Aflarea moaștelor Sfântului Arhidiacon Ştefan, întâiul mucenic, (+ 34), în anul 415

 

Pomenirea aflării moaștelor Sfântului Arhidiacon Ştefan, întâiul mucenic, (+ 34), în anul 415

Sfântul Arhidiacon Ştefan (în limba greacă, Stephanos înseamnă „cunună”, „premiu” sau „semn al victoriei”) este primul diacon şi martir al Bisericii. Este primul creştin care a câştigat cununa martiriului. Sfântul Ştefan este sărbătorit în Biserica Ortodoxă a treia zi după Naşterea Domnului, pe 27 decembrie/9 ianuarie.

Din unicul izvor despre viaţa Sfântului Ştefan, Cartea Faptelor Apostolilor (cap. 6-8:2), aflăm că, la începuturile Bisericii, când cuvântul Evangheliei încă nu se răspândise în afara Ierusalimului, creştinii trăiau împreună şi îşi împărţeau bunurile. Sfânta Scriptură ne istoriseşte că văduvele creştine provenite dintre păgâni s-au plâns Sfinţilor Apostolilor că sunt defavorizate la împărţirea ajutoarelor şi că văduvele creştine provenite dintre iudei ar fi privilegiate. Ca să facă dreptate şi ca plângerile să înceteze, Sfinţii Apostoli s-au sfătuit şi au hotărât să aleagă şapte bărbaţi cu reputaţie bună, care să garanteze tratamentul egal la slujirea la mese. Au fost aleşi astfel şapte bărbaţi, Ştefan „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt”, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae, acesta din urmă prozelit din Antiohia, peste care Sfinţii Apostoli s-au rugat şi şi-au pus mâinile şi care au devenit astfel, prin harul Duhului Sfânt care S-a pogorât peste ei, primii diaconi ai Bisericii. Sfânta Scriptură îl menţionează aparte pe Sfântul Ştefan ca fiind „plin de har şi de putere” şi „făcând semne şi minuni mari în popor” (Fapte 6:8). Acesta este motivul    pentru care Biserica îl socoteşte Arhidiacon, adică „primul dintre diaconi”. Aceeaşi carte ne povesteşte cum Sfântul Ştefan a intrat într-o dispută cu membrii mai multor sinagogi. Cum Arhidiaconul Ştefan era plin de înţelepciune şi Duhul Sfânt, n-au putut să-l biruiască în cuvânt, membrii sinagogilor au întărâtat poporul spunând că Ştefan a hulit împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu. S-a iscat tulburare şi indignare şi Arhidiaconul a fost dus cu forţa în faţa Sinedriului, pentru a da socoteală despre spusele ce-i erau imputate. Scriptura aminteşte şi de martorii mincinoşi pe care evreii i-au tocmit ca să susţină că Ştefan ar fi spus că Iisus va schimba datinile lăsate de Moise. În capitolul al şaptelea, Cartea Faptelor Apostolilor redă cuvântarea pe care Sfântul Arhidiacon Ştefan a ţinut-o în faţa Sinedriului. Cuvântare sa este o tâlcuire întregului Vechi Testament considerat din perspectiva venirii Mântuitorului. Inspirat de Duhul Sfânt, Ştefan tâlcuieşte cum Avraam a plecat din Mesopotamia ca să vină în pământul făgăduinţei, cum a primit tăierea împrejur ca semn al legământului, cum Iacov şi Iosif au trăit în nădejdea aceluiaşi legământ, cum Dumnezeu a izbăvit poporul de foame prin Iosif, şi cum, la vremea când poporul Israel era asuprit în Egipt, Dumnezeu l-a scos prin slujitorul său Moise din ţara robiei. De asemenea, Ştefan aminteşte cum, sub conducerea lui Iosua, Dumnezeu a rânduit ca Israel, să intre în pământul făgăduinţei – Canaan, cum Solomon a zidit templul, şi atrage atenţia că toţi proorocii pe care Dumnezeu i-a trimis evreilor au fost prigoniţi de către aceştia. Tonul mustrător al cuvântării se înteţeşte spre final: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum.” (Fapte 7:51-52) Finalul cuvântării conţine o aluzie la Persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, pe care evreii Îl uciseseră după trup. Priceperea cu care Arhidiaconul Ştefan a vorbit i-a făcut pe unii învăţaţi să creadă că, înainte de convertire, Ştefan va fi fost ucenicul învăţatului Gamaliel.

Plin de Duh Sfânt, Arhidiaconul Ştefan are o viziune a slavei lui Dumnezeu, pe care le-o descrie celor de faţă: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte 7:56) Scriptura istoriseşte cum cei de faţă n-au putut suporta această mărturisire a Învierii şi dumnezeirii lui Iisus Hristos, şi cum, astupându-şi urechile, au năvălind asupra lui, şi l-au scos afară din cetate, unde l-au bătut cu pietre. Înainte să-şi dea obştescul sfârşit, îngenunchiat, Ştefan s-a rugat cu glas mare pentru ucigaşii săi: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7:60) În acest mod a trecut la cel veşnice Sfântul Arhidiacon şi întâiul Martir Ştefan. Scriptura notează că „bărbaţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut plângere mare pentru el” (Fapte 8:2), dar şi că un tânăr cu numele Saul a încuviinţat uciderea lui Ştefan şi că a păzit hainele ucigaşilor. Saul avea să se convertească şi să devină Sfântul Apostol Pavel.

Tradiţia spune că evreii i-au lăsat trupul lui Ştefan să zacă pe locul unde fusese ucis, ca sa fie mâncat de animale, însă că acestea nu s-au atins de el. Gamaliel şi Nicodim au fost aceia care i-au ridicat trupul Sfântului Ştefan şi l-au îngropat cu evlavie. În luna decembrie a anului 415, în urma unei întreite viziuni, un preot cu numele Luchian descoperă moaştele Sfântului Diacon Ştefan la Kefar-Gamala, în nordul Ierusalimului. Ele au fost aduse cu cinste de către patriarhul Juvenal şi aşezate cu cinste într-o biserică în Ierusalim, pe muntele Sion. Aflarea moaştelor Sfântului Arhidiacon Ştefan este sărbătorită de către Biserică în data de 15/28 septembrie. Cândva în timpul domniei Împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450), moaştele sale au fost mutate la Constantinopol. Evenimentul este sărbătorit de către Biserica Ortodoxă la data de 2/15 august.

În anul 460, împărăteasa Eudochia a ridicat o splendidă bazilică în afara Porţii Damasc a Ierusalimului, locul unde, potrivit tradiţiei, Sfântul Ştefan suferise martiriul. În anul 614, sub conducere lui Khosroes II, perşii au invadat Palestina şi au distrus toate bisericile, mai puţin pe aceea a Naşterii Domnului. Astfel s-a pierdut urma bazilicilor închinate Sfântului Ştefan.

Săpăturile şi cercetările arheologice desfăşurate între anii 1883-1885 în apropierea Ierusalimului au scos la iveală o biserică de mărime considerabilă, despre care se crede că ar fi bazilica închinată Sfântului Ştefan de către Împărăteasa Eudochia. În anul 1916, călugări catolici salesieni au identificat locul mormântului Sfântului Ştefan, anticul Kefar-Gamala, cu localitatea Bet Gemal din Ţara Sfântă, situată la distanţă de 30 de km de Ierusalim, loc unde ei au ridicat şi o biserică. În 1999, Părintele Andrzej Strus, salesian polonez, a descoperit în apropierea noii biserici, la Khirbet Jiljil, un monument care a fost identificat de către unii cercetători (Fr. Puech, La Revue Biblique, CXIII/1 (2006), pp. 100-126) cu mormântul Sfântului Ştefan.

După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în anul 1204, moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost împărţite şi au ajuns în diverse locuri. Astfel, capul Sfântului Arhidiacon Ştefan a fost dus la Soissons în Picardia (Franţa), iar picioarele sale la Veneţia. Braţul drept al Sfântului Arhidiacon Ştefan se păstrează în Lavra Sfintei Treimi, întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej, la Serghiev Posad, în anul 1345. De asemenea, moaşte ale Sfântului Ştefan se păstrează la Roma, în bazilica San Lorenzo fuori le Mura.

Pătimirea Sfîntului Mucenic Nichita Romanul (15 septembrie) - Sfîntul Mucenic Nichita Daco-Romanul (Gotul) († 372) (15 septembrie)

 

Pătimirea Sfîntului Mucenic Nichita Romanul
(15 septembrie)

Dînd semnul biruinţei, cinstita şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului ridicîndu-se la înălţimea Sa, îndată sub semnul acesta a alergat cel ce numele biruinţei purta, numindu-se Sfîntul Nichita. Pentru că ieri am prăznuit înălţarea Sfintei Cruci, care este lumii neclintită biruinţă, azi pe sfîntul Nichita îl cinstim, al cărui nume se tîlcuieşte "biruitor".

