un fel de faptă bună nu era pe care să n-o aibă Meletie cel bun în toate. Că toată ziua slujea la trebuinţele fraţilor şi toată noaptea o petrecea în rugăciune, în doxologia lui Dumnezeu şi în citirea dumnezeieştilor Scripturi. El nu avea pat, nici aşternut, nici a doua îmbrăcăminte, ci o dată se culca rezemat de o funie, altă dată pe pămîntul uscat şi se îndulcea de puţin somn, pentru nevoia firii. Uneori petrecea şi săptămîni întregi cu totul fără somn, adică în săptămîna Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, cum şi în altele ale stăpîneştilor şi marilor praznice, după cum cei de mai înainte au văzut cu ochii pe acest bărbat şi ne-au povestit. Astfel, cu osîrdie a îmbrăţişat Meletie viaţa cea aspră şi astfel s-a nevoit împotriva firii. Acestea sînt începuturile petrecerii pustniceşti ale lui. Petrecînd cuviosul vreme multă, împreună cu aceşti dumnezeieşti părinţi, apoi nevoindu-se bărbăteşte în faptele bune şi învăţînd unele de la acei sfinţiţi bărbaţi, iar altele deprinzîndu-le de la sine şi făcîndu-se minunat în toate, s-a suit la treapta cea înaltă a vederii şi s-a învrednicit de darurile duhovniceşti.

Din această pricină s-a întîmplat să fie lăudat cuviosul de cei ce îl cunoşteau şi să se povestească despre dînsul către cei de departe, lăudîndu-se de toţi numele lui. Deci, îngreunîndu-se cuviosul - căci se temea ca nu cumva, pentru laudele cele de la oameni, să se lipsească de răsplata nevoinţelor sale de la Dumnezeu şi fără folos să se ostenească -, a socotit să fugă de acolo. De aceea, a ieşit noaptea din mănăstire şi s-a dus mai în grabă la Ierusalim, căci iubea să rămînă cîtva timp lîngă Mormîntul Domnului şi să se învrednicească a vedea Sfînta Lumină şi nu numai cu auzul, ci chiar cu ochii să se învrednicească a vedea minunea şi deplin a se încredinţa. După ce s-a învrednicit a vedea ceea ce dorea, s-a pogorît în Egipt şi s-a dus în cetatea lui Alexandru, iar de acolo tot pămîntul sirienesc l-a străbătut. Apoi s-a dus în Damasc, ca să adune de la părinţi, ca o albină iubitoare de osteneală, mierea faptelor bune. Plecînd din Damasc, că nu suferea să trăiască cu mulţimea necredincioşilor de acolo, s-a dus la muntele Latrului şi acolo a petrecut multă vreme. Apoi s-a dus la muntele Galisiul, ce se află în Asia Mică, puţin depărtat de Efesul cel vechi şi are deasupra o mănăstire foarte mare, pe care a zidit-o vestitul în pustnicie şi marele în petrecerea cea după Dumnezeu, minunatul părintele nostru Lazăr Galisiotul. Pe aceasta Dumnezeu a preamărit-o şi foarte mare a făcut-o, împodobind-o cu podoabele nemuritoare ale faptei bune. Căci în această mănăstire au odrăslit foarte mulţi cuvioşi bărbaţi care au strălucit ca nişte luminători şi au luminat lumea.

Socotesc însă că este nevoie să facem şi o scurtă descriere despre starea acestui munte. Muntele acesta era înalt, rîpos şi aspru, neavînd nimic din cîte sînt spre odihna şi mîngîierea trupească. Nu are nici odrăslire de buruiană, nici de verdeaţă, dar nici altele care sînt de trebuinţă spre hrană nu rodesc deloc; ci pămîntul este cu totul uscat şi neroditor. Dar este roditor într-alt fel de fapte bune şi calea care duce la mănăstire este nu numai strîmtă şi necăjită, - ca una ce duce către viaţă - ci este şi aspră şi mult încurcată. Nu numai cu duşmanii cei nevăzuţi se întîmplă să dea război cei ce pustnicesc acolo, ci, cu adevărat, şi împotriva stihiilor; că vara soarele, arzînd pietrele, acestea dogoresc nu mai puţin decît focul cînd cade în spini. Iar bieţii părinţi rabdă toate acestea şi pînă în sfîrşit vieţuiesc, iar iarna se chinuiesc de ninsori şi de răceală. Şi aşa prin foc, prin frig şi răceli trec în odihna cea duhovnicească.

Nu numai acestea, dar şi apa sînt siliţi de-a pururea a o aduce de departe şi după cum se zice în Pilde: fiecare să bea sudorile sale. Şi de vreme ce vestea cea bună pentru mănăstirea din Galisiot străbătea pretutindeni - pentru că în acea vreme toţi cîţi vorbeau despre dînsa, cu vorbe lăudătoare spuneau -, dumnezeiescul Meletie, avînd foarte mult dor de fapta cea bună, a socotit că acolo se cade a se duce, ca şi mai cu iubire de osteneală să lucreze mierea cea dulce. Ducîndu-se Cuviosul Meletie în acea mănăstire şi văzînd pe părinţii cei ce se aflau într-însa, s-a minunat de petrecerea lor cea pustnicească şi dorind să se sălăşluiască împreună cu dînşii, se rugă să-l primească; şi aşa s-a numărat şi el împreună cu fraţii cei de obşte şi s-a făcut monah. Apoi s-a dat pe sine în ascultarea unui bătrîn, care se numea Marcu şi care se poreclea Amiselin.

Cine va povesti covîrşirea smereniei minunatului Meletie şi sîrguinţa către slujirea frăţimii? Cine va spune nepregetarea, firea sa cea blîndă şi răbdarea lui cea mare? El grăia puţine cuvinte şi făcea multe lucruri din cîte îi poruncea duhovnicescul său părinte; că asculta, se supunea şi cu plăcere îl slujea. Din obişnuita pătimire şi aspra vieţuire, nicidecum n-a ieşit, căci şi nopţile era în rugăciune şi zilele le trăia în lacrimi şi nu era ceas şi nici cea mai mică parte din ceas, în care să nu cugete la Iisus Hristos şi în rugăciunea sa să nu aibă numele Lui, zicînd necurmat rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Petrecînd cu stareţul său multă vreme şi dîndu-i ascultare desăvîrşit, nu numai de dînsul era lăudat şi vrednic de minune ci şi de ceilalţi care petreceau împreună cu stareţul lui. Căci povestindu-le stareţul faptele bune ale dumnezeiescului Meletie, îl punea pe dînsul ca chip şi asemănare a petrecerii celei după Dumnezeu la toţi cei ce se aflau acolo.

Dar puţin a lipsit de n-am uitat această minunată ispravă a Cuviosului, căreia nimeni să nu-i fie necredincios: dumnezeiescul Meletie se închidea în chilia sa şi petrecea nemîncat 40 zile, urmînd prin aceasta lui Moise şi lui Ilie, şi mai ales Mîntuitorului Celui de obşte şi Dascălului Hristos. Monahii care slujeau mănăstirii au dus în chilia lui un vas cu apă şi un număr de smochine uscate. După ce au trecut 40 zile, le-au găsit întregi, fiindcă cuviosul nu mîncase nici una. Pentru aceasta, tot muntele Galisiul s-a minunat şi în toate laturile Asiei de primprejur străbătînd vestea despre dînsul, alergau să-l vadă pe marele nevoitor. Aceasta făcîndu-se, îi împiedicau liniştea şi nevoinţa lui, pentru care pricină se mîhnea foarte mult omul lui Dumnezeu. Deci, socotea în ce chip să uneltească ca să scape de slava şi de laudele oamenilor, pentru care nu înceta ziua şi noaptea, rugînd pe Dumnezeu să-i arate calea prin care să-şi dobîndească dorirea sa.

