Pătimirea Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah

(7 octombrie)

Sfinţii mucenici Serghie şi Vah erau de neam roman, mari senatori şi cei dintîi nobili de la curtea împăratului Maximian, care îi iubea mult şi îi cinstea pentru priceperea şi vitejia lor în războaie, precum şi pentru credinţa în slujbă. Nimeni nu putea în nici un chip să se apropie de împărat şi să ceară ceva de la el, decît numai prin aceşti credincioşi sfetnici ai lui. În astfel de cinste împărătească erau, cinste pe care nimeni altul n-o avea. Însă ei nu aşteptau cinste de la împăratul cel pămîntesc, ci de la Împăratul cel ceresc, căci credeau în Domnul nostru Iisus Hristos şi se sîrguiau să placă Lui prin viaţa cea sfîntă şi prin osîrdia cu care îi slujeau. Ei, însă, îşi tăinuiau credinţa de frica împăratului, căci mînia şi iuţimea lui Maximian împotriva credincioşilor erau neîmblînzite. Dar lumina credinţei în Hristos n-a rămas multă vreme ascunsă, căci a venit vremea să fie arătată tuturor, pentru că unii oameni, pizmuindu-i pentru dragostea ce le-o arăta împăratul şi voind să atragă asupra lor mînia lui Maximian, i-au pîrît că sînt creştini şi că s-au lepădat de închinarea la idoli.

Împăratul nu voia să creadă că nişte oameni ca aceştia, care au de la el atîtea daruri, să-i fie lui potrivnici în cinstirea zeilor şi chiar se ruşina de dînşii să-i întrebe despre aceste lucruri sau să-i mustre, neavînd nici o dovadă vrednică de crezare. Însă s-a gîndit să-i ispitească în acest chip: într-una din zile împăratul a făcut praznic pentru idolii săi şi a mers împreună cu toţi nobilii, cu ostaşii, cu slujitorii şi cu toată suita sa în capiştea necuratului idol Die, voind să-i aducă jertfe alese. În acest timp privea să vadă dacă vor intra o dată cu dînsul şi iubiţii lui senatori în capiştea idolească. Cînd împăratul a intrat în capişte, senatorii Serghie şi Vah au rămas afară şi, ca adevăraţi robi ai lui Hristos, stăteau deoparte şi se rugau adevăratului Dumnezeu, ca să lumineze ochii necredinciosului popor şi să preamărească întru dînşii prea sfînt numele Său. Împăratul, văzînd că Serghie şi Vah n-au intrat cu dînsul la praznic, a trimis pe slujitorii săi să-i prindă şi să-i aducă cu sila în capiştea lui Die. Fiind aduşi sfinţii în adunarea cea urîtă de Dumnezeu, împăratul le-a poruncit să se închine idolilor, să le aducă jertfă şi să mănînce din cele jertfite idolilor. Iar ei, nevoind să facă acestea, au zis: "Avem în cer un Dumnezeu care nu minte, un Dumnezeu adevărat şi viu, care pe toată lumea o cuprinde şi nu este nesimţitor la fel ca idolii voştri şi noi Aceluia ne închinăm". In felul acesta ei îl mustrau pe împărat pentru credinţa lui cea greşită, pentru că cinstea cuvenită lui Dumnezeu o dădea idolilor orbi, surzi şi muţi, aducînd cu el şi pe alţii la această credinţă. Împăratul a poruncit să fie luate de la dînşii semnele nobleţii lor - fireturile ostăşeşti, lanţurile de aur, inelele şi toate hainele şi să fie îmbrăcaţi femeieşte spre necinstea lor şi, punînd cercuri de fier pe grumazul lor, a poruncit să fie purtaţi aşa prin cetate spre rîsul şi batjocura tuturor, ca aşa cei slăviţi şi de neam nobil roman să fie batjocoriţi pentru cinstirea adevăratului Dumnezeu şi pentru necinstirea idolilor mincinoşi sau, mai bine zis, a diavolilor, cărora n-au voit să le jertfească cei ce se aduceau pe sine jertfă lui Hristos.

Împăratul Maximian, după săvîrşirea necuratelor jertfe, s-a întors la palat şi, mîhnindu-se pentru Serghie şi Vah, pe care îi iubea, i-a chemat înaintea sa şi le-a zis: "Prietenii mei prea iubiţi şi credincioşi, pentru ce v-aţi înşelat ca să-i mîniaţi pe zei, iar pe mine, împăratul vostru, care sînt bun şi milostiv, să mă mîhniţi şi vouă să vă aduceţi atîta necinste? Pentru că eu, deşi vă iubesc mult, nu pot suferi necinstirea zeilor mei, şi vă voi da la chinuri, fără ca aceasta să fie dorinţa mea. Deci, vă rog, prietenii mei, părăsiţi pe acel Fiu al teslarului pe care evreii, ca pe un tîlhar, l-au răstignit între tîlhari pe cruce. Nu vă amăgiţi de creştineştile farmece şi basme şi întoarceţi-vă către zeii noştri şi eu vă voi încununa cu mai multă cinste, şi mai multă dragoste vă voi arăta vouă şi veţi trăi în bunătăţile împărăţiei mele, fiind nedespărţiţi de mine". Serghie şi Vah, nevrînd ca pentru dragostea împăratului să cadă din dragostea lui Dumnezeu şi nedorind ca pentru bunătăţile cele vremelnice să se lipsească de bunătăţile cele veşnice, au grăit mult împotriva împăratului. Şi fiind plini de darul Duhului Sfînt şi cu limbăslobodă, în cuvinte înţelepte, au arătat neputinţa idolilor şi cu multă îndrăzneală au mărturisit puterea şi dumnezeirea lui Iisus Hristos, iar pe împărat l-au sfătuit să caute să cunoască adevărul.

Păgînul împărat, avînd inima împietrită şi urechile surde şi ochii cei sufleteşti orbi, nu primea sfatul lor cel bun şi se lepăda de cuvintele lor folositoare şi se aprindea mai mult de mînie şi iuţime, dar nevrînd ca el însuşi să-i muncească, pentru că îi iubea foarte mult, i-a trimis în părţile Răsăritului, la ighemonul Antioh, care era cumplit chinuitor al creştinilor. Acest Antioh se învrednicise de la împărat de ighemonie prin nobilii Serghie şi Vah, pentru că ei, prin rugămintea lor, au mijlocit de la Maximian acea cinste pentru Antioh şi l-a rînduit ighemon în părţile Răsăritului. La acest Antioh i-a trimis Maximian pe Sfinţii Serghie şi Vah, pentru ca să se înfricoşeze de cruzimea lui, cruzime despre care se dusese vestea în toată lumea, să le fie frică de el, fiind în mîinile acestui tiran şi aşa, fiind siliţi, să se lepede de Hristos din frică şi de ruşine; iar dacă nu se vor supune să fie chinuiţi, nu înaintea ochilor împăratului, ci în alte părţi îndepărtate.

Sfinţii au plecat din Roma, fiind duşi în lanţuri, şi mergînd toată ziua aceea, au rămas peste noapte la o gazdă, iar la miezul nopţii, cînd ostaşii care îi duceau şi îi păzeau au adormit adînc, ei privegheau cu tot dinadinsul în rugăciune, cerînd lui Dumnezeu ajutor, ca să poată să rabde cu bărbăţie toate chinurile, pentru numele Lui cel sfînt. Astfel rugîndu-se ei, li s-a arătat îngerul Domnului, strălucind lumină cerească, şi îi întărea, zicîndu-le: "Îndrăzniţi, robii lui Hristos, şi nevoiţi-vă ca ostaşii cei buni împotriva diavolului, pentru că degrabă îl veţi birui. Iar pentru nevoinţa voastră veţi lua cununile biruinţei de la Domnul Iisus Hristos, Care va fi alături de voi în suferinţa voastră, dîndu-vă ajutorul Său, pînă ce îl veţi călca pe vrăjmaşul diavol sub picioare". Cu aceste cuvinte întărindu-i, îngerul s-a făcut nevăzut, iar ei, umplîndu-se de negrăită bucurie, înălţau laudă lui Dumnezeu Celui ce bine a voit ca prin îngereasca arătare să cerceteze pe robii săi. Şi mergînd multă vreme pe cale, petreceau în post, în rugăciuni şi cîntări de psalmi, înarmîndu-se împotriva duhurilor celor nevăzute ale răutăţii prin această duhovnicească armă. Trecînd prin multe cetăţi şi ţări, au ajuns în părţile Răsăritului, în cetatea care se numea Varvalisa, unde locuia Antioh, căruia ostaşii i-au predat pe cei trimişi în lanţuri, adică pe Serghie şi pe Vah, precum şi scrisoarea împăratului care avea acest cuprins:

"Maximian, puternicul împărat, porunceşte lui Antioh, ighemonul părţilor din Răsărit şi tuturor oamenilor, dar mai ales ajutătorilor şi slujbaşilor împărăţiei noastre, ca să nu mai fie oameni necredincioşi zeilor şi străini de slujbele lor; deci, în acest fel, văzînd pe Serghie şi pe Vah că sînt de credinţa creştinească cea atît de rea, i-am judecat şi i-am găsit a fi vinovaţi de muncile cele cumplite. Şi de vreme ce sînt nevrednici de împărăteasca cinste, i-am trimis bunătăţii tale, ca, de se vor pocăi, ascultîndu-ne pe noi, şi de vor jertfi zeilor, să-i învredniceşti cu blîndeţea ta şi să-i eliberezi din chinurile cele pregătite pentru ei; apoi să le făgăduieşti a noastră iubire de oameni, pentru că va lua fiecare dregătoria sa şi va ajunge la cinste mai mare ca cea dintîi. Iar dacă nu se vor supune, ci vor rămîne în credinţa cea rea, să-i supui pe dînşii la chinuri legiuite şi să-i pierzi cu moarte de sabie. Îţi doresc viaţă lungă şi să fii sănătos".

Antioh, citind această scrisoare împărătească, a poruncit ca Serghie şi Vah să fie puşi într-o închisoare uşoară şi să fie păziţi pînă a doua zi. Iar a doua zi, intrînd în divan, a şezut la judecată şi, aducîndu-i înaintea sa, a zis către dînşii: "Părinţilor şi binefăcătorilor mei, care aţi mijlocit pentru mine să iau această dregătorie şi cinste pe care o am, o! cum s-a schimbat buna voastră soartă, căci eu acum şed ca un judecător, iar voi staţi ca nişte robi legaţi înaintea mea, eu care altădată şedeam înaintea voastră, slujindu-vă. Deci, rogu-vă să nu voiţi a vă face vouă un rău ca acesta, ci ascultaţi-l pe împărat şi cinstiţi pe zei, ca să reveniţi la cele dintîi dregătorii ale voastre şi în cinste; iar dacă nu veţi face aceasta, apoi chiar fără de voia mea vă voi pune la chinuri, după porunca împăratului, pentru că aţi auzit singuri ce-mi porunceşte împăratul în scrisoarea pe care mi-a trimis-o. Drept aceea, domnii mei, fiţi milostivi vouă şi mie, căci eu n-aş vrea să fiu aspru chinuitor al binefăcătorilor mei". Dar sfinţii au răspuns: "În zadar vrei să ne amăgeşti cu cuvintele tale, pentru că cinstea şi necinstea, viaţa şi moartea, toate sînt deopotrivă celor care au viaţa cea cerească; nouă Hristos ne este viaţa, iar moartea pentru El ne este cinste".

