Arhimandrit Ilie Cleopa - Predica la Sfantul Ierarh Nicolae (6 decembrie)

Pictor Ovidiu Vasile

Predica la Sfantul Ierarh Nicolae

  (6 decembrie)

În Mira Lichiei, Sfinte, sfințitor te-ai arătat. Că Evanghelia lui Hristos, Cuvioase, plinind-o, ți-ai pus sufletul tău pentru poporul tău... (Condacul praznicului)

 lubiți credincioşi,

Astăzi a sosit pomenirea cea de peste an a Sfântului și slăvitului lerarh Nicolae, marele facător de minuni de la Mira Lichiei. Cine oare din Biserica creștină dreptmăritoare nu a auzit de acest sfânt și preaslăvit ierarh? În care parte a lumii creștine nu s-a auzit de numele și de minunile lui? Care țară creștină ortodoxă nu are mulțime de biserică înălțate întru numele și în cinstea Sfântului lerarh Nicolae, spre slava Preabunului Dumnezeu, care 1-a mărit și pe pământ și în cer? Care creştin ortodox l-a chemat pe Sfântul Nicolae în ajutor la necazurile și nevoile sale și nu a simțit în grabă, prin el, mila și îndurarea Preabunului Dumnezeu?

Deci, frații mei, deoarece astăzi se prăznuiește ziua Sfântului Nicolae, se cuvine să vorbim, după a noastră putere, despre viața, petrecerea și minunile acestui mare lerarh al Bisericii lui Hristos. Căci auzind noi viața și ostenelile sfinților, ne întărim în credință și în evlavie către Dumnezeu și către sfinții Lui și ne silim să le urmăm credința.

Sfântul lerarh Nicolae s-a născut în părțile Lichiei din Asia Mică, într-o cetate care se numea Patara, din părinți cinstiți și dreptcredincioşi. Tatăl său se numea Teofan, iar maica lui Nona. Rugându-se ei lui Dumnezeu, li s-a dăruit acest copil binecuvântat pe care l-au numit Nicolae, care se tâlcuieşte "biruitor de popor", căci cu adevãrat s-a arătat biruitor al răutății, aşa binevoind Dumnezeu, spre folosul de obşte al lumii. Copilul a fost sfințit, cu darul lui Dumnezeu, din pântecele maicii sale, căci miercurea şi vinerea nu primea mâncare decât o dată, seara, şi sugea numai din sânul drept.

Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învățătura dumnezeieştii Scripturi, pe care a deprins o bine cu ajutorul Sfântului Duh, făcându-se iscusit, atât in învățătură, cât şi în lucrarea faptelor bune. De prietenii deşarte şi de vorbe nefolositoare cu totul se ferea. Iar spre femei nici a căuta la fața lor nu îndrăznea, căci avea mintea curată şi totdeauna vorbea cu Dumnezeu şi zăbovea la rugăciune in sfintele biserici, dupä cum zice proorocul: Ales-am a fi lepădat in casa lui Dumnezeu, mai bine decât a locui in locașurile păcătoșilor (Psalmul 83, 11), devenind însuşi biserică a Dumnezeului Celui viu. Apoi postea zile in şir, iar noaptea priveghea la rugăciune până dimineața, încât întrecea pe mulți de vârsta lui şi nu se vedea la dânsul nici un nărav tineresc, ci numai obiceiurile cele bune ale omului înțelept şi bătrân.

Fericìtul Nicolae avea un unchi episcop, cu acelaşi nume ca dânsul, care l-a luat la sine de ucenic. Şi primind episcopul pe tănărul bătrân, care avea înțelepciune şi viață curată, l-a suit prin treptele cele sfinte la preoție. lar când l-a hirotonit, episcopul a zis către credincioşi: „ lată, fraților , văd un nou soare răsărind la marginea pământului, arătându-se către cei întristați ca o mare mângâiere. Fericită va fi turma care va avea pe acest păstor , căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciți şi la pășunea bunei credințe îi va duce pe dânşii. Apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor din nevoi” . Această proorocie s-a împlinit întocmai. Deci primind Sfântul Nicolae dreapta preoției, a sporit atât in măsura postului. cât şi in neîncetate rugăciuni.

In acea vreme, părinții fericitului Nicolae s-au mutat la cele veşnice, iar el rămânând moştenitor al averii lor, a împărțit-o la săraci, pentru că nu se uita la bogăție, nici nu se îngrijea pentru sporirea ei, ci, lepădând toate grijile lumii, se sârguia cu toată osârdia a sluji lui Dumnezeu, precum zice psalmistul: Către Tine, Doamne, am ridicat sufíetul mee, învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Spre Tine m-am aruncat de la naștere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu (Psalmul 21, 10).

 

 lubiți credincioşi,

Mâna Sfântului Nicolae era întinsă spre săraci din tinerețile sale. lată cum a miluit pe un om sărac din oraşul său: Era un om care avea trei fete. Şi pentru că nu avea cu ce trăi, se gândea să le dea spre desfrânare, ca prin aceasta să-şi câştige existența. Căci sărăcia şi lipsa aruncă pe om în multe păcate. Auzind de aceasta Sfântul Nicolae şi fiind foarte milostiv, a miluit pe acest sărac înir-un chip cu totul minunat. Fericitul s-a dus noaptea pe ascuns la casa săracului și i-a aruncat o pungă cu galbeni pe fereastră, apoi s-a întors la casa sa neştiut de nimeni. Deci aflând banii, tatăl a mulțumit lui Dumnezeu şi cu ei şi-a căsătorit prima fiică.

După un timp, Sfântul Nicolae a aruncat noaptea ptin fereastra săracului o altă pungă cu galbeni şi îndată s-a facut nevăzut. Aşa a căsătorit cu ei şi pe a doua fiică, scăpând-o şi pe aceasta de păcatul cel cumplit a1 desfrânării. Iar când a aruncat Sfântul Nicolae pe fereastră şi a treia pungă cu galbeni, pentru cea de a treia fiică, îndată tatăl fetelor a fugit după el şi, ajungându-l, l-a cunoscut şi i-a mulțumit cu lacrimi pentru marea lui milostivire. Apoi plăcutul lui Dumnezeu Nicolae I-a mângâiat și l-a rugat cu jurământ să nu spună nimănui taina aceasta. Aşa a scăpat Sfântul Nicolae pe cele trei fete de desfrânare.

Altădată dorind sfàntul să se închine la Mormântul Domnului, a pornit cu o corabie spre Sfintele Locuri. Deci călătorind in preajma Egiptului, Sfântul Nicolae a văzut că diavolul a intrat in corabie, voind să o scufunde pe ea, şi a spus desprc aceasta corăbierilor. Şi nu mult timp dupã aceea, i-a cuprins o mare furtună încât toți îl sileau să se roage lui Dumnezeu ca să-i scape cu viață. Şi cum a întins Sfântul Nicolae mâinile la rugăciune, îndată a încetat furtuna şi au ajuns cu bine la Mormântul Domnului. Apoi cuviosul s-a închinat la Golgota, unde S-a răstignit Hristos pentru noi păcătoşii, şi s-a rugat fierbinte la Mormântul dătător de viață şi la toate Sfintele Locuri pe unde a trăit Mântuitorul.

Apoi întorcându-se cu corabia în Lichia, alesul lui Dumnezeu, Nicolae, s-a retras din nou in mănăstirea unchiului säu. Acolo, pe cand se ruga, a auzit de sus acest glas: „Nicolae, să intri în nevoința poporului, dacă doreşti să fii încununat!”. Prin aceasta Dumnezeu îl chema la arhierie, să fie păstor şi povățuitor de suflete.