Odată, dîndu-se la obişnuita sa petrecere şi pentru aceasta rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a învrednicit de o vedenie neobişnuită. Fiind întuneric, pentru că era la miezul nopţii, s-a umplut chilia de o dumnezeiască şi cerească lumină, apoi i s-a arătat Iisus Hristos îmbrăcat cu îmbrăcăminte minunată şi preastrălucită, iar împrejurul lui Hristos stăteau nişte tineri prea frumoşi, ţinînd în mîini sceptru şi purtînd haine albe, iar umbletul lor era cu multă evlavie. Cum a văzut Cuviosul această dumnezeiască vedenie, îndată s-a spăimîntat şi a căzut jos. Iar unul din tinerii aceia, apucîndu-l de mînă, l-a ridicat şi atunci, Stăpînul Hristos a zis către dînsul: "Meletie, de ce te temi? M-ai chemat şi, pentru aceasta, iată am venit!". Iar cuviosul, fiind încă înspăimîntat, nu numai că nu vorbea nimic, ci nici nu îndrăznea a căuta spre Domnul. De aceea Domnul a zis iarăşi către dînsul: "Du-te în cetatea lui Constantin, ca să ajuţi adevărului căruia i se dă război". Acestea zicîndu-i, s-a suit în ceruri împreună cu tinerii aceia.

Bunul Meletie s-a umplut de negrăită bucurie şi socotea acum să împlinească porunca lui Dumnezeu, cugetînd să meargă spre acea cale. Însă nu a voit să tăinuiască această vedenie stareţului său. De aceea, i-a arătat voia sa, afară de vedenia care o văzuse; şi l-a rugat să-i dea voie a se duce, dar bătrînul, cunoscînd cu ce fel de bărbat locuia împreună, n-a voit nicidecum să-i dea voie; ci mai vîrtos, în tot chipul se străduia ca să-i scoată din gînd acest scop. Pentru aceasta îi aducea aminte şi de gîlcevile din cetate, precum şi de celelalte întîmplări care sînt împotriva petrecerii monahiceşti.

Ce a făcut după aceasta? Iarăşi se mîhnea dumnezeiescul Meletie şi se ruga lui Dumnezeu pentru aceasta, apoi i s-a auzit rugăciunea lui. Atunci, un glas din cer a venit la bătrîn, zicîndu-i: "Pe robul meu, Meletie, liberează-l, că spre folosul multora va merge la Bizanţ". După ce a auzit Marcu aceste cuvinte, a liberat pe Meletie cu rugăciunile sale. Purcezînd Cuviosul şi mergînd două zile, a treia zi a ajuns la Pition, care este port, şi de acolo, suind într-o corabie, s-a dus pe mare la cetatea lui Constantin. Mai înainte de toate se sîrguia mult a se tăinui, ca să scape de slava oamenilor; însă n-a putut să aibă acea parte, fiindcă avea cu dînsul făclia faptei bune. Căci după cum este cu neputinţă să se tăinuiască cel ce umblă în întuneric, avînd cu sine lumină, aşa şi cel ce are cu sine fapta bună nu se poate ascunde de oameni şi de cei mulţi să rămînă necunoscut, chiar dacă ar locui în pustiu, în peşteri, în munţi sau s-ar ascunde în găurile pămîntului. Deci şi acest dumnezeiesc bărbat, deşi lucra multe şi nu căuta slava, cu toate acestea n-a putut a se tăinui de cei mari ai cetăţii, ci s-a făcut cunoscut împăraţilor, senatorilor şi tuturor celorlalţi.

Mulţi din cetatea lui Constantin alergau şi se adunau la dînsul în fiecare zi şi luau de la dînsul mare folos, pentru că ce lucru nu avea cuviosul, ca să nu îndemne pe oameni la fapta cea bună? Obiceiul lui era smerit, îmbrăcămintea proastă, părul nepieptănat, picioarele neîncălţate, cuvintele sănătoase şi roditoare, mintea deşteaptă şi luătoare aminte. Pe scurt, toate mişcările lui erau de folos celor ce îl priveau sau vorbeau cu dînsul. Pentru toate acestea nu pot să vă povestesc cîtă lume alerga la dînsul în fiecare zi. Căci constantinopolitanii au un bun obicei, adică întreabă ca să afle despre oamenii cei înţelepţi şi îmbunătăţiţi unde se află. Aşa se duc şi-i întîlnesc, iar cuvintele lor le scriu pe lespezile inimii. Unii dintr-înşii scriu şi pe hîrtie cuvintele unor îmbunătăţiţi ca aceştia, ca să le aibă spre folos totdeauna, precum şi pînă astăzi cei mai mulţi dintr-înşii au multe cuvinte ale cuviosului scrise pentru aducere aminte.

Pentru aceea, dumnezeiescul Meletie mai mult decît întîi s-a mîhnit, căci dorea să se liniştească şi de oameni să nu se slăvească. Fiindcă mintea omului, care se curăţeşte prin linişte, se uneşte cu Dumnezeu şi întru sine Îl sălăşluieşte. In alt chip nu este cu putinţă a dobîndi acest dar. Pentru aceasta a socotit să fugă din împără-teasca cetate.

Trecînd Propontida, s-a dus la locul marelui părinte Axentie şi aflînd o peşteră mică, cu totul pustie, făcută de el singur, a intrat într-însa şi acolo a petrecut multă vreme, fără casă, gol, desculţ, fără foc. Apoi, făcîndu-şi o colibă foarte mică, dinaintea uşii peşterii, atît de mult se nevoia şi atîta sîrguinţă către pustnicie arăta, ca şi cum atunci ar fi făcut început şi atunci ar fi început viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. Astfel, cu sîrguinţă a început ostenelile cele aspre şi mai presus de fire. Postind multe zile, priveghind şi făcînd multe mătănii, îşi chinuia trupul prin tot felul de pătimiri aspre, încît se povesteşte că un monah, văzînd pe sfîntul nevoindu-se în acest chip, a zis către dînsul că nu se cade astfel a se omorî cu osteneli peste măsură şi covîrşitoare. Către acesta Sfîntul a răspuns: "N-ai auzit, fiule, că şi Avraam se va căi că nu s-a nevoit mai mult, cînd va vedea în ziua judecăţii darurile lui Dumnezeu cele covîrşitoare, pe care le va dărui în ziua aceea celor vrednici?" Acestea auzindu-le, monahul acela s-a minunat şi, cucernicindu-se de răspunsul sfîntului, a tăcut. Dar ducîndu-se de la dînsul, a propovăduit minunata petrecere a cuviosului tuturor monahilor şi mirenilor cu care s-a întîlnit.