Multe altele au zis sfinţii, preamărind pe Hristos, ocărînd pe idoli şi mustrînd păgînătatea necredincioşilor. Iar Antioh, mîniindu-se, a poruncit ca Sfîntul Serghie să fie aruncat în temniţă, iar pe Vah să-l dezbrace, să-l întindă la pămînt şi să-l bată fără milă. Şi îl bătură mult pe Sfîntul Vah peste tot trupul, încît mulţi slujitori, obosind, se schimbau pentru a-l bate; iar din cauza acestei bătăi i-a căzut carnea de pe oase, iar pîntecele i-a fost despicat şi schingiuitorii vărsau sîngele lui ca pe apă. Din pricina acelei bătăi, sfîntul şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului. Apoi călăul a poruncit ca trupul lui să fie tîrît afară din cetate şi să fie aruncat pentru mîncarea fiarelor şi păsărilor. Dar Domnul a păzit trupul lui, căci mai mulţi credincioşi, care se ascundeau afară din cetate în prăpăstii şi în peşteri de frica slujitorilor de idoli, ieşind noaptea din ascunzătorile lor, au luat trupul Sfîntului Vah şi l-au îngropat cu cinste într-una din acele peşteri în care ei se ascundeau.

Sfîntul Serghie, şezînd în temniţă şi auzind că prietenul lui s-a sfîrşit în chinuri, plîngea mult pentru despărţirea de el, zicînd: "Vai mie, fratele meu, Vah, de acum nu vom mai cînta, zicînd: iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună; pentru că m-ai lăsat singur". Tînguindu-se în acest fel, în noaptea următoare lui Serghie i s-a arătatSfîntul Vah, într-o lumină cerească foarte strălucitoar,e şi l-a mîngîiat, spunîndu-i despre răsplata cea pregătită în ceruri şi întărindu-l spre muceniceasca nevoinţă către care va veni în curînd şi va cîştiga de la Hristos Domnul mare milă şi mare îndrăzneală. Sfîntul Serghie s-a bucurat foarte mult de arătarea lui Vah şi întru bucuria inimii cînta lui Dumnezeu.

În ziua următoare ighemonul, vrînd să meargă în cetatea Sur, a poruncit ca Serghie să fie adus după el. Acolo, şezînd la judecată, a zis către sfînt: "Vah, om necredincios şi rău, nevrînd să jertfească zeilor, a vrut mai bine să moară de moarte silnică decît să-i cinstească pe zei, iar eu l-am pedepsit după faptele sale. Dar tu, domnul meu Serghie, pentru ce urmezi credinţei celei rele şi te duci de voie în mare primejdie? Binefăcătorul meu, nu te condamna singur la chinuri, pentru că eu mă ruşinez de ale tale faceri de bine şi mă ruşinez de cinstea ta, pentru că tu stai osîndit înaintea mea, iar eu şed şi te judec pe tine. Eu, care eram mai mic decît tine, m-am învrednicit de mare cinste prin mijlocirea ta, şi iată că acum sînt mai mare decît tine, iar tu, care ai căpătat de la împărat mare cinste şi multe bunătăţi, iată că acum singur îţi doreşti răul; deci, te rog, ascultă sfatul meu, supune-te voii împăratului şi cinsteşte pe zei, ca să dobîndeşti cinstea şi dregătoria cea de mai înainte". A răspuns sfîntul, zicînd: "Cinstea şi slava cea vremelnică sînt deşarte, iar necinstea se face pricinuitoare de cinstea cea vremelnică. Deci, nu mă îngrijesc de această necinste şi nici nu doresc cinstea vremelnică, căci nădăjduiesc să fiu cinstit de Hristosul meu cu cinstea cea adevărată şi veşnică în mărirea cea cerească. Tu pomeneşti facerile mele de bine, cum că ţi-am mijlocit de la împăratul cel pămîntesc această dragoste mare, dar ascultă-mă pe mine şi, cunoscînd adevărul, leapădă-te de necuraţii tăi zei şi închină-te împreună cu mine Dumnezeului ceresc şi Împăratului veacurilor, iar eu îţi făgăduiesc ca să-ţi mijlocesc de la El mai multe bunătăţi decît ai tu de la Maximian".

Atunci Antioh, văzînd că nu poate să-l întoarcă pe Serghie de la Hristos şi să-l plece la voia împărătească, a zis: "Seghie, mă sileşti ca, uitînd toate bunătăţile primite de la tine, să fiu nevoit să te supun la cumplite chinuri". Iar Serghie a răspuns: "Fă ce voieşti tu, pentru că acum îl am ajutor pe Hristos care a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, că sufletul nu pot să-l ucidă. Iată, ai stăpînire peste trupul meu ca să-l chinui, dar peste sufletul meu nu ai stăpînire, nici tu, nici tatăl tău, Satana". Antioh, mîniindu-se, i-a zis: "Văd că îndelunga mea răbdare te-a făcut îndrăzneţ". Apoi a poruncit ca Serghie să fie încălţat cu încălţăminte de fier, ce avea într-însa piroane lungi şi ascuţite şi care au străpuns tălpile sfîntului. Şi aşa fiind încălţat, i s-a poruncit să alerge înaintea şaretei sale, pentru că mergea spre cetatea Tetrapirghia, iar de la Tetrapirghia aveau să meargă la cetatea Rosaf. Iar Sfîntul Serghie alerga şi cînta, zicînd: "Aşteptînd am văzut pe Domnul care, căutînd spre mine, a auzit rugămintea mea şi m-a scos din groapa necazului şi din tina ticăloşiei şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei".

Ajungînd ei în Tetrapirghia, care era la mare depărtare de Sur, ca la nouă stadii, mucenicul a fos dus în temniţă. În drum spre temniţă el zicea: "Cel ce a mîncat odată pîinea mea, a venit asupra mea cu vicleşug şi cu legăturile chinurilor cele cumplite a întins cursă picioarelor mele, dar vino, Doamne, în ajutorul meu şi împiedică-i pe dînşii şi izbăveşte de cei necredincioşi sufletul meu". În noaptea aceea, pe cînd se ruga în temniţă, îngerul Domnului a venit la dînsul şi i-a vindecat picioarele de răni. Apoi, dimineaţa, călăul a poruncit ca Sfîntul Serghie să fie scos din temniţă, crezînd că nu va putea călca cu picioarele din pricina rănilor, dar l-a văzut de departe mergînd bine, cu picioarele sănătoase şi neşchiopătînd deloc şi, înspăimîntîndu-se, a zis: "Cu adevărat, omul acesta este vrăjitor, pentru că cine ar putea ca după astfel de chinuri să umble neşchiopătînd? Deci, dacă se vede cu picioarele nevătămate, aceasta nu poate fi decît putere vrăjitorească". Apoi, încălţîndu-l iarăşi cu acei papuci, l-a gonit înaintea sa pînă ce au ajuns la cetatea Rosaf, care era la o depărtare de şaptezeci de stadii de cetatea Sur. Acolo, şezînd la judecată, l-au silit pe Sfîntul Serghie să se închine la idoli şi, nefiind posibil să-l atragă de la mărturisirea lui Hristos, l-au osîndit la moarte. Şi, ducîndu-l afară din cetate, la locul de osîndă, Sfîntul Serghie şi-a cerut voie pentru a-şi face rugăciunile şi, rugîndu-se îndelung, a auzit de sus un glas dumnezeiesc chemîndu-l acolo; apoi, cu bucurie, plecîndu-şi capul său sub sabie, s-a sfîrşit, iar trupul lui a fost îngropat de credincioşii din acele locuri.

După o vreme, nişte oameni credincioşi din cetatea Sur s-au sfătuit în taină să ia de acolo trupul Sfîntului Mucenic Serghie şi să-l ducă în cetatea lor, iar cînd s-au apropiat, noaptea, de mormîntul sfîntului, îndată a ieşit de acolo o flacără de foc mare cît un stîlp care ajungea pînă la ceruri. Iar nişte ostaşi care locuiau în Rosaf, văzînd, în miezul nopţii, acea văpaie înaltă de foc care lumina toată partea aceea, au alergat înarmaţi la acel loc şi au aflat pe cetăţenii de la Sur cuprinşi de spaimă pentru această minunată vedenie de foc.

După puţină vreme, încetînd acea lumină de foc, cei ce veniseră de la Sur au înţeles că sfîntul nu voieşte să se despartă de locul acela unde şi-a vărsat sîngele şi şi-a dat sufletul pentru Hristos.

Petrecînd acolo cîteva zile, au zidit în cinstea Sfîntului Serghie, la locul unde a fos îngropat, un mormînt din piatră, înalt şi foarte frumos. Apoi, sporind credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, s-a zidit în cetatea Rosaf o biserică cu numele Sfîntului Mucenic Serghie şi adunîndu-se din cetăţile dimprejur cincisprezece episcopi, au descoperit mormîntul Sfîntului, iar cinstitele lui moaşte, care s-au păstrat în mireasmă bună şi nestricate, au fost mutate cu mare cinste în biserica cea nouă. Şi au aşezat să fie prăznuită pomenirea lui în fiecare an, în octombrie, ziua a şaptea, zi în care a fost omorît. Apoi în amîndouă locurile, adică şi în biserică, unde se aflau sfintele lui moaşte, şi acolo unde şi-a aflat sfîrşitul şi a fost îngropat, se făceau multe tămăduiri bolnavilor şi se goneau diavolii.

Se mai cade încă a pomeni şi despre aceasta: în fiecare an în ziua praznicului Sfîntului Serghie fiarele sălbatice, ieşind din pustiile dimprejurul acelui loc, unde zăcuse mai înainte trupul sfîntului, îşi schimbau cruzimea lor de fiară în blîndeţe de miel, încît nu vătămau pe nimeni, nici pe oameni, nici pe dobitoace, ci cu sfială înconjurau acel loc sfînt şi iarăşi se întorceau în pustia lor. Aşa l-a preamărit Dumnezeu pe plăcutul Său, încît şi fiarelor, ca unor oameni, le poruncea să prăznuiască sfînta lui pomenire. Cu ale cărui rugăciuni, prea bunul Dumnezeu să îmblînzească mînia vrăşmaşilor noştri, ca şi mînia fiarelor sălbatice, spre mărirea Sa cea dumnezeiască, în veci. Amin.

