Despre păpuși sentimentale și oameni de plastilină
Problema nu este neapărat că asistăm la ascensiunea mașinilor „inteligente”, ci că se instalează regresul cognitiv al umanității, iar noi nu reacționăm hotărât contra acestei tendințe.
Odată ce „mandatăm” mașinile, algoritmii și Inteligențele Artificiale să acționeze în locul nostru, cedăm și controlul asupra propriilor dorințe și decizii, asupra propriilor alegeri și achiziții. Ceea ce riscăm să pierdem este controlul asupra propriului destin și asupra propriilor alegeri, liberul arbitru în sine. Odată cu această pierdere, dispare și sentimentul împlinirii și al apartenenței, care este antrenat de propria intenționalitate (ori de propriul curaj, talent sau merit).
Ca într-o corporație preocupată exclusiv de reducerea costurilor, în lumea de azi s-a făcut outsourcing în privința procesului decizional – am „mandatat” alegerea și decizia rațională și liberă sistemelor algoritmice și obiectelor „smart”, fără a înțelege pe deplin ce se întâmplă când suntem sub bombardament informational și ne lăsăm conduși de „pilotul automat”. Evident, nu știm nici ce se află în cutia neagră a avionului cu care călătorim fără destinație. Dacă am „externalizat” către programatori și companiile digitale responsabilitatea pentru evaluările și judecățile care ar trebui să ne definească la nivelul intrinsec cel mai intim, am renunțat la aproape tot ceea ce înseamnă condiția noastră umană și am pășit hotărât pe panta fatală a regresului cognitiv.
Confruntați cu provocări sau crize, lăsăm altora posibilitatea de a risca și a avea succes, pentru că nu avem convingerea că am fi tipul de oameni care marchează și câștigă. Acesta este sindromul impostorului, de care suferă mai mult de trei sferturi din populația lumii. El va afecta și mai mult omul, pe măsură ce deciziile ne vor fi luate, iar alegerile noastre vor fi făcute de lucrurile „smart” și de aplicațiile care „ne ușurează” viața.
Avansul tehnologic actual a devenit nociv tocmai pentru că aplatizează, aduce omul la cel mai mic numitor comun, diminuează condiția umană, refuzându-i liberul arbitru.
[….]
Regresul cognitiv va fi și un regres juridic – este suficient să urmărim declinul aproape inexorabil al drepturilor și libertăților individuale ale omului sau deplasarea treptată dinspre ordinea private, bazată pe contracte rationale, liber perfectate, către ordinea publică polițienească, în care nu mai există libertatea de a contracta (ci numai „libertatea” de a primi sau nu o sancțiune, care să determine, in extremis, chiar și excluderea extra muros a „delincventului”) pentru a ne convinge de dezastru. Din nefericire, regresul cognitiv este și un regres democratic și cultural. Omul a „învățat” să fie supus, să își semnalizeze virtutea de a fi progresist, pro-știință oficială, anti-tradiție și cultură, individualist și hedonist, chiar în ciuda propriilor convingeri sau în disprețul propriilor interese personale sau familiale, și a decis să fie om nou-normal, care detestă familia, casa și viitorul – lucruri care, de altfel, țin de condiția umană universală.
[…]
Calificat de Francis Fukuyama (în 2004) drept “una dintre cele mai periculoase idei ale lumii contemporane”, întrucât are accente naziste și eugenice, transhumanismul țintește către omul “îmbunătățit”, burdușit cu droguri și chimicale, împănat cu tehnologie și ușor de ridicat în spațiul virtual, asexuat sau gender-fluid, sănătos până la a-mortalitate și, desigur, a-moral, adică dincolo de bine și de rău, în afara istoriei și perfect străin idealurilor unei umanități normale.
Pentru adepții acestui tip satanic de filosofie, normalitatea este înapoiere, feudalism și anacronism demn de dispreț. Dubiul științific este ostracizat, opinia dizidentă, care refuză „principiul” informării dintr-o singură sursă (oficială, birocratică, „de încredere”), este coborâtă la rangul de delict. Credința tradițională este un atentat la „ordinea liberală mondială”.
[…]
Este, însă, o distopie efemeră, sortită pieirii.
Este foarte probabil că urmează noi spectacole de marionete emoționale, mai absurde decât ceea ce trăim acum. Cu toate acestea, crizele succesive cărora am fost nevoiți să le facem față au determinat efecte neașteptate, cu certitudine neplanificate de stăpânii butoanelor emoționale. Oamenii au citit mai mult, s-au informat, au redescoperit traiul natural, importanța familiei și a fraternității și, mai ales, sensul escatologic, de destin final al umanității, pe care trebuie să îl atribuim drepturilor și libertăților fundamentale. Oamenii au redescoperit că au drepturi și că “cetățean” vine de la “cetate”, unde drepturile și libertățile sunt ca apa și aerul, adică, indispensabile.
Restul articolului, care are 15 pagini și necesită 10 minute de atenție, îl găsiți aici: Cipurile emoționale, păpușile sentimentale și omul de plastilină sau Primul pas pe drumul de o mie de mile către transhumanism