Înțelegând voia Domnului, Sfântul Nicolae a împlinit porunca ascultării. Deci, îndemnat fiind de Duhul Sfânt, a intrat in biserica Mirei atunci cänd episcopii din părțile acelea aşteptau, din descoperire dumnezeiască, să hirotonească arhiereu pe primul care va veni la slujba Utreniei. Aşadar a fost dus la episcopi şi a fost hirotonit arhiereu. Vedeți cine este vrednic de păstorie? Vedeți pe cine alege Dumnezeu la preoție şi arhierie? Nu pe cel ce are cinste, bogăție şi multă ştiință, ci pe cel care are credință mare, dragoste multă, smerenie şi viață sfântă. Altfel, vai de păstorul care este nevrednic de darul preoției! Iai de turma care este condusă de păstori înrăiți! Şi a ajuns Sfântul Nicolae mare ierarh al Bisericii lui Hristos şi mitropolit al Mirei Lichiei. lar viața lui era plină de milostenii, de post și rugăciune, de smerenie și blândețe, încât strâlucea ca un stâlp de foc în mijlocul poporului şi era mare făcător de minuni. Că pc mulți bolnavi îi vindeca cu rugăciunea şi hrănea pe săraci, pe orfani şi pe văduve, pe cei ce călătoreau pe mare îi izbăvea de primejdii, pe cei condamnați la moarte îi izbăvea de ucidere şi in timp de foamete îndrepta corăbiile cu grâu spre Mira Lichiei.

Mai apoi însă împărații Dioclețian şi Maximilian au început o grea persecuție impotriva creştinilor. Atunci mulți ierarhi, printre care şi Sfântul Nicolae de la Mira Lichiei, au fost închişi, pătimind multe chinuri pentru Hristos. Dar în anul 313, Sfântul Constantin cel Mare dànd libertate creştinilor, a fost eliberat din închisoare şi Sfântul Nicolae.

Întorcându-se la scaunul său din Mira, acolo îl aşteptau mii de credincioşi: săraci, bolnavi şi văduve. lar el, binecuvantându-i, ii hrănea cu cuvântul, cu rugăciunea şi cu darul Sfântului Duh, vindecând nenumărate suferințe şi boli fără leac. Astfel, vestea minunilor sale a ajuns până la Sfântul împărat Constantin şi la mama sa Elena.

În anul 325 s-a adunat în Niceea primul mare Sinod a toată lumea, la care a luat parte şi Sfântul Nicolae. Atunci a fost condamnată erezia lui Arie care înșela pe mulți. La acest sinod Sfântul Nicolae a apărat cu atâta răvnă credința ortodoxă, încât a indrăznit să-i dea două palme lui Arie cel blestemat. Sfântul împarat Constantin s-a mâhnit de această și a luat de la Sfântul Nicolae omoforul și Evanghelia pe care o ținea în mâini. Dar noaptea Măntuitorul i-a dat din nou Evanghelia în mâini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul. Deci, apărând dogma Preasfintei Treimi. Sinodul Sfinților Părinți a dat anatemei pe ereticul Arie, iar Sfântul Nicolae s-a întors din nou la scaunul stau.

Odată, trei voievozi au fost clevetiți la împăratul Cotistantin că ar unelti împotriva lui. Auzind impăratul aceasta, i-a aruncat în temniță și i-a condamnat la moarte. Iar ei, fiind în lanțuri, se rugau cu lacrimi la Dumnezeu și la păstorul cel bun, Nicolae, să-i scape de moarte, că sunt nevinovați.

Atunci marele ierarh s-a arătat noaptea în vis impăratului Constantin și i-a zis: „lmpărate, nimic să nu faci voievozilor acetora, că sunt nevinovați! ” . Dimineată, cand trebuia să le taie capetele, împăratul a trimis poruncă să-i elibereze. Așa ajuta marele ierarh pe toți cei condamnați pe nedrept și-i elibera din legături. Așa ajută el și acum tuturor celor ce sunt judecați și pedepsiți cu nedreptate.

Altădată era mare foamete in Mira Lichiei și locuitorii cetății duceau mare lipsă, fiind amenințați să moarta de foame. Atunci Sfântul Nicolae s-a arătat noaptea unui neguțator din Italia care umpluse o corabie de grau și, dându-i trei galbeni arvună, i-a zis:

„Vindeți grăul în Mira Lichici, căci estc în marc lipsă” . Așa a izbăvit cetatea sa de foamete. La fel când era furtună pe mare și oamenii cereau ajutorul lui, marele păstor se arăta in veșminte arhierești la cârma corăbiilor și, certând vânturile, îndrepta corăbiile spre limanuri, salvându-le de înecare. Dar și după mutarea sa Sfântul Nicolae s-a dovedit apărător și izbăvitor al marinarilor , încât nu numai creștinii, ci și necreștinii poartă pe vase icoana Sfântului Nicolae. patronul tuturor corăbierilor.

Ajungând la adânci bătrâneți, Sfântul Nicolae și-a binecuvântat credincioșii, dându-le sfatul cel mai de pe urmă. Apoi a adormit cu pace la 6 decembrie în anul 342. Moaștele sale au rămas în biserica Mirelor mai mult de 500 dc ani, și multi veneau acolo și primeau ajutor și sănătate. Dar în secolul al Xl-lea, ocupând turcii otomani Asia Mică, moaștele sfântului de la Mira erau amenințate. Atunci, cu rănduiala lui Dumnezeu, în primăvara anului 1087, moaștele Sfântului Nicolae au fost furate de italieni din Mira Lichiei și duse în orașul Bari din sudul Italiei. La 9 mai 1087 au fost așezate în biserica Sfântului Ștefan la malul mării. Mai târziu, în secolul XIX, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae a fost adusă și așezată în biserica Sfântul Gheorghe Vechi din București, unde se află și astăzi.

lubiți credincioşi,

Astăzi prăznuim pe unul din sfinții cei mai mari și mai iubiți de credincioși. Sfântul lerarh Nicolae este patronul marinarilor și al copiilor, salvatorul celor din temniță și din primejdii, ajutătorul săracilor și al celor nedreptățiți, protectorul fecioarelor și al călugărilor. Astăzi se fac slujbe frumoase în toate bisericile din țara noastră, în care avem mii de sfinte locașuri cu hramul Sfântului lerarh Nicolae. Astăzi este bucurie în casele creștinilor unde se află icoana sfântului și unde nu puțini tineri și bătrâni îi poartă numele. Să ne bucurăm cu toții astăzi și să prăznuim duhovnicește praznicul Sfântului lerarh Nicolae, ocrotitorul tuturor creștinilor și nu mai puțin al românilor, care au atăta evlavie la el și-i citesc mereu acatistul.

Câte nu avem de învătat din viața și faptele Sfântului lerarh Nicolae! Mai întâi el ducea o viață îngerească. Avea credință tare în Dumnezeu și trăia în desăvârșită feciorie. Mari sunt aceste două virtuți creștine, credinta curată și viața în feciorie neîntinată, și mult ajutor dau creștinilor. Cu aceste două mari virtuți, mulți creștini au dobândit raiul; alții prin mănăstiri au sporit în sfințenie, iar alții au primit harul Duhului Sfânt și au fost numărați în ccata sfinților.

La acestea Sfântul lerarh Nicolae a adăugat încă o altă virtute dumnezeiască, anume milostenia. Putini sfinți au fost milostivi ca Sfântul Nicolae. El împărțea la săraci tot ce avea, iar pe cei din nevoi și primejdii îi izbăvea de pedeapsă și de moarte cu rugăciunile sale. Pentru aceasta l-a învrednicit Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu darul facerii de minuni și al vindecării suferințelor omenești. Căci mare putere are milostenia, fraților! Milostenia materiale și duhovnicească a împodobit sufletele sfinților și ale părinților noștri.

Credința, feciorìa, adică înfrânarea poftelor , şi milostenia sunt cele trei mari virtuți care l-au încununat pe Sfântul Nicolae cu darul facerii de minuni şi I-au numărat printre cei mai mari ierarhi şi apăratori ai Ortodoxiei, atât de iubit nouă tuturor. Aceasta se spune şi in troparul lui: „ Îndreptă tor credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate, părinte Iearhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre” .

Să iubim pe sfinții lui Dumnczeu şi să le urmăm credința. Să iubim virtuțile pe care le-au iubit sfinții lui Dumnezeu şi să le implinim şi noi în viață ca să ne învrednicim de viața cea veşnică împreună cu sfinții, in lumina lui Hristos. Să iubim şi să apărăm dreapta credință ortodoxă, atacată acum de atâtea secte şi învățături rele. Să iubim apoi viața curată, fecioria şí înfrânatea, fară de care nu ne putem mântui. Toate păcatele se fac în afară de trup, spune Sfântul Apostol Pavel, dar desfrânarea se face in trup, care este templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6, 18-19).