Mulţime de oameni alergau la cuviosul, îl supărau şi-i tulburau liniştea cea iubită lui. Deci, mîhnindu-se, se ruga lui Dumnezeu să fie cruţat de aceasta. După rugăciune a deschis cartea proorocilor, ca să înveţe pe ce cale voieşte Dumnezeu să-l povăţuiască să se ducă şi îndată a aflat cuvîntul acesta: "Te-am pus spre lumina neamurilor". Cunoscînd ce înseamnă cuvîntul acesta, a rămas în acelaşi loc, primind pe toţi care veneau la dînsul. Tămăduia pe cei bolnavi, dezlega nedumeririle celor care îl întrebau, dădeau învăţături folositoare de suflet şi ajuta în tot felul pe cei ce veneau la dînsul.

Pentru toate acestea, a străbătut pretutindeni mare laudă despre cuviosul şi nici un creştin nu era care să nu cheme în ajutorul său sfintele lui rugăciuni: corăbierii, călătorii şi cîţi erau bolnavi şi sănătoşi, toţi îl chemau; bolnavii, să se tămăduiască de bolile lor; iar cei sănătoşi, să-şi păzească sănătatea. Nici pe ostaşi nu i-a trecut cu vederea, făcătorul de bine cel de obşte şi nici pe lucrătorii de pămînt nu i-a lăsat neîmpărtăşiţi de darul său, încă şi pe păstori şi pe vînători i-a împărtăşit cu facerile sale de bine şi tuturor celor ce se aflau în diferite nevoi le dădea cele ce aveau trebuinţă. Adeveresc cuvîntul meu şi pescarii, care au luat de la dînsul multe binefaceri. Îndată ce pomeneau prin rugăciune numele lui Meletie, prindeau peşti nenumăraţi. Ce să mai zic despre oameni? Cînd şi vitele chiar şi fiarele se împărtăşeau de darurile Cuviosului, căci şi spre ele avea mare îndurare şi multă milostivire.

Dar oare Cuviosul numai în minuni era vestit, iar iubirea de străini o trecea cu vederea, măcar cît de puţin? Nu. Cum să tac eu şi să nu vă povestesc după vrednicie, despre mulţi pe care i-a săturat din puţine pîini; şi despre mesele de fiecare zi, la care ospăta pe toţi cei ce veneau la dînsul, precum şi despre îndestularea bunătăţilor pe care le revărsa peste toţi acea limbă de miere izvorîtoare care dădea învăţături la toţi şi le hrănea sufletele, nu mai puţin decît trupurile.

Acestea fiind în acest chip, o! cum aş putea să povestesc fără lacrimi cele de aici înainte! Atunci a venit asupra Bisericii noastre a Răsăritului ca un nor plin de grindină, ce avea să facă multe rele, adică catolicismul. Fiindcă diavolul, începătorul de răutăţi, după multe războaie pe care le-a ridicat împotriva turmei lui Hristos, a pornit şi războiul acesta mai de pe urmă - adică schimbarea Simbolului Credinţei - şi a răzvrătit pe cea mai de frunte din Bisericile lumii, adică Roma cea veche. Pentru aceasta toate Bisericile lumii plîng şi se tînguiesc, căci s-au dezlipit de sora lor, Biserica Romei. Plîng împreună cu aceştia şi îngerii, păzitorii Bisericii. Deci, a fost pentru dînsa mare plîngere în Roma, precum zice Scriptura, iar duşmanul cel de obşte se bucură şi se veseleşte pentru răzleţirea şi despărţirea creştinilor.

Dogma aceasta a apusenilor învaţă şi alte multe socoteli, rău slăvitoare şi străine de adevăr, dar mai ales aceasta este cea mai rea. Zic ei că Duhul Sfînt purcede nu numai din Tatăl, ci şi din Fiul, iar la Sfînta Liturghie cîntă: "Şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Care din amîndoi purcede". Dar şi Simbolul Credinţei, după cum s-a spus mai sus, stricîndu-l ei zic: "Şi întru Duhul Sfînt, Care de la Tatăl şi de la Fiul purcede". Deci dogma aceasta, ca să nu spun mai multe, căci nici nu este vreme acum a le aduce pe toate în discuţie, dogma aceasta rea s-a început demult şi a cuprins Roma cea veche, dar a venit şi peste noi nu de mult timp, adică în timpul împărăţiei lui Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), ce se numea şi Azimitul, care cu totul a tiranizat Biserica mult timp.

Însă n-au lipsit nici ostaşii lui Hristos, care se nevoiau pentru adevăr. Căci dogmei acesteia răuslăvitoare i-au dat război prin cuvinte şi alţi părinţi şi cuvîntători de Dumnezeu, avînd păstor şi dascăl pe Iosif. Aceştia au stat ca nişte stîlpi neclintiţi ai credinţei cît a fost cu putinţă lor, au intrat în Biserica lui Hristos şi pînă la moarte s-au dat pe dînşii prigonitorilor şi cugetătorilor de cele latineşti. Ei s-au arătat păzitori cu dinadinsul ai dumnezeieştilor dogme; iar dintre cei mulţi era şi marele Meletie, după cuvîntul ce-l vom arăta. Locuind el, precum am zis, în peştera marelui Axentie şi fiindcă a văzut latinitatea întinzîndu-se şi, mai mult, luptînd împotriva adevărului, s-a hotărît să nu caute numai al său folos. De aceea, a lăsat liniştea şi umbla prin toată Bitinia, întărind pe creştini întru dreapta credinţă, poruncind să se păzească şi să se îndepărteze cu toată sîrguinţa lor de dogma aceea răzvrătitoare, că aşa numea el latinizarea.

Odată, umblînd Cuviosul, cînd ziua se plecase şi soarele era să apună, a zis către dînsul cel ce călătorea împreună cu el: "Părinte, vezi că vremea a sosit către seară. Să rămînem aici, că satul este departe şi nu putem să ajungem acolo". Cuviosul a ridicat ochii la cer şi a zis: "Dumnezeule, Mîntuitorul meu, Tu eşti Lumina lumii, Tu de mult ai oprit soarele pentru poporul tău, Israil. Opreşte-l şi acum pentru noi, ca mergînd pe lumină, să ajungem la sat". Şi, o! nemărginitele Tale minuni, Cuvîntule al lui Dumnezeu, soarele nu s-a ascuns pînă cînd nu au ajuns acolo unde voia sfîntul.

Eu nu mă îndoiesc de spusele dumnezeieştilor bărbaţi, care povestesc mari lucruri şi mai presus de fire despre cuviosul; dar nici iarăşi nu voi putea să nu mă minunez. Ci de amîndouă acestea mă bucur, povestind slava Dumnezeului meu, a Celui ce a făgăduit a preamări pe cei ce Îl preamăresc pe El. Căci un cuvînt care se zice cu credinţă, poate muta şi munţii şi dealurile cele mari nemişcate, fiindcă am învăţat că acei ce cred în Hristos, fac minuni mari, prin puterea Stăpînului lor. El a înviat morţii şi soarele a întunecat, pămîntul l-a clătit, apoi lucrul cel mai mare şi iadul l-a prădat. De ce să ne mirăm, dacă această minune a lucrat-o prin robul său? Oare să nu creadă cineva aceasta? Nu. Căci se cuvine a ne minuna de îndrăzneala aceasta a Cuviosului care o avea către Dumnezeu şi a-L preamări pentru aceasta. Că nu a încetat a lucra minunile cele de demult şi în vremurile noastre cele mai de pe urmă. Căci a arătat cu acestea că, dacă şi acum se face cineva asemenea cu Moise, cu Isus al lui Navi şi cu Daniil, apoi poate şi acela, dacă ar fi trebuinţă, să usuce marea, să oprească soarele şi să săvîrşească lucruri preaslăvite, cîte s-au făcut atunci. Acum însă, mergem cu cuvîntul mai departe.

