Campania electorală s-a cam terminat.
De azi începem să discutăm despre ce ne așteaptă după 19 mai.
Azi voi începe o discuție despre conducerea Uniunii Europene (și, implicit, a României) prin obsesii, de către obsedați. O să vorbesc și despre psihocrație, dar nu azi.
În primul rând, este despre cățărarea neo-feudalilor economiei pe valul unor crize sau despre fabricarea și înlănțuirea telescopică a crizelor, pentru remodelarea omului, văzut ca o figurină de plastilină. De aici, excepționalismul economic și juridic, stare în care economia de piață e uitată în favoarea unui capitalism securistic de supraveghere, control și spionaj, stare în care drepturile și libertățile individuale sunt înghețate pentru a fi redate înapoi de stat numai cu pipeta și numai condiționat.
În al doilea rând, este despre utilizarea de către obsedați, în consumarea obsesiilor lor, a unor proști și impostori în aparatul de stat (=prostocrație), a unor birocrați obtuzi aflați de jure în slujba statului dar, de facto, în slujba corporațiilor (se numesc iloți) și a mulțimii de peruși care s-au obișnuit atât de mult cu colivia digitală că nu mai știu să zboare. Aceștia sunt primii care vor deveni “inutili sociali” (expresia e de la Y. N. Harari, nu de la mine) odată cu înlocuirea lor digitală.
În al treilea rând, este despre dublarea instituțiilor de stat cu organisme (aparent) private, de tip ong, dar care sunt militante ale corporațiilor (un fel de soldați imperiali ai furtunii) sau agenți ai celor trei mari puteri economice și militare: SUA, China, Rusia. Le-am numit quango (de la quasi-NGO). Le numim statul paralel.
Acești inși care mișună în sistem și-ar da onoarea, chiar și viața, pentru ca sistemul să rămână nemișcat.
Orice “politician” care promite conservarea sistemului va fi păpușa mesianică promovată ca ultima soluție pentru victoria finală.
De aici și disperarea pentru pierderea privilegiilor prin schimbare democratică.