Cine pierde această mare virtute şi cade în păcate trupeşti, alungă de la el pe Duhul Sfânt şi şi face trupul templu al iadului, spre osândă veşnică. Ați văzut cum a salvat Sfântul Nicolae pe cele trei fete de la desfrânare. Salvati pe copii, pe fiii dumneavoastră de păcatul cel ucigaş al desfrânării. Amintiți-vă de cuvintele Sfântului Pavel: Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânații îi va judeca Dumnezeu (Evrei 13, 4). Desfrânarea omoară sănătatea trupului şi a sufletului, dezbină familia, scurtează viața şi aruncă pe om in osânda veșnică.

Să iubim şi milostenia creştină, mila față de tot omul de lângă noi, care nu are ce mânca sau moare părăsit de toți; care cere un cuvânt bun, un stat, o carte, un mic ajutor omenesc. Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui (Matei 5, 7), zice Hristos. Fericiți sum acei creştini care iubesc aceste trei mari fapte bune: credința dreaptă, curăția trupului şi milostenia. Acestea, împreună cu rugăciunea şi smerenia, cu răbdarea şi nădejdea, ne duce cel mai uşor întru împărăția lui Dumnezeu .

Să cerem aşadar ajutorul Sfântului Nicolae in toată viața noastră, să-i citim adeseori acatistul, să urmăm blăndeții şi smereniei lui şi să nu uităm că suntem în postul Crăciunului, că suntem datori sa ne spovedim la preot cu toată familia, să ne facem canonul dat, apoi să ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos.

De încheiere, să cerem mereu ajutorul Sfântului Nicolae, adresându-i această scurtă rugăciune: „Sfinte lerarhe Nicolae, mare făcătorule de minuni, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Daniel Siegfriedsohn - Arhive istorice - OMAGIU - Ecaterina Teodoroiu în uniformă de cercetaș

Artist Olga Shirnina/Klimbim 

OMAGIU: Ecaterina Teodoroiu în uniformă de cercetaș.

Puțini știu că și această cunoscută fotografie colorizată de celebra artistă Olga Shirnina/Klimbim din Moscova se datorează faptului că la începutul anului 2017 D.S. i-a trimis originalul alb-negru descoperit de el în arhive, date cu privire la culoarea uniformei, a părului, rugând-o să o transforme în operă de artă color, ca un omagiu adus centenarului morții eroinei! Artista rusoaică la început a ezitat să o posteze pe facebook fiind o perfecționistă dar la insistențele lui D.S. care intuia succesul colorizării a postat-o pe facebook, după cum se poate vedea, chiar de centenarul morții Ecaterinei Teodoroiu - 22 august 2017!!! 

Thank you, Olga Shirnina!

Ecaterina Teodoroiu (14 ianuarie 1894-22 august 1917) în uniformă de cercetaș (fotografie descoperită în arhive de D. S.). "11 Noiemb 1916, Vineri/ În skimbul respectului ce mi-l dai. Te rog să primești mikul kip al meu Fiind rănită în spitalul militar Voluntară Toderoiu Lili Șc Cercetașe București". Acesta este textul scris cu mâna ei de eroină pe verso-ul fotografiei pe care o purta la ea. Descifrarea textului am făcut-o cu oarecare greutate și cu mare emoție.

Este o fotografie valoroasă, Ecaterina încă mai poartă în jurul gâtului cozile lungi pe care și le-a tăiat la moartea fratelui său, când s-a înrolat voluntară în Armata Română în Războiul de Reîntregire a Neamului (1916-1919).

Sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu - Ioanna D'Arc a României și-a dat viața pentru țară pe frontul din Moldova, la 22 august 1917 în Bătălia de la Mărășești, după ce rănită fiind, a cerut să se întoarcă pe câmpul de luptă în fruntea soldaților ei.

"Venită din Oltenia la București, Ecaterina Teodoroiu s-a înscris la Școala de fete, apoi s-a înrolat ca cercetaș. După intrarea României în Primul Război Mondial, participă pe front ca soră medicală. Iar atunci când fratele ei, Nicolae, i-a murit în luptele grele de la Jiu, a hotărât că trebuie să-și slujească țara în locul lui. Nu a apucat să vadă în 1918 împlinit idealul național, România Mare, de la sfârșitul acestui război cumplit în care micul regat al României, între inamici și aliați, a pierdut pe front aproape un milion de soldați! Ce inimă curajosă, ce suflet curat!

Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 16 ianuarie 1894 în satul Vădeni/Târgu-Jiu, într-o familie de țărani săraci, cu opt copii. Clasele primare le-a urmat la Vădeni, apoi la Târgu Jiu. Între anii 1909-1916 a făcut studii gimnaziale și a absolvit o școală de infirmiere la București. În 1913, elevă în anul V de liceu, s-a înscris ca cercetașă în Asociația Cercetașilor Români, Cohorta ''Pastorul Bucur'' din București, iar din 1914 era cunoscută ca bună cercetașă în cohorta gorjeană de la Târgu-Jiu, unde activa pe timpul vacanței.

După intrarea României în Primul Război Mondial, Ecaterina participă pe front ca soră medicală, iar în toamna anului 1916 când fratele ei Nicolae i-a murit în luptele grele de la Jiu, această inimoasă fată gorjancă a hotărât că trebuie să-şi slujească țara în locul lui.

În luptele din 6 noiembrie 1916 din apropiere de Filiaşi a fost rănită de un obuz la ambele picioare, fiind evacuată la Bucureşti şi ulterior la Spitalul „Regele Ferdinand” din Iaşi. Cu prilejul vizitei M.S. Regina Maria, aceasta a recompensat-o cu 400 lei lunar, acordându-i totodată gradul de sublocotenent onorific, pentru a-i conferi autoritate în faţa trupei.

Colonelul Constantin Pomponiu fost comandant al Regimentului 43/58 Infanterie nota:

”Aceşti bani nu-i cheltuia pentru ea, decât foarte puţin, fiind şi foarte sobră ajuta soldaţii, ridicându-le traiul cu ce se putea cumpăra în acele timpuri; regimentul având grijă pentru mâncarea şi îmbrăcămintea ei, echipată cu aceeaşi uniformă ca şi ofiţerii. Deşi avea un fizic nu tocmai forte la vedere, însă a fost totdeauna sănătoasă, chiar călărea foarte bine. La toate marşurile inerente intrării Regimentului pe front a mers tot timpul pe jos în fruntea plutonului său pe care-l antrena prin exemplul şi însufleţirea sa patriotică, cu toate că purta carabină, cartuşele necesare 160, precum şi grenade, totdeauna am văzut-o neobosită şi cu moralul ridicat”.

Pentru faptele sale de arme, Comandamentul Marii Legiuni a Cercetașilor i-a decernat Ecaterinei Medalia ''Virtutea Cercetășească'' de aur, iar prin Înaltul Decret nr. 191 din 10 martie 1917, publicat în Monitorul Oficial nr. 292 din 16 martie 1917, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Război nr. 12678 din 10 noiembrie 1916, ''domnișoara Teodoroiu Ecaterina din Legiunea de Cercetașe 'Domnul Tudor' a fost distinsă cu Medalia 'Virtutea Militară' de război clasa a II-a pentru vitejia și devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă. S-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiași''.

Maiorul C. Ștefănescu scria cu vie emoție:

”A fost evacuată în Spitalul Liceului Național din Iași unde prin bunătatea M.S. Regina a primit o deosebită îngrijire care a reabilitat-o în scurt timp. Tot timpul M.S. i-a oferit cadouri și i-a servit din caseta particulară leafă de sublocotenent de campanie.