Era un ostrov (insulă) mic, puţin departe de uscat, sub dealul marelui Axentie, mic, veselitor şi numit cu numele Sfîntului Andrei, cel mai întîi chemat dintre apostoli. În acest ostrov, dumnezeiescul Meletie a zidit o biserică şi o mănăstire frumoasă, iar împrejurul ei a zidit şi alte sihăstrii şi case de rugăciuni. Apoi s-a dat pe dînsul la nevoinţe şi osteneli pustniceşti mai presus de fire, la stări de toată noaptea, la privegheri, la posturi, la rugăciuni, la lacrimi. Dar nici ostrovul acela nu l-a lipsit de minunile sale, căci mărturiseşte despre aceasta mulţimea oamenilor care se adunau acolo, în ostrov, pentru lucrarea minunilor. Dar de vreme ce i se tulbura şi acolo liniştea cuviosului, din pricina adunării creştinilor ce curgeau din toate părţile, a hotărît să se suie iarăşi în dealul lui Axentie. Şi să vezi aici, o! iubite creştine! ce lucru pricinuitor de veselie a urmat! Pe cînd se pregătea cuviosul să se ducă din ostrov, i s-a arătat înaintea ochilor marele Axentie la miazăzi care, fericindu-l, i-a mulţumit pentru biserica pe care a zidit-o el acolo şi pe deplin l-a asigurat că i se va da mare răsplătire, asemenea cu aceea pe care a luat-o Cuviosul mucenic Ştefan cel Nou, care a sihăstrit mai înainte pe dealul acela. Această făgăduinţă i s-a împlinit, că a dobîndit cununa mărturisirii şi dumnezeiescul Meletie, după cum de aici înainte va arăta cuvîntul.

Cînd împăratul Mihail Azimitul a mărturisit pe faţă, în Biserica cea mare, dogmele latinilor şi căuta să unească Biserica Răsăritului cu cea de Apus, iar patriarhul ortodox, care era atunci, a fost izgonit din scaun şi a venit alt patriarh, anume Ioan Vecos, care apăra minciuna, şi nu adevărul, toţi dreptslăvitorii rău pătimeau şi erau chinuiţi cu multe feluri de pedepse. Atunci, Sfîntul Meletie, sfătuindu-se despre acestea cu dumnezeiescul Galaction, s-a dus împreună cu dînsul la Constantinopol. Galaction era ieromonah şi pustnicise împreună cu cuviosul în muntele Galisiului, fiind procopsit în cuvînt, desăvîrşit în fapta cea bună şi vrednic de cinste în amîndouă, nu numai la cei ce-l vedeau, ci şi la cei ce s-au întîmplat să-l asculte pe dînsul.

Mergînd ei amîndoi la Constantinopol, au venit înaintea împăratului Mihail, cugetătorul la cele latineşti, şi au mărturisit cu îndrăzneală că ei sînt apărători ai credinţei creştine şi că nu se împărtăşesc cu eresul latinilor, care şi mai înainte s-a vădit şi a fost risipit de dumnezeieştii părinţi. Apoi ziceau vitejii, că soboarele cele din toată lumea au statornicit în Simbolul Credinţei, că Duhul Sfînt purcede numai din Tatăl şi afurisesc pe toţi aceia care vor îndrăzni a face adăugire sau cea mai mică scădere dintr-însul. Deci, pentru ce tu, o! împărate ai trecut cu vederea cuvintele lui Hristos din Sfînta Evanghelie, precum şi pe ale ucenicilor Lui? Pe lîngă aceştia şi mărturiile dumnezeieştilor părinţi şi sfintelor canoane ale soborniceştii Biserici şi pe tine însuţi te-ai dat rătăcirii? Apoi ne sileşti şi pe noi să-ţi urmăm în această rătăcire şi să lepădăm apostolicele predanii. Este cu neputinţă a se face aceasta, nu te apuca să strici cele neclintite, căci mai lesne ne vei scoate sufletele din trupuri, decît să ne abatem de la dreapta noastră credinţă şi de la rîvna ce-o avem pentru dînsa.

Această îndrăzneală a cuvioşilor socotind-o împăratul ca ocară, a închis în temniţă pe bunii părinţi, dîndu-le şi o pătimire mai grea, pe care au răbdat-o cu bucurie acei ostaşi ai lui Hristos. După puţine zile, împăratul a poruncit să-i scoată din temniţă şi să-i aducă iarăşi înaintea lui, nădăjduind că după acea rea pătimire îi va afla mai slăbănogi. Dar sfinţii s-au ascuţit prin fierbinţeala credinţei şi s-au făcut mult mai tăietori împotrivă relei credinţe. Atunci şi mai multă îndrăzneală arătînd decît mai înainte, au aprins mînia împăratului. Pentru aceea, a poruncit să-i surghiunească în Schir, care este un ostrov supus mitropolitului atenienilor. Apoi, din Schir, dumnezeiescul Meletie a fost trimis la Roma, ca să vorbească despre credinţă cu înţelepţii Papei. Acolo l-au închis în temniţă şi l-au ţinut legat şapte ani. După aceea a fost adus iarăşi în Schir, din porunca împăratului, şi închis în temniţă, împreună cu bunul Galaction.

Multe şi înfricoşate cu adevărat sînt relele pe care le are surghiunul. Iar dacă şi locuitorii locului în care este surghiunit cineva, sînt răi, mult mai mult creşte reaua pătimire a surghiunului celor ce pătimesc. Temniţa în care erau închişi sfinţii era cumplită şi întunecată şi, ca să zic cuvintele Scripturii, asemenea cu umbra morţii. Foamea ce o pătimeau într-însa cuvioşii era îndelungată, căci în chipul acesta hotărîse stăpînitorul Schirului să-i omoare. Dar buna pereche şi mai ales bunul Meletie şi-a adus aminte de călătoria cea veche şi obişnuită a postirii de multe zile şi de munca cea tiranicească, cînd de a sa bună voie şi-a făcut scară către Dumnezeu. Deci a petrecut, după obicei, 40 zile fără hrană. Acest lucru atît de mult l-a înspăimîntat pe temnicer, după ce a aflat, căci a zis către femeia sa, ceea ce a zis Manole de demult: "Am pierit, o! femeie, avînd război cu Dumnezeu, căci legaţii aceştia au atîta faptă bună, încît se arată că nu sînt oameni, ci mai presus de om. După aceea i-a povestit ei postul lor cel îndelungat, rugăciunile cele dese şi privegherile de toată noaptea. Prin acestea a adus în mare spaimă pe femeia sa. Căci ea, auzind acestea, a alergat dimineaţa la sfinţi, împreună cu fiica sa cea una născută şi, căzînd la picioarele lor, au luat binecuvîntare de la dînşii.