Acesta, bun ostaş al lui Iisus Hristos, a stat ca sub un steag sub Sfînta Cruce, ca să se lupte împotriva vrăjmaşilor Sfintei Cruci, pentru cinstea Celui răstignit pe Cruce. Unul se războieşte pentru împăratul pămîntesc, altul pentru a sa întregime şi slavă deşartă, iar altul pentru vremelnicile bogăţii. Sfîntul Nichita nu s-a războit pentru nici una din acestea, ci a luptat numai pentru unul Dumnezeu Iisus Hristos, care este Împărat a toată zidirea, slavă a feţii noastre şi bogăţie necheltuită niciodată. Să ascultăm unde şi în ce fel acest ostaş s-a luptat pentru Hristos:

În vremile cînd, întocmai cu Apostolii, Sfîntul marele Împărat Constantin a început a lăţi sfînta credinţă prin toată lumea, atunci şi în ţara goţilor, de partea stîngă a rîului Dunărea, bunacredinţă sfîntă a răsărit ca o lumină din întunerec. Deci, într-acea ţară a fost naşterea, creşterea şi luminarea Sfîntului Nichita, pentru că Teofil, episcopul goţilor, care a fost şi la întîiul sinod din Niceea (325) şi a întărit dogmele dreptei credinţe, cu limba şi cu mîna, acela şi pe Nichita l-a luminat cu lumina sfintei credinţe şi întru mărturisirea Sfintei Treimi l-a botezat. Nu după multă vreme, răutatea cea ve-che, diavolul, nesuferind să vadă lăţirea sfintei credinţe şi înmulţi-rea neamului creştinesc în mijlocul pămîntului barbar cel întunecat cu îndrăcirea idolească, a ridicat război şi prigonire mare asupra celor care mărturiseau numele lui Hristos şi credeau într-însul, pen-tru că a îndemnat pe conducătorul ţării aceleia, cel cu numele Atanaric, ca să ucidă pe creştini şi să piardă pomenirea lor din pă-mîntul său.

În vremea aceea s-a întîmplat o dezbinare a goţilor avînd război între dînşii, că despărţindu-se în două, o parte avea un povă-ţuitor, anume Fritigern (369-380), iar alta pe Atanaric (367-381), barbarul păgîn.

Deci, cînd amîndouă taberele de un neam şi de o seminţie s-au lovit una cu alta la războiul cel dintre dînşii şi s-a făcut mare tăiere, atunci Atanaric, avînd mai mare putere şi vitejie, a biruit pe Fritigern, şi i-a înfrînt pe ostaşii lui, punîndu-i pe goană. Drept ace-ea, fiind biruit Fritigern, a fugit în părţile greceşti la împăratul Va-lens, împărat semiarian (364-378); aici, Fritigern a cerut ajutor de la dînsul. Iar Valens a poruncit la toată oastea ce era în Tracia ca să meargă în ajutorul lui Fritigern, împotriva lui Atanaric. Deci, adunînd Fritigern puterea sa care îi mai rămăsese şi luînd oastea cea greacă din Tracia, a mers asupra vrăjmaşului său şi, trecînd rîul Dunărea, a făcut semnul Sfintei Cruci şi a început să-l poarte înaintea taberilor sale şi aşa a năvălit asupra lui Atanaric. Şi făcînd război mare, cu puterea Crucii au biruit creştinii pe Atanaric şi toa-tă oastea lui a zdrobit-o, pe unii i-au tăiat cu săbiile, pe alţii i-au prins vii, iar Atanaric cu puţini tovarăşi abia au scăpat.

Din acea vreme a început a se înmulţi mai mult între goţi dreapta credinţă, cea creştină, pentru că văzînd puterea cea nebi-ruită a crucii cu care se izbîndea în războaie, mulţi au crezut în Domnul cel răstignit pe cruce.

Murind episcopul Teofil, s-a urcat la scaunul episcopal Ulfila († 383), bărbat cu bună înţelegere şi dreaptă credinţă. Acela a tăl-măcit goţilor Scriptura şi a tradus multe cărţi din limba greacă în limba goţilor. Şi creştea la barbari, din zi în zi, sfînta credinţă cea în Hristos şi i-a ajutat în sîrguinţa aceea şi Sfîntul Nichita, pentru că fiind de neam mare şi slăvit în pămîntul acela, pe mulţi i-a adus la Hristos prin chipul dreptei sale credinţe şi prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.

După cîtăva vreme, necuratul Atanaric iar s-a întors la locul său. Luînd stăpînirea şi puterea, îndemnîndu-l pe el diavolul, a ridicat asupra creştinilor cumplită prigonire în cuprinsul stăpînirii sale, răzbunîndu-şi ruşinea ce suferise; că de creştini fusese biruit şi ruşinat în război.

Atunci, Sfîntul Nichita, aprinzîndu-se cu rîvna cea după Dumnezeu, a ieşit la război împotriva amîndorura vrăjmaşilor, împotriva celui nevăzut şi a celui văzut. Se lupta împotriva vrăjmaşului celui nevăzut aducînd pe cei necredincioşi la credinţă, iar pe cei cre-dincioşi întărindu-i spre muceniceasca nevoinţă, iar împotriva vrăj-maşului celui văzut se lupta cînd mustra pe prigonitorul Atanaric şi îl înfrunta pentru o aşa nedumnezeire şi neomenie, căci da la felurite munci mulţimea cea fără de număr a credincioşilor. Şi i-a biruit pe amîndoi: şi pe diavol a călcat, şi cruzimea prigonitorului a dovedit-o, pentru că prigonitorul a rămas în nepricepere cu toate felurile de chinuri cu care se sîrguia ca să-l întoarcă de la Hristos pe pătimitorul cel bun. Cu toată puterea sa, n-a putut pe un rob al lui Hristos să-l plece la păgînătatea sa, pentru că era ca un stîlp tare şi nemişcat. Şi ce a făcut nelegiuitul? A poruncit ca să-l omoa-re cu foc pe acesta, pe care nici multele bătăi, nici ruperea trupului şi chiar zdrobirea mădularelor n-a putut să-l ucidă. Dar ce a cîştigat din aceasta păgînul? Nimic altceva decît că pe sine s-a aprins mai mult cu mînia, iar mucenicul, deşi se afla în focul cel mare, n-a fost mistuit cu trupul, iar cu sufletul, ca şi pasărea Fenix, din cenuşă a răsărit spre cea mai bună, nouă şi fără de moarte viaţă zburînd. Iar prigonitorul, chiar şi fără foc, prin ne-dumnezeire ars, a murit cu sufletul şi în cenuşă şi-a gătit în iad a i se risipi oasele. Aşa Sfîntul Nichita, sub semnul crucii s-a luptat pentru Hristos şi s-a arătat bi-ruitor şi cu numele, şi cu lucrul.

Iar trupul lui cel nevătămat de foc, rămăsese neîngropat şi zăcea pe cîmp aruncat şi necinstit. Deci, un bărbat, anume Marian, de neam din părţile Ciliciei, din cetatea Mopsuestia, creştin bine-credincios, a venit în pămîntul goţilor pentru nişte biruinţi ale sale, şi zăbovind într-însul multicel, se cunoscuse cu Sfîntul Nichita şi legase cu dînsul dragoste prietenească. Iar mai ales atuncea-l iubise pe dînsul, cînd l-a văzut răbdînd cu tărie schingiuiri pînă la sînge pentru credinţa lui Hristos. Şi zăcînd aruncat sfîntul lui trup, cugeta Marian cum ar putea să ia trupul iubitului său prieten, mucenicul lui Hristos, şi să-l ducă pe el la moşia sa, dar de frica celui mai mare nu putea, pentru că poruncise tiranul să nu îndrăznească cine-va să îngroape trupul mucenicului.

Deci, a chibzuit Marian ca în taină să-l ia pe el noaptea. Dar cînd a înnoptat şi s-a pregătit să-şi ducă la îndeplinire lucrul de care gîndea, calea îi era foarte grea, pentru că noaptea era foarte întunecoasă şi ploua; din această pricină se afla în mare mîhnire şi nu ştia unde să meargă şi unde să afle pe cel dorit sufletului său. Fiind foarte mîhnit de aceasta, Dumnezeu cel a toată mîngîierea, care oarecînd pe magi prin stea i-a povăţuit la Bethleem, acela şi pe Marian l-a mîngîiat în necaz şi i-a arătat cale lesnicioasă spre aflarea mucenicescului trup; a trimis oarecare putere cerească în chip de stea, care răsărind înaintea lui Marian, l-a dus pe el unde avea trebuinţă. Deci steaua aceea mergea înaintea lui Marian, lumi-nîndu-i lui întunericul cel de noapte, iar el urma după dînsa cu bucurie. Şi venind la trupul sfîntului mucenic, steaua a stat dea-supra, iar Marian, învelind trupul sfîntului cu pînză subţire, curată şi luîndu-l pe el, l-a dus în casa în care era de gazdă, iar steaua ce se arătase, petrecînd pe Marian la întoarcere pînă la poarta casei, s-a făcut nevăzută.

Aşa Marian, cîştigînd comoara cea căutată, a ascuns-o la sine cu pază şi degrabă s-a întors la moşia sa ducînd cu sine trupul sfîntului mucenic. Şi ajungînd la cetatea Mopsuestia l-a îngropat pe el cu cinste în casa sa. Deci, a binecuvîntat Dumnezeu casa lui Marian pentru Sfîntul Nichita, răbdătorul său de chinuri, cu multe bogăţii, precum a binecuvîntat oarecînd casa lui Putifar pentru Iosif şi casa lui Abiadar pentru Chivot. Şi era îndestulată casa lui Marian cu bogăţie îmbelşugată, şi material şi duhovniceşte, pentru că multe daruri se dădeau tuturor bolnavilor; celor ce aveau trebuinţă le izvorau tămăduiri de la mormîntul sfîntului. Deci, se adunau toată cetatea şi locuitorii cei dimprejur la mormîntul sfîntului, încît nu mai încăpea casa lui Marian pe credincioşii cei ce se adunau; pentru aceea, s-au sfătuit cu toţii să zidească o biserică în numele sfîntului şi într-însa să pună sfintele moaşte; au şi făcut-o degrabă, multă sîrguinţă adăugînd la aceasta. Iar după ce zidiră biserica, o şi înfrumuseţară cu podoaba cea cuviincioasă şi frumoasă. Au deschis mormîntul mucenicului şi, luînd racla, au dus-o în biserica cea zidită din nou şi acolo l-au pus pe el în pămînt.