În această zi mai prăznuim pomenirea sfinţilor mucenici Iulian prezbiterul şi Chesarie diaconul, care în vremea împărăţiei lui Claudie au pătimit în Tarachini, cetatea Italiei, de la Loxorie, cel care l-a înecat în mare. Se mai pomeneşte şi Sfîntul Mucenic Polihronie preotul, pe care arienii l-au tăiat cu săbiile şi l-au omorît în biserică la jertfelnic.

Viețile Sfinților pe luna Octombrie 

Hristos a Înviat - Dispare drojdia din magazine și nu numai...

Fotografie participantă la concursul foto „Viața Bisericii în timp de pandemie”

 Dispare drojdia din magazine și nu numai...

"În lumea aceasta, oamenii răi și necucernici sunt cu mult mai mulți decât cei buni și evlavioși. Dar ascultă ce spun Hristos și Pavel, credinciosul Său rob: „Cu ce voi asemăna împărăția lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul” (Luca 13, 20-21). „Puțin aluat dospește toată frământătura” (Gal. 5, 9). Ce vor să zică Hristos și Apostolul Pavel prin aceste cuvinte? Că cei drepți, cu toate că sunt puțini, au puterea, prin bogăția harului din ei, să îndrepte spre Hristos mai mulți oameni păcătoși."

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, 2007, p. 300)

IPS Teodosie vă iubim ...

Domnul Bănescu este un purtător de cuvânt foarte bun,un intelectual,ne exprimăm toată  prețuirea față de domnia sa  și recunoștința,dar comunicatul se încadrează în limbajul corectitudinii politice,îți lasă un gust amar.

Parintele Tănăsescu a lămurit foarte bine despre ce era vorba.

Afirmațiile lui IPS Teodosie nu s-au referit la vizitarea unei biserici catolice sau la respectul și dragostea față de frații catolici,ci strict la comuniunea sacramentală (împărtășire euharistică și rugăciune liturgică în comun).Nu putem fi de acord cu sincretismul.

Confuzia liturgică poate  duce la sincretism și la o criză identitară în privința credinței.

Linșajul mediatic la adresa arhiepiscopului tomitan,arată încă o dată că  avem o presă de doi bani,care mai bine s-ar numi fake news(la câte fake news-uri ne-a oferit în ultimul timp).

Ortodoxia nu se impune,dar nici lumea cu ideologiile ei ,viclene,să nu  impună reguli în viața duhovnicească ortodoxă.

Suntem alături de părintele arhiepiscop Teodosie!

Sfântul Apostol Toma, unul din cei 12 Apostoli, care a propovăduit Evanghelia în India (I)

 

Icoana Sfantul Apostol Toma

Troparul Sfântului Apostol Toma, glasul al 3-lea

Apostole Sfinte Toma, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dăruiască iertare de greşeli sufletelor noastre.

Condacul Sfântului Apostol Toma, glasul al 4-lea

De harul înţelepciunii plin fiind Apostolul lui Hristos şi adevărată slugă întru pocăinţă, a grăit: Tu eşti Dumnezeul meu şi Domnul.

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Apostol Toma

(6 octombrie)

Sfîntul Apostol Toma, care se numeşte Geamăn, era din Paneada, cetatea Galileii. Iar cînd Domnul nostru Iisus Hristos era pe pămînt cu oamenii şi umbla prin cetăţi şi sate învăţînd popoarele şi tămăduind toate suferinţele, atunci Toma, auzind propovăduirea Lui şi văzîndu-I minunile, s-a apropiat de El cu osîrdie şi umbla după El, nesăturîndu-se de cuvintele cele dulci şi de vederea preasfintei Sale feţe. Şi astfel s-a învrednicit a fi rînduit în ceata celor doisprezece apostoli, cu care a urmat Domnului pînă la mîntuitoarele Lui patimi. Iar după înviere, Sfîntul Toma, prin necredinţa sa, a sporit mai mult credinţa în Biserica lui Hristos. Căci atunci cînd ceilalţi ucenici ziceau: "Am văzut pe Domnul", el nu voia să creadă, pînă ce singur nu a putut să-L vadă şi să-I pipăie rănile. Şi după opt zile, fiind ucenicii adunaţi şi Toma fiind împreună cu dînşii, arătîndu-se Domnul, i-a zis: "Adu-ţi degetul tău şi vezi mîinile Mele şi adu mîna ta şi o pune pe coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios". Toma, văzînd şi pipăind coasta cea de viaţă dătătoare a lui Hristos, a zis: "Cu adevărat eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu". În acest chip s-a propovăduit învierea Domnului cu mai multă tărie, căci Mîntuitorul nu cu nălucire, nici cu alt trup, ci cu acelaşi trup cu care a pătimit pentru mîntuirea noastră, a înviat cu adevărat şi S-a arătat ucenicilor.

După înălţarea Domnului Iisus Hristos şi după primirea Sfîntului Duh, sfinţii apostoli, aruncînd sorţi unde să propovăduiască fiecare cuvîntul lui Dumnezeu, Sfîntului Toma i-a căzut soarta să meargă în India, ca acolo, luminînd pe păgînii din părţile cele întunecate, să înveţe diferitele popoare: parţi, mideni, perşi, hircani, bactrii şi brahmani, pînă la cele mai de pe urmă părţi ale Indiei. Şi mîhnindu-se el că era trimis la nişte popoare sălbatice ca acestea, Domnul I s-a arăta în vedenie, întărindu-l ca să îndrăznească şi să nu se teamă, poruncindu-i şi făgăduindu-i că va fi cu dînsul. Iar calea în acele părţi i s-a arătat în chipul acesta: Gundafor, împăratul Indiei, vrînd să-şi facă frumoase palate împărăteşti, a trimis pe un negustor de al său, Avan, în părţile Palestinei ca să caute un meşter mare şi iscusit care ştie să zidească cu înţelepciune şi să poată face palate, în aşa chip precum sînt palatele cezarilor de la Roma.

Domnul a poruncit lui Toma (în vedenie) ca să meargă cu Avan în piaţa Indiei. Iar Avan, căutînd în Cezareea un zidar înţelept, Toma s-a întîlnit cu dînsul şi i-a spus că el este iscusit pentru acest lucru. Apoi, mergînd cu Avan, au intrat în corabie şi au călătorit cu vînt prielnic spre India. Sosind la o cetate au auzit glas de trîmbiţe, de muzici şi de orgă, pentru că împăratul acelei cetăţi îşi mărita o fată. Împăratul a trimis vestitori în toată cetatea ca să adune la nuntă şi pe bogaţi şi pe săraci şi pe străini, iar de n-ar voi cineva să vină, acel om să fie dat judecăţii împărăteşti. Auzind despre aceasta, Avan şi Toma s-au temut ca să nu mînie pe împărat, fiind străini, şi au mers la nuntă în curtea împărătească. Şezînd acolo toţi şi veselindu-se, Apostolul a ales locul cel mai din urmă şi nu mînca nimic, nici nu se veselea, ci numai lua seama la ceilalţi, iar ceilalţi toţi priveau la dînsul ca la un străin şi ca la unul de alt neam. Dar cei care stăteau lîngă dînsul ziceau: "Pentru ce ai venit aici şi nu mănînci, nici nu bei?" A răspuns Apostolul: "Nu am venit aici nici pentru mîncare, nici pentru băutură, ci am venit ca să împlinesc voia împăratului, căci vestitorii săi au strigat: "De nu va veni cineva la nuntă, va fi vinovat şi dat judecăţii împărăteşti!""

Acolo se afla o femeie evreică ce cînta bine din chitară şi pentru fiecare din ceicareşedeau la masă cînta cîte ceva. Acea femeie l-a văzut pe Toma că nu se veselea, ci adeseori căuta spre cer şi l-a cunoscut că este evreu şi cîntînd înaintea lui, îi grăia în limba evreiască astfel: "Unul este Dumnezeul Iudeilor, care a făcut cerul şi pămîntul". Iar Apostolul Toma, ascultînd cu plăcere a rugat-o ca să mai cînte odată aceste cuvinte. Însă omul care turna vin la masă, văzînd pe Apostolul Toma trist, l-a lovit cu palma, zicîndu-i: "La nuntă eşti chemat, nu ca să te întristezi, ci să te bucuri împreună cu cei care beau". Iar Apostolul i-a răspuns celui care l-a lovit: "Să-ţi răsplătească ţie Dumnezeu chiar în acest veac, iar mîna aceea care m-a lovit s-o vezi mîncată de cîini spre pilduirea multora".

După puţină vreme omul care l-a lovit pe Apostolul Toma a ieşit la o fîntînă, voind să aducă oaspeţilor apă ca să o amestece cu vin şi venind la fîntînă un leu l-a ucis pe omul acela, apoi sugînd sîngele din el, s-a dus. Iar cîinii, alergînd, l-au sfîşiat în bucăţi şi un cîine negru, apucînd mîna cea dreaptă, a adus-o în mijlocul ospăţului şi a lăsat-o acolo, înaintea tuturor. Văzînd acest lucru, toţi s-au tulburat şi au întrebat a cui este mîna aceea. Iar femeia care cînta la chitară a strigat, zicînd: "Mare taină s-a arătat astăzi între noi: sau Dumnezeu sau un trimis al lui Dumnezeu a vrut să şadă astăzi cu noi. Pentru că eu am văzut pe omul care turna vin lovindu-l cu palma pe omul cel străin şi am înţeles că omul acesta a grăit evreieşte, astfel: "Să-ţi văd mîna ta cea dreaptă mîncată de cîini, spre pilduirea multora". Şi aceasta s-a împlinit, precum vedeţi cu toţii". Atunci pe toţi mesenii i-a cuprins frica. Iar împăratul, după sfîrşitul ospăţului, chemînd pe Sfîntul Apostol Toma la dînsul, i-a zis: "Să intri în casă şi să binecuvîntezi pe fiica mea care s-a căsătorit".

Apostolul Toma, intrînd în casă, i-a învăţat pe tinerii căsătoriţi păzirea curatei feciorii şi, rugîndu-se pentru dînşii, i-a binecuvîntat şi s-a dus. După ce ei au adormit, l-au văzut pe Iisus Hristos în chipul Sfîntului Apostol Toma, venind la dînşii şi căutînd spre ei cu dragoste. Iar mirele, socotind că este Toma, a zis către dînsul: "Oare n-ai ieşit tu mai înainte decît toţi? Cum de te afli aici?" Iar Domnul a zis: "Eu nu sînt Toma, ci sînt frate cu el şi toţi cei ce se leapădă de lume şi îmi urmează Mie, aşijderea ca şi dînsul, vor fi nu numai fraţi ai Mei, în veacul ce va să fie, ci şi moştenitori ai împărăţiei Mele. Deci, să nu uitaţi, fiii Mei, ceea ce v-a sfătuit fratele Meu. De veţi păzi, după sfatul lui, fecioria voastră fără de prihană, vă veţi învrednici de cununile nepieritoare în cămara Mea cerească!"