A cerut să fie din nou trimisă pe front și a plecat cu Regimentul 43/59 în uniformă de ofițer. Generalul Broșteanu i-a oferit un loc la ambulanța Diviziei ca soră de caritate. A refuzat, solicitând favoarea de a mai lua parte la un singur atac. L-a dat la 22 august 1917 pe Dealul Secului în fruntea plutonului când aplecându-se și asupra unui grav rănit în luptă a fost lovită de moarte de un glonț în inima ei prea mare. A vrut să răzbune țara cotropită de vrăjmaș și să arate că și o femeie e vrednică de sublime acte de eroism. Dumnezeu nu are ce ierta acestei copile nevinovate care se va prezenta la Judecata de Apoi cu fruntea de eroină înconjurată de aureola de recunoștință a întregului Neam Românesc.”

Ecaterina Teodoroiu nu a apucat să vadă în anul 1918 împlinit idealul naţional, România Mare, de la sfârșitul acestui război cumplit în care micul regat al României, între inamici şi aliaţi, a pierdut aproape un milion de oameni!

Daniel Siegfriedsohn - Arhive istorice

Dumnezeu să-l odihnească! Petre Țuțea

 fericiticeiprigoniti

Dumnezeu să-l odihnească!

Petre Țuțea

,,Comunismul de pildă: premisa lui majoră e egalitatea reală, absolută, a oamenilor, în nici unul din regnurile cunoscute nu există egalitate – nici în regnul mineral, că aurul nu e egal cu cărbunele, nici în regnul vegetal, că plantele nu sunt egale, și nici în regnul animal, că pisica nu e egală cu leul, cel puțin ca forță. Și nici în specia om nu funcționează, cu atât mai mult, principiul egalității. E damnat esențial comunismul prin premisa lui majoră: egalitatea reală a oamenilor, care este o utopie”

"Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel."

"La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic".

fericiticeiprigoniti.net

Viaţa şi pătimirea Sfintei Muceniţe Varvara (4 decembrie)

 

Viaţa şi pătimirea Sfintei Muceniţe Varvara

(4 decembrie)

În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea ca lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decît numai pe ea şi care, cu vîrsta, s-a făcut foarte frumoasă la faţă, încît nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumuseţea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt, cu mare meşteşug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase şi în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rînduindu-i acolo femei purtătoare de grijă şi slujnice, fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumuseţea fiicei sale de către poporul cel simplu şi de neamul de jos, căci socotea că nu sînt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea faţa cea prea frumoasă a fiicei sale.

Deci vieţuind fecioara întru acele palate înalte de pe turnul acela, se mîngîia privind de sus la zidirea lui Dumnezeu cea dintru înălţime, ca şi la cea de jos, la lumina cerului şi la frumuseţea pămîntului. Odată privind spre cer şi luînd seama la strălucirea soarelui, la alergarea lunii şi la frumuseţea stelelor, a zis către păzitoarele care petreceau împreună cu dînsa şi către slujnice: "Cine le-a făcut pe acestea?". Aşijderea, căutînd şi la frumuseţea cea de pe pămînt, la verdeaţa cîmpului, la pomi, la grădini, la munţi şi la ape, întreba: "A cui mînă a zidit toate acestea?", iar cele ce-i stăteau înainte i-au zis: "Toate acestea le-au zidit zeii". Apoi fecioara a întrebat: "Care zei?". Răspuns-au ei slujnicele: "Zeii aceia pe care îi cinsteşte tatăl tău şi-i ţine pe ei în palatul său, care sînt de aur, de argint, de lemn şi se închină lor; acei zei au zidit toate acestea cîte le vedeţi cu ochii", dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se îndoia şi zicea în sine: "Zeii pe care îi cinsteşte tatăl meu sînt făcuţi de mîini omeneşti. Pe cei de aur şi de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) şi pe cei de piatră i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei făcuţi au putut zidi această luminată înălţime cerească şi o frumuseţe ca aceasta pămîntească, neputînd ei singuri nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mîinile?"

Astfel, cugetînd întru sine, ea căuta adeseori spre cer, ziua şi noaptea, şi din zidiri se sîrguia a cunoaşte pe Ziditorul. Odată ea privind mult la cer şi fiind cuprinsă de o mare dorinţă ca să ştie cine a făcut acea înălţime cu bunăcuviinţă şi acea lăţime şi strălucire a cerului, deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar şi i-a deschis ochii minţii, pentru cunoştinţa nevăzutului, neştiutului şi neajunsului Dumnezeu, care, cu înţelepciune a zidit cerul şi pămîntul. Şi zicea întru sine: "Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nici o mînă omenească. Acela singur este făcător şi pe toate cu mîna Sa le zideşte. Unul trebuie să fie cel ce a întins lăţimea cerului, a întemeiat greutatea pămîntului şi străluceşte din înălţime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii şi cu lumina stelelor, iar jos înfrumuseţează pămîntul cu copacii şi cu felurite flori şi-l adapă pe el cu rîuri şi cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le ţine, pe toate le cîrmuieşte, pe toate le viază şi pentru toţi mai înainte poartă de grijă".

Aşa învăţa fecioara Varvara, a cunoaşte pe Făcătorul din făpturi, încît se împlineau asupra ei cuvintele lui David: "Cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mîinilor tale am gîndit". Cu acea învăţătură s-a aprins în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti şi a ars sufletul ei cu văpaia doririi lui Dumnezeu, încît nu avea odihnă ziua şi noaptea; numai la acestea într-una cugeta şi de aceasta întruna dorea ca să ştie cu adeverire pe Dumnezeu şi Ziditorul a toate.

Şi nu putea avea învăţători pe nimeni din oameni, care să-i descopere tainele sfintei credinţe şi s-o povăţuiască la calea mîntuirii, pentru că nu era cu putinţă nimănui a veni la dînsa, afară de slujnicele cele orînduite, căci Dioscor, tatăl ei, avea pentru dînsa mare pază. Însă singur Duhul Sfînt, învăţătorul cel preaînţelept şi povăţuitor, o învăţa pe dînsa dinăuntru nevăzut, cu tainica insuflare a darului Său şi lucra în mintea ei cunoştinţa adevărului. Fecioara era pe acel turn ca o pasăre deosebită, la cele de sus cugetînd, iar nu la cele de jos, pentru că nu se lipea inima ei de nimic din cele pămînteşti: nu iubea aurul, nici mărgăritarele cele de mult preţ, nici pietrele cele scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe fecioreşti, nici de nuntă nu gîndea vreodată; ci numai spre Unul Dumnezeu avîndu-şi tot cugetul său, s-a robit cu dragoste Lui.

Venind vremea fecioarei ca să fie logodită cu bărbat, mulţi tineri bogaţi, de neam mare şi slăviţi, auzind de frumuseţea ei cea minunată, rugau pe Dioscor ca să binevoiască a le da pe fiica lui în căsătorie. Atunci s-a suit Dioscor în turnul acela la Varvara şi a început a-i grăi despre nuntă şi a-i spune despre tinerii cei frumoşi care caută a o avea pe dînsa mireasă; deci cu care dintre dînşii ar vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plină de înţelepciune, auzind de la tatăl său asemenea cuvinte, s-a roşit la faţă ruşinîndu-se nu numai a auzi, ci şi a gîndi la nuntă; şi în tot chipul s-a lepădat de dînsa, neînvoindu-se cu sfatul tatălui său, pentru că mare pagubă îşi socotea ei aceasta, adică a-şi vesteji floarea curăţiei sale şi a-şi pierde mărgăritarul cel fără de preţ al fecioriei. Apoi mult sfătuind-o pe dînsa tatăl său, ca să se înduplece voii lui, ea i-a grăit multe cuvinte împotrivă şi la sfîrşit i-a zis: "Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, şi mă vei sili către logodire, apoi aceasta voi face: nu te voi mai numi tată şi eu singură mă voi omorî şi te vei lipsi de fiica ta". Acestea auzindu-le, Dioscor s-a spăimîntat şi s-a dus de la dînsa, neîndrăznind mai mult a-i vorbi. Pe lîngă acestea, cugeta că mai bine va fi cu sfaturi bune decît cu sila a o logodi cu cineva şi nădăjduia ca, după o vreme oarecare, singură îşi va da seama şi va voi a se mărita.