Iar Marian, spre binecuvîntarea casei lui, a luat din moaştele sfîntului un deget şi îl păstra la sine cu cinste, dar altcineva n-a mai putut să ia ceva din moaştele lui.

Fericitul Auxenţiu, episcopul cetăţii aceleia, cînd a zidit biserica Sfinţilor Mucenici Taruh, Prov şi Andronic, a trimis o scri-soare a sa la cetatea care se numea Anabarza, în care se odihneau sfintele moaşte ale acelor sfinţi, poftind pe cetăţeni ca să-i dea lui o parte din moaştele sfinţilor mucenici, la sfinţirea bisericii cea zidită din nou. Atunci l-au rugat pe el acei cetăţeni ca să le dea cu împrumutare o parte din moaştele Sfîntului Nichita, spre binecu-vîntarea cetăţii lor; drept aceea a poruncit episcopul ca să descopere moaştele sfîntului mucenic şi îndată piatra cea de marmoră care era pe mormînt s-a desfăcut în două, neavînd nici o pricină de acea despicare a sa. Iar unul din cei ce a descoperit mormîntul s-a atins cu îndrăzneală cu mîna sa de sfintele moaşte şi îndată i s-a uscat mîna, şi l-a cuprins frica. Apoi s-a făcut tunet mare şi fulgere din cer au pogorît încît toţi se înfricoşară. Şi a cunoscut episcopul că nu binevoieşte Dumnezeu ca să se împartă moaştele sfîntului şi se căia de îndrăzneala ce avusese. Iar mîna cea uscată a omului acela care fără de temere se atinsese de sfînt, luînd-o, a lipit-o pe ea iar de sfînt, zicînd: "Sfinte Mucenice Nichito! Mai lesne este ţie a tămădui decît a vătăma, pentru că bun eşti şi următor al Celui bun şi de ai vrut ca puţin să-l pedepseşti pe acesta, apoi oare nu cu mult mai ales îl vei milui pe el?" Acestea grăindu-le episcopul, s-a tămăduit mîna cea uscată a omului aceluia şi toţi s-au mirat de minunea Sfîntului Mucenic Nichita şi au slăvit pe Dumnezeu. Iar episcopul nemaicutezînd de-aci înainte să se mai atingă de moaş-tele sfîntului, cîntînd pe deasupra îndestulate cîntări, au acoperit iar mormîntul cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe unul în Treime Dumnezeu, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Nichita Daco-Romanul (Gotul) († 372)
(15 septembrie)

Al doilea mucenic cu numele Nichita, adică "Biruitorul", care a pătimit martiriul de la goţi în anul 372 pe pămîntul ţării noastre, după Sfîntul Mucenic Sava, este Sfîntul Mare Mucenic Nichita, numit uneori "Romanul", alteori "Daco-romanul" sau "Gotul". Acest venerabil mucenic era de neam grec după părinţi, din aceeaşi patrie cu Sfîntul Apostol Pavel, adică Cilicia, din Asia Mică. Pă-rinţii săi au fost aduşi de goţi şi colonizaţi în Dacia după anul 258.

Fericitul Nichita s-a născut într-un sat din cîmpia Dunării (poate Valea Argeşului), la începutul secolului IV, şi a învăţat tainele credinţei în Hristos de la Episcopul Teofil al Sciţiei şi Goţiei (Daciei). Călugărindu-se la una din mănăstirile din sudul Dunării, sau poate în Munţii Buzăului, unde era o mică aşezare monahală cunoscută, tînărul ostaş al lui Hristos, Nichita, a fost hirotonit preot de către acelaşi Teofil şi a ajuns presbiter misionar prin sate, catehizînd şi botezînd mulţi daco-romani şi goţi.

Văzînd mai marii goţilor credinţa şi biruinţa lui asupra păgînilor şi pornindu-se marea persecuţie a lui Atanaric împotriva creştinilor, la anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostaşi în biserică, pe cînd slujea, şi ars de viu în faţa sfîntului altar, după obiceiul goţilor, în ziua de 15 septembrie. Vina lui era că îndemna pe creştini să nu jertfească unui idol al goţilor pe care îl purtau într-o căruţă prin sate.

Sfintele sale moaşte, cîte au mai rămas din foc, au fost adunate de creştini şi cinstite cu mare evlavie. Iar în anul 451, au fost aduse în patria sa străbună, Cilicia, şi aşezate într-o biserică din oraşul Mopsuestia, cinstindu-se ca "mare mucenic" în toată Biserica creştină.

Viețile Sfinților pe luna Septembrie

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Înălţarea Sfintei Cruci ( 14 septembrie )

 

Predică la Înălţarea Sfintei Cruci

( 14 septembrie )

Mîntuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvîntează moştenirea Ta;biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşteşi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău (Troparul praznicului)

Iubiţi credincioşi,

Pentru a vorbi mai desluşit despre praznicul Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este bine să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc mărturii mai de mult, ca să ne putem da seama cînd a început şi cum a ajuns la noi praznicul acesta.

Aţi văzut grîul cînd de-abia îl bate vîntul, cînd este doar de o palmă de la pămînt sau cînd este aproape să dea în spic? Atunci veţi vedea o taină mare. În firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grîului foarte amănunţit, căci foarte mic se arată înăuntru şi spicul şi boabele şi toate celelalte. La fel şi porumbul, cînd abia îi dă spicul şi boabele şi toate celelalte abia se urzesc, păpuşa aceea, care nici măcar mătase nu are, mai tîrziu se va face mare, va face boabe şi-şi va arăta toată frumuseţea ei lăsată de Dumnezeu.

Tot aşa sînt şi cele lăsate în dumnezeieştile Scripturi. Prealuminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica Darului, n-au ajuns la noi deodată, desăvîrşite şi preasfinte, cum le vedem astăzi. Ci, ele au fost în Legea Veche abia în faşă, abia încolţite şi în umbră. De aceea este nevoie să vorbim despre umbră, despre faţă şi despre clipa cînd ele de-abia se plămădeau, înainte de Legea Nouă şi chiar de Legea Veche.

Mai înainte de Moise şi de Legea Veche, patriarhul Iacov, închipuind Sfînta Cruce, a binecuvîntat pe fiii lui Iosif, pe Manase şi pe Efraim, în chipul crucii (Facere 48, 13-19). Apoi mai înainte de a muri el, s-a închinat la vîrful toiagului său, adică la lemn, care simboliza Crucea înainte de venirea Legii Noi. În Legea Veche, simbolul crucii cel mai umbros îl vedem mai întîi cînd şerpii veninoşi muşcau cu muşcătură de foc pe evrei în pustiul Sinai, omorînd mulţime nenumărată de oameni. Iar Moise, văzînd că moare atîta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei şi i-a poruncit Dumnezeu: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stîlp. Toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi, să privească la şarpele de aramă şi aşa se vor vindeca (Numerii 21, 8).

Acesta era simbolul Crucii preaadevărat cu mult înainte de venirea Mîntuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe Cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moise: "Vezi, spune că toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat să-şi închipuie că viaţa lor este acolo şi vor trăi". Şi le-a spus Moise atunci: "Vezi, Israile, viaţa ta răstignită pe lemn". Şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Că această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit pe Hristos Cel adevărat, Însuşi Mîntuitorul a adeverit-o cînd a spus: Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului (Ioan 3, 14-15).

Unde mai vedem taina Crucii şi puterea ei? La Mara, în pustiul Sinai. După ce a tăbărît poporul lui Israel lîngă Marea Roşie, cale de trei zile, a ajuns la o mare care se chema Mara. Atunci poporul şi dobitoacele toate fiind însetate, a strigat, cîrtind către Moise: "Ce să bem?" Că, după cum arată Sfînta Scriptură, apa Marei era amară şi otrăvitoare, iar poporul nu putea să bea cu toată setea ce o avea. Atunci Moise a strigat către Dumnezeu: "Doamne, ce să fac?" Şi i-a zis Dumnezeu: "Ia un lemn şi aruncă-l în apă şi apa se va îndulci!" Şi Moise a făcut întocmai, aruncînd lemnul în apă. Atunci s-a îndulcit apa şi astfel a băut poporul şi dobitoacele cele însetate s-au răcorit (Ieşire 15, 23-25).

Ce simbolizează lemnul aruncat în apă şi cum poate un lemn să îndulcească o apă atît de amară? Lemnul închipuieşte Sfînta Cruce, iar apa cea amară, numită Mara, închipuieşte marea cea amară şi cu multe ispite a acestei vieţi, care se îndulceşte şi se uşurează ori de cîte ori privim la Sfînta Cruce şi cugetăm la patimile lui Hristos. În viaţa aceasta, fraţi creştini, mereu sîntem apăsaţi de întristări şi necazuri. Dar cînd privim la lemnul Crucii lui Hristos şi cînd ne aducem aminte cîte patimi înfricoşătoare a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea amară a vieţii, pentru că ne gîndim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea lui Hristos.