Acestea zicîndu-le Domnul, s-a dus. Iar ei, deşteptîndu-se, îşi spuneau unul altuia vedenia şi, sculîndu-se, s-au rugat lui Dumnezeu toată noaptea aceea. Iar cuvintele cele zise lor, ca nişte mărgăritare de mult preţ, le păzeau în inimile lor. A doua zi a intrat împăratul în camera unde erau tinerii şi i-a aflat pe ei şezînd deosebit şi, tulburîndu-se cu inima, i-a întrebat de pricina despărţirii lor. Iar ei, răspunzînd, au zis: "Noi ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne învrednicească pînă la sfîrşitul vieţii noastre să păzim fecioria curată, precum o avem acum, ca aşa să merităm a ne încununa cu curatele cununi în împărăţia cea cerească, după făgăduinţa Domnului, Care ni S-a arătat nouă!" Atunci împăratul, înţelegînd că străinul acela care fusese seara în casa lui i-a sfătuit să păzească fecioria, s-a mîniat foarte tare şi a trimis îndată pe slujitorii săi ca să-l prindă pe Apostolul Toma. Dar nu l-au aflat, pentru că Avan şi Apostolul Toma plecaseră cu corabia spre India.

Ajungînd la Gundafor, împăratul Indiei, s-au dus înaintea lui şi Avan a zis: "Iată, împărate, ţi-am adus din Palestina un zidar foarte înţelept, ca să facă palate frumoase pentru împărăţia ta". Iar împăratul, văzînd pe Toma, s-a bucurat şi arătînd locul unde voia să construiască palatele, şi măsurînd unde avea să fie temelia, i-a dat aur mult pentru zidire, iar el a plecat în călătorie. Toma, luînd aurul, l-a împărţit la cei săraci şi scăpătaţi, iar el, ostenindu-se în propovăduirea Evangheliei, a întors pe mulţi oameni la credinţa în Hristos şi i-a botezat.

În acea vreme tînărul acela, care după sfatul Sfîntului Apostol Toma a făgăduit să-şi păzească fecioria, auzînd că Apostolul propovăduieşte pe Hristos în India, luîndu-şi soţia cu dînsul s-a dus la Apostolul Toma şi, fiind luminat de dînsul, a primit sfîntul botez. Fecioara aceea se numea Pelaghia; pe urmă ea şi-a vărsat şi sîngele pentru Hristos. Tînărul se numea Dionisie şi s-a învrednicit de dreapta episcopiei. Apoi s-a întors la moşia sa cu binecuvîntarea Apostolului Toma şi a făcut cunoscut în tot locul mărirea lui Dumnezeu, aducînd la credinţa în Hristos pe cei necredincioşi şi zidind biserici prin cetăţi.

După doi ani, împăratul a trimis la Apostolul Toma pe cineva ca să-l întrebe cînd vor fi terminate palatele care se zidesc. Iar Apostolul l-a înştiinţat pe împărat că numai acoperişurile palatelor au mai rămas de făcut. Şi s-a bucurat împăratul, căci socotea că Toma îi zideşte palatele pe pămînt şi a trimis iarăşi mult aur, poruncindu-i ca acoperişul să fie frumos zidit. Iar el, luînd aurul şi ridicîndu-şi ochii şi mîinile spre cer, a zis: "Mulţumesc Ţie, Doamne, iubitorule de oameni, că în diferite chipuri rînduieşti mîntuirea oamenilor". Şi, iarăşi, împărţind aurul la cei nevoiaşi, se silea cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu.

După o vreme oarecare împăratul a aflat că nici nu s-a început a se zidi palatul pe care l-a poruncit, iar tot aurul lui a fost împărţit la săraci, şi zidarul nici nu se îngrijeşte pentru zidire, ci umblă prin cetăţi şi prin sate şi propovăduieşte un Dumnezeu nou, făcînd multe minuni. Mîniindu-se împăratul foarte tare, a trimis slujitorii ca să-l prindă pe Apostol şi, fiind prins şi adus înaintea împăratului, acesta îl întrebă: "Oare ziditu-mi-ai palatele?" Apostolul a răspuns: "Le-am zidit foarte bine şi sînt foarte frumoase". Şi a zis împăratul: "Să mergem să vedem aceste palate". A răspuns Apostolul: "Nu poţi în această viaţă să vezi aceste palate, ci numai atunci cînd te vei duce din această viaţă, atunci le vei putea vedea şi, sălăşluind în ele, vei petrece acolo în veci cu bucurie". Iar împăratul, socotind că este batjocorit, s-a mîniat foarte tare şi a poruncit ca Apostolul să fie aruncat în temniţă, împreună cu Avan, negustorul care l-a adus, şi să fie pedepsit cu moarte cumplită, încît chiar şi pielea de pe dînşii să fie jupuită şi să fie arşi în foc. Şi fiind în temniţă, Avan îl ocăra pe Apostol, zicînd: "Tu şi pe mine şi pe împărat ne-ai păcălit, spunînd că eşti zidar înţelept, iar acum ai pierdut şi aurul împăratului şi viaţa mea. Căci, iată, pentru tine pătimesc şi voi muri în chinuri grozave, căci împăratul este cumplit şi ne va ucide pe amîndoi". Iar Apostolul, mîngîindu-l, îi zicea: "Nu te teme, că nu vom muri acum, ci vom fi vii şi liberi şi vom fi cinstiţi de împărat, pentru palatele pe care i le-am zidit, întru împărăţia cea de sus".

În acea noapte fratele împăratului a căzut bolnav şi a zis acestuia: "Pentru mîhnirea ce a venit asupra ta şi eu sînt supărat şi din această pricină m-am îmbolnăvit şi, iată, acum voi muri". Şi fratele împăratului zicînd acestea, a murit îndată. Impăratul, uitînd de mîhnirea cea dintîi, a fost cuprins de jale pentru moartea fratelui şi acum plîngea nemîngîiat. Îngerul lui Dumnezeu, luînd sufletul celui care murise, l-a înălţat în lăcaşurile cereşti şi, înconjurînd acolo acele lăcaşuri, îi arăta multele palate minunate, frumoase şi luminoase; şi erau unele mai frumoase şi mai luminoase decît altele, ale căror frumuseţi nu este cu putinţă a le spune. Şi îngerul a întrebat pe suflet, zicînd: "În care din aceste toate palate ai voi să vieţuieşti?" Iar sufletul, privind spre cel mai frumos palat, a zis: "De mi s-ar da voie să petrec măcar într-un colţ al acestui palat, nimic nu mi-ar mai trebui". Iar îngerul a zis: "Nu vei putea să petreci în aceste palate pentru că sînt ale fratelui tău şi aceste palate au fost zidite de străinul Toma cu aurul care i s-a dat lui". Apoi sufletul a zis: "Mă rog Ţie, Doamne, dă-mi voie să mă duc la fratele meu şi voi răscumpăra de la dînsul aceste palate, pentru că el nu ştie cît sînt de frumoase şi, după ce le voi răscumpăra, iarăşi mă voi întoarce aici". Atunci îngerul a întors sufletul în trup şi îndată mortul a înviat şi, deşteptîndu-se ca din somn, i-a întrebat pe cei care erau de faţă unde este fratele lui şi îi rugă să-i spună împăratului să vină la dînsul.

Auzind împăratul că a înviat fratele lui, s-a bucurat foarte mult şi a alergat la dînsul. Apoi, văzîndu-l viu, s-a înspăimîntat, dar în acelaşi timp s-a şi bucurat. Iar cel înviat a început a grăi către dînsul: "Ştiu bine, împărate, că mă iubeşti ca pe fratele tău şi ai plîns pentru mine şi de ţi-ar fi fost cu putinţă să mă răscumperi de la moarte, ai fi dat chiar jumătate din împărăţia ta". Iar împăratul i-a zis: "Adevărat, aşa este şi nu poate fi altfel". Apoi fratele său i-a zis: "Dacă mă iubeşti atît de mult, doresc de la tine un dar şi te rog să nu mi-l respingi". Iar împăratul a zis: "Tot ceea ce am îţi dăruiesc ţie, iubitul meu frate". Şi împăratul şi-a întărit cu jurămînt cuvîntul său. Atunci fratele cel înviat a zis: "Dă-mi palatele tale pe care le-ai zidit în ceruri şi toată bogăţia mea de pe pămînt să o iei tu în locul acestor palate". Iar împăratul, auzind aceasta, s-a îndoit şi fiind uimit cu totul, tăcea.

După aceasta l-a întrebat: "De unde am eu palate în ceruri?" Şi i-a zis fratele: "Cu adevărat sînt nişte palate cum tu nici nu ştii şi nici n-ai văzut niciodată şi nicăieri aşa ceva sub ceruri şi aceste palate au fost zidite de Toma pentru tine, pe care tu îl ţii în temniţă; eu le-am văzut şi m-am minunat de frumuseţea lor nespusă şi aş dori să vieţuiesc acolo măcar într-un colţ, dar nu mi s-a dat voie. Pentru că îngerul care m-a luat pe mine mi-a spus că eu nu pot să petrec în aceste palate pentru că sînt ale tale, zidite de străinul Toma. Apoi m-am rugat îngerului să-mi dea voie să vin la tine pentru a răscumpăra acele palate; şi dacă mă iubeşti, dă-mi-le mie, şi tu să ai în schimb toate averile mele". Atunci împăratul s-a bucurat de două lucruri: pentru viaţa fratelui şi pentru palatele care i s-au zidit în ceruri. Apoi i-a zis fratelui său: "Iubite frate, m-am jurat ţie să nu-ţi opresc sub stăpînirea mea nimic din cele ce sînt pe pămînt, iar palatele din cer nu ţi le-am făgăduit; şi dacă vei voi, avem pe lîngă noi acelaşi zidar şi acela poate să-ţi facă şi ţie astfel de palate".

Zicînd acestea, împăratul a trimis îndată la temniţă ca să-l scoată pe Sfîntul Toma şi pe Avan, negustorul care l-a adus pe acesta şi, alergînd în întîmpinarea Apostolului, a căzut la picioarele lui, cerîndu-şi iertare. Iar Apostolul, mulţumind lui Dumnezeu, a început să-i înveţe pe amîndoi fraţii credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi ei, umilindu-se, au ascultat cu dragoste cuvintele lui. Apoi i-a botezat şi i-a învăţat toată credinţa creştinească. După aceasta, amîndoi fraţii şi-au zidit prin multe milostenii lăcaşuri veşnice în ceruri. Iar Apostolul Toma, petrecînd o vreme cu dînşii şi întărindu-i în credinţă, s-a dus în cetăţile dimprejur şi prin sate, propovăduind mîntuirea sufletelor.