Sfinţii, aflîndu-se în nişte pătimiri ca acestea, se bucurau şi-l slăveau pe Dumnezeu în fiecare ceas. Dar împăratul punea multă sîrguinţă ca să risipească creştinătatea, să răspîndească şi să înrădăcineze latinitatea. De aceea pe toţi îi atrăgea către sine, pe unii cu înfricoşări şi cu pedepse, pe alţii cu daruri, iar pe alţii cu cinste şi cu vrednicii. Pe scurt, cu toate acelea cîte ştiu a înşela dreptatea şi adevărul, fiindcă mulţi erau cei care se făcuseră prietenii acelei credinţe şi au primit latinitatea. Iar pe toţi credincioşii, pe care nu putea să-i atragă de partea sa, îi surghiunea, le răpea averile şi îi omora. De aceea, cu aceste felurite uneltiri tiranice, izgonea pe cei care nu-i afla împreună cu împăratul în latinitate, încît socotea că i-a biruit acum pe toţi.

Fiind el odată în palatele cele împărăteşti şi vorbind cu boierii, i-a venit să rîdă şi să zică aşa: "Cum mi se pare mie, mare linişte are Biserica acum. Pentru aceasta se cade să-mi mulţu-mească patriarhul, căci acum nu se află nimeni care să tulbure lumea". La aceste cuvinte ale împăratului, unii din cei ce erau de faţă grăiau cuvinte după plăcerea împăratului, iar unul din aceia a zis: "Dar surghiuniţii care se află în Schir socotesc că sînt mai pricepuţi şi mai cunoscători decît toţi şi pentru aceasta se împotrivesc împărăţiei tale". Împăratul, întrebîndu-i care sînt aceştia, boierul a răspuns: "Meletie şi Galaction Galisioteanul". Cuvîntul acesta a rănit inima împăratului, pentru că bărbaţii aceia erau cuminţi şi vestiţi pentru fapta lor cea bună.

Îndată a pregătit o corabie şi a trimis o scrisoare împără-tească, dar sfinţii erau duşi în Bizanţ şi au fost închişi în temniţa ce se numea a Numerilor, în care au petrecut multe zile. Împăratul, prefăcîndu-se în această vreme că se îndeletnicea cu alte afaceri, nu a îngrijit de nici un lucru bisericesc şi, prin urmare, nici pentru pricina sfinţilor. Arhiereii şi mai ales patriarhul - o! îndelungată răbdare a lui Dumnezeu - pîrau şi cleveteau necurmat pe cei doi sfinţi la împărat, sîrguindu-se în tot chipul ca să-i plece şi să-i aibă la un cuget cu dînşii, în latinitate, ori să nu-i mai vadă în viaţă. Căci cel ce lucrează cele rele, urăsc lumina. Scoţîndu-i din temniţă pe viteji şi aducîndu-i în faţă, au stat iarăşi înaintea divanului împărătesc. Şi, fiindcă au răspuns împăratului cu mai multă îndrăzneală decît înainte, li s-au dat mai întîi mai mari şi mai grele pedepse. Îndată au fost bătuţi cu toiege, multe ceasuri, pînă cînd trupurile acestora nu se deosebeau întru nimic de cele neînsufleţite şi zăceau la pămînt abia suflînd, numai că nu erau moarte cu desăvîrşire. După ce au răsuflat şi şi-au venit puţin în fire cei cu suflet răbdător, iarăşi au fost torturaţi. Apoi Sfinţitul Galaction a fost trimis în temniţă, iar pe Meletie, cugetătorul celor cereşti, l-au spînzurat cu o funie de un copac înalt şi, o! minune, îndată a înfrunzit pomul acela, care mai înainte era uscat şi s-a împodobit cu frunze.

Minunea aceasta a înduplecat pe împăratul să-şi schimbe gîndul şi apoi, prin mijlocirea altor oameni, vorbea cu Cuviosul şi-l ruga să primească latinitatea. Dar sfîntul, defăimînd rugămintea împăratului şi toate muncile şi necinstea, era ca un vultur în nori, după cum se spune în Pilde, neprins şi nebiruit de toate meşteşugurile şi măiestriile oamenilor. Pentru aceasta, nedumerindu-se împăratul şi neştiind ce să mai facă, fiindcă n-a putut să biruiască gîndul sfinţilor, se străduia să biruiască trupurile lor cu chinurile. După aceea, sfinţitului Galaction, cu mari şi aspre dureri, i-au scos ochii, iar Sfîntului Meletie i-au tăiat limba sfîntă, ca să nu mai slujească lui Dumnezeu Sfînta Liturghie, iar limba să nu mai îndrăznească a teologhisi despre Preasfînta Treime. Însă amîndouă aceste fapte au ieşit împotrivă şi nu după cum voia împăratul, căci dumnezeiescul Meletie - aceasta o ştiu toţi - a grăit limpede chiar după ce i s-a tăiat limba, iar bunul Galaction a slujit Sfînta Jertfă cea fără de sînge, după ce s-a făcut împărat al grecilor dreptcredinciosul Andronic şi a făcut să se răspîndească iarăşi buna-credinţă.

Împăratul acesta a întărit îndată ortodoxia, fiindcă a socotit că nu este alt lucru mai bun decît acesta. Şi nici de alt lucru nu s-a apucat, pînă ce n-a chemat pe patriarhul Iosif iarăşi la scaunul său, adică păstorul cel adevărat, stîlpul cel nemişcat şi turnul cel neclintit al credinţei. Apoi el a izgonit din Biserică pe prigonitorul oilor lui Hristos cele cuvîntătoare, pe Ioan Vecos. După aceea a chemat cu mare cinste pe sfinţii surghiuniţi şi închişi, adică tăria Bisericii, şi a aşezat la loc pe luminătorii cei preastăluciţi. Mulţi, arătîndu-se atunci mai străluciţi decît pe vremea lui Mihail Azimitul, s-au suit pe scaunele lor şi la dregătorii. Iar pe bunul Meletie nici împăratul cel iubitor de bună credinţă, nici boierii n-au putut să-l înduplece a lua preoţia, căci se ferea de slava oamenilor ca de ceva foarte vătămător şi se sîrguia să dobîndească numai ceea ce nu are nici schimbare, nici cădere. Iar cinstea de aici el o lepădă, ca una ce este vremelnică şi pricinuitoare de împuţinarea laudei şi slavei celei adevărate.

Astfel vieţuind Cuviosul şi împodobindu-se cu toate felurile de fapte bune, s-a mutat din viaţa aceasta stricăcioasă, la adînci bătrîneţe, în starea cea mai bună şi mai înaltă. Deci, s-a dus către Dumnezeu ca să-şi ia roadele ostenelilor sale îndelungate pentru buna credinţă. După ce, însă, a bolit trei ani întregi, la sfîrşitul vieţii sale, în care nici pîine n-a mîncat deloc, nici alte bucate mai grase, decît numai poame, şi acestea cu multă înfrînare, cunoscîndu-şi mai înainte ducerea sa de aici către Dumnezeu - căci aceasta se dă celor curaţi cu inima şi sfinţi -, el mai mult s-a nevoit şi de la toate s-a înfrînat, vieţuind trei ani întru cinstirea Treimei. El s-a gîndit să le facă toate pentru slava lui Dumnezeu şi să mănînce Paştele cel mare şi fără de moarte cu cugetul curat şi cu trup neîntinat. Cînd a venit ceasul să se mute din această viaţă, a chemat la sine pe toţi fraţii, pe care, după ce i-a sfătuit mult, le-a vorbit cu faţa veselă, a sărutat pe fiecare cu sărutarea cea de pe urmă şi a preamărit împreună cu dînşii pe Dumnezeu. Apoi, ridicînd mîinile şi ochii la cer, a strigat "Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhulţ". Şi îndată a adormit somnul cel cuviincios drepţilor şi s-a mutat la Domnul pe Care L-a iubit.