Iată şi alte simboluri ale Crucii înainte de Hristos. Moise se lupta în pustie cu madiamiţii, cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Cînd amaleciţii biruiau pe israeliteni, Moise se ruga lui Dumnezeu, ridicînd braţele în sus, închipuind semnul Sfintei Cruci. Cînd Moise ridica mîinile în sus, Israel biruia pe Amalec, iar cînd le cobora, Amalec biruia. Văzînd preoţii Aaron şi Or că Moise nu mai putea ţine mîinile în sus în semnul Crucii multă vreme, pentru ca să nu biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moise, ca să-l ridice mai sus, iar Aaron şi Or îi sprijineau mîinile şi astfel îl ţineau în semnul Sfintei Cruci, pînă a biruit poporul lui Israel pe Amalec definitiv (Ieşire 17, 8-13). Toate acestea sînt simboluri ale Crucii din Legea Veche.

Iubiţi credincioşi,

Ce este Crucea lui Hristos? Ce trebuie să înţelegem prin Sfînta Cruce? Taina cea mare a Crucii este ascunsă în taina mîntuirii neamului omenesc, care s-a pregătit chiar de la întemeierea lumii. Crucea lui Hristos este cel dintîi altar de jertfă al Bisericii creştine pentru că pe dînsa S-a jertfit Mîntuitorul lumii şi a sfinţit-o cu preascump Sîngele Său, iar pe noi ne-a răscumpărat din robia păcatului. Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola către Evrei: El - Hristos - a intrat o dată pentru totdeauna în Sfînta Sfintelor, nu cu sînge de ţap şi de viţei, ci cu însuşi Sîngele Său şi a dobîndit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sîngele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincilor, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atît mai mult Sîngele lui Hristos, care prin Duhul cel veşnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu (Evrei 9, 12-14).

Crucea este arma cu care Mîntuitorul lumii a biruit pe diavolul. Zic duşmanii Crucii, că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi Crucea "fiindcă este măciucă care a omorît pe Hristos!" Blestemată este părerea acelora. Sfînta Scriptură ne arată că David a tăiat capul lui Goliat cu o sabie. Pe aceasta o socotea poporul sfîntă şi era ţinută în Sfînta Sfintelor, învelită într-un veşmînt lîngă efod, pentru că cu dînsa a învins David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Cu atît mai mult această biruitoare armă a lui Hristos cu care s-a biruit satana şi puterea întunericului, trebuie păstrată de creştini la loc de cinste cu toată sfinţenia, pentru că prin Cruce a fost biruit Goliat cel nevăzut, adică diavolul.

În alt loc spune iarăşi Sfîntul Apostol Pavel: Cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Cu Sfînta Cruce sfinţim toate: cu ea binecuvîntăm, cu ea ne apărăm de cel rău, cu ea biruim pe diavoli, izgonim duhurile necurate din oameni, vindecăm pe cei bolnavi. Crucea este steagul Bisericii lui Hristos şi armă biruitoare, de temut vrăjmaşilor Lui, pentru că are în sine "puterea lui Dumnezeu", iar nu o putere oarecare.

Ce este încă Crucea lui Hristos? Este pecetea Dumnezeului Celui viu. Auzim pe proorocul Iezechiel ce spune, că a venit mînia Domnului peste Ierusalim "pentru fărădelegile şi răutăţile poporului". Şi Iezechiel a văzut o vedenie cu un înger al Domnului care striga cu mare glas: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera "tau" care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe robii lui Dumnezeu Cel viu. Şi cînd va veni sabia Domnului va cruţa pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Deci, cînd a venit mînia Domnului, a lovit pe toţi de la tînăr pînă la bătrîn şi numai cei însemnaţi pe frunte de îngerul Domnului au fost scutiţi de primejdie şi de moartea sabiei, după porunca îngerului care zicea: ...să nu vă atingeţi de nici un om care are pe frunte semnul "+" (Iezechiel 9, 4-6).

Dar aceasta a fost în Legea Veche. Avem încă mărturii mai puternice în Legea Nouă. Sfîntul Ioan Evanghelistul, după ce arată descoperirile cele mari despre sfîrşitul lumii, despre taina întrupării lui Dumnezeu Cuvîntul, spune: Am văzut un alt înger care se ridica de la răsăritul Soarelui şi avea pecetea Dumnezeului Celui viu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pămîntul şi marea, zicînd: Nu vătămaţi pămîntul, nici marea, nici copacii, pînă ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru (Apocalipsa 7, 2-3).

Pînă acum am văzut că Sfînta Cruce este altar, este armă şi pecete a Dumnezeului Celui viu. Dar Crucea lui Hristos mai este pricinuitoarea înălţării şi a preaînălţării lui Hristos. Crucea este pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus decît tot numele. În epistola sa către Filipeni, Sfîntul Apostol Pavel spune că pentru dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, ascultător făcîndu-Se pînă la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 8-10).

Vedeţi, fraţilor, cîtă cinste îi aduce lui Hristos Crucea? Că L-a preaînălţat Dumnezeu Părintele pe Dumnezeu-Cuvîntul, pentru că a răbdat moarte de ocară, şi mai ales moarte de cruce şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpînia şi începătoria şi domnia.

Crucea lui Hristos este steagul şi "semnul Fiului Omului". este stema şi steagul de biruinţă al lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfîrşitul lumii, nu numai pe pămînt ci şi pe norii cerului, cum spune evanghelistul Matei: Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului (Matei 24, 30). Deci, iată cît de mari taine s-au lucrat prin Cruce. S-a lucrat mîntuirea neamului omenesc, căci a zis proorocul Isaia: Înălţaţi un steag peste neamuri (Isaia 62, 10). Vedeţi, acest steag dinainte de Hristos este Sfînta Cruce, care înalţă toate popoarele spre Cel ce suferă şi Care rămîne în veac Domn şi Stăpîn în cer şi pe pămînt (Matei 24, 30). Iată deci cîteva simboluri şi mărturii privitoare la Cruce, atît din Vechiul, cît şi din Noul Testament.

Iubiţi credincioşi,

Să arătăm cum a luat naştere praznicul Înălţării Sfintei Cruci. În anul 313 Sfîntul Constantin cel Mare a biruit pe Maxenţiu şi a fost proclamat împărat al Imperiului roman de Apus, cu capitala la Roma. În anul 323 acelaşi mare împărat creştin a biruit şi pe împăratul păgîn de răsărit, Liciniu, şi se proclamă împărat al întregului imperiu latin, cu capitala la Constantinopol.

Primind botezul creştin de la Sfîntul Silvestru episcopul Romei împreună cu mama sa Elena, Sfîntul Constantin cel Mare avea dorinţă fierbinte să afle Mormîntul lui Hristos la Ierusalim şi Crucea pe care a fost răstignit Domnul pentru mîntuirea lumii. Căci după anul 71, Ierusalimul fiind ocupat de romani, Mormîntul Domnului şi toate locurile sfinte din Ierusalim au fost profanate şi acoperite cu pămînt ca să nu se mai închine creştinii aici. Tot atunci au fost ascunse într-o peşteră din apropiere şi Crucea lui Hristos, împreună cu celelalte două cruci pe care au fost răstigniţi cei doi tîlhari.

Astfel, Sfîntul împărat Constantin a trimis la Ierusalim pe mama sa - Sfînta Elena - să afle Mormîntul Domnului şi lemnul Sfintei Cruci, prin care s-a săvîrşit taina mîntuirii neamului omenesc. Deci, mult ostenindu-se Sfînta Elena cu patriarhul Ierusalimului Macarie, au aflat Sfîntul Mormînt şi locul Golgotei, acoperite de pămînt şi de gunoaie, dar Sfînta Cruce nu puteau s-o afle nicăieri. Atunci, auzind ea că un iudeu bătrîn, numit Chiriac, ştia locul unde fusese ascunsă Crucea lui Hristos, îndată l-a chemat şi au aflat într-o peşteră din apropiere trei cruci acoperite cu pămînt; dar erau nedumeriţi care este Crucea Domnului.

Tocmai atunci duceau pe acolo un mort la groapă. Atunci a poruncit Sfînta Elena să atingă pe rînd cele trei cruci de mort şi la care va învia mortul, aceea este Crucea lui Hristos cea dătătoare de viaţă. Astfel, cînd au atins de sicriu a treia cruce, îndată a înviat mortul şi a început a se închina lemnului celui sfînt. Apoi au făcut procesiune cu Sfînta Cruce pe uliţele Ierusalimului cu mulţime de credincioşi, lăudînd pe Dumnezeu pentru această minune. La urmă s-au urcat pe Golgota şi patriarhul Macarie a înălţat Sfînta Cruce ca s-o vadă tot poporul şi toţi cei din faţă s-au închinat ei, strigînd: "Doamne miluieşte!"

În amintirea acestei zile, Biserica Ortodoxă prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci în fiecare an la 14 septembrie, numărînd-o între cele douăsprezece praznice împărăteşti.