Apostolul Toma lumina sufletele, propovăduind Evanghelia, cînd a sosit vremea cinstitei mutări a Maicii luiDumnezeu; şi toţi apostolii din diferite ţări au fost răpiţi de nori şi aduşi în Ghetsimani, înaintea patului Preabinecuvîntatei Fecioare. Atunci a plecat din India şi Sfîntul Apostol Toma, dar n-a putut ajunge în ziua îngropării Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căci Dumnezeu aşa a rînduit lucrurile pentru adeverirea cea mai vrednică de credinţă, cum că Maica lui Dumnezeu a fost luată cu trupul la ceruri: adică precum pentru învierea lui Hristos, prin necredinţa lui Toma ne-am încredinţat mai bine, tot aşa şi pentru luarea cu trupul la ceruri a Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ne-am încredinţat mai bine prin întîrzierea lui Toma.

Deci, Apostolul, sosind a treia zi după îngropare, s-a întristat foarte mult că nu s-a aflatşi el în ziua îngropării să petreacă la mormînt, împreună cu ceilalţi Apostoli, sfîntul trup al Maicii Domnului său. De aceea, cu sfatul de obşte al Sfinţilor Apostoli, au deschis mormîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru ca Sfîntul Apostol Toma, văzîndu-i trupul, să se închine şi să se mîngîie. Deschizînd mormîntul, n-au mai aflat trupul Sfintei Fecioare, ci numai giulgiul singur; şi în acest fel s-a făcut încredinţare că Maica lui Dumnezeu, ca şi Fiul său, a înviat a treia zi şi a fost luată cu trupul la ceruri.

După aceasta, Sfîntul Toma s-a dus iarăşi în părţile Indiei şi a propovăduit acolo pe Iisus Hristos şi cu semne şi cu minuni pe mulţi oameni îi aducea la credinţă. Ajungînd la Meliapor, a luminat pe mulţi şi i-a întărit în credinţă, prin această minune. Era acolo un lemn foarte mare pe care nu puteau să-l mişte din loc nu numai o mulţime de oameni, dar nici elefanţii, iar Apostolul Toma a tras acel lemn cu brîul său cam 10 stadii şi l-a adus pentru zidirea bisericii Domnului. Văzînd acest lucru, credincioşii s-au întărit în credinţă, iar din cei necredincioşi mulţi au crezut. A mai făcut şi altă minune mare, mai mare decît cea dintîi: un jertfitor evreu l-a ucis pe singurul său fiu şi a dat vina asupra Sfîntului Toma, zicînd: "Toma l-a ucis pe fiul meu". Şi s-a făcut gîlceavă mare şi s-a adunat tot poporul şi l-au apucat pe Sfîntul Toma ca pe un ucigaş, voind să-l judece şi să-l chinuie, dar nefiind nimeni care să mărturisească că Apostolul lui Hristos nu este vinovat de acea ucidere, a rugat pe judecător şi pe popor, zicînd: "Lăsaţi-mă, şi eu, în numele Dumnezeului meu, îl voi întreba pe cel ucis, să spună singur cine l-a omorît". Apoi toţi au mers la mormîntul fiului acelui evreu, iar Toma, ridicîndu-şi ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, şi după aceasta a zis către cel mort: "În numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc, tinere, să ne spui nouă cine te-a ucis?". Şi îndată mortul a grăit: "Tatăl meu m-a ucis". Atunci toţi au strigat: "Mare este Dumnezeu cel propovăduit de Toma!". Slobozind pe Apostol, evreul jertfitor a căzut singur în groapa pe care o săpase Apostolului, iar prin minunea aceasta o mulţime de popor s-a apropiat de Dumnezeu şi au fost botezaţi de Apostolul Toma.

După aceasta, Apostolul s-a dus în cele mai îndepărtate părţi în hotarele Calamidiei, unde stăpîneaîmpăratul Muzdie; şi propovăduind acolo pe Hristos, a adus la credinţă pe o femeie cu numelede Sindichia, care era rudă cu Migdonia, femeia lui Carizie, prietenul împăratului. Sindichia a făcut pe Migdonia să cunoască adevărul şi să creadă întru unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, pe care Apostolul Toma Îl propovăduia. Iar Migdonia a zis către Sindichia: "Aş fi vrut să-l văd pe omul acela care propovăduieşte pe adevăratul Dumnezeu şi să aud învăţătura lui". Sindichia a zis: "Dacă voieşti, doamnă, să-l vezi pe Apostolul lui Dumnezeu, schimbă-ţi hainele şi te îmbracă ca o femeie din popor, ca să nu fii cunoscută şi apoi mergi cu mine". Migdonia a făcut precum i s-a spus şi a mers după Sindichia şi l-au aflat pe Apostolul Toma în mijlocul unei mulţimi de oameni simpli şi săraci, propovăduind pe Hristos. Şi, alăturîndu-se ele acelor oameni, ascultau învăţăturile Apostolului, iar el le spunea multe despre Domnul Iisus Hristos, învăţîndu-i să creadă în El şi prelungea cuvîntul referitor la moarte, la judecată, la gheenă şi la împărăţia cerească.

Auzind toate acestea, Migdonia s-a umilit cu inima şi acrezut în Hristos. Apoi, întorcîndu-se acasă, neîncetat se gîndea la cuvintele Apostolului Toma şi vorbea despre Hristos cu ruda ei, Sindichia, şi se aprindea cu mai multă dragoste către El. Şi din acea vreme a început a se depărta de cei necredincioşi, ca de vrăşmaşii lui Dumnezeu şi a fugit de toate vorbele lor, de ospeţe şi de toate desfătările lumeşti. Apoi nu mai voia să se apropie de bărbatul ei ca o soţie, fapt pentru care avea mare necaz bărbatul ei şi o silea să se supună. Neputînd a o supune, l-a rugat pe împăratul Muzdie să trimită pe împărăteasa Tertiana la femeia lui pentru ca aceasta s-o sfătuiască să nu se mai depărteze de el, ca soţie; împărăteasa Tertiana şi Migdonia, femeia lui Carizie, erau surori şi mergînd împărăteasa la Migdonia, sora sa, a întrebat-o pentru ce nu se supune bărbatului ei. Iar ea a răspuns: "Pentru că este păgîn şi vrăşmaşul lui Dumnezeu, iar eu sînt roaba adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos, şi nu voiesc să fiu întinată de acel om necredincios şi necurat". Tertiana a vrut să ştie şi ea cine este Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Atunci Migdonia i-a spus propovăduirea Sfîntului Apostol Toma şi a învăţat-o pe Tertiana să cunoască adevărata credinţă. Apoi Tertiana, voind să ştie mai cu de-amănuntul învăţăturile lui Hristos, a dorit să-l vadă chiar pe Apostolul Toma şi să asculte propovăduirea lui. Sfătuindu-se cu Migdonia, a trimis în taină după Apostolul Toma şi, chemîndu-l, l-au rugat să le arate calea cea adevărată. Iar Apostolul Toma, propovăduindu-l pe Hristos, le-a luminat cu lumina credinţei şi le-a spălat cu baia botezului, apoi le-a învăţat să păzească poruncile lui Dumnezeu şi să facă fapte bune. Iar ele, punînd în inimile lor toate cele grăite de Apostol, s-au sfătuit amîndouă să slujească Domnului în curăţie şi să nu se apropie de bărbaţii lor, ca de nişte necredincioşi.

Apostolul Toma făcea acolo multe minuni cu puterea lui Dumnezeu şi tămăduia toate neputinţele. Şi mulţi, nu numai din poporul cel simplu, ci şi din curtea împărătească, văzînd semnele şi minunile făcute de Apostol şi ascultînd învăţăturile lui, au crezut în Hristos. Chiar unul din fiii împăratului, anume Azan, a crezut şi a fost botezat de Apostolul Toma, pentru că însuşi Dumnezeu lucra în apostoleasca propovăduire, înmulţind numărul credincioşilor, spre mărirea numelui Său.

Împărăteasa Tertiana, întorcîndu-se de la Migdonia, îşi petrecea vremea în rugăciuni şi în posturi şi nu se pleca la dorinţa bărbatului ei. Atunci împăratul, mirîndu-se de schimbarea femeii sale, a zis către Carizie, prietenul său: "Voind să-ţi dobîndesc pe femeia ta, şi pe a mea am pierdut-o, aşa că mai rea este a mea decît a ta". Şi amîndoi, împăratul şi Carizie, au cercetat cu de-amănuntul care să fie pricina răzvrătirii femeilor lor, că nu vor să fie cu dînşii şi au aflat că un străin nemernic, anume Toma, învăţîndu-le credinţa în Hristos, le-a întors de la petrecerea împreună cu ei. Încă au mai aflat şi aceasta: cum că Azan, fiul împăratului, şi multe din slugile casei lui şi din căpetenii şi din poporul cel simplu, mulţime fără număr, credîn Hristos, prin propovăduirea Apostolului Toma. Şi s-a înfuriat împăratul împotriva lui Toma şi, prinzîndu-l, l-a aruncat în temniţă.

După aceasta, Apostolul a fost dus înaintea judecăţii împăratului şi acesta l-a întrebat: "Cine eşti tu, rob sau liber?", iar Toma a răspuns: "Sînt robul Aceluia asupra căruia tu nu ai stăpînire". Iar împăratul a zis: "Văd că eşti rob viclean şi, fugind de la stăpînul tău, ai venit pe pămîntul acesta ca să răzvrăteşti poporul şi să ameţeşti femeile noastre. Deci, spune-mi cine este stăpînul tău?" Apostolul a răspuns: "Stăpînul meu este Domnul cerului şi al pămîntului, Dumnezeul şi Făcătorul a toată făptura, Care m-a trimis pe mine să propovăduiesc numele Lui cel sfînt şi să-i întorc pe oameni de la rătăcirea lor". Iar împăratul i-a zis: "Lasă-ţi cuvintele tale cele viclene, înşelătorule, şi ascultă porunca ce-ţi grăiesc eu: Cum ai depărtat tu cu înşelăciune pe femeile noastre ca să nu se unească cu noi, tot aşa să le întorci pe dînsele la noi! Căci de nu vei face aceasta, ca femeile noastre să fie cu noi în dragoste şi în unirea de mai înainte, te vom pedepsi cumplit". Apostolul a răspuns: "Nu se cade ca roabele lui Hristos să se unească cu bogaţii cei fără de lege; nici nu este cu dreptate ca cele credincioase să fie necinstite de păgîni şi necredincioşi".

Auzind acestea, împăratul a poruncit ca să fie aduse nişte scînduri de fier înroşite în foc şi pe acestea să fie pus cu picioarele Apostolul. Şi făcînd acestea, deodată a ieşit apă de sub scîndurile acelea şi le-a răcit. Apoi, Apostolul a fost aruncat într-un cuptor şi a doua zi a ieşit viu şi nevătămat din acel cuptor. După acestea, Carizie l-a sfătuit pe împărat, zicînd: "Sileşte-l să se închine şi să jertfească zeului nostru, Soarele, pentru că aşa are să mînie pe Dumnezeul lui, care îl păzeşte întreg". Iar cînd, după porunca împăratului, îl duseră pe Apostol să se închine la idolul Soare, îndată idolul s-a topit ca ceara în faţa focului şi s-a risipit. Şi se bucurau credincioşii de această putere a Dumnezeului ceresc şi mulţime de credincioşi au crezut atunci în Domnul. Iar slujitorii care se închinau la idoli s-au răzvrătit asupa Apostolului, pentru pierderea idolului lor şi împăratul, mîniindu-se, se gîndea cum să-l piardă pe Toma, dar se temea de boieri, de popor şi de slugile sale, pentru că mulţi credeau în Hristos.