Un monah, cu numele Gherasim, ce dormea în acea vreme în chilia sa, a văzut în vis pe dumnezeiescul Meletie, avînd mîinile înălţate şi zburînd cu mulţumire la ceruri. Apoi, deşteptîndu-se din somn, îndată a alergat şi a găsit pe sfînt mort, avînd faţa sa strălu-citoare ca soarele.

Un alt monah, cu numele Teolipt, împodobit cu vrednicia preoţiei, fiind iubitor de Dumnezeu, pentru multa dragoste ce o avea către sfîntul, din ziua în care s-a săvîrşit acesta a slujit Sfînta Liturghie 40 zile, rugîndu-se pentru dînsul către Domnul. După ce a săvîrşit acele 40 zile, în Duminica cea dintîi a Sfîntului şi Marelui Post, în care Biserica lui Hristos a îndătinat a se săvîrşi praznic şi cu cîntări de mulţumire a sluji lui Dumnezeu pentru închinarea cinstitelor icoane, a slujit iarăşi pentru dînsul Sfînta Liturghie. După aceasta se ruga lui Dumnezeu ca să-i descopere în ce loc s-a învrednicit a se sălăşlui sufletul dumnezeiescului Meletie după moarte.

Rugîndu-se, a adormit şi a văzut în vis că se află într-o biserică mare şi foarte frumoasă, care era zidită spre răsărit, avînd înălţime mare, unde strălucea o nespusă lumină. Într-însa erau părinţi sfinţi, care cîntau lui Dumnezeu o cîntare îngerească preaminunată. Apoi a auzit glasul unui propovăduitor din cei dinăuntru, cum că Meletie, cînd era viu, a zidit biserica aceasta în cinstea Prea Sfintei Treimi şi foarte s-a bucurat Teolipt pentru ceea ce a auzit. Apoi i s-a părut că îndată a mers la mormîntul sfîntului, care era deschis, şi într-însul a văzut doi oameni îmbrăcaţi cu haine strălucitoare, luînd în mîinile lor cădelniţe minunate şi frumoase, încît n-ar putea cineva să le asemene la frumuseţe cu cele de pe pămînt şi tămîiau trupul sfîntului. După aceea i s-a arătat marele Meletie, spunîndu-i astfel: "Tu, o! bunule Teolipte, ai lăsat mormîntul meu neîngrijit; iar Dumnezeu, precum poţi să vezi, a trimis pe aceştia ca să ne cerceteze. El, cugetînd cum grăieşte acum cel mort, a auzit un glas de sus care zicea: "Cela ce crede în Mine, de ar şi muri, viu va fi".

Despre aceasta este destul. Dar de voieşte cineva a povesti cîteva minuni ale cuviosului, iată voi spune cîteva iubitorilor de Dumnezeu.

Se risipise întunericul nopţii latinităţii şi soarele dreptei credinţe îşi întinsese razele sale pe pămînt şi strălucea minunat, iar marele Meletie, umblînd, cînd era viu, într-una din zile pe malul mării, a găsit nişte pescari întinzîndu-şi mrejele pe nisip. Întrebîndu-i dacă au peşte, ei au răspuns că toată noaptea au muncit pescuind şi n-au prins nimic. Sfîntul, mîhnindu-se împreună cu ei, le-a zis cu îndrăzneală: "Fiilor, aruncaţi iarăşi mrejele voastre în numele Mîntuitorului nostru Dumnezeu!" Ascultînd aceia cuvintele Cuviosului, au intrat îndată în barca lor şi, puţin depărtîndu-se la adîncul mării, şi-au aruncat năvoadele şi - o! darul Tău cel negrăit, Hristoase -, atîta mulţime de peşti au intrat în mrejele lor, încît de-abia puteau cu anevoie să le tragă la mal. Astfel, minunîndu-se de credinţa Cuviosului, au preamărit pe Dumnezeu, iar sfîntului i-au mulţumit foarte mult.

Ascultaţi şi altă minune, întru nimic mai mică decît aceasta. Cînd se zidea dumnezeiasca biserică în ostrovul Sfîntului Andrei cel întîi chemat dintre apostoli, adunîndu-se mulţi meşteri, cu toată sîrguinţa săvîrşeau lucrul. Într-una din zile, fratele care era rînduit la slujba chelăriei a zis către Cuviosul că nu are să dea meşterilor nici un fel de mulţumire. Sfîntul, luîndu-şi toiagul, a zis către dînsul: "Urmează-mă". Şi, pogorîndu-se la mare, a lovit-o încetişor cu toiagul, zicînd: "În numele Stăpînului meu, Hristos, dă-ne astăzi cele de trebuinţă". Şi, o! minune, îndată a sărit afară pe mal un peşte mare, iar chelarul mergînd să-l ia, a mai sărit unul afară din mare, nu mai mic decît cel dintîi. Luînd chelarul pe amîndoi peştii, i-a gătit după obicei şi cu ei a ospătat pe meşteri.

După ce s-a făcut împărat binecredinciosul Andronic, după oarecare vreme a chemat la sine într-o zi pe marele Meletie, ca să se sfătuiască pentru o pricină bisericească. Mergînd sfîntul, l-a primit împăratul cu foarte mare cinste. Iar unul din boierii sfatului, cu numele Sirmurin, care era mare vistier cu boieria, a prihănit în gîndul său pe sfîntul, că iubeşte slava vremelnică, şi a zis către unul care şedea lîngă el: "Monahul acesta a lăsat, precum se vede, slava pe care se cădea s-o caute şi caută acum slava de la oameni şi se bucură de dînsa". Ducîndu-se seara la casa sa şi culcîndu-se, a văzut în visul lui că se afla într-un palat împărătesc, în care era un Împărat înfricoşat, îmbrăcat cu podoabă împărătească şi arhie-rească iar împrejurul lui stăteau nenumărate oşti. Împăratul, arătîndu-se foarte mînios către Sirmurin, i-a zis: "Pentru ce ai ocărît pe robul meu?" Şi a poruncit ostaşilor să facă robului său izbîndă, pentru defăimarea care i-a făcut-o şi puţin a lipsit de nu i-a legat mîinile şi picioarele ca să-l arunce în locul de osîndă al hulitorilor, de nu ar fi ajuns acolo marele Meletie, să mijlocească la împăratul pentru dînsul, ca să-l izbăvească. Cutremurîndu-se Sirmurin de acea înfricoşată vedenie, s-a deşteptat, şi cum s-a făcut ziuă, îndată s-a dus la sfîntul şi, căzînd la picioarele lui, i-a mărturisit prihănirea pe care i-a făcut-o şi i-a spus vedenia pe care a avut-o; apoi, cu lacrimi fierbinţi, îşi cerea iertarea, pe care îndată a şi dobîndit-o de la Cuviosul. Apoi s-a dus, bucurîndu-se şi povestind cu multe laude isprăvile sfîntului.