Iubiţi credincioşi,

În cuvintele Sfintei Scripturi înţelesul Crucii este tîlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale în două şi anume: un înţeles duhovnicesc şi unul material. În sens duhovnicesc prin Cruce înţelegem toată suferinţa şi patima cea preaînfricoşată a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că El a purtat pentru mîntuirea noastră crucea suferinţei pînă la moarte şi chiar moartea pe cruce. În acest sens se înţeleg şi cuvintele Mîntuitorului din Evanghelie care zice: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze (Marcu 8, 34). Crucea materială este chiar Crucea aceea pe care a dus-o Mîntuitorul în spate. Aţi auzit cum zice Evanghelia de astăzi: Ducîndu-şi Crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţînii, care evreieşte se zice Golgota, unde L-au răstignit (Ioan 19, 17-18). Mai zice Evanghelia de astăzi: Stătea lîngă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena (Ioan 19, 25). Cînd zice că "stăteau lîngă crucea Lui" să ştim că tot despre crucea de lemn se vorbeşte.

Dar de ce Mîntuitorul, în drum spre Golgota pe calea durerii, a îngăduit unui om cu numele Simon Cirineanul să ducă Crucea lui o bucată de drum? A îngăduit pentru că la patima Sa, Hristos nu a pătimit ca Dumnezeu, ci numai ca Om. Dar dacă ar fi voit, Hristos putea să ducă tot pămîntul pînă la Golgota. Dar atunci El pătimea ca Om pentru păcatele oamenilor, iar ca om avea nevoie să fie ajutat. Cine mergea cu Crucea în spate atunci? Cine o ţinea? Cine era însetat şi rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Deci ca om El slăbise din putere şi avea nevoie de ajutorul altui om ca să-I ducă mai departe Crucea. Aşa spun şi Sfinţii Părinţi că şi noi trebuie să fim ajutaţi uneori de fraţii noştri în necazuri şi în scîrbe, ca să putem duce crucea suferinţei pînă la uşa mormîntului. Dar Crucea Mîntuitorului, pe care a dus-o Simon Cirineanul în spate şi pe lîngă care stătea Maica Domnului împreună cu celelalte femei mironosiţe, este Crucea cea materială, Crucea propriu-zisă, cea din materie. Mare greşeală fac toţi acei care deşi îşi zic "creştini", nu cinstesc Crucea lui Hristos. Ei primesc Crucea numai ca simbol tainic, deci numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, avînd o parte văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi suflet (I Corinteni 6, 20), îndoită este, deci, şi crucea. Una materială, pe care o purtăm la piept şi cu care ne însemnăm pe frunte; iar alta spirituală, în suflet, adică hotărîrea de a răbda cu dragoste toate necazurile, pentru a putea împlini poruncile lui Hristos.

Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre Sfînta Cruce. În viaţa noastră pămîntească, fiecare trebuie să-şi ducă o cruce, crucea pe care i-a rînduit-o Dumnezeu, cum ar fi: crucea celor căsătoriţi, crucea monahilor, crucea fecioriei, a celor bolnavi, a văduvelor, a ostaşilor şi altele. Căci toţi trebuie să ducă o cruce pentru dragostea lui Hristos, ca să se poată mîntui. În "Urmarea lui Hristos" se spune: "Omule, dacă te numeşti următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mîntui". Hristos ne-a arătat calea împărătească ce duce la cer prin suferinţă, căci fără cruce nu este mîntuire. Fără minte este cel ce crede că se poate mîntui fără suferinţă, fără răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate împrejurările vieţii.

Cei căsătoriţi au crucea lor de a naşte şi creşte copii, de a munci şi a se osteni, de a asculta de Sfînta Biserică, de a face milostenie, de a cîştiga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor. Cei feciorelnici şi monahii au altă cruce mai frumoasă decît a celor căsătoriţi, cum ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel la întîia epistolă către Corinteni, capitolul 7. Cei necăsătoriţi duc o cruce mai grea, căci duc război cu firea. Că ce este monahul? "Este silă necontenită a firii şi tăierea voiei pînă la moarte" (Sfîntul Ioan Scărarul, Filocalia IX, Cuv. 4).

Monahul este om de jertfă. El se jertfeşte pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos, renunţînd la toate plăcerile lumii şi ale trupului. Neîncetat se smereşte, posteşte, priveghează se osteneşte şi plînge. Mintea lui nu poate să fie niciodată fără de grijă pe acest pămînt, căci se luptă cu duhurile răutăţii. Deci, monahul are o cruce, într-o anumită privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decît nunta, după cum a înţeles Apostolul Pavel, care zice: Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face! (I Corinteni 7, 38), arătînd astfel că mai bună este curăţenia şi fecioria cea desăvîrşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci, crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor avea în ceruri.

Grea este şi crucea celor bolnavi. Bolnavului i se pare noaptea un an; nici mîncarea nu-i mîncare şi nici bucuria vieţii nu o simte. Fericit este cel ce poate răbda boala ca Iov, căci acela va lua mare plată. Crucea celui din boală îl smereşte pe el, atît cu sufletul cît şi cu trupul. De la cel bolnav nu cere Dumnezeu nici post, nici metanii, ci numai două lucruri îi cere, aşa cum spune Sfîntul Efrem Sirul: "De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea, adică să se roage lui Dumnezeu necontenit pînă la ultima suflare şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pînă la sfîrşitul vieţii pentru boala sau crucea care i-a dat-o, şi va avea cunună de mucenic". Căci aşa au răbdat sfinţii martiri, sfinţii pustnici, creştinii cei buni, ca şi cei bolnavi, care au avut credinţă tare în Hristos Dumnezeul nostru.

Să ştiţi, iubiţi fraţi, că pe pămînt nimeni din cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi, nu se poate mîntui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: "Omule, dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate alte cruci vor veni asupra ta!" Cine îşi duce crucea cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mîntuitorul şi este mulţumit cînd este certat de Dumnezeu cu pagube, cu necazuri şi ocară, cu foamete şi sete, cu boală şi întristare, acela este următor al lui Hristos. Fiecare să-şi ducă cu bucurie crucea sa, aducîndu-şi aminte că Crucea lui Hristos a fost de mii de ori mai mare şi mai grea decît a lui, fiindcă El a răbdat pentru toată lumea, fiind cu totul fără de păcat.

Iubiţi credincioşi,

Încheiem predica de astăzi cu cîteva sfaturi: Cînd faceţi cruce, să o faceţi drept pe feţele voastre, ca să nu rîdă vrăjmaşul de noi, ci să fugă de semnul care simbolizează Sfînta Treime. Duceţi degetele împreunate mai întîi la frunte, în numele Tatălui; apoi la piept, în numele Fiului, Care S-a coborît din cer pentru mîntuirea noastră; apoi la umărul drept şi cel stîng, prin care se leagă dragostea lui Dumnezeu de om şi de mîntuirea noastră. Căci prin Duhul Sfînt ţinem legătura cu Dumnezeu, Părintele, cu Fiul şi Duhul Sfînt. Acestea ne învaţă Sfîntul Ioan Gură de Aur în cuvîntul "Despre Sfînta Cruce". Apoi sînteţi datori să aveţi toţi Sfînta Cruce în casele voastre, iar cînd plecaţi la drum şi cînd vă întoarceţi acasă însemnaţi-vă cu semnul Sfintei Cruci cu evlavie, rostind această scurtă rugăciune: Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim! Toate să le începem cu rugăciune şi cu Sfînta Cruce. Nu uitaţi să împodobiţi crucile şi mormintele celor răposaţi ai noştri din cimitire. Păcat de moarte săvîrşesc cei ce necinstesc Crucea lui Hristos şi mai ales o înjură.

Deci toţi care vrem să ne mîntuim, trebuie să ducem cu dragoste şi cu bucurie crucea noastră, dată de Dumnezeu spre mîntuire. Apoi să fim adevăraţi închinători ai Crucii lui Hristos, atît a celei văzute, cît şi a celei nevăzute, pentru că omul şi Crucea au două sensuri. Deci, crucea spirituală înseamnă să răbdăm toate necazurile pentru împărăţia cerurilor, iar crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn, din vopsele şi din orice materie. Dar să nu uităm ce zice Sfîntul Ioan Damaschin în Dogmatica sa: "Măcar din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută crucea, după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea materie". Deci, trebuie să ştiţi că noi nu ne închinăm materiei din care este făcută crucea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului pe care-l reprezintă.

Domnul Dumnezeu şi Preacurata Lui Maică şi puterea Sfintei Cruci să ne ajute nouă păcătoşilor să ne ducem cu dragoste crucea, fie la piept, fie în mîinile noastre şi în toate faptele noastre şi să ne închinăm Crucii lui Hristos cu evlavie, căci este semn şi armă de apărare şi steag de la Dumnezeu lăsat pentru creştini pe pămînt. Iar crucea spirituală să o avem pururea în minte şi în inimă, adică să fim gata a suferi toate necazurile şi încercările acestei vieţi trecătoare pentru mîntuirea sufletelor noastre, ca să fim adevăraţi următori ai lui Hristos şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Parintele Dumitru Staniloae - Convorbirea lui Iisus cu Nicodim

 

Capacitatea data omului de Fiul lui Dumnezeu Creatorul de a se uni cu el pana a se face si El insusi om S-a aratat in modul cel mai inalt in faptul ca S-a facut si om, sau persoana a firii omenesti, dintr-o reprezentanta a neamului omenesc, ca Fecioara (Mt. 1, 2-3; Is. 7, 14; Lc.1, 35).