Apoi, luîndu-l, a ieşit din cetate urmat de ostaşii săi şi toţi socoteau că împăratul vrea să vadă un semn de la dînsul. Mergînd cam la o jumătate de stadie, l-a dat pe Toma la cinci ostaşi ca să-l ducă în munte, poruncindu-le să-l străpungă acolo cu suliţele, iar el s-a dus în cetatea Axium. Azan, fiul împăratului, şi Sifor, un bărbat de neam bun, au alergat după Apostolul Toma şi, ajungîndu-l, plîngeau pentru el. Apostolul Toma cerînd ostaşilor voie să se roage, s-a rugat lui Dumnezeu şi a hirotonisit preot pe Sifor şi pe Azan diacon şi le-a poruncit să aibă grijă de cei care au crezut în Domnul şi să se sîrguiască ca să înmulţească numărul credincioşilor lui Hristos.

După aceasta, ostaşii l-au străpuns cu cinci suliţe deodată şi aşa s-a sfîrşit Sfîntul Apostol Toma. Iar Sifor şi Azan au plîns mult pentru el şi au îngropat sfîntul lui trup cu cinste. După îngropare, şezînd lîngă mormîntul Apostolului şi tînguindu-se, li s-a arătat sfîntul, poruncindu-le să meargă în cetate şi să întărească pe fraţi în credinţă. Ei au mers după porunca Sfîntului Apostol Toma, învăţătorul lor, ale cărui rugăciuni avîndu-le în ajutor, au cîrmuit bine Biserica lui Hristos. Iar împăratul Muzdie şi Carizie în zadar au silit pe femeile lor să se apropie de dînşii, căci n-au putut să le înduplece. Apoi, înţelegînd că nu se vor supune lor cu nici un chip, le-au lăsat să vieţuiască libere, după voia lor, iar ele, scăpînd de greutatea jugului însoţirii, vieţuiau în mare înfrînare şi rugăciuni, slujind Domnului ziua şi noaptea, şi aduceau mult folos Bisericii prin viaţa lor cea îmbunătăţită.

După cîţiva ani, s-a întîmplat ca unul din fiii împăratului Muzdie să fie chinuit de diavol şi nu putea nimeni să-l vindece, pentru că era foarte cumplit diavolul ce-l chinuia. Şi s-a mîhnit împăratul pentru fiul său şi a plănuit să descopere mormîntul Sfîntului Apostol Toma, să ia un os din moaştele lui şi să-l lege la grumazul fiului său, ca să se tămăduiasacă de chinurile diavolului, pentru că auzise că Sfîntul Apostol Toma a izgonit mulţime de diavoli. Cînd voia împăratul să facă acest lucru, i s-a arătat în vedenie Sfîntul Toma, zicîndu-i: "Cînd eram viu nu m-ai crezut. Oare acum, de la mort cauţi ajutor? Dar dacă vei fi credincios, Domnul meu Iisus Hristos îţi va fi milostiv".

Această vedenie l-a îndemnat mai mult pe împărat pentru descoperirea mormîntului Apostolului. Şi, mergînd împăratul, a descoperit mormîntul, dar n-a mai aflat moaştele sfîntului, pentru că unii din fraţii credincioşi au luat pe ascuns sfintele moaşte şi le-au dus în Mesopotamia. Atunci împăratul a luat pămînt din locul acela şi l-a pus la grumazul fiului său, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, de vei tămădui pe fiul meu prin rugăciunile Apostolului Tău, Toma, eu voi crede în Tine". Şi îndată a ieşit duhul necurat din fiul său, şi s-a însănătoşit. Atunci împăratul Muzdie a crezut în Hristos şi a fost botezat de preotul Sifor împreună cu toţi boierii săi. A fost mare bucurie între credincioşi, idolii s-ausfărîmat şi căpeteniile lor s-au risipit, iar bisericile luiHristos s-au zidit, sporind cuvîntul lui Dumnezeu şi credinţa cea sfîntă. Apoi, după botez, împăratul a început să se căiască de greşelile pe care le săvîrşise înainte şi stăruia necontenit în rugăciuni, iar prezbiterul Sifor le zicea tuturor: "Rugaţi-vă pentru împăratul Muzdie, ca să cîştige milă de la Domnul nostru Iisus Hristos şi să primească iertare pentru păcatele sale".

În locul unde a fost îngropat trupul Sfîntului Apostol Toma se săvîrşeau multe minuni cu rugăciunile lui, întru mărirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Viețile Sfinților pe luna Octombrie

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii ( Despre iubirea vrăjmaşilor )

 

Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii

( Despre iubirea vrăjmaşilor )

Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blesteamă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5, 44)

Iubiţi credincioşi,

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi toţi proorocii (Matei 22, 40). Dacă acesta este adevărul apoi nimeni nu poate spune că iubeşte pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întîi pe aproapele său. Acest lucru îl spune şi Sfîntul Ioan Evanghelistul, zicînd: Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20).

Aşadar, Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri, căci această poruncă îşi are temelia în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume, (Luca 10, 36-37), şi nu avem dreptul să urîm pe nimeni, căci toţi sînt zidiţi de Dumnezeu şi poartă aceeaşi fire ca şi noi. Dar poate va zice cineva că Sfînta Scriptură arată totuşi că putem urî pe unii oameni, cum spune psalmistul: Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît, şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mîhnit. Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Psalm 138, 21-22).

Aici este vorba de eretici, care urăsc şi schimbă adevărul dogmelor dreptei credinţe şi calcă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceştia nu-i putem iubi la fel, după mărturia care zice: Pe călcătorii de Lege i-am urît (Psalm 118, 113). Dar va zice cineva: "Aceştia nu sînt oameni? Cum putem să-i urîm?" La această întrebare îţi răspunde dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicînd: "Pe eretici, ca pe nişte hulitori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci cîini, lupi şi antihrişti". Iar Domnul zice: Nu daţi cele sfinte cîinilor. Şi Sfîntul Ioan Evanghelistul zice: "Că mulţi antihrişti s-au făcut. Şi deci pe aceştia nu se cuvine a-i iubi în aceeaşi măsură, nici a locui împreună cu dînşii, nici a-i primi în casă, nici împreună a ne ruga, nici împreună a mînca, nici a-i saluta, ca nu cumva de învăţătura lor să ne împărătăşim" (Sfîntul Efrem Sirul, tomul III, Mînăstirea Neamţ, 1823, p. 156).

Dar poate întreba cineva: Ce fel de păcat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel? Vom răspunde că ei fac cel mai greu păcat care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Adică hulesc pe Dumnezeu şi se ridică împotriva Duhului Sfînt, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci şi a icoanelor, împotriva Bisericii, a preoţiei, a Sfintelor Taine şi răstălmăcesc Sfînta Scriptură. Prin acest greu păcat, ereticii şi sectanţii sînt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu la adevăr, nu numai nu se cade a-i urî, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfătui şi a-i îndemna spre tot lucrul bun. Tocmai de aceea Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă a-i iubi pe vrăjmaşi şi a le face bine, atunci cînd ei nu sînt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi voiesc a veni la adevăr. Că precum decît toate faptele bune mai mare este dragostea, tot aşa decît toate păcatele cel mai greu este ura de frate.

Nici o poruncă nu a înălţat şi a slăvit aşa de mult învăţătura Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrăjmaşi. Cu adevărat această poruncă desăvîrşeşte toate poruncile Legii vechi, căci nici un dătător de lege mai înainte de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu a putut a se înălţa cu înţelegerea pînă la atîta desăvîrşire, de a învăţa şi a legiui cu hotărîre iubirea de vrăjmaşi. Numai această poruncă dacă s-ar sîrgui oamenii să o păzească, ar face raiul pe pămînt, ar aduce mare linişte, pace şi fericire între oameni. Iar, dimpotrivă, cînd aceasta lipseşte dintre oameni, toată zavistia, toate războaiele, toate răzbunările şi toate tulburările se fac pe pămînt.

Dar poate va zice cineva, că foarte grea şi cu anevoie de îndeplinit este această poruncă. Dacă vom judeca drept, vom înţelege că deloc nu este greu şi cu neputinţă, ci este uşoară şi mîntuitoare de suflete. Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Luaţi jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară (Matei 11, 29-30). Iar Sfîntul Efrem Sirul zice despre iubirea vrăjmaşilor: "Ce greutate sau ce osteneală este a ierta fratelui greşelile cele uşoare şi a ne numi vrednici să ni se ierte şi nouă păcatele noastre?" (Op. cit., p. 31).

Iubiţi credincioşi,

Nimeni nu ştie mai bine neputinţa firii omeneşti ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înţelegem că El nu ne rînduieşte niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu ştie prea luminat adîncul neputinţei firii omeneşti, şi cele ce ne sînt prea de nevoie spre mîntuire. De aceea, pentru a ne învăţa taina iubirii de vrăjmaşi, El se coboară cu dragoste şi cu milă pînă la slaba noastră pricepere şi zice: Precum voiţi a vă face vouă oamenii, şi voi faceţi asemenea lor (Luca 6, 31).

O, îndurare, o, milă, o, bunătate şi înţelepciune a lui Dumnezeu, fără de margini! Că zice: "Nu-ţi spun ţie lucruri mari şi grele; ci te îndemn şi te învăţ aproape de priceperea ta. Fă şi tu altuia cele ce doreşti să-ţi facă altul ţie. Dacă doreşti să fii vorbit de rău, vorbeşte şi tu de rău pe altul. Dacă doreşti să fii ocărît de altul, ocărăşte-l şi tu pe el. Dacă doreşti să fii necinstit şi păgubit de altul, fă şi tu la fel aproapelui tău; iar dacă doreşti să fii cinstit de altul, să fii vorbit şi ajutat la nevoie, apoi sileşte-te să faci şi tu asemenea aproapelui tău".

Sfîntul Apostol Pavel zice: Lepădaţi toate lucrurile întunericului (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Într-adevăr, tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă mintea şi inima omului; dar mai greu decît toate păcatele, ura ne întunecă mintea şi inima.

Acest lucru îl arată cuvîntătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicînd: Cela ce urăşte pe fratele său, întru întuneric umblă şi nu ştie încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Şi dacă Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el (I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaşte că sîntem în Dumnezeu şi că dragostea Lui petrece în noi, cînd vom vedea că inima noastră pururea se bucură de binele aproapelui nostru şi de sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simţi că se naşte în inima noastră întristare şi amărăciune pentru binele şi sporul aproapelui, din aceasta să cunoaştem sigur că nu sîntem în Dumnezeu şi Dumnezeu nu petrece în noi!