Aşa a fost, iubiţii mei fraţi, petrecerea Cuviosului Meletie, atît de covîrşitoare prin rîvna şi dreapta lui credinţă şi astfel de minuni a făcut. Trăind 77 de ani, a lăsat aceste văzute şi trecătoare lucruri şi s-a dus la Dumnezeu, Căruia din pruncie I-a slujit cu osîrdie. Iar pentru Preasfînta Treime a mărturisit înaintea împăratului, a papei şi a tuturor celor împreună cu dînşii drept-credincioşi o Fiinţă întocmai de toţi slăvită, Căreia I se cuvine şi de la noi toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Vietile Sfintilor Februarie

Sfântul Mucenic Nichifor din Antiohia Siriei, care s-a săvârşit prin sabie în timpul împăratului Gallienus (+257)

Pătimirea Sfîntului Mucenic Nichifor

(9 februarie)
(După Sfîntul Simeon Metafrast)

În Antiohia cea mare a Siriei se afla un preot, anume Saprichie şi un cetăţean, anume Nichifor. Aceştia aveau între ei mare prietenie şi dragoste, încît alţii îi socoteau că sînt fraţi de-o mamă. Vieţuind ei cu cinste multă vreme într-o prietenie mare ca aceasta, i-a zavistuit vrăjmaşul, urîtorul binelui, şi a semănat între dînşii atîta vrajbă, încît, după aceea, nici nu voiau să se mai întîlnească. Astfel se urau unul pe altul cu ură nedreaptă, căci, pe cît de mare era înainte dragostea şi prietenia lor, pe atît de mult a crescut, mai pe urmă ura şi vrajba, prin lucrare diavolească.

După multe zile, fiind ei în vrajbă şi ură, Nichifor, venindu-şi în sine şi cunoscînd că acea răutate este de la diavol, a rugat pe nişte prieteni şi vecini ca, mergînd la preotul Saprichie, să-l roage ca să-l ierte pe cel ce se pocăieşte şi să-l primească în dragostea sa cea dintîi, pentru Domnul. Preotul n-a voit să-l ierte. Nichifor iarăşi a trimis pe alţi prieteni cu rugăminte, însă preotul nici nu voia să-i asculte. A treia oară i-a izgonit pe trimişi şi, pe cei ce-l rugau, nu i-a ascultat, nici s-a înduplecat spre milă, să ierte pe fratele care cu smerenie cerea iertare. Astfel, învîrtoşîndu-şi inima sa, a rămas neplecat, uitînd cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis: Iertaţi şi se va ierta vouă. Şi iarăşi: Deci de vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, să-ţi laşi darul tău înaintea altarului şi, mergînd, mai întîi te împacă cu fratele tău. Şi iarăşi: De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru ceresc nu vă va ierta greşelile voastre.

Nichifor, văzînd că Saprichie, preotul, n-a primit pe mijlocitorii care l-au rugat pentru dînsul, a mers singur la el şi, căzînd la picioarele lui, îi zicea: "Iartă-mă, părinte, iartă-mă pentru Domnul". Dar Saprichie nu voia nici să se uite la dînsul, fiind nemilostiv, neavînd dragoste şi nici frica lui Dumnezeu, deşi era dator ca pe fratele lui să-l ierte chiar mai înainte de rugăciune, ca unul ce era creştin şi preot. Deci, s-a dus Nichifor de la dînsul ruşinat, necîştigînd iertare.

În acea vreme s-a făcut fără de veste, în Antiohia, prigonire mare contra creştinilor, în împărăţia lui Valerian şi a lui Galerie. Şi a fost prins Saprichie preotul şi l-au dus la întrebare înaintea ighemonului, zicîndu-i: " Cum îţi este numele tău?" El i-a răspuns: "Saprichie mă numesc". Zis-a ighemonul: "Eşti cleric?" Saprichie a răspuns: "Da, sînt preot". Zis-a ighemonul: "De ce neam eşti?" Saprichie a răspuns: "Sînt creştin". Zis-a ighemonul: "Împăraţii noştri, stăpînii acestor ţări şi ai hotarelor Romei, Valerian şi Galerie, au poruncit ca cei ce se numesc creştini să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte, iar dacă cineva va defăima şi va lepăda porunca împărătească, să ştie că unul ca acela, după multe munci, va fi osîndit la cea mai grea moarte".

Saprichie, stînd înaintea ighemonului, a zis: "Noi creştinii, o! ighemonule, avem Împărat pe Hristos Dumnezeu, căci Acela Unul ne este adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului, al pămîntului, al mării şi al tuturor celor ce sînt într-însele; iar toţi zeii păgînilor, fiind diavoli, să piară de pe faţa pămîntului, căci nu pot să ajute nimănui, fiind lucruri de mîini omeneşti". Atunci, ighemonul mîniindu-se, a poruncit ca să-l întindă pe roată şi să-l chinuiască fără milă. Fiind torturat, Saprichie a zis ighemonului: "Putere ai asupra trupului meu, dar asupra sufletului meu nu ai, fără numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a creat".

Fiind chinuit mult, Saprichie a răbdat toate torturile cu bărbăţie. Apoi, văzîndu-l neînduplecat, necuratul judecător a dat asupra lui hotărîre de moarte, zicînd: "Lui Saprichie, preotul, care a defăimat împărăteştile porunci şi n-a voit să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte şi nici nu s-a lepădat de creştineasca nădejde, poruncim să i se taie capul cu sabia". Fiind dus Saprichie la tăiere, sîrguindu-se spre cereasca cunună, a auzit despre aceasta fericitul Nichifor. Deci, i-a ieşit în cale şi s-a aruncat la picioarele lui, zicîndu-i: "Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ţi-am greşit!" Iar el nu i-a răspuns, căci inima lui era cuprinsă de răutate diavolească. Sfîntul Nichifor, alergînd pe altă cale, l-a întîmpinat şi iarăşi, căzîndu-i înainte, îl ruga, zicînd: "Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ţi-am greşit ca un om, căci, iată, ţi se dă din cer cunună de la Hristos, pentru că nu te-ai lepădat de El, ci ai mărturisit numele Lui cel sfînt, înaintea a multe mărturii". Dar Saprichie, orbindu-se de ură şi fiind aspru la inimă, stătea neînduplecat, nevrînd nicidecum să-l ierte. Ba, nici un cuvînt n-a zis către fratele care se ruga lui, încît şi prigonitorii se mirau de împietrirea lui Saprichie şi ziceau lui Nichifor: "Om nebun ca tine niciodată n-am văzut. Iată acesta merge la moarte, iar tu cu tot dinadinsul ceri de la el iertare. Oare după moarte va putea să te vatăme cu ceva? Ce trebuinţă îţi este să te împaci cu cel ce va muri îndată?" Sfîntul Nichifor le-a răspuns: "Voi nu ştiţi ceea ce cer eu de la mărturisitorul lui Hristos, ci numai Dumnezeu ştie".