Daca nu s-ar fi nascut Hristos ca om din Fecioara, nu ar fi fost Dumnezeu si n-ar fi adus lumii o lumina mai presus de ea, aratand pe om destinat vesniciei, ci ar fi lasat lumea si omenirea inchise in grauntele ei. S-ar fi dovedit incadrat in legile acestei lumi si n-ar fi putut ridica omenirea intr-un plan superior de vesnica viata fericita. Nascut ca orice om, ar fi si murit ca orice om, fara sa poata invia nici El si fara sa poata invia nici pe oamenii a caror fire a asumat-o.

Crucea Lui n-ar fi fost mantuitoare daca s-ar fi nascut cu pacatul care l-ar fi supus mortii ca pe toti oamenii, deci n-ar fi acceptat moartea de bunavoie pentru ceilalti oameni, ca sa o poata birui, ci ar fi suportat-o, fara voie, pentru vina lui, ca o lege careia i-ar fi fost si El supus. N-ar fi adus nimic nou in lume. Gruparile neoprotestante sunt consecvente cand, respingand nasterea lui Hristos din Fecioara, resping si crucea Lui, ca suportata pentru oameni cu puterea de a invinge moartea primita prin ea. Numai asa Hristos S-a aratat prin cruce Mantuitor, deci ca lumina ce ne ridica din intunericul mortii, pentru ca S-a aratat ca Dumnezeu Mantuitor prin nasterea din Fecioara. Numai asa ii putem cere lui Hristos la Liturghie: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sangele Tau“.

Numai asa putem spune, tot in Sfanta Liturghie: „Iata, a venit prin cruce bucurie la toata lumea“. Am spus inainte ca Fiul lui Dumnezeu S-a coborat la om, inaltandu-l la nivelul Sau prin har. Cel mai mult a facut-o aceasta cu Cea pe care a facut-o Nascatoare a Sa, Nascatoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ridicat pe toti la El, care credem in El ca Dumnezeu si in ea ca Nascatoare de Dumnezeu, din legea mortii definitive, fara sens. Aceasta s-a facut prin faptul ca S-a nascut din ea ca Fecioara, desigur tinand seama si de cuvantul ei: „pod care ne trece cu adevarat de la moarte la viata“ (Acatistul Maicii Domnului). Numai nascandu-Se din ea ca Fecioara, ea a fost facuta „scara cereasca prin care S-a pogorat la noi Domnul“. Ea a fost facuta „Maica luminii“. […]

In faptul ca Hristos Se naste din Fecioara se arata ca El isi afirma, prin nastere ca om, atat calitatea de Creator al umanitatii, cat si vointa de a o mantui pe aceasta, adica de a scapa de moarte si de a asigura oamenilor, ce voiesc sa se uneasca cu El, viata fericita de dupa moarte si fara de moarte.

El Se face om, dar ramane si Dumnezeu. Numai prin aceste doua calitati isi arata deplina apropiere de oameni si calitatea de Mantuitor. Numai coborandu-Se la calitatea de om, dar inaltand pe om la calitatea personala de Dumnezeu, ridica pe oameni la egalitatea cu Sine, fara sa confunde dumnezeirea cu umanitatea. […]

Hristos e cale vazuta spre tinta care este tot El, prin faptul ca e omul model, dar si Dumnezeu, ca viata deplina a omului, prin unirea deplina a firii Lui omenesti cu firea Lui dumnezeiasca. Caci, precum am afirmat, in persoana este viata concreta a unei firi. Iar in Hristos, viata umanitatii este realizata in insasi Persoana dumnezeiasca. Si, daca in Persoana altuia are si persoana mea completarea vietii, in Hristos avem in Persoana altuia nu numai viata marginita a omului, ci si firea nemarginita a Fiului lui Dumnezeu, care ne pune in comuniune cu alte Persoane dumnezeiesti: cu Tatal si cu Duhul Sfant.

In apropiere de aceasta Persoana inaintam tot mai mult, mergand pe calea unirii desavarsite a firii omenesti cu dumnezeirea in El, fara sa ajungem vreodata sa fim asemenea cu acea tinta. Hristos ne este cale, ajutandu-ne sa facem si noi din umanitatea noastra un mediu tot mai straveziu al dumnezeirii, cum e firea Lui omeneasca, si un mijloc tot mai adecvat lucrarii dumnezeirii, cum este umanitatea asumata de El, fara sa ajungem niciodata la aceasta calitate a Lui. El este, in alti termeni, calea spre indumnezeirea noastra prin har. Si El ne este cale, nu numai pentru ca voim noi sa-I urmam Lui, apropiindu-ne tot mai mult de El, ci si pentru ca El insusi se face in noi cale a noastra, dandu-ne puterea sa ne insusim viata Lui. In acest scop, El Se salasluieste in noi la Botez, sau noi ne salasluim in El. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune: „Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat“ (Gal. 3, 27), sau: „Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mi-ne“ (Gal. 2, 20). Totusi trebuie sa voim si noi sa fim in El si El in noi. Si voirea aceasta a noastra se arata in faptele noastre, ca implinire a poruncilor, sau a voii Lui, in ceea ce se arata raspunsul iubirii noastre la iubirea Lui. Astfel, insusi Iisus Hristos a spus: „De veti pazi cuvintele Mele, raman in voi. si voi veti ramane in iubirea Mea. Si cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara de Mine nu puteti face nimic“ (In. 15, 5, 7, 10).

Cel ce crede este in Hristos, sau are pe Hristos in sine de la Botez, aflandu-se ca o mladita in vita si impartasindu-se de viata Lui roditoare. Dar trebuie sa sporeasca tot mai mult in im-partasirea de viata Lui, de puterea Lui roditoare, ca sa aduca si el roada tot mai multa. A-cela are in sine pe Hristos in calitate de cale spre tot mai multa viata, in unire cu viata Lui, dar trebuie sa inainteze tot mai mult in El spre El. De aceea, atat Hristos, cat si Apostolul Ioan vorbesc nu de staruire nemiscata in Hristos, ci de o „umblare“ in El (In. 8, 12; 1 In. 2, 11). Hristos, dupa ce a inviat, ne-a nascut la Botez din nou, dar spre „nadejde vie“ in tot mai multa viata adevarata (1 Petru 1, 3). Fara Hristos, traind in monotonia si ingustimea unei existente sarace, nu cunoastem o cale si o tinta spre care sa inaintam (1 In. 2, 19). Caci numai in El, ca in Cel ce este viata nemarginita si nesfarsita, de care ne poate face parte si noua, inaintam in viata fara sfarsit.

Neinaintand in El ca Persoana care ne comunica viata nemarginita, nu putem inainta in nimeni spre a le impartasi dintr-o astfel de viata. Numai inaintand in El, impartasindu-ne tot mai mult de iubirea desavarsita si de viata inviata ce ne-o comunica El, putem inainta si noi in iubirea sau viata altora. Altfel, ramanem in egoismul nostru, in dispretul fata de altii, caci n-avem puterea sa ne miscam spre unirea cu ei prin iubire daca nu inaintam in unirea cu Hristos si in viata fara sfarsit in El. Neiubirea lui Hristos, unita cu neiubirea semenilor, ne tine intr-o agitatie care nu ne scoate din noi, deci din intuneric. „Cel ce uraste pe fratele sau, umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, ca intunericul a orbit ochii lui“ (I In. 2, 11). Deci, a inainta in Hristos inseamna a inainta pe calea care ne duce spre viata, care se arata si in comunicarea cu altii. Caci Hristos este calea spre viata. Pentru aceea Hristos, aratandu-Se drept calea adevarata spre viata adevarata, este lumina adevarata. El a venit in lume ca lumina, in sensul de cale adevarata spre viata adevarata. Impartasindu-ne tot mai mult de El, sau de viata, nu mai umblam in intuneric, ci in lumina. Hristos e lumina adevarata, pentru ca e Viata. El este, si in calitatea de lumina, si calea spre viata adevarata: „Si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua. Si aceasta era solia pe care am auzit-o de la El si v-o vestim: ca Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El. Daca zicem ca avem impartasire cu El, si umblam in intuneric, mintim si nu savarsim adevarul“ (I In. 1, 2, 5-6).

Avand pe Hristos in sine, omul care crede in El ajunge sa fie tot mai mult un mediu prin care lucreaza Hristos, asa cum lucreaza sufletul prin trup. Caci lucrand sufletul lui in trupul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucreaza in trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele acelui om devin curate, pentru ca sufletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dumnezeiasca a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune ca si in trupul acelui om lucreaza Hristos, odata ce Acesta se afla in om si cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu inseamna ca sufletul si trupul omului sunt puse intr-o stare pasiva. Hristos lucreaza de fapt prin lucrarile sufletului si trupului. Asa cum Hristos atingea, prin mana Sa, ochii orbului, ca prin aceasta miscare a mainii sa transmita puterea Lui dumnezeiasca, asa transmite si prin mainile unei persoane credincioase puterea dumnezeiasca aflata in trupul Sau, aflat si acesta inlauntrul acelei persoane. Hristos este in credincios o cale interioara care il apropie pe om tot mai mult de Sine si il face tot mai mult mediu al puterilor Sale.

