NEPAL. FILMUL UNEI CATASTROFE
Încerc să reconstruiesc, pas cu pas, ceea ce s-a întâmplat înainte și în timpul catastrofei din Himalaya. Este o ipoteză fizică de lucru, construită din observațiile disponibile și din mecanisme fizice cunoscute.
Cu una-două zile înaintea prăbușirii, în zona ghețarului s-ar fi înregistrat precipitații abundente, aparent și neobișnuit de calde pentru aceste altitudini. Asta a însemnat un volum foarte mare de apă ajuns într-un timp scurt pe suprafața ghețarilor.
Precipitațiile au putut produce și saturația progresivă a stratului de zăpadă cu apă. La început, o parte din apă este reținută între cristalele de zăpadă. Pe măsură ce stratul se apropie de saturație, excesul începe să se dreneze gravitațional spre gheața de dedesubt, fisuri și crevase. Zăpada poate funcționa astfel, pentru un timp, ca un rezervor, după care apa începe să fie eliberată mai rapid.
Mai există însă un factor.
Himalaya se află între marile regiuni poluate ale Indiei și Chinei. Funinginea provenită din poluare și arderi, împreună cu praful transportat pe distanțe mari, ajung până la altitudinile marilor ghețari.
Acest lucru a fost măsurat. Profile LIDAR realizate în Himalaya au identificat un maxim al concentrației particulelor atmosferice în jurul altitudinii de 4.300 m și straturi importante de particule până spre 5.000 m.
Precipitațiile pot aduce o parte din această funingine și din acest praf direct pe zăpadă și gheață.
Urmează un mecanism fizic simplu: suprafața se întunecă, reflectivitatea scade, este absorbită mai multă energie solară, suprafața se încălzește și topirea se intensifică.
Din estimarea energetică pe care am făcut-o, această scădere a reflectivității poate însemna, în condiții favorabile, încă aproximativ 6–7 litri de apă pe fiecare metru pătrat într-o singură zi.
Această apă se adaugă volumului mult mai mare provenit din precipitațiile precedente.
Și aici apare unul dintre cele mai interesante indicii.
Pe 25 august, imaginile satelitare arată ghețarii din zonă încă acoperiți într-o proporție importantă cu zăpadă. În dimineața zilei de 26 august, înaintea prăbușirii, o cantitate mare din această zăpadă dispăruse, lăsând expusă gheața.
În aproximativ 24 de ore, suprafața glaciară se modificase spectaculos.
Unde s-a dus toată această apă?
O parte s-a scurs la suprafață. O altă parte poate să fi pătruns prin crevase și fisuri adânc în corpul ghețarului.
Dacă apa ajunge într-o fractură preexistentă sau spre contactul dintre gheață și substratul stâncos, presiunea apei poate crește, rezistența mecanică poate scădea, iar alunecarea poate fi favorizată.
Nu este necesar ca apa să topească baza întregului ghețar. Este suficient să găsească o zonă critică de slăbiciune, să o alimenteze și să favorizeze propagarea unei fracturi.
Iar efectul nu trebuie să fie instantaneu. Între episodul de precipitații și cedare pot trece ore sau chiar una-două zile, timp în care apa pătrunde, stratul de zăpadă se saturează și se drenează, presiunile se redistribuie, iar fracturile evoluează.
În dimineața zilei de 26 august, pragul critic este depășit.
Aproape două treimi din corpul ghețarului se desprind. O suprafață de ordinul a 200.000 m² pornește la vale de la aproximativ 5.200 m altitudine.
Urmează o coborâre de aproximativ 1.200 m.
Milioanele de tone de gheață și rocă accelerează gravitațional și ating viteze de ordinul sutelor de kilometri pe oră.
Energia pusă în joc este uriașă, comparabilă, ca ordin de mărime, cu energia eliberată de câteva bombe de la Hiroshima.
Doar o fracțiune din această energie se transferă în scoarța terestră, dar este suficientă pentru a produce un semnal seismic echivalent cu un eveniment de magnitudine aproximativ 5,2.
Cu alte cuvinte, nu un cutremur a declanșat prăbușirea. Prăbușirea însăși a făcut Pământul să vibreze.
Masa gigantică ajunge în vale. Din acest moment, nu mai vorbim doar despre o avalanșă de gheață.
Apa se amestecă violent cu gheața fragmentată, rocile și sedimentele smulse de pe versant și din albia râului. Se formează o curgere densă multifazică – apă, gheață, rocă și sedimente.
Această masă se comportă diferit de apa unui râu obișnuit. Poate transporta blocuri mari, erodează violent albia și malurile și își poate crește volumul prin antrenarea continuă de material.
În același timp, materialul prăbușit poate bloca temporar cursul apei, formând un baraj natural instabil.
Apa se acumulează.
Barajul cedează.
Amestecul de apă, gheață, rocă și sedimente pornește violent în aval. Avalanșa glaciară se transformă într-o viitură devastatoare, capabilă să măture infrastructura întâlnită în cale.
Valuri de până la 9 metri au spulberat totul în calea lor!
