Aflându-mă astăzi la Comisia de Mediu din Senat, ca invitat, unde am susținut un proiect de lege, am asistat întâmplător și la dezbaterile unor legi privind regimul deșeurilor, extinderea sistemului de tip „returnare-garanție” și creșterea ratelor de reciclare. Lângă mine se afla domnul viceprim-ministru BarnaTánczos. Deși, ca deputat, nu pot participa direct la vot într-o comisie a Senatului, am intervenit din public cu o întrebare esențială: are România, în acest moment, infrastructura reală pentru a recicla deșeurile pe care ne propunem să le colectăm? Pentru că fiecare categorie de deșeu necesită tehnologii diferite, instalații dedicate și standarde stricte de mediu; altfel, „reciclarea” riscă să însemne doar mutarea poluării dintr-un loc în altul – de la groapă la coșul de fum.
Răspunsul primit a confirmat o realitate inconfortabilă: România are capacități de reciclare foarte limitate, fragmentare, iar o parte semnificativă din deșeurile colectate, spre exemplu cele de aluminiu, ajung să fie exportate pentru reciclare parțială sau totală în alte țări. Bifăm obiective pe hârtie, dar valoarea economică și industrială a reciclării pleacă din România. Problema de fond este ordinea greșită a politicilor publice: am început cu colectarea, înainte de a avea capacitatea de reciclare. Ordinea corectă este inversă: mai întâi construim infrastructura de reciclare (fabrici, instalații, tehnologii curate), apoi dezvoltăm rețele eficiente de colectare și sortare, stimulăm producătorii să proiecteze ambalaje ușor și eficient reciclabile și stimulăm consumatorii să returneze selectiv deșeurile.
Sistemul de tip RetuRO funcționează pentru PET-uri și sticle tocmai pentru că există un stimulent financiar direct: cetățeanul recuperează garanția plătită. Dar pentru alte tipuri de ambalaje – plastic divers, metal, materiale compozite, electronice mici, ulei uzat – nu există aproape niciun stimulent real pentru consumatorul individual. Deșeurile nu devin „valoroase” pentru cetățean, deci nu sunt aduse separat, corect, în centre dedicate. În țările din Vest, reciclarea nu se bazează doar pe „conștiință civică”, ci pe mecanisme economice clare: taxe diferențiate la gunoiul menajer (cu cât arunci mai mult nesortat, cu atât plătești mai mult), reduceri de taxe locale pentru gospodăriile care sortează corect, plata în funcție de cantitatea de deșeu rezidual („plătești cât arunci”), vouchere sau mici stimulente pentru metal, plastic sau DEEE predate în centrele de colectare, precum și rețele municipale bine dotate unde cetățenii pot preda organizat deșeuri care altfel ar ajunge la groapă.
Cu alte cuvinte, în Vest nu doar că ești penalizat dacă arunci totul la grămadă, dar ești și stimulat concret dacă sortezi corect. Reciclarea devine un comportament rațional din punct de vedere economic, nu doar un gest moral. Un astfel de mecanism ar trebui gândit și în România: reducerea taxei de salubritate sau a unor taxe locale pentru cei care dovedesc colectarea selectivă corectă, sisteme de recompensare pentru predarea separată a deșeurilor care nu intră în RetuRO și crearea de centre de colectare moderne, accesibile. Abia atunci putem cere cetățenilor mai mult; până atunci, le cerem să fie „ecologiști” într-un sistem care nu le oferă nici infrastructură suficientă, nici stimulente reale și nici certitudinea că deșeurile sortate ajung, într-adevăr, reciclate în România.
Am vrut să spun aceste lucruri (soluții) chiar în cadrul comisiei, însă președintele de ședință mi-a transmis că nu mai pot interveni, pentru că nu este comisia din care fac parte. I-am precizat că intervenția mea era pe fond, în sprijinul acestei comisii și al legilor discutate acolo....