Dar intrucat puterea inaintarii spre Hristos nu se comunica omului numai de catre Hristos ca Dumnezeu, ci vine si de la El ca om, Hristos ni S-a facut cale si prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desavarsit al pu-terilor Sale dumnezeiesti, de la inceput, dar, ca sa ne arate aceasta prin faptele Sale concrete, a facut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil si succesiv prin viata Sa desfasurata in asemenea fapte, ca sa poata si omul credincios sa-L imite. Se arata parcurgand si El o cale omeneasca concreta. Ne-a dat putinta sa-L vedem ca o cale strabatuta concret cu umanitatea Sa plina de dumnezeire, ca sa imitam si noi faptele Sale, chipul bunatatii si curatiei Lui in asemenea fapte, ca o cale strabatuta din copilaria Sa pana la jertfa pe cruce. Ne-a aratat cum sa ne manifestam blandetea, curatia de patimi, rabdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toata viata Lui e o lumina concreta. Dar Hristos ne este, in calitate de cale, lumina sau invers. Insa El ne este o cale nesfarsita, pentru ca este nu numai om, ci si Dumnezeu. Si ne este o cale nesfarsita chiar ca Persoana, dat fiind ca insasi Persoana omeneasca este totodata o taina niciodata epuizabila. Chiar persoana umana este, pe de o parte, o lumina si o cale pentru vointa noastra de-a inainta in comuniunea si iubirea fata de ea la nesfarsit, neputandu-se confunda cu ea niciodata. Persoana umana este si ea o cale nesfarsita, pentru ca niciodata nu sfarseste in a ne comunica ceva.

Traieste mereu altceva din ea si traiesc mereu in alta stare in legatura cu ea; doreste mereu sa se comunice altei persoane. Inaintez in a o cunoaste, caci mai am mereu multe de cunoscut in ea. Dar in aceasta comunicare fara sfarsit este totusi ceva finit, ceva definit, sau un indefinit marginit. Hristos insa ca Persoana in acelasi timp umana si divina este la nesfarsit intr-o comunicare a infinitatii Sale. E mereu Lumina, mai presus de orice lumina si taina, vesnic mai presus de definibilul uman. E taina infinita in ceea ce ne comunica si taina infinita in ceea ce ramane mereu inca necomunicat. Cu cat comunica mai multa lumina, cu atat se vadeste mai mare taina. Hristos e lumina si taina nesfarsita chiar in umanitatea Sa, pentru ca este o u-manitate prin care se comunica Persoana dumnezeiasca.

Urmand pe aceasta cale, prin credinta in Hristos vom ajunge si noi la inviere, ca la viata neingustata, in vesnica fericire, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindca ne vom arata si noi fii ai Tatalui ceresc si frati ai Lui dupa har. Si cel facut fiu al Tatalui ceresc si frate al Fiului Sau nu mai e lasat sa moara cu totul si definitiv. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune ca cel nascut prin har din Hristos cel inviat, la Botez, e ridicat la calitatea de fiu al Tatalui Sau, desigur daca urmeaza calitatea de fiu exemplul Fiului nascut din Tatal dupa fiinta. „Iar inainte de venirea credintei in Hristos, noi eram paziti sub Lege, fiind inchisi pentru credinta care avea sa se descopere. Astfel ca Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca sa ne indreptam din credinta. Iar daca a venit credinta (in Hristos), nu mai sunteti sub calauza. Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos. Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat“ (Gal. 3, 25-27).

Intai Hristos ne-a nascut din nou, „dupa invierea Lui“ (1 Petru 1, 3), apoi „fiindca sunteti fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului sau in inimile voastre, care striga: Avva Parinte“ (Gal. 4, 6). De aceea, dupa Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfant: „Si ungerea Lui va va invata despre toate“ (1 In. 2, 27). Caci dupa invierea lui Hristos si dupa inaltarea Lui ni s-a cerut sa ne purtam ca niste fii, implinind cu iubire voia Lui si imitand pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere si caldura in aceasta de la Duhul Fiului. Caci strigarea Duhului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune insesi inimile noastre in simtirea de fii iubitori fata de Tatal, asemenea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de esti fiu, esti si mostenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hris-tos“ (Gal. 4, 7). Si, ca atare, putem sa nu slujim celor ale lumii, socotindu-le suprema realitate (Ibid. 9). Am devenit posesorii puterilor dumnezeiesti.

Inainte de venirea in trup, Cuvantul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dumnezeu deplin ca Tata. Cuvantul lui Dumnezeu ne apare inca in calitate de Pedagog spre Dumnezeu, deci ca un fel de Stapan poruncitor. Deci nu ni se aratase in maxima apropiere si comunicare spirituala, ca Frate in umanitate, facandu-ne si pe noi impreuna cu El fii ai lui Dumnezeu, ca Tata. Aceasta se arata in faptul ca ne vorbea indirect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca noua“ a iubirii, pentru ca nici El nu ne aratase ca ne-a iubit pe noi, facandu-se Frate cu noi (In. 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dumnezeu, de unul din Treime, nu stralucea inca in deplina claritate. Se vedea mai mult prin diferite chipuri. Mai ales se arata puterea lui Dumnezeu prin norul ce acoperea cortul si mergea inaintea lui, aratand cortul plin de slava Domnului (Ies. 40, 32-35). Prin nor, in cort era o anumita prezenta a puterii Cuvantului lui Dumnezeu, dar El nu se revela in mod clar. O anumita prezenta a puterii Lui in nor era si in jertfele de animale ce se aduceau in cort, si mai ales in mielul pascal, dar aceasta prezenta a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o prezenta personala clara si directa a Lui, cand se va intrupa El insusi ca om. Toate aceste chipuri erau ca o „fagaduiala“ a venirii Fiului lui Dumnezeu ca Frate si Mantuitor al nostru, ca sa ne ridice si pe noi la calitatea de fii ai Tatalui ceresc.

Acum se arata clar ca Lumina si ca sensul cel mai adevarat al existentei noastre, facandu-ni-se, ca Frate, cale ca sa ne unim cat mai mult cu El, ca frati ai Lui si fii ai Tatalui Sau, nemar-ginit si fara de inceput. Acum se lamuresc si se adeveresc toate chipurile din Lege, aratandu-ni-se totodata inaltimea maxima ce ni se fagaduise prin ele. Omul creat din nimic e ridicat la inaltimea de fiu al lui Dumnezeu. In aceasta se arata al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia omului, pe de alta parte, e compensata prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, caruia i se face Frate si Tata. De fapt, numai acesta poate fi adevarul. Caci daca exista un Dumnezeu, si anume un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai inalt al existentei – si in realitate El trebuie sa fie ca explicare a existentei – El nu poate, daca vrea sa mai existe si altceva, sa nu creeze acel altceva din nimic, dar si sa nu-l ridice la o unire cu Sine, pentru a fi in toate o unitate, fara sa-l desfiinteze pe acel altceva ca creatie.

Si aceasta treapta la care e ridicat creatul este aceea de fiu al Sau. Numai la aceasta suprema apropiere intelegem ca vrea sa poata ridica Creatorul iubitor pe cel creat. Numai facut fiu cunoaste pe Tatal sau necreat si Creator la maximum, precum il poate si imita in viata sa. Iar aceasta cunoastere si imitare nu poate sa nu inainteze la nesfarsit, data fiind infinitatea Aceluia si finitudinea firii celui creat. N-a creat Dumnezeu din iubire o faptura constienta ca s-o tina cu dispret intr-o separatie de nedepasit fata de Sine.

Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului daca nu are, pe de alta parte, Necreatul un Fiu (necreat, n.r.) si acest Fiu nu e intr-un fel model al creatului si nu se face El insusi Frate cu creatul, adica om.

Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ni se face calea clara si eficienta a oamenilor spre calitatea de fii in Hristos. Acum ne ajuta sa-I urmam Lui ca Fiu facut om prin Duhul Sau de Fiu. Astfel, suntem introdusi in relatiile treimice sau facuti mostenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatal. Nu mai suntem stapaniti de poftele ce ni le trezesc lucrurile atat de mici ale lumii, chiar prin valoarea data carnii animalelor ca jertfe, ci le vedem pe acestea ca mediu straveziu al lui Dumnezeu, ca mijloace prin care ne aratam iubirea ajutatoare unii fata de altii.

Parintele Dumitru Staniloae,
Articol preluat din lucrarea Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993

În această zi, pomenirea sfintei marii muceniţe Ketevan, regina Georgiei

 

Sfînta Mare muceniţă Ketevan era descendentă din familia imperială Bagration şi era strănepoata a împăratului Constantin din Kartalin (1469-1505). Devenită soţia lui David, urmaşul împăratului Alexandru al II lea din Kakheti (1577-1605), ea însăşi a condus imperiul. Pietatea profundă a împărătesei se manifesta în atenţia ei deosebită faţă de nevoile Bisericii Georgiene, în zidirea de biserici, adăposturi şi case pentru călători sau cei fără de acoperis. După moartea soţului său, Sfinta Ketevan s-a instalat în singurătate.

Constantin (numit Okayan), frate al soţului ei, a acceptat Islamul şi, urmând instrucţiunile sahului Abbas I, a trimis asasini să îl ucidă pe tatăl său care era pe moarte, împăratul Alexandru II, şi fratele său George. După ce crima a fost înfăptuită, Constantin a dat ordine să fie puse corpurile victimelor pe cămile şi să fie duse împărătesei Ketevan. îngrozită în faţa faptei de cruzime, împărăteasa i-a jelit pe nevinovaţii suferitori şi i-a îngropat la catedrală Alaverdsk. în plus, necredinciosul Constantin-Okayan a depăşit buna cuviinţă în faţa respectabilei ei văduvii şi i-a cerut mana, ameninţând cu forţa în caz de refuz.