Sosind Saprichie la locul în care avea să fie tăiat, Sfîntul Nichifor iarăşi a zis către dînsul: "Te rog, mucenice al lui Hristos, iartă-mă de ceea ce ţi-am greşit ca om, căci este scris: "Cereţi şi se va da vouă; dă-mi, deci, iertare". Acestea şi altele asemenea spunînd Nichifor, nu l-a ascultat împietritul la inimă, prietenul său, Saprichie, nici nu s-a înduplecat, fiind rugat de atîtea ori, neaducîndu-şi aminte de ceea ce s-a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Ci şi-a închis urechile inimii şi ale trupului ca o aspidă surdă care nu aude glasul vînătorilor. De aceea, Dumnezeu, judecătorul cel drept, care nu caută în faţă - de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cele zise în Evanghelie: "Iertaţi şi se va ierta vouă" şi "cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura" - a luat darul Său de la Saprichie, cu dreapta Sa judecată şi îndată a căzut de la Dumnezeu şi s-a lipsit de cununa cea împletită.

Deci, cînd i-au zis prigonitorii: "Pleacă-ţi genunchii, ca să ţi se taie capul", Saprichie a zis către dînşii: "Pentru ce voiţi să mă tăiaţi?" Aceia au răspuns: "Pentru că n-ai voit să aduci jertfe zeilor şi ai defăimat porunca împărătească, pentru un om numit Hristos". Auzind aceasta, ticălosul Saprichie a zis către dînşii: "Să nu mă ucideţi, că voi face ceea ce poruncesc împăraţii, mă voi închina zeilor şi le voi aduce jertfe". Aşa l-a orbit ura şi de darul lui Dumnezeu s-a depărtat, încît el, care mai înainte era în cumplitele chinuri şi nu se lepădase de Hristos Domnul, fiind acum la sfîrşit şi aşteptînd să ia cununa muceniciei şi a slavei, s-a lepădat de viaţa cea veşnică şi s-a depărtat de Domnul.

Auzind Sfîntul Nichifor acele ticăloase cuvinte spuse de Saprichie, l-a rugat cu lacrimi, zicînd: "Să nu faci asta, o frate iubite, să nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, să nu-ţi pierzi cununa cea cerească, pe care prin pătimirea multor chinuri ţi-ai împletit-o! Iată, stă lîngă uşă Stăpînul Hristos, Care îndată ţi se va arăta şi Îţi va da răsplătire viaţa veşnică, pentru această vremelnică moarte, căci pentru El ai venit la locul acesta ca să o iei". Saprichie nicidecum nu voia să-l asculte, ci se sîrguia spre pierzarea cea veşnică, pierzînd viaţa nesfîrşită pe care era să o cîştige prin lovirea de sabie ce avea să o primească peste grumaji.

Văzînd Sfîntul Nichifor că Saprichie a căzut cu totul din sfînta credinţă şi s-a lepădat de Hristos, adevăratul Dumnezeu, a început a striga cu glas tare către călăi: "Eu sînt creştin şi cred în Domnul nostru Iisus Hristos, de Care Saprichie s-a lepădat! Deci, tăiaţi-mă pe mine în locul lui". Călăii n-au îndrăznit să-l ucidă fără voia ighemonului şi toţi se mirau că de bună voie se oferă morţii, strigînd: "Sînt creştin şi zeilor voştri nu mă închin şi nu voi jertfi".

Atunci unul din călăi, alergînd la ighemon, i-a spus că Saprichie făgăduieşte să aducă zeilor jertfă, dar este altul care voieşte să moară pentru Hristos şi care strigă cu glas tare: "Sînt creştin şi zeilor voştri nu voi jertfi, iar împărăteştile porunci nu le ascult". Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca pe Saprichie să-l slobozească, iar pe acel creştin să-l taie cu sabia. Deci a fost tăiat pentru Hristos capul Sfîntului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile ale lunii Februarie, şi s-a dus, bucurîndu-se, către Hristos Domnul, ca să ia cununa biruinţei din dreapta Lui şi să stea în ceata sfinţilor mucenici, care slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune, slavă şi stăpînire în veci. Amin.

Vietile Sfintilor Februarie

Sfântul Prooroc Zaharia (din cei 12), care era din seminţia lui Levi (+520 î.Hr.)

Pomenirea Sfîntului Prooroc Zaharia

(8 februarie)

Zaharia se tîlcuieşte pomenire a lui Dumnezeu. El era din neamul lui Israil şi din seminţia lui Levi, fiu al lui Varahie şi s-a născut în Galaad. A venit din pămîntul haldeilor, fiind bătrîn, şi, cînd se afla acolo, a proorocit multe poporului israelitean şi a făcut multe semne, spre dovadă. Acesta a zis lui Iosedec că va naşte un fiu şi că va fi preot al Domnului în Ierusalim. El a binecuvîntat şi pe Salatiil, pentru fiul său, zicîndu-i: Vei naşte fiu şi-i vei da numele Zorobabel. În vremea lui Chir, împăratul perşilor, i-a dat semn despre Cris, împăratul lidenilor. El a proorocit încă şi despre prădarea Ierusalimului, despre sfîrşitul lui şi despre începutul şi sfîrşitul neamurilor. Apoi despre surparea templului, pînă în sfîrşit şi despre încetarea proorocilor, a preoţilor iudei, a sîmbetelor şi pentru îndoita judecată. În sfîrşit, mai proorocind şi multe altele, a adormit în pace, la adînci bătrîneţi.

***

Numele Zaharia se tâlcuieşte: pomenirea lui Dumnezeu. El era din neamul lui Israel din seminţia lui Levi, şi s-a născut în Galaad. A venit apoi în Ierusalim din ţara caldeilor, bătrân foarte; şi aflându-se acolo, a proorocit multă vreme poporului şi a dat multe semne pentru dovedirea celor grăite de el. A spus lui Iosedec, că va naşte fecior şi se va face preot al Domnului în Ierusalim. A binecuvântat pe Salatiil pentru fiul său, zicându-i: tu vei naşte fiu şi vei pune numele lui Zorobabel. Şi în vremea lui Cirus, împăratul perşilor, a dat semn, despre Cresus, împăratul Lidiei. Şi a mai înfăţişat cele cu privire la prădarea Ierusalimului, la sfârşitul lui Israel, la începutul şi sfârşitul limbilor şi la dărâmarea templului; şi cu privire la încetarea proorocilor, a preoţilor şi a sâmbetelor, şi cu privire la judecata a doua. Şi proorocind şi alte multe, a răposat în bătrâneţi bune; şi a fost îngropat aproape de mormântul proorocului Agheu.

***

Zaharia a fost al unsprezecelea dintre cei doisprezece Proroci Mici, care împreună cu Agheu l-au convins pe Împăratul Zorobabel să refacă Templul de la Ierusalim. Zaharia a proorocit intrarea slăvită a lui Hristos în Ierusalim: „Iată împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”. (Zaharia 9: 9). El a mai proorocit şi vânzarea lui Iuda, pentru treizeci de arginţi: „Şi mi-au cântărit simbria mea, treizeci de arginţi” (Zaharia 11: 12); de asemenea, părăsirea lui Hristos de către apostolii Săi la ceasul Pătimirii: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Zaharia 13:7 [?]); (Matei 26: 31; Marcu 14: 27). Proorocul Zaharia mai este numit şi „văzătorul secerii”, căci a avut o vedenie în care se pogora o seceră din cer, ca să-i secere pe păcătoşi, mai ales pe hoţi şi pe hulitorii Numelui lui Dumnezeu. Zaharia a murit în partea a doua a domniei lui Darius Istaspe, cam pe la anul 520 înainte de Hristos.

Vietile Sfintilor Februarie