După aceasta s-a gîndit să se ducă într-o cale depărtată pentru oarecare trebuinţă, socotind că fără dînsul Varvara se va mîhni şi, cînd se va întoarce, mai cu înlesnire se va îndupleca a-i asculta sfatul şi porunca lui. Deci, plecînd Dioscor în cale a poruncit ispravnicului casei, ca să zidească o baie cu multă cheltuială şi cu meşteşug iscusit, lîngă scăldătoarea care era în grădina lui; iar la baie a poruncit ca să fie două ferestre într-un perete, ce era dinspre miazăzi. Apoi a poruncit ispravnicilor săi să o lase liberă pe Varvara, ca să se pogoare din turn şi să umble oriunde va voi şi să facă orice-i va plăcea. Se gîndea Dioscor astfel, că fiica lui, vorbind cu mai mulţi oameni şi văzînd multe fecioare logodindu-se şi măritîndu-se, va voi şi ea a se mărita cu un bărbat.

După plecarea lui Dioscor în cale depărtată, fecioara Varvara, avînd libertate a intra şi a ieşi din casa sa şi putînd, fără oprire, a avea vorbă cu oricine ar voi, s-a împrietenit cu nişte fecioare creştine şi auzind de la dînsele despre numele lui Iisus Hristos, îndată s-a bucurat cu duhul de numele acela. Apoi a dorit să ştie de la dînsele despre Domnul, mai cu amănuntul, iar acelea îi spuseră ei toate cele despre Hristos, despre Dumnezeirea Lui cea negrăită, despre întruparea din Preacurata Fecioara Maria, despre patima Lui cea de bunăvoie şi învierea, despre judecata ce are să fie şi despre veşnica muncă a închinătorilor de idoli; după aceea despre bucuria cea nesfîrşită a creştinilor celor credincioşi întru împărăţia cerurilor.

Acestea toate ascultîndu-le, Varvara se îndulcea cu inima, ardea cu dragostea către Hristos şi dorea botezul. Apoi s-a întîmplat în vremea aceea că a venit acolo un preot din Alexandria în chip neguţătoresc, despre care înştiinţîndu-se Varvara, l-a chemat la ea şi a învăţat de la dînsul, în taină, cunoştinţa Ziditorului tuturor şi Atotţiitorului Dumnezeu, cum şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care demult o dorea cu mare rîvnă. Spunîndu-i preotul toate tainele sfintei credinţe, a botezat-o pe ea în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, învăţînd-o pe dînsa mult, s-a dus într-ale sale. Iar Sfînta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu şi se îndeletnicea în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-a făcut mireasă, logodindu-şi fecioria sa Lui, ca să o păzească neîntinată.

În acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatăl său cînd plecase în cale; deci a ieşit odată Sfînta Varvara din turnul său, ca să vadă cum se zideşte baia aceea şi văzînd numai două ferestre la baie, a zis către lucrători: "Pentru ce aţi făcut numai două ferestre? Au nu este mai bine a fi cu trei, ca şi peretele să fie mai frumos şi baia mai luminoasă?" Meşterii au răspuns: "Aşa ne-a poruncit nouă tatăl tău, ca numai două ferestre să facem dinspre miazăzi". Iar Sfînta Varvara stăruia, poruncindu-le să facă şi a treia fereastră în numele Sfintei Treimi. Dar, pentru că meşterii nu voiau să facă aceasta, temîndu-se de tatăl ei, ea le-a zis: "Eu vă voi apăra de tatăl meu şi voi răspunde pentru voi; faceţi precum vă poruncesc". Şi au făcut a treia fereastră la baie, precum le-a poruncit lor. Deci era acolo o scăldătoare (precum s-a zis) lîngă care se zidea baia; acea scăldătoare era îngrădită cu pietre de marmură cioplite. Acolo la scăldătoare venind Sfînta Varvara şi uitîndu-se către răsărit, a însemnat cu degetul pe o marmură chipul Sfintei Cruci, care s-a şi închipuit pe piatră cu degetul cel sfînt al curatei fecioare, ca şi cum s-ar fi săpat cu fierul. Ba încă lîngă aceeaşi baie chiar urmele cinstitelor ei picioare fecioreşti s-au închipuit asemenea pe piatră; apoi din urmele acelea a curs apă şi multe vindecări se făceau acolo, celor ce veneau cu credinţă. Pentru că toate acelea, adică baia cea cu trei ferestre, care era făcută în chipul Sfintei Treimi şi piatra cea de marmură de lîngă scăldătoare, care era cu închipuirea Crucii, cum şi urmele picioarelor Sfintei Varvara au rămas întregi pînă în vremea fericitului Simeon Metafrast, care, după Ioan Damaschin, a scris pătimirea Sfintei Varvara. Acela grăieşte în istoria sa astfel: "Pînă în ziua de astăzi se găseşte scăldătoarea aceea, vindecînd tot felul de boli în poporul cel iubitor de Hristos, pe care dacă ar fi voit cineva a o asemăna cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului, sau cu scăldătoarea oilor, nu ar fi greşit de la adevăr; pentru că şi prin aceea, multe minuni lucrează puterea lui Hristos".

Altădată, preumblîndu-se Sfînta Varvara prin palaturile tatălui său, a văzut zeii, idolii cei fără de suflet, stînd la loc cinstit şi a oftat greu pentru pierderea sufletelor omeneşti, celor ce slujesc idolilor. Apoi a scuipat în faţa idolilor zicînd: "Asemenea vouă să fie toţi cei ce vi se închină şi toţi cei ce cer ajutor de la voi, care sînteţi fără suflet". Acestea zicînd, s-a suit în turnul său şi se sîrguia în rugăciunile sale cele obişnuite şi în posturi, toată mintea sa îndreptînd-o spre gîndirea de Dumnezeu.

După aceasta s-a întors şi Dioscor, tatăl ei, din calea sa şi luînd seama celor ce se lucrase în casa lui, s-a apropiat şi de baia aceea ce se zidise din nou şi văzînd trei ferestre în perete, a început cu mînie a cîrti asupra slugilor şi a meşterilor, pentru că au călcat porunca lui şi n-au făcut numai două ferestre, ci au făcut trei. Iar ei au răspuns: "Nu cu voia noastră am făcut, ci cu a fiicei tale, Varvara, pentru că ea ne-a poruncit nouă să facem trei ferestre, deşi noi n-am vrut". Deci, îndată chemînd Dioscor pe Sfînta Varvara, a întrebat-o: "Pentru ce ai poruncit ca să se facă la baie a treia fereastră?" Iar ea a răspuns: "Mai bine este să fie trei decît două, căci tu, părintele meu ai poruncit să se facă două ferestre în chipul precum mi se pare - a doi luminători cereşti, al soarelui şi al lunii, ca să lumineze baia, iar eu am poruncit ca să se facă şi a treia în chipul luminii celei întreite, pentru că trei sînt ferestrele luminii celei neapropiate, celei negrăite, celei neapuse şi celei neînserate, care luminează pe tot omul ce vine în lume".

Tatăl ei, tulburîndu-se de cuvintele cele noi ale fiicei sale şi cu adevărat minunate, dar neînţelese de el, a luat-o de-o parte şi stînd lîngă baie, unde era Crucea cea închipuită pe piatră cu degetul Sfintei Varvara şi pe care Dioscor încă nu o văzuse, o întrebă pe sfîntă: "În ce chip lumina cea cu trei ferestre luminează pe tot omul, precum ai zis?" Sfînta a grăit: "Ia aminte, părintele meu, şi înţelege cele ce-ţi voi spune: Trei ipostasuri ale unui Dumnezeu în Treime, care vieţuieşte întru lumina cea neapropiată, luminează şi viază toată zidirea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt; pentru aceea am poruncit să facă trei ferestre la baie, ca aceasta una - arătînd cu degetul - să închipuiască pe Tatăl, cealaltă, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfînt, ca şi zidirile să preamărească numele Preasfintei Treimi". Apoi a arătat cu degetul către Crucea cea închipuită pe marmură şi a zis: "Şi am închipuit aici şi semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunăvoinţa Tatălui şi cu lucrarea Duhului Sfînt, pentru mîntuirea omenească s-a întrupat din curata Fecioară şi a pătimit de bunăvoie pe o Cruce ca aceasta, precum îi vezi închipuirea; pentru aceea am închipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei să izgonească de aici toată puterea diavolească".