Împărăteasa Ketevan şi-a adunat poporul din Kakheti şi a mers împotriva lui Constantin, învingând pe necuviinciosul apostat. El avu parte de o moarte lipsită de glorie împreună cu mulţi din armata persană. Sub conducerea înţeleaptă a împărătesei Ketevan, pacea şi dreptatea au fost restabilite în Kakheti. Sahul Abbas I i l-a înapoi pe fiul ei Teimuraz, care, desi trăise mai multi ani la curtea şeicului ca ostatic, îsi păstrase Credinta Ortodoxă neîntinată.

După aceea sahul Abbas, ameninţând Georgia cu distrugerea, a constrâns autorităţile feudale din Kakheti să predea o sumă de ostateci de seama. Printre ei, ca voluntar, se afla împărăteasa Ketevan. Vrând să prevină dezastrul pentru naţiunea georgiană şi Sfânta Biserică, ea a ajuns în Ispahan. Sahul Abbas a îndemnat-o pe împărăteasa să accepte credinţa mahomedană, dar a primit un refuz hotărât.

Apoi împărăteasa Ketevan a fost aruncată în închisoare, unde a petrecut zece ani, plini de suferinţele martiriului. Nici josnicia curtenilor perşi, nici propunerile viclene ale şahului de a o ridica la rangul de împărăteasă ţinutului pers, nici propunerile de mari bogăţii, nici implorările şi rugăminţile stăruitoare ale curtenilor şi nobililor perşi – nimic nu era în stare să o ademenească să pronunţe chiar şi o singură vorbă blasfemitoare împotriva lui Hristos. Nimic nu era în stare să o mişte pe cea care suferea întru Hristos.

Au atârnat-o răstignită pe un copac în formă de cruce şi au torturat-o cu cleşti încinşi. I-au pus pe cap un coif încălzit la roşu, a fost lovită cu vergi de otel şi i-au împuns trupul cu unghiile. Fumul gros din părul şi capul său arzând s-a ridicat în sus, şi binecuvintata martiră şi-a dat sufletul întru Dumnezeu în ziua de 13 septembrie 1624.

Trei coloane strălucitoare au coborât asupra trupului Sfintei Ketevan, semnificând izbânda ei spirituală. Osemintele sfintei împărătese au fost aduse la Roma la catedrala sfântului Apostol Petru, de către călugări ai ordinului Augustinilor care fuseseră martori la martiriul ei. O parte din moaşte (cinstitul cap şi mâna dreaptă a martirei) au fost date de către călugării Augustini împăratului Teimuraz I şi puse sub masa altarului din catedrala Alaverdi a sfântului Mare mucenic Gheorghe din Kakheti. Patriarhul-katolikos Zaharia (1613-1630) a numărat pe Marea Martiră Ketevan printre sfinţi şi i-a rânduit Sărbătoarea pentru 13 septembrie.

În această zi, pomenirea Cuviosului Ioan de la Prislop

 

Se spune ca un tânăr pe numele Ioan, din satul Silvasul de sus – în hotarul căruia se afla şi Sf. Locas – a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de le Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viată şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, ca la 500 metri de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivut (Silvut), unde şi-a săpat singur cu mari nevoinţe, o chilie de piatră, cunoscută până azi sub numele de “chilia” sau iarăşi “casa sfântului”. Aici şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îsi facea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celalat al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau Sfântul Ioan de la Prislop.

Nu ştim cu siguranţă când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop. Presupunem că în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor… El a fost este şi va fi – pentru credincioşii din părţile Hategului şi Hunedoarei – o pildă vie de sfinţenie, iar “chilia” sau “casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţa aleasă şi bineplacută lui Dumnezeu.

(Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu: “Sfinţi Români“, editia 1987)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Troparul Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop, glasul I Iubitorule de nevoinţă şi râvnitorule întru cele sfinte, Cuvioase Părinte Ioane! Părăsit-ai cele trecătoare şi ai ales pe cele veşnice, luat-ai jugul lui Hristos în Mănăstirea Prislop şi în peşteră pustnicească împreună cu îngerii L-ai slăvit pe Dumnezeu. Pentru aceasta nu înceta a te ruga pentru sufletele noastre! Condacul Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop Jugul nevoințelor pe umeri luându-l, lui Hristos ai urmat, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane; în peșteră nevoindu-te, cu răceala pietrei te-ai împrietenit și podoaba pustniciei ai dobândit. Pentru aceasta, nu înceta a te ruga pentru sufletele noastre!

La aproximativ 15 kilometri de oraşele Hunedoara şi Haţeg, din apropierea fostei aşezări Sarmizegetusa romana, într-un cadru natural de o rară frumuseţe, se află străvechea mănăstire Prislop, sau a Silvaşului, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana sau a ucenicilor săi, ridicată - se pare - pe locul unei vetre sihăstreşti şi mai vechi. Actuala biserică a mănăstirii, în plan triconc, specific bisericilor din Muntenia şi din Moldova, a fost ctitorită şi înzestrată prin 1564 de domniţa Zamfira, fiica lui Moise Basarab al Ţării Româneşti, care şi-a sfârşit zilele aici, la Prislop, în anul 1580 şi a fost îngropată în pronaos. În decursul unei existenţe de şase veacuri, mănăstirea Prislop a îndeplinit un însemnat rol cultural-bisericesc în viaţa românilor transilvăneni. Aici se pare că s-a retras, spre sfârşitul vieţii, însuşi Sfântul Nicodim de la Tismana şi a copiat cunoscutul Tetraevanghel slavon din 1405, una din marile valori ale patrimoniului artistic al ţării noastre. De aici s-au ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: mitropolitul Ioan din Alba Iulia (1585-c. 1605) - fost egumen -, care a păstorit în zilele de glorie a lui Mihai Viteazul, şi episcopul Teofil de la Vad (1615) şi, poate, şi alţii pe care nu-i cunoaştem. În veacurile al XVII-lea - al XVIII-lea, Prislopul avea o şcoală în care se pregăteau „dieci”, candidaţi la treapta preoţiei. Iar pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, tot din această obşte s-au ridicat unii apărători ai credinţei ortodoxe, în faţa încercărilor de atragere a călugărilor de aici la uniaţie. Mai presus de toate însă, Prislopul a îndeplinit, de la începuturile lui şi până azi, un rol de seamă în întărirea vieţii duhovniceşti din Ţara Haţegului, de pe valea Streiului şi din „ţara pădurenilor”, situate în apropierea ei (1). Dar de trecutul mănăstirii se leagă şi amintirea unui „sfânt”, necanonizat oficial, dar socotit ca atare de obştea dreptcredincioşilor creştini din zonele amintite. Se spune că un tânăr cu numele Ioan, din satul Silvaşul de Sus - în hotarul căruia se află şi sfântul locaş - a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de la Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, ca la 500 de metri de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivuţ (Silvuţ), unde şi-a săpat singur, cu mari nevoinţe, o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viaţa lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau „Sfântul” Ioan de la Prislop. Poporul dreptcredincios l-a socotit „sfânt” încă din timpul vieţii sale, iar după moarte, această credinţă s-a întărit şi mai mult. Vestea despre viaţa sa aleasă şi mai ales despre moartea lui tragică a ajuns peste munţi, în Ţara Românească, de unde au venit câţiva cuvioşi călugări care i-au cerut trupul de la rude, ducându-l într-una din mănăstirile de dincolo (2). Tradiţia pe care am consemnat-o mai sus, cunoscută până azi în regiunea respectivă, era menţionată încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de acea cronică în versuri intitulată: Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului, din Prislop, prin cuvintele: „Şi atunci, un tânăr oarecare din sat, Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim au urmat, Din lume şi din rudenii cu totul au eşit Şi aici la mine au venit. Intru o stâncă chilie şi-au făcut, În care, slujind, lui Dumnezeu i-au plăcut Şi pe el după sfârşit, Dumnezeu l-au proslăvit. Peştera şi acum să găseşte Si „chilia sfântului” să numeşte Iară după oarecare întâmplare, Cu a lui Dumnezeu mai'nainte apărare Rudele sfântului cele din sat Moaştele cu totul le-au rădicat Şi în Ţara Românească le-au dus, La oarecare mănăstire le-au ascuns. Însă la neamul lui pururea să pomeneşte, Fiindcă şi o părticică din moaştele lui să găseşte” (3). Nu ştim cu siguranţă când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop. Presupunem că în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor. În orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a cârmuit mănăstirea în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, iar în 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul la Alba Iulia, păstorind până către anul 1605, deci tocmai în zilele de mare însufleţire românească, prilejuite de realizarea primei uniri statale a românilor de pretutindeni, de către Mihai Viteazul. „Sfântul” Ioan de la Prislop a fost, este şi va fi - pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei - o pildă vie de sfinţenie, iar „chilia” sau „casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţă aleasă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Pr. Prof. Mircea Păcurariu 1. Istoricul mănăstirii, la Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Mănăstirea Prislop, în „Mitropolia Ardealului”, II (1957), nr. 9-10, p. 707-712. 2. Amănunte la I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 61-102 şi 350-385; Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania, Sibiu, 1936, p. 103-128. 3. Ibidem, p. 354. I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, ed. a II-a, Craiova, 1941, p. 61-62; Dan Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versifi-cate (sec. XVII-XVIII): Studiu şi ediţie critică, Bucureşti, 1967, p. 76-77. Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 350-352, Cuviosul Ioan de la Prislop.