(IV)
Care sunt resorturile psihologice și mecanisme sociologice care fac oamenii să se supună și chiar să susțină auto-destructiv această politică?
Resorturi Psihologice (individuale):
- Frica existențială amplificată – amenințarea constantă (virus letal, planetă care arde, Putin la porți, Trump ca dictator) activează sistemul limbic, adică acea parte din creier care controlează emoțiile atavice (i se mai spune și creier reptilian, pentru că funcționează simplist, pe alternanța „luptă sau fugi”); sub comanda creierului reptilian, cortexul prefrontal (cel responsabil cu gândirea rațională) se blochează. Studii ale unor psihologi ca Milgram sau Asch arată că autoritatea amestecată cu frică înseamnă supunere în peste 60-70% din cazuri de indivizi supuși manipulării și pașilor maximali.
- Bias de autoritate și expertiză – sentințe de genul „Comisia Europeană/OMS/știința spune…” creează iluzia infailibilității.
- Disonanța cognitivă și eroarea costului ireparabil – după ce ai acceptat lockdown-uri sau taxe verzi, e dureros să recunoști că au costat enorm și n-au rezolvat nimic proporțional; creierul raționalizează „a fost necesar”, individul, la nivel de eu evocator, refuzând să accepte că a fost, realmente, prost.
- Virtue signaling și apartenență tribală – susținerea pașilor maximali semnalează prostului și rău-intenționatului ceva de genul: „sunt un om bun, progresist, european”; în mintea sa obișnuită cu clișeele și cu certitudinea din cadrul bulei în care s-a auto-încarcerat, opoziția l-ar face „extremist, egoist, climato-sceptic, putinist”, deci nu se atinge de niciun argument care i-ar contrazice apartenența tribală.
- Iluzia controlului – păpușa emoțională, obiect al strategiei pașilor maximali, crede că „cel puțin facem ceva mare și decisiv”.
Resorturi sociologice (colective):
- Groupthink și spirala tăcerii (Jensen, Noelle-Neumann) – media mainstream + elite academice/media/tech uniformizează narativul; disidenții sunt marginalizați.
- Teoria elitelor și a oligarhiei de fier (Michels, Pareto) – birocrația UE (Comisie, Parlament, Curte) are interes structural să-și extindă puterea; crizele sunt instrumente perfecte.
- Hegemonia culturală amestecată cu consensul fabricat (despre care vorbea Noam Chomsky încă din anii 80 ai secolului trecut determină forța cvasi-irepresibilă a narativului „nu există alternativă”. There is no alterantive - TINA - este nucleul excepționalismului economic, care face ca monopoluri opresive, tiranice chiar, ale marilor actori economici, să nu mai deranjeze pe nimeni, deși nu înseamnă altceva decât neo-feudalism.
- Normalizarea abuzului - conceptul este similar cu ceea ce se întâmplă cu abuzul domestic: primul pas maximal, prima bătaie aplicată nevestei sau copiilor, pare șocant, al doilea scandal este deja „normal”, al treilea apare ca fiind „necesar”.
- Dependenta structurală – milioane de joburi, subvenții, pensii, granturi depind de fonduri UE; complexul industrial al cenzurii conferă job - uri și averi consistente unor oengiști care, în viața reală, nu ar valora nici 3 copeici; de aceea, criticii riscă ostracizare economică/socială; ei sunt automat ștampilați drept extremiști, conspiraționiști, teroriști, negaționiști, putiniști.
- Polarizare afectivă – susținătorii văd orice critică drept un atac la „valorile europene” și la „proiectul european”. Implicit, ei susțin chiar și politici care le cresc facturile la energie cu 30-50% în fiecare an, sunt insensibili la exterminarea economică a săracilor (și, mai ales, a persoanelor cu dizabilități și a pensionarilor), nu îi preocupă migrația necontrolată și nu sunt interesați deloc de pierderea de suveranitate. Totul pentru că “dușmanul”, inventat dau real (Trump, Orban, suveraniștii, Putin) e mai rău.
Rezultatul: o masă critică de oameni aparent educați, urbani, dar dependenți de stat și de legacy media care acceptă (și votează pentru) politici care le erodează nivelul de trai și le aneantizează libertățile și identitatea națională, convinși fiind că fac parte din „arcada progresului”.
Este un fenomen de auto-distrugere „raționalizată”, istoric probată în alte sisteme centralizate (URSS, UE însăși în criza euro 2010 etc.).
Teoria pașilor maximali explică de ce UE iese mai centralizată și mai birocratică după fiecare criză, indiferent de rezultatele concrete (milioane de morți COVID în ciuda măsurilor, prețuri energie record post-REPowerEU, migrație climatică forțată etc.).
Deasemenea, teoria pașilor maximali explică, cel puțin pentru moment, de ce Bolojan rezistă la putere, deși are o uriașă rată de dezaprobare și neîncredere: 80%.
Strategia pașilor maximali funcționează pentru că exploatează slăbiciunile umane profunde: frica, orgoliul, mândria, conformismul și dorința de a aparține unui „proiect măreț”.
A funcționat la Hitler, Stalin, Mao, Kim Ir Sen.
Va funcționa mult și bine la Ursula & co.