Acestea grăind, prea înţeleapta fecioară către tatăl său cel împietrit cu inima, despre Sfînta Treime, despre întruparea şi patima lui Hristos, despre puterea Crucii şi despre celelalte taine ale sfintei credinţe, l-a pornit spre mare mînie.

Îndrăcindu-se Dioscor de iuţime şi de mînie şi uitînd dragostea cea firească, a scos sabia şi a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, avînd sabia în mîna sa. Apoi, ajungînd pe mieluşeaua lui Hristos cea fără prihană, s-a întîmplat în acel loc un munte de piatră, care era ca un perete şi, neavînd sfînta unde să fugă de mîinile şi de sabia tatălui său sau mai bine a muncitorului său, avînd scăpare numai pe Dumnezeu, către care ridicîndu-şi ochii cei sufleteşti şi cei trupeşti, ceru de la El ajutor şi apărare. Şi n-a zăbovit Cel Preaînalt, auzind pe roaba sa. Ci degrabă întîmpinînd-o cu ajutorul Său, a făcut de s-a despicat în două înaintea ei muntele cel de piatră, precum odinioară înaintea Sfintei Muceniţe Tecla, care fugea de mîinile celor fără de ruşine. Deci, despicîndu-se piatra, Sfînta fecioară Varvara a fugit în despicătura aceea şi îndată s-a închis piatra la loc după dînsa, dînd sfintei cale slobodă ca să se suie în vîrful muntelui, unde s-a ascuns într-o peşteră de piatră. Iar Dioscor cel mai împietrit decît piatra, nevăzînd înainte pe fiica sa care fugea, se mira cum s-a ascuns de ochii lui căutînd-o cu sîrguinţă multă vreme. Deci, înconjurînd muntele acela şi căutînd pe Varvara a văzut doi păstori pe munte, păscîndu-şi oile lor, care o văzuseră pe Sfînta Varvara fugind la munte şi ascunzîndu-se în peşteră. Suindu-se la dînşii, Dioscor i-a întrebat: "N-aţi văzut pe fiica mea ascunzîndu-se pe aici?" Unul din păstori, fiind milostiv şi văzînd pe Dioscor plin de mînie, vrînd să tăinuiască pe fecioara cea nevinovată, a zis: "N-am văzut-o". Dar celălalt, tăcînd, a arătat cu degetul locul unde se ascunsese sfînta. A alergat Dioscor acolo degrabă, iar pe ciobanul care a arătat pe sfîntă cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu chiar în locul acela, pentru că el însuşi se transformă în stîlp de piatră, iar oile lui în lăcuste.

Dioscor, aflînd pe fiica sa în peşteră, a apucat-o şi a început a o bate fără milă şi, trîntind-o la pămînt, o călcă cu picioarele; apoi, apucînd-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După aceea a închis-o într-o casă mică şi întunecoasă, încuind uşile şi ferestrele şi, pecetluindu-le cu pecete, a pus strajă şi o chinuia pe dînsa cu foame şi cu sete. După aceasta s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Marţian şi i-a spus toate cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor şi crede Celui răstignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credinţa cea părintească. Apoi, scoţînd-o de la închisoare, a adus-o şi a dat-o în mîinile ighemonului, zicînd: "Eu mă lepăd de dînsa de vreme ce şi ea s-a lepădat de zeii mei şi dacă nu se va întoarce iarăşi către dînşii şi nu se va închina lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică şi eu să nu-i fiu tată; iar tu, stăpînitorule ighemoane, munceşte-o pe dînsa precum voieşte stăpînirea ta". Ighemonul, văzînd frumuseţea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviinţa ei şi a început a grăi către dînsa cu blîndeţe, cuvinte bune, lăudînd frumuseţea ei şi neamul cel bun şi o sfătuia să nu se lepede de legile cele vechi părinteşti şi să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor şi întru toate să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moştenitoarea tuturor averilor lui.

Sfînta fecioară Varvara, cu prea înţelepte şi blînde cuvinte mustrînd deşertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea şi preamărea numele lui Iisus Hristos şi se lepădă de toate deşertăciunile pămînteşti, de bogăţii şi de mîngîierile lumeşti, dorind pe cele cereşti. Iar ighemonul o sfătuia pe dînsa să nu necinstească neamul său şi să nu-şi piardă floarea cea prea frumoasă a tinereţilor sale. Apoi, mai pe urmă, a zis: "O! frumoasă fecioară, fie-ţi milă singură de tine şi te sîrguieşte cu osîrdie împreună cu noi, să aduci jertfă zeilor, pentru că mi-e milă de tine şi voiesc a te cruţa, fiindu-mi jale a da la munci şi la răni o aşa frumuseţe. Iar de nu mă vei asculta şi vei petrece nesupusă nouă, apoi mă vei sili pe mine, chiar nevrînd, să te chinuiesc cumplit". Iar Sfînta fecioară Varvara i-a răspuns: "Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu şi însumi voiesc a-I fi Lui jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele; iar zeii tăi nimic nu sînt şi nimic n-au zidit, fiind fără de suflet şi nelucrători. Căci pe aceia singuri îi zidesc mîinile omeneşti, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii păgînilor sînt argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti. Şi toţi zeii păgînilor sînt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut. Aceste cuvinte prooroceşti eu le ascult şi cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate; iar pentru zeii voştri aceasta mărturisesc, că sînt deşerţi şi deşartă este nădejdea voastră într-înşii".

După ce sfînta a grăit aceste cuvinte, ighemonul s-a mîniat şi îndată a poruncit să o dezbrace, pentru care această chinuire era mai grea decît rănile cele grele, căci a pus-o să stea goală înaintea multor bărbaţi, care fără ruşine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc. Apoi muncitorul a poruncit să o întindă pe pămînt şi cu vine de bou să o bată tare, mult timp, încît s-a roşit pămîntul cu sîngele ei. Şi încetînd muncitorii a o mai bate, după porunca ighemonului, a frecat rănile ei cu zdrenţe şi cu ţesături de păr, adăugînd dureri la dureri. Însă toate chinurile acelea care năvăleau mai repede decît vîntul şi decît viforul, asupra neputinciosului ei trup fecioresc, n-au clătinat pe Sfînta muceniţă Varvara, cea tare în credinţă, pentru că era întemeiată pe piatra Hristos, Domnul său, prin care răbda acele dureri amare.

După aceasta, ighemonul a poruncit să o bage în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce fel de munci mai cumplite s-o muncească. Deci fiind abia vie de rănile cele multe, Sfînta Varvara se ruga în temniţă cu lacrimi lui Hristos Domnul, iubitul său mire, ca să n-o lase pătimind acele dureri cumplite şi grăia împreună cu David: Nu mă lăsa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Aşa rugîndu-se ea şi fiind miezul nopţii, a strălucit o lumină mare, iar sfînta a simţit în inima sa o spaimă şi o bucurie pentru că se apropia Mirele ei cel nestricăcios, vrînd a cerceta pe mireasa sa. Apoi Însuşi împăratul măririi S-a arătat întru slava negrăită, pe care văzîndu-l sfînta, o! cît s-a bucurat cu duhul şi s-a îndulcit cu inima! Căutînd Domnul spre ea cu ochii blînzi, a zis cu dulcile Sale buze: "Îndrăzneşte, mireasa Mea şi nu te teme. Eu sînt cu tine şi privind la nevoinţa ta, uşurînd durerile tale, pregătindu-ţi pentru acesta răsplătirea veşnică în cămara Mea cea cerească; deci rabdă pînă la sfîrşt, ca degrab să te îndulceşti de veşnicile bunătăţi, întru împărăţia Mea". Nişte cuvinte ca acestea grăind către dînsa Hristos Domnul, Sfînta Varvara se topea ca ceara de focul dumnezeiescului dor şi ca un rîu se revărsa cu dragostea către El. Aşa a mîngîiat-o Iisus cel prea dulce şi cu dragostea Sa a îndulcit pe iubita Sa, mireasa Varvara şi a vindecat-o de răni, încît nici urmă nu se mai cunoştea pe trupul ei. Apoi s-a dus de la faţa ei, lăsîndu-i o nespusă veselie duhovnicească. Şi era sfînta Varvara în temniţă ca şi în cer cu îngereasca dragoste aprinzîndu-se către Dumnezeu şi mărindu-L cu inima şi cu gura, dînd mulţumire Domnului că n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care pătimeşte pentru numele Lui.