Să înţelegem că, în această stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Dacă nu vom uita această învăţătură, ne vom uşura împlinirea învăţăturii Sfintei Evanghelii de azi, în care Mîntuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşi. Căci căutînd noi folosul şi binele aproapelui, permanent ne vom bucura de sporirea şi fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastră. Şi aşa, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele va rămîne pururea între noi.

Deci, preadreaptă, preasfîntă şi preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmaşi. Iar dacă nouă ni se pare grea şi cu anevoie de împlinit, acesta este semn că nu avem în inima noastră nici cît de puţin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Trăind astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei deşarte şi al, altor patimi grele, iar roadele Duhului Sfînt, care sînt dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, şi toate celelalte pe care le arată Sfîntul Apostol Pavel, nu au loc în sufletele noastre.

Zice Domnul, iarăşi, în Evanghelia de astăzi: De iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumită veţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi, de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce plată aveţi? Doar şi păcătoşii dau împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi. Voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind în schimb şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun cu cei nemulţumitori şi răi (Luca 6, 32-35).

Cît de mare adevăr şi cîtă dreptate au aici cuvintele Domnului! Căci dacă fac bine cuiva şi aştept ca şi el să-mi facă mie la fel, atunci ce plată mai aştept de la Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea, nu priveşte răsplătirea mea în veacul viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci este un schimb vremelnic cu scopul de a cîştiga în veacul de acum, cele ce am cheltuit cu facerea de bine spre aproapele meu. Am împrumutat ca să mi se împrumute, am dat ca să mi se dea înapoi. Iar dacă dau milostenie sau fac alt bine aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el, atunci pot nădăjdui răsplată de la Dumnezeu în veacul viitor, căci mintea mea nu priveşte spre plata cea vremelnică de la acela ce i-am făcut bine, ci spre bunătăţile cele veşnice din veacul viitor.

Atunci, după cuvîntul Domnului, plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 12). Încă un lucru mult mai mare şi preaslăvit. Prin facerea noastră de bine către aproapele, fără a nădăjdui de la ei nimic în veacul de acum, ne facem fiii Celui Preaînalt, după cum zice Sfînta Scriptură: Eu am zis: dumnezei sînteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6).

Această vrednicie, de a ne face fii după dar ai lui Dumnezeu este cu totul străină de priceperea şi înţelegerea noastră pentru bogăţia slavei lui Dumnezeu, prin care vom deveni fii după Dar ai lui Dumnezeu în veacul de acum şi cel viitor. Adică să fim oameni asemenea lui Dumnezeu (I Ioan 3, 2), după măsura Darului Său, Care este bun spre cei nemulţumitori şi răi, răsare soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am vorbit de cîtă slavă şi cinste se vor învrednici cei ce vor avea în sufletele lor dragostea de Dumnezeu şi de aproapele şi se vor sili să îndeplinească porunca Sfintei Evanghelii de astăzi de a iubi pe vrăjmaşii lor. Acum să ne întrebăm: Oare au existat în Legea Veche şi cea Nouă oameni care s-au ridicat cu fapta la această desăvîrşită dragoste a iubirii de vrăjmaşi?

La această întrebare, vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi şi vom arăta că mulţi au ajuns a îndeplini această sfîntă poruncă a iubirii de vrăjmaşi, atît în Legea Veche cît şi în cea Nouă.

Mai întîi să ne aducem aminte de proorocul şi împăratul David, care, încă cu o mie de ani înainte de venirea Domnului, s-a sîrguit a împlini cu fapta aceasta sfîntă şi dumnezeiască poruncă.

Cine a citit în Sfînta Scriptură, ştie cîtă ură avea regele Saul asupra lui David şi cîtă vreme l-a prigonit şi căuta în tot chipul să-l piardă, cum însuşi David zice către Ionatan, prietenul său: Viu este Dumnezeu şi viu este sufletul tău, că precum am zis, n-a rămas fără numai un pas între mine şi moarte (I Regi 20, 3), prin aceasta arătînd cît de aprig era prigonit de Saul, spre a-l omorî. Iar proorocul David nu s-a răzbunat pe Saul cînd i-a căzut în mîini că putea prea lesne să-l omoare. Căci Saul dormea greu în peşteră şi David i-a tăiat numai poala hainei lui spre mărturie, dar de viaţa lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13).

Şi a doua oară, cînd împăratul Saul dormea în mijlocul taberei sale noaptea, David, venind, i-a luat suliţa de la cap şi vasul cu apă, şi iarăşi nu s-a atins de viaţa lui, măcar că adesea îl îndemna să-L omoare atunci pe Saul (I Regi 26, 6-22). Ba şi mai mult, cînd împăratul Saul a fost lovit de un duh rău de la Dumnezeu, David venea şi-i cînta din harfă, gonind duhul cel rău de la el (I Regi, 19, 9).

Iar în Legea Harului cel dintîi care a îndeplinit cu lucrul şi cu cuvîntul această Evanghelie, a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu numai că învăţa porunca iubirii de vrăjmaşi, ci El întîi a îndeplinit-o cu lucrul. Atunci cînd era pe cruce, S-a rugat Părintelui Său să ierte pe cei ce L-au răstignit, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34). La fel şi Sfîntul Apostol şi arhidiacon Ştefan, uşa mucenicilor, a împlinit porunca iubirii de vrăjmaşi, căci plecîndu-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl ucideau cu pietre, zicînd: Doamne, primeşte duhul meu... şi nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea, a adormit (Fapte 7, 59-60). La fel au făcut şi ceilalţi apostoli, care fiind ocărîţi, mîngîiau pe vrăjmaşii lor (I Corinteni 4, 11-13). Prin această mare virtute a iubirii de vrăjmaşi, au strălucit în lume milioane de martiri, de ierarhi, de mărturisitori şi cuvioşi părinţi şi toţi care în veacul de acum au purtat în mintea şi în inima lor, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Iubiţi credincioşi,

În încheierea acestei predici vă spun o istorioară sfîntă şi adevărată prin care puteţi înţelege că cel ce are dragostea de Dumnezeu în inima sa, nu numai că iubeşte pe vrăjmaşii săi, ci la nevoie, îşi pune sufletul său pentru aproapele său, asemănîndu-se cu Mîntuitorul Care Şi-a pus sufletul Său, răscumpărare pentru neamul omenesc (Galateni 4, 4; Ioan 1, 29).

Pe vremea domniei împăratului Tiberius, trăia în localitatea Oasis un călugăr cu viaţă aleasă după Dumnezeu, din Capadochia de neamul lui, cu numele Leon. Mulţi oameni vorbeau despre faptele cele bune şi minunate ale acestui călugăr şi se foloseau de smerenia, de dragostea, de blîndeţea şi de sărăcia lui pentru Hristos.

Acest călugăr minunat avea un cuvînt de taină şi spunea la mulţi: "Credeţi-mă, fraţilor, că eu o să fiu împărat!" Oamenii îi răspundeau: "Părinte, din Capadochia nu a ieşit niciodată vreun împărat". El însă le spunea mereu aceste cuvinte şi nimeni nu înţelegea sensul lor.

Năvălind peste ţinutul acela un popor barbar şi sălbatic, care se chema Mazichi, a pustiit toată ţara. Ajungînd la Oasis, păgînii au omorît mulţi preoţi creştini şi monahi şi au luat în robie pe monahul Ioan, care era citeţ în marea biserică din Constantinopole, pe monahul Mutatie Romanul şi pe alt monah cu numele Teodor. Toţi trei erau bătrîni şi bolnavi. După ce i-au luat în robie, monahul Ioan a zis barbarilor care îl legaseră: "Daţi-mi voie să merg la episcopul nostru, să vă dea pentru noi douăzeci şi patru de monezi de argint". Auzind aceasta, unul din barbari a dezlegat din lanţuri pe monahul Ioan şi l-a lăsat liber să se ducă la episcop şi să-i aducă monezile de argint spre răscumpărarea lor. Episcopul însă n-a putut să găsească decît opt monezi de argint.

Monahul a luat cele opt monezi şi s-a dus la barbar, iar barbarul a zis: "Ori îmi daţi douăzeci şi patru de monezi precum am vorbit, sau noi mergem mai departe cu cei robiţi". Oamenii văzînd aceasta, au început a plînge şi a se văita, că ştiau că la moarte îi duc pe cei robiţi.

Atunci monahul Leon, de care am amintit la început, care zicea că are să fie împărat, a venit la barbari şi le-a spus: "Luaţi aceste monezi de argint şi vă rog luaţi-mă şi pe mine în robie, că după cum vedeţi sînt tare şi sănătos şi voi sluji ori unde mă veţi duce, dar vă rog daţi drumul acestor călugări, bătrîni şi bolnavi, care nu vă pot fi de nici un folos".

Auzind aceasta, barbarii, au luat cele opt monezi de argint şi pe monahul Leon cel tînăr şi au dat drumul celor doi monahi bătrîni şi bolnavi. Monahul Leon a mers cu ei multă cale, iar ei l-au chinuit foarte mult cu foame, şi aşa a slăbit, nemaiputînd merge după ei. Ei văzînd că a slăbit tare, i-au tăiat capul. Şi aşa fericitul şi sfîntul monah, şi-a pus sufletul său pentru dragostea şi mila aproapelui.

La el s-a arătat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a împlinit Scriptura care zice: Mai mare dragoste decît aceasta nimenea nu poate avea, ca să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).

De abia atunci au înţeles ceilalţi monahi şi creştini, cuvintele monahului Leon, care le zicea cu taină că: "eu voi fi împărat...". Şi într-adevăr, a ajuns împărat, punîndu-şi sufletul său pentru prietenii săi! Aceasta este cea mai înaltă măsură a iubirii creştine, adică să iertăm pe vrăjmaşi şi să ne dăm viaţa pentru aproapele.

Oare cîţi dintre noi avem atîta dragoste să iertăm din inimă pe cei ce ne urăsc şi ne fac rău? Cîţi dintre credincioşii noştri se mai jertfesc astăzi pentru mîntuirea, pentru salvarea vieţii şi ajutorul oamenilor din spitale, a celor de aproape ai lor? Dimpotrivă, astăzi se întîlnesc peste tot certuri în familie, neînţelegeri între părinţi şi copii, ură şi judecată între rude şi vecini, duşmănie, invidie şi neîmpăcare între creştini. De ce oare nu ne împăcăm frate cu frate, vecin cu vecin? Cum mai pot zice "Tatăl nostru" cei ce nu iartă pe fraţii şi vrăjmaşii lor? Cum putem împlini porunca lui Hristos, Care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri", dacă noi nu ne cerem iertare nici de la părinţii şi binefăcătorii noştri şi nu iertăm pe cei ce ne fac rău? Cînd spunem cuvintele din Tatăl nostru: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", singuri ne cerem osîndă dacă nu iertăm pe cei care ne-au supărat. Să ne împăcăm deci unii cu alţii şi să iertăm din inimă pe vrăjmaşii noştri dacă vrem să ne mîntuim. Să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă şi ne urăsc şi să nu ne răzbunăm, pe cei ce ne fac rău. Să ne bucurăm cînd sîntem defăimaţi şi osîndiţi pe nedrept, că numai aşa ne putem smeri mai mult şi vom reuşi să fim următori ai lui Hristos. Altfel, Mîntuitorul nu primeşte nici rugăciunea noastră, nici darurile aduse la Sfîntul Altar, nici postul şi milostenia noastră, nu primeşte în rai pe cei ce mor în ură şi duşmănie.