Era acolo o femeie credincioasă şi temătoare de Dumnezeu, cu numele Iuliana, care, de cînd a fost prinsă Sfînta Varvara, o urmărea de departe şi privea la pătimirile ei. Iar cînd sfînta a fost aruncată în temniţă, şedea la fereastra temniţei, minunîndu-se cum acea fecioară tînără, în floarea tinereţilor şi a frumuseţii sale, a trecut cu vederea pe tatăl său şi pe tot neamul său, bogăţiile şi toate bunătăţile, frumuseţile lumii acesteia şi încă şi sufletul său nu şi-l cruţă pentru Hristos, ci cu osîrdie îl jertfeşte pentru El. Apoi văzînd că a vindecat Hristos de răni pe Sfînta Varvara, a dorit ca şi ea să pătimească pentru Dînsul şi a început a se pregăti pentru nevoinţe, rugînd pe Iisus Hristos începătorul de nevoinţe, ca să-i dea şi ei răbdare pentru munci.

Deci, făcîndu-se ziuă, au scos pe Sfînta Varvara din temniţă şi au dus-o la necuratul divan, spre a doua întrebare, iar Iuliana îi urma ei de departe. Sfînta Varvara, stînd înaintea divanului, a ighemonului şi a celor ce erau împreună cu dînsul, aceştia au văzut pe fecioară sănătoasă, cu faţa luminată şi mai frumoasă decît întîi, iar pe trup fără nici o rană din cele ce avusese şi s-au mirat. Apoi ighemonul a zis către dînsa: "Oare, vezi, o! fecioară, cîtă purtare de grijă au zeii noştri pentru tine? Iar pe tine, care ieri erai cumplit rănită, acum te-au vindecat şi, fiind slăbită de dureri acum eşti sănătoasă. Deci fii şi tu mulţumitoare spre o facere de bine ca aceasta şi, închinîndu-te lor, adu-le jertfă".

Sfînta a răspuns: "Ce grăieşti, ighemoane? Oare zeii tăi m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muţi şi neavînd nici o simţire, ei, care nu pot să dea orbilor vedere, muţilor grăire, surzilor auz, şchiopilor umblare, bolnavilor vindecare, nici pe morţi să-i învieze? Cum au putut aceia a mă vindeca şi pentru ce să mă închin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul meu, care tămăduieşte toate durerile, iar morţilor le dă viaţă. Aceluia eu cu mulţumire mă închin şi singură însămi mă aduc Lui jertfă, pe care tu cu ochii tăi cei necuraţi, orbit fiind cu mintea, nu poţi a-L vedea, că nu eşti vrednic".

Aceste cuvinte ale sfintei muceniţe au pornit pe ighemon spre mînie şi a poruncit să spînzure pe muceniţă pe lemn şi să-i strujească trupul cu unghii de fier, apoi să ardă coastele ei cu făclii aprinse. Şi pe toate acestea le răbda Sfînta Varvara cu vitejie, ba încă şi cu ciocanul a fost bătută în cap. Cîte a răbdat acea fecioară fiind vie, n-ar fi răbdat nici un bărbat, oricît de tare, de n-ar fi întărit puterea lui Dumnezeu, nevăzut, pe mieluşeaua Lui.

În mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara, sta nu departe Iuliana, cea mai sus pomenită; aceea, privind la pătimirea Sfintei Varvara, plîngea şi nu putea a se opri din lacrimi. Apoi, umplîndu-se de rîvnă, a ridicat glas din popor şi a început a ocărî tirania cea fără de omenie a nemilostivului ighemon şi a huli pe zeii lor cei păgîneşti. Îndată însă a fost prinsă şi, fiind întrebată despre credinţă, a mărturisit că e creştină; pentru aceea a poruncit ighemonul să o chinuiască şi pe dînsa, ca şi pe Sfînta Varvara. Deci a fost spînzurată împreună cu Sfînta Varvara şi strujită cu piepteni de fier. Iar Sfînta Mare Muceniţă Varvara, spînzurată în acele munci, şi-a ridicat ochii către Dumnezeu şi a zis: "Dumnezeule, Cel ce cerci inimile omeneşti, Tu ştii că dorindu-Te pe Tine şi poruncile Tale cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Ţie şi dreptei Tale celei Atotputernice m-am încredinţat. Deci tu, Doamne, nu mă lăsa, ci cu milostivire caută asupra mea şi asupra Iulianei, care pătimeşte împreună cu mine; întăreşte-ne pe amîndouă şi ne împuterniceşte, ca să săvîrşim bunăvoinţa ce ne stă înainte, pentru că duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios".

Aşa rugîndu-se sfînta, li s-a dat lor nevăzut ajutor din înălţime, spre răbdare cu bărbăţie. După aceasta, tiranul a poruncit să le taie sînurile la amîndouă, apoi înmulţindu-se durerile cele grele, Sfînta Varvara, ridicîndu-şi iarăşi ochii spre doctorul şi vindecătorul său, a strigat: "Nu întoarce faţa Ta de la noi, Hristoase, şi duhul Tău cel sfînt nu-l lua de la noi; dă-ne, Doamne, bucuria mîntuirii şi cu Duh stăpînilor ne întăreşte, întru dragostea Ta".

După nişte munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfînta Iuliana să o bage în temniţă, iar pe Sfînta Varvara, spre mai marea ei ruşine, să o poarte goală, spre batjocură, prin toată cetatea, îmbrîncind-o şi bătînd-o. Sfînta fecioară Varvara cu ruşine acoperindu-se ca şi cu o haină, a strigat către iubitul său mire Hristos Domnul, zicînd: "Cela ce îmbraci cerul cu nori şi acoperi pămîntul cu negură, ca cu nişte scutece, Tu însuţi o! Împărate, acoperă goliciunea mea şi fă ca să nu fie văzute mădularele mele de ochii păgînilor, ca nu pînă în sfîrşit să fie de rîs roaba Ta". Şi îndată Domnul Hristos, Care împreună cu Sfinţii Săi îngeri privea de sus la nevoinţele roabei Sale, a grăbit spre ajutorul ei şi a trimis către dînsa un înger strălucit, cu haina în chipul luminii ca să acopere goliciunea ei. Astfel, fiind acoperită Sfînta Varvara, nu mai puteau ochii păgînilor să vadă mădularele ei cele goale şi au întors-o către muncitor. După dînsa a fost dusă Sfînta Iuliana aşijderea goală, prin toată cetatea, întru priveliştea îngerilor şi a oamenilor. Apoi, văzînd muncitorul că nu poate să le despartă pe ele de dragostea lui Hristos şi să le înduplece să se închine idolilor, le-au judecat pe amîndouă, dîndu-le spre tăiere de sabie.

Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara, nu numai că nu l-a durut inima, văzînd muncile cele cumplite ale fiicei sale, pînă într-atîta împietrindu-l diavolul, dar nu s-a ruşinat făcîndu-se singur gealat (chinuitor) al fiicei lui. Căci cu o mînă a luat pe fiică-sa, iar cu cealaltă mînă ţinea sabia şi aşa a dus-o la locul de osîndă, care era însemnat pe un munte, afară din cetate. Apoi a fost dusă de un ostaş şi Sfînta Iuliana. Cînd mergea pe cale, Sfînta Varvara se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperămînt şi pămîntul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi şi dai ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, Tu şi acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, şi dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el; pentru că ştii Doamne, că trup şi sînge sîntem şi lucrul Preacuratelor Tale mîini". Aşa rugîndu-se sfînta, s-a auzit glas din cer, chemînd-o pe ea împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini cererea ei. Deci, mergeau amîndouă sfintele muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup şi a merge către Domnul. Ajungînd la locul cel însemnat, mieluşeaua lui Hristos, Varvara, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi a fost tăiată de mîinile nemilostivului ei tată. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Va da spre moarte tatăl pe fiul, iar, pe Sfînta Iuliana alt ostaş a tăiat-o şi astfel s-a săvîrşit alergarea nevoinţei lor. Sfintele lor suflete s-au suit în glasuri de bucurie către Hristos, Mirele lor, întîmpinîndu-le îngerii şi însuşi Stăpînul lor, cu dragoste primindu-le. Iar pe Dioscor şi pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe cînd cobora din munte, iar pe ighemon care şedea în casa sa, tunete şi fulgere din cer lovindu-i i-au ucis şi i-au ars, încît nici cenuşa lor nu s-a mai aflat.

În cetatea aceea era un bărbat dreptcredincios cu numele Galentian. Acela, luînd cinstitele moaşte ale sfintelor muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit şi biserică peste dînsele, în care multe vindecări se făceau, prin moaştele sfintelor cu rugăciunile lor şi cu darul Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.

 Vietile sfintilor pe decembrie

Părintele Cleopa - Încetează din viaţă pe 2 decembrie 1998

 

Cleopa Ilie (n. 10 aprilie 1912, comuna Suliţa, judeţul Botoşani - d. 2 decembrie 1998, Mănăstirea Sihăstria) a fost arhimandrit şi stareţ la Mănăstirea Sihăstria, fiind un renumit trăitor al credinţei ortodoxe.

Părintele Cleopa (pe numele de mirean, Constantin) s-a născut într-o familie de ţărani, fiind al cincilea copil din cei zece ai familiei Alexandru Ilie. Urmează cursurile şcolii primare din satul natal, făcând apoi trei ani de ucenicie duhovnicească la schimonahul Paisie Olaru, pustnic în Schitul Cozancea.

În decembrie 1929 se alătură obştii schitului Sihăstria, alături de fratele mai mare, Vasile. Pe 12 decembrie 1932, de ziua Sfântului Ierarh Spiridon, sunt primiţi în obştea schitului. În 1935 este luat în armată, în oraşul Botoşani. În 1936 se reîntoarce la schit şi este tuns în monahism pe 2 august 1937, primind numele "Cleopa". În iunie 1942 este numit locţiitor de egumen, datorită stării de sănătate a stareţului Ioanichie Moroi.

Pe 27 decembrie 1944 este hirotonit ierodiacon, iar pe 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de către Episcopul Galaction Cordun, pe atunci stareţ al Mănăstirii Neamţ. Ulterior este numit oficial egumen al Schitului Sihăstria.

În 1947, Schitul Sihăstria este ridicat la rang de mânăstire, iar Proto-singhelul Cleopa Ilie este făcut arhimandrit, cu aprobarea patriarhului Nicodim Munteanu. În 1948, urmărit de Siguranţă, se retrage pentru şase luni în pădurile din jurul Mânăstirii Sihăstria, iar pe 30 august 1949, Arhimandritul Cleopa Ilie este numit stareţ al Mânăstirii Slatina Suceava unde se transferă alături de 30 de călugari din obştea Mânăstirii Sihăstria, ca urmare a deciziei patriarhului Justinian Marina.

Întemeiază la Mânăstirea Slatina o obşte care numără peste 80 de persoane. Între 1952-1954, este urmărit de Securitate şi se retrage în Munţii Stănişoara, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc. După 2 ani este readus în mănăstire, din ordinul Patriarhului Justinian.

În 1956, revine la metanie, iar în primavara anului 1959, se retrage pentru a treia oară în Munţii Neamţ, unde îşi petrece următorii 5 ani. Revine la Mânăstirea Sihăstria în toamna anului 1964, ca duhovnic al întregii obşti, şi povăţuieşte fără întrerupere atât calugări, cât şi mireni, timp de 34 de ani.

Încetează din viaţă pe 2 decembrie 1998.

Pomenirea Sfîntului Prooroc Sofonie (3 decembrie)

arta-bizantina.ro

Troparul Sfântului Prooroc Sofonie, glasul al 3-lea

Prăznuind pomenirea prorocului Tău Sofonie, Doamne, printr-însul Te rugăm, mântuieşte sufletele noastre.

Condacul Sfântului Prooroc Sofonie, glasul al 6-lea

Curăţindu-ţi mintea de întinăciune, înţelepte, ai făcut-o oglindă Dumnezeiască, primind în ea Razele Dumnezeiescului Duh şi acum ai aflat loc la Izvo­rul Strălucirilor, bucurându-te, Sfinte Prorocule Sofonie.

 Pomenirea Sfîntului Prooroc Sofonie

(3 decembrie)

Sfîntul prooroc Sofonie era din muntele Savarata, din seminţia lui Simeon; tatăl său se chema Husia, unchiul său Godolia, iar strămoşii săi au fost Amoria şi Ezechia. El a fost, după numele lui, văzător şi cunoscător al tainelor lui Dumnezeu (precum numele lui se tîlcuieşte); pentru că, avînd mintea sa totdeauna curată şi îndeletnicindu-se cu gîndire către Dumnezeu, s-a învrednicit dumnezeieştilor descoperiri, cunoscînd multe taine ale lui Dumnezeu, care aveau să fie arătate în zilele cele mai de pe urmă, pentru care a grăit mai înainte împlinirea lor. El a proorocit despre dărîmarea şi pustiirea Ierusalimului, despre împrăştierea iudeilor şi despre venirea lui Hristos, iar după aceea, despre întoarcerea neamurilor către Hristos; apoi a murit şi a fost îngropat în casa sa, aşteptînd învierea cea de obşte a tuturor. El avea chipul asemenea cu al Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, avînd barbă mică şi era rotund la faţă.

Vietile Sfintilor pe Decembrie

Colonelul August von Spiess

Colonelul August von Spiess

August von Spiess (ortografiat și August von Spieß) (n. 6 august 1864 – d. 1953), a fost un scriitor de limba germană din România.

August von Spiess, al cărui nume înainte de înnobilare era August Roland von Braccioforte zu Portner und Höflein, a intrat în 1875 la Școala Militară „Sankt Pölten“ (la numai 11 ani) după care a urmat Academia Militară Tereziană din Wiener Neustandt (Viena). După 10 ani de studii militare, în luna august 1885 a fost numit locotenent în Regimentul de Infanterie 64 din Transilvania care staționa în zona Orăștie-Sebeș-Alba. După ce în mai 1889 a fost avansat la gradul de locotenent major, s-a stabilit în orașul Sibiu, unde activa ca ofițer de instrucție. Din anul 1893 a devenit profesor la Școala Militară de Cadeți de Infanterie din oraș Sibiu, iar în mai 1911 a fost numit comandantul acestei școli.

În februarie 1915 a fost avansat la gradul de colonel și a preluat comanda Regimentului nr. 2 Infanterie din Sibiu.

După terminarea primului război mondial, August von Spiess a încheiat activitatea militară și, de la 1 iulie 1921, fost numit de către regele Ferdinand I al României în funcția de Director al Vânătorilor Regale. A deținut această funcție până în anul 1939. Concomitent, a fost membru în Comisia pentru Ocrotirea Naturii și a Parcului Național, precum și membru de onoare al unor societăți și asociații din țară și străinătate.

În anul 1926, August von Spiess, împreună cu fiica sa, (care a devenit ulterior cunoscuta ornitologă S. Stein-Spieß) a întreprins o campanie de inelare a păsărilor de pe Insula Șerpilor.

A întreprins apoi două expediții de vânătoare în Africa ecuatorială, în anul 1936 în Kenya, iar în 1938 în Tanganika.

Fiind un bun observator al naturii, un excelent cunoscător al vieții speciilor de vânat și un pasionat vânător, a adunat în decursul timpului o foarte valoroasă colecție de trofee cinegetice, însumând peste 1000 de piese, și a scris o serie de cărți de referință în domeniul cinegeticii, în special reprezentând zona Carpaților.

În anul 1963 au fost donate Muzeului Brukenthal din Sibiu cele peste 1000 de trofee cinegetice din colecția sa. Cu piesele donate, în anul 1966 a fost deschis Muzeul de vânătoare "August von Spiess", găzduit în reședința Von Spiess, donată de fiicele colonelului în acest scop.