Fericiţi sînt cei ce trăiesc în pace cu toţi oamenii şi care nu au nici un duşman, afară de diavolul! Fericiţi sînt creştinii ce trăiesc în desăvîrşită dragoste unii cu alţii!

Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi al milei să ne împace în Hristos pe toţi şi să ne învrednicească Împărăţiei Cereşti, care este împărăţia iubirii veşnice. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

 

Trădarea la 360°

 

Trădarea la 360°

Și ziua aceea

Domnului Dumnezeului nostru e zi de izbândire,

ca să izbândească asupra vrăjmașilor Săi,

şi-i va mânca pre ei sabia Domnului,

şi se va sătura și se va îmbăta de sângele lor,

pentru că jertfă este Domnului

de la pământul cel dinspre miazănoapte la râul Eufratului.

(Ieremia 46, 10. Biblia sinodală de la 1914)

 

 

Departe de zarva târgoveților de suflete

și a cârciumarilor Adevărului

îmi voi rosti eu cuvântul.

Ca să rămână semn de înțelegere

a marii neînțelegeri

în care ne tot

scufundăm.

 

Vedem că s-a trecut deja de hotarul Altarului și al Sf. Potir (clerul, iarăși, nu L-a apărat și mărturisit pe Hristos), și s-a ajuns la atacul pe sufletul copiiilor.

O nație care nu-și apără copiii, nu are viitor. Nu merită un viitor.

Simt că a început „ziua izbândirii Domnului”, căci după reeducarea copiiilor prin mască & vaccin, practic alt hotar nu mai e de cucerit decât sufletul omului: predarea benevolă a acestuia Sistemului, prin cipuire. Poporul nostru a picat toate examenele, a pierdut toate luptele date în contemporaneitate.

Toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cel ce face binele, nu este până la unul (Ps. 52, 4).

Suntem vlăguiți de credință, deci și de har și adevăr.

Adevărul – din noi și de peste noi – este trădat la 360°.

Noi, generația asta de oameni fără căpătâi, am reușit să-l trădăm la 360°.

Și vom sfârși trădați la 360°!

Arhiereii n-au apărat Ortodoxia.

Preoții n-au apărat Potirul.

Creștinii nu și-au apărat familia firească.

Doctorii n-au apărat sănătatea reală a pacienților.

Profesorii nu și-au apărat elevii.

Părinții nu și-au apărat copiii.

Toți au trădat, au predat reduta pe care trebuiau să moară luptând.

Și cu fiecare cedare, întunericul, amăgirea și răul s-au întins mai mult. Am intrat într-o noapte adâncă a conștiinței, într-o formă de comă a spiritului. În întunericul acesta „de pe urmă”, om cu om nu se mai cunoaște, inșii zvârcoliți de patimi nu-și mai pot vedea unii altora dumnezeiescul chip, ci se folosesc unii de alții în cel mai abject mod. Puterea & plăcerea le rămân singurele țeluri în această viață, și oricât și-ar camufla urâțenia interioară (unii cu patrafire și mitre), ea dă pe afară, mai ales atunci când – cred ei – înfăptuiesc „binele”…

Neîncrederea, deznădejdea și ura sunt trăsăturile dominante ale unei societăți apostaziate de la Credința, Nădejdea și Dragostea întru Hristos. Privește în jur, privește cu atenție: toxicitatea corozivă a mediului societal avortează spontan și automat orice „bun început”, orice faptă creștinească, orice om drept-slăvitor. Dar mai ales mielușeii sunt jertfiți, căci ei ipostaziază, în toată simplitatea și inocența lor, chipul Mielului lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29).

Demonia societății noastre s-a asmuțit acum asupra copiiilor noștri.

De parcă noi am fi egiptenii asupra cărora s-a abătut ultima, înfricoșătoarea plagă a Dumnezeului Care Este: pieirea întâilor născuți. Dar noi suntem mai odioși decât egiptenii de atunci: căci noi înșine, de la vlădică la opincă, am devenit complicii distrugerii generației de mâine. Pe egipteni i-a lovit Dumnezeu unde-i durea mai tare: în urmași. Noi, însă, românii de azi, am reușit recordul acestei apoteoze a groazei: ne jertfim copiii pentru binele nostru propriu (știți propaganda mizeră cu Covid-ul, nu o mai repet; sloganurile ei au devenit principiile noastre). Ca să nu ne pierdem jobul, ca să nu fie ei dați afară de la școală, pe scurt, ca să nu ne riscăm așa-zisul bine în societate, acceptăm reeducarea efectuată prin ilegalele și nefastele „măsuri anti-Covid”, deși ne-a mirosit de la o poștă manipularea, minciuna, pseudo-științificitatea și ilegalitatea acestor încălcări ale Drepturilor Omului.

Ei, aș! Drepturile Omului?! Încălcarea Constituției României?! Instaurarea unui totalitarism global, legitimat de gonflata Plandemie?!… – Nuuuu domle, n-avem noi griji din ăstea!! Noi vrem decât confort.

Decât confort. Hotărât și agramat.

Cine să-i mai apere pe bieții copii de gulagul școlar și societal în care TREBUIE să-și facă reeducarea, cu botnița pe gură și teama în suflet?…

„Piteștiul după Pitești” a ajuns la reeducarea copiiilor. În loc să fim noi precum copiii ca să intrăm în Împărăția Cerurilor (Matei 18, 3), îi reeducăm pe copii cu infectele noastre „valori”: frica, lașitatea, hedonismul, conformismul, necredința în Hristos cel Înviat, și realpolitk-ul vieții cotidiene, altfel spus, legea junglei, în care cel puternic strivește pe cel slab. Căci adevărata virtute, în această lume, este deținerea Puterii, sub toate aspectele ei; și adevăratul păcat, de neiertat în acest veac, este slăbiciunea, lipsa de Putere. Ne reeducăm copiii ca să-i băgăm cu forța în împărăția globală a Noii Ere, în care și noi ne-am încadrat, trădând pe Viul Dumnezeu – viața cea vie a ființei noastre…

Cine să mai priceapă acestea toate?

Și dacă totuși, o rază de lumină se așterne pe împietrita inimă a lui Faust, o primește acesta întru pocăință, sau și mai agresiv reacționează împotriva ei, ca să-și apere târgul cu Mefisto?…

Un lucru e cert: Mirele întârziind, toate fecioarele au adormit (Matei 25, 5). În noaptea cea mare și ultimă, somnul spiritului, neștirea de sine, e starea „normală” a omenirii. Întreaga vrăjmășie contra Căii, Adevărului și Vieții (Ioan 14, 6) provine din această ignoranță spirituală, adâncită cu fiecare generație.

Tămăduirea? – Cunoașterea lui Dumnezeu, cea din Dreapta Credință și din pocăința evanghelică, la care este chemat tot omul.

Sf. Grigorie Palama face răbdare și cu multă bunăvoință explică alor noștri creștini de pe urmă cum se face că pocăința nu este o chestie ce-i privește strict pe păcătoșii nărăviți, ori pe neofiți, ci e chiar esența vieții duhovnicești:

„Pocăința este și început, și mijloc, și sfârșit al vieții creștinilor. Fiindcă este cerută și datorată și înainte de Sf. Botez, și la Sf. Botez, și după Sf. Botez” [1].

Cu pocăința, așadar, parcă ne-am lămurit: s-ar putea să fie pentru noi, nu doar pentru ceilalți. Cu Dreapta Credință este mai dificil de lămurit. Fiindcă Dreapta noastră Credință, în era triumfătoare a ecumenismului, este „admirabilă, e sublimă…. dar lipseşte cu desăvârşire!”, vorba lui Caragiale. De Dreaptă Credință cu greu mai poate fi vorba acolo unde mamona e dumnezeu, Simon Magul e arhiereu, iar Iuda – delegatul oficial al sistemului ecleziastic, trimis ca pe Iisus să-L… hm!… mărturisească (contra-cost) la toate conclavurile ecumeniste ale vremii. Iar cu arginții lui se poleiesc cupole, se toarnă grandomanice clopote și bafometice cruci peste aceste cupole, se auresc aureole și se zidesc trufașe catedrale, proorocite să rămână goale…

Pentru unii apocalipsa a început de mai demult, pentru alții abia acum, iar cei mai mulți vor afla ce li se întâmplă abia mai târziu, poate prea târziu…

După o asemenea cascadă de trădări cruciale ― întrucât Crucea desparte apele, cât și tâlharii unul de altul; înaintea Crucii ne decidem destinul: dacă o luăm sau o lepădăm ―, nu mai rămâne decât să dea peste noi bătaia bunului Dumnezeu. Căci, „bătaia e ruptă din Rai”, e leacul pentru nebunia în care omenirea se scufundă ciclic, azi parcă mai mult ca oricând.

„Plata păcatului e moartea” (Romani 6, 23).

Plata apostaziei este, în acest veac, autostârpirea, iar în celălalt, veșnica osândă.

Bunul Dumnezeu ne va da bătaie la fundul gol, prin calamitățile epocii, ca să mai trezească, fie și în ultimul ceas, pe unii din marea apostazie.

O rămășiță mereu supraviețuiește, „aleasă prin har” (Romani 11, 5), zice Apostolul. Simt că nu prea mai e ce zice sau interacționa cu actuala generație, sortită consecințelor propriilor alegeri cruciale… Cuvântul, când va fi copt, e pentru cei de mâine, care vor fi cei de pe urmă.

Generația noastră își va lăsa oasele în pustia învârtoșării și a lepădării de credință, în care singuri ne-am adâncit 30 de ani. Iar furtuna războiului va risipi aceste oase, nevrednice a odihni sub crucea sfântă a mormântului de creștin.

Da, cred că se va împlini cuvântul Avvei Arsenie Papacioc: urmașii noștri ne vor blestema pe noi, cei de azi, pentru lașitatea noastră catastrofală. A mai zis, iară, Bătrânul: „Când mă gândesc la viitorul neamului nostru, cântă inima în mine”.

Va să zică, „rămășița” va face dreptate lucrurilor, restabilind și Neamul și Biserica ruinate de noi astăzi.

Acesta e crezul meu personal, nu obligă pe nimeni la nimic.

 

„Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte.

Cine e spurcat, să se spurce încă.

Cine este drept, să facă dreptate mai departe.

Cine este sfânt, să se sfinţească încă.

Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.”

(Apocalipsă 22, 11-12)

ovidiunacu.wordpress